A fost primul week-end al acestei veri cu fotbal oficial, dincolo de meciurile amicale cu care ne-am obișnuit în ultimele săptămîni. A început campionatul în Germania, a început și în Franța, s-a jucat Supercupa Angliei, iată cîteva subiecte ce merită abordate într-o zi de luni, fie și pe fugă.
Nu vreau să mă refer prea mult la Derbyul României. Deși mi s-a cerut asta, deși am fot întrebat ce părere am. O să spun doar atît, pentru că fotbalul românesc nu e specialitatea mea: am fost la primul meci Dinamo-Steaua în 1982, era parcă o finală de Cupă, mi se pare că a cîștigat Dinamo cu 2-1, pe vechiul ”23 August”. De atunci și pînă azi au trecut mai bine de 30 de ani, timp în care am văzut, pe viu, cred că zeci de derbyuri. Niciodată însă nu mi s-a părut o atît de mare diferență de valoare între cele două echipe așa cum am văzut cu această ocazie. Am spus același lucru și-n primăvară, dar diferența mi se pare și mai mare azi. Eu nu cred că Steaua a fost vreodată în situația lui Dinamo de azi, atît de plată, atît de anonimă, atît de lipsită de valori. Dinamo azi e o caricatură și cu asta basta. Am mai spus-o, n-am fost și nu voi fi prea curînd stelist, au fost momente cînd îmi doream ca Steaua să piardă și avionul cu care urma să se deplaseze, momente care au trecut, căci țin de o tinerețe pe undeva lipsită de maturitate. Azi, de exemplu, vreau ca Steaua să se califice în grupele Ligii și nu mă interesează ce părere au unii sau alții. Așa cum aș fi vrut ca Dinamo să bată pe Steaua duminică, însă, ca să revin, acest lucru în momentul de față mi se pare imposibil. Ceea ce se întîmplă la Dinamo mi se pare jenant și punct. E o echipă fără identitate, fără jucători, fără conducători și cu suporteri care nu mai știu ce să facă pentru a depăși momentul de jenă pe care-l resimt atunci cînd dau ochii de fanii rivali, prieteni ori nu. Coregrafiile nu țin loc de puncte, bătăile cu atît mai puțin, mi se par doar urmări ale neputinței din teren. E frumos să te mîndrești cu fanii, dar eu cred că e mult mai frumos ca fanii să se poată mîndri cu rezultate. Restul e can can.
Să depășim granițele frumoasei noastre țări și să mergem spre alte teritorii fotbalistice. Spre exemplu în Germania. Scriam aici, nu de mult, despre greutățile pe care le întîmpină Guardiola la Bayern. Îmi mențin părerea, chiar și după primul meci cîștigat în actuala ediție de Bundesliga. Bayern a bătut pe Monchengladbach, dar mie mi se pare că jocul e încă departe de a fi fluent. Și e destul de departe de cel practicat în finalul sezonului trecut, cu Heynckes. Pep a schimbat mai multe decît își pot imagina unii. De la 4-2-3-1 la 4-3-3, un sistem pe care nemții îl prezintă la televizor, destul de curios, drept 4-1-4-1, e un drum deloc lin. Pentru unii pot părea niște numere de telefon, pentru jucătorii în cauză înseamnă mult mai mult. Schweinsteiger, de exemplu, se profilează a fi ”închizătorul” lui Pep, ceva ușor inedit pentru el. Nu-i deloc simplă această poziție și dacă ești foarte valoros nu înseamnă automat că faci față. Cei care doar se uită le meciuri pot avea alte păreri, dar dacă întrebați un antrenor meseriaș vă va spune ce importantă e această poziție, de ce unii apelează la doi ”închizători” și cum influențează mijlocașul central jocul întregii echipe.
Fac o paranteză. Scurtă. În 2006, la Mondialul german (unde îl vedeam zilnic pe Jurgen Klopp explicînd meciurile pe ZDF și ARD) m-am întîlnit cu Cosmin Olăroiu. Era antrenor la Steaua atunci, venise să vadă meciuri de la Mondial și am stat cu el cîteva ore bune pentru un interviu. Era imediat după episodul Middlesbrough, iar Oli era obsedat de acel meci, de greșelile pe care le-a făcut echipa, pe care le-a făcut el, pe care le-a făcut MM. Am vorbit și despre alte subiecte, și, ajungînd de la Brazilia la Barcelona, ce tocmai cîștigase Liga Campionilor la Paris, cu Arsenal, Oli mi-a spus că, după el, cel mai important om al acelei echipe a Barcelonei nu era Ronaldinho, nu era Eto`o, nu era Deco, ci era Edmilson. Sesizînd mirarea mea, mi-a făcut, cam o oră, demonstrații despre rolul lui Edmilson. Folosindu-se de cănile de cafea (a băut vreo 6 espreso în acest timp), de pahare, de sticle de apă, m-a luminat într-un fel. Paranteză închisă.
Înapoi la Bayern și Bundesliga. Și asta pentru că, dacă despre Bayern am mai scris, despre Dortmund n-am mai făcut-o de la finala Ligii Campionilor. Atunci credeam că echipa se va destrăma, credeam că acea finală pierdută e maximum ce poate da acest lot, credeam că Jurgen Klopp nu poate gestiona cu același succes o nouă reconstrucție, mă gîndeam că vor pleca jucători. Se pare că m-am înșelat. Și nu mi-e frică să recunosc. Am pus acest ”se pare”, căci deocamdată e prematur să tragem concluzii. Încă mai există dilema Levandowski, dar Dortmund pare să fi acționat în această vară ca o echipă mare. Transferurile au fost făcute cu mult cap, cu multă inteligență, căci nu-i ușor să aduci jucători, care să se muleze pe filozofia lui Klopp. Care, din ce am văzut în prima etapă, a tras cartea cîștigătoare cu Aubameyang și așteptăm să o vedem pe cea a lui Mhitarian. Aubameyang nu era un necunoscut, însă golurile sale și plasarea destul de sus în ierarhia golgeterilor Franței rămîneau un pic în umbra lui Ibrahimovici și a aurei sale. Se vorbește că Aubameyang a scos un timp fenomenal la antrenamentele Borussiei, un 3,80 de secunde pe 30 metri (Bolt face 3,78), iar asta, pe jocul Borussiei care caută spațiile libere ale adversarului, e un mare cîștig. Se pare că plecarea lui Gotze nu s-a dovedit atît de traumatică, iar Dortmund reprezintă o amenințare serioasă pentru Bayern. Și cam singura, de altfel, căci și Bundesliga, în ciuda creșterii sale incontestabile, a devenit tot un campionat bipolar, ca și Spania.
Să mergem și în Franța. PSG a făcut egal la Montpellier, iar Monaco a bătut la Bordeaux. E totuși destul de devreme ca să vorbim de o luptă în doi, mai ales că Lyon a început destul de tare. La PSG, Blanc are o dublă problemă: cum să pună la un loc atîtea valori și pe cine să lase pe-afară? Deocamdată Cavani a jucat puțin, căci e nepregătit fizic, dar jocul continuă să gravitezez în jurul lui Ibrahimovici și a chefului pe care-l are suedezul. I-a fost greu lui Ancelotti să-l includă pe Zlatan într-un context tactic, lui Blanc îi va fi și mai greu.
Monaco a început cu victorie un meci așteptat de toată lumea. Nu mi s-a părut însă o echipă atît de tare. Nu-s convins că ar putea să țină ritmul pe care-l va impune PSG. La Bordeaux, Monaco s-a impus grație valorii unor jucător și urmare a unor greșeli imense de apărare ale gazdelor. În rest, foarte puțin am văzut joc colectiv, foarte puțin am simțit o identitate a echipei. E pericolul ce-l paște pe Claudio Ranieri, căci așa e stilul lui, echipele pe care le antrenează nu primesc o identitate proprie. Nu putem vorbi de stilul Ranieri, de aceea a și fost schimbat de la Chelsea și înlocuit cu Mourinho.
M-a surprins plăcut la Monaco centru apărării. Nu, nu Falcao, de la el știam la ce să mă aștept. Însă cuplul Carvalho-Abidal a acționat fără greșeală, în condițiile în care ridica multe semne de întrebare. Cel puțin Abidal mi-a lăsat impresia că n-a fost niciodată implicat într-o luptă atît de grea și cred că Barcelona a făcut o greșeală neprelungindu-i contractul. Acest subiect merită însă o abordare separată, într-opostare viitoare.
Puțin și despre Manchester United. Cînd a fost instalat David Moyes scriam despre David și Goliat-ul din Manchester. Adică echipa, căci Manchester United e un uriaș în fotbalul englez. Moyes a început cu bine, o victorie în Supercupă, chit că a fost obținută cu o echipă de Liga a doua ușor dezmembrată după retrogrdare, e un semn bun în perspectiva noului sezon. Mai ales că United n-a făcut nici un transfer notabil, ba e pe cale să-l piardă și pe Rooney. Pentru fanii lui United senzațiile sînt, cred, amestecate. Cu Sir Alex, jucătorii țintă nu prea erau ratați în mercato, iar de plecat pleca numai cine voia el și cînd voia el. Prestația lui Van Persie însă în meciul cu Wigan aduce și partea de optimism. Van Persie e numărul unu acum, iar posibila plecare a lui Rooney, ce ar necesita un articol în sine, căci există și motive și semnale că se va produce, nu va aduce un efct atît de traumatic.
Am evitat pînă acum să deschid o dezbatere față de ceea ce se întîmplă la Bayern Munchen după venirea lui Guardiola. Am așteptat să apară momentul prielnic, mai exact să putem discuta la concret, după un meci adevărat, nu după unul simulat, cum a fost ”amicalul” cu Barcelona, programat, poate dintr-o eroare de calcul, prea devreme pentru ca Barcelona să fie un adversar pretențios pentru campioana Europei. A mai fost meciul cu Dortmund, un reper fără discuție, apoi a venit dubla din Audi Cup, există deja date certe care să stea la baza oricărei discuții.
Încă de la început trebuie să admitem că Guardiola are o misiune extrem de grea la Bayern. Cine nu e de acord, poate închide aici postarea. Nu știu în ce măsură era conștient de asta în momentul în care a acceptat oferta bavarezilor. Nu știu foarte exact, sincer să fiu, nici cînd a apărut această ofertă, căci dacă e să privim în urmă, la zilele geroase ale iernii, descoperim că la începutul lui ianuarie Pep anunța misterios că se va reîntoarce în fotbal. Destinația Bayern a apărut cîteva zile mai tîrziu, sub forma unei scurgeri de informații dinspre concernul Adidas către un ziarist italian, scurgere de informații cu siguranță nedorită la Bayern, care a trebuit să gestioneze apoi o situație suficient de sensibilă. A făcut-o însă cu mult profesionalism, iar rezultatele s-au văzut. Fac o scurtă comparație cu ce s-a întîmplat la Real Madrid, unde plecarea lui Mourinho, oarecum anunțată și ea cam în aceeași perioadă, a fost convulsivă, conflictuală și a lăsat urme adînci în prestația echipei.
Aici trebuie să facem o precizare, o corectură, o constatare. La momentul respectiv, numirea lui Guardiola a sunat ca o înlăturare a lui Jupp Heynckes. Chit că toată lumea vorbea despre prietenia dintre Heynckes și Honess, tot a existat o undă de neîncredere. Acum, lucrurile sînt clare. Dacă Heynckes ar fi acceptat o ofertă în această vară, chiar pe cea de la Barcelona, venită, să zicem, într-o situație de criză și, într-un fel, pe considerente umanitare, ar mai fi rămas ceva de zis. Așa, e limpede, Herr Jupp n-a mai vrut el să continue, iar varianta Guardiola era cea mai la îndemînă. Unii spun chiar că Heynckes l-ar fi propus, dar aici intrăm deja în zona speculațiilor.
Înapoi la Guardiola! Nu știu dacă a calculat ce greu îi va fi în momentul în care a acceptat oferta nemților. Multă lume a văzut în asta o întoarcere facilă în fotbal după anul sabatic pe care și l-a impus. Numai că, dacă în ianuarie sau cînd a acceptat să preia pe Bayern, întoarcerea părea facilă, acum nu e chiar așa. Să apari în locul unuia care a cîștigat tot ce se putea cîștiga e cea mai ingrată misiune din lume. Suporterii așteaptă o continuare a succeselor și orice eșec e consemnat cu litere groase. Cum a fost, de exemplu, cel din Supercupă, cu Dortmund. Pentru ca sezonul lui Pep să nu fie considerat mai slab decît al lui Jupp, Bayern trebuie să facă tripla, altfel, oricum am lua-o, balanța iese pe minus. Champions League pare însă marea provocare, căci niciodată pînă acum o echipă n-a izbutut să-și apere trofeul și să-l cîștige de două ori la rînd. Pînă la acest obiectiv mai e mult de tras, deocamdată înainte se întrevede un duel cu Mourinho și a sa Chelsea, la Praga, în Supercupa Europei. După ce a pierdut o supercupă, Pep nu-și poate permite s-o piardă și pe a doua. Sau poate își permite, căci fanul german nu se compară cu cel spaniol sau italian, pe cel român nu-l pun în calcul, dar nu dă bine.
Cît despre Mourinho, mie unul mi se pare că lipsește din peisajul media. În perioada Real Madrid, știam tot despre el, ce face, ce nu face, ce gîndește, ce nu gîndește, acum e o discreție bizară după tot zgomotul din ultimii ani.
Unii se vor întreba de ce îi e așa de greu lui Guardiola. Să ne gîndim un pic logic. Mulți se gîndesc ce nevoie are Pep să schimbe anumite lucruri într-un angrenaj care a funcționat impecabil. Dacă în locul lui Pep venea secundul lui Heynckes, această întrebare nu mai era pusă, căci continuitatea era evidentă. S-a întîmplat, într-un fel, cu Tito Vilanova la Barcelona. Guardiola însă nu e un fost ”secund”. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului, după unii chiar cea mai frumoasă. El are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele.
Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit.
În ianuarie, atunci cînd Guardiola a fost anunțat oficial, scriam un articol cu titlu ”Tiki-Taken cu Guardiola”. S-au găsit destui deștepți, în general anonimi, căci e mult mai simplu să te dai mare așa, care să mă contrazică. Ei bine, iată că, din ce am văzut, Guardiola încearcă să impună la Bayern cîte ceva din filozofia sa fotbalistică de la Barcelona. La conferința de presă de după prezentarea sa, cînd i-a cucerit pe nemți vorbind limba germană, a spus un lucru: ”ich brauche zeit”, ”am nevoie de timp”. Timp pentru ca jucători, în marea lor majoritate foarte buni, să înțeleagă ce vrea de la ei, să-i distingă ideile. Și cu Dortmund și cu Manchester City, la Audi Cup, am remarcat asemănări cu stilul Barcelonei. Mijlocașul închizător coboară între fundașii centrali, pe linie cu ei, pentru a primi mingea de la portar, fundași care se deschid ca un evantai spre laturile terenului, fundașii laterali urcă la nivelul liniei de mijloc. Liniile se apropie foarte mult în momentul de pressing al adversarului, pentru a se crea densitatea necesară. Triunghiurile care se realizează pe toată suprafața terenului. Posesia prelungită. Lipsa atacantului de careu, pe care am remarcat-o în prima repriză a meciului cu City. Un modul 4-1-4-1 pe faza de apărare și 2-3-3-2 pe faza de atac.
Mi se pare clară intenția lui Guardiola de a domina partidele pe seama posesiei. Căt timp mingea e la mine și nu la adversar e bine, cam asta ar fi filozofia, chit că ea sună în ochii unora drept monotonie. Întrebați un fotbalist cum e cînd aleargă după minge și nu reușește s-o prindă. Vă spun eu, e cel mai frustrant lucru, să alergi degeaba. Așa apare lipsa de luciditate, se pierde disciplina impusă și apar oportunitățile pentru cel care are mingea. E destul de simplu.
Jurgen Klopp s-a prins de manevră și a blocat, în Supercupă, zona centrală, oferind deliberat benzile. Klopp, despre care mulți spun că seamănă cu Pep și s-a inspirat de la el, dar uită că a început meseria, la Mainz, înaintea catalanului, are o altă filozofie. El caută spațiile pentru echipa lui, nu posesia, ca Pep.
Problema falsului 9 cu certitudine îl preocupă pe Guardiola. Cu Dortmund, a început cu Mandzukici în banda stîngă, pe fondul absenței lui Ribery. Cu City, l-a lăsat pe bancă. Cu Sao Paolo la fel. Presa din Germania vorbește despre lipsa ”chimiei” dintre Pep și croat. De fiecare dată însă Pep a corectat, iar Mandzukici a răspuns cu gol. E o dezbatere pe care, sînt convins, creierul lui Pep o va continua.
Deocamdată sîntem la început. Pep are timp suficient la dispoziție. Sau poate că nu? Ce părere aveți?
N-am apucat pînă acum să scriu mai deloc despre Carlo Ancelotti și nici despre noul proiect al lui Florentino Perez la Real Madrid. Am făcut-o o singură dată, atunci cînd PSG-ul punea bețe-n roate relației de înțelegere dintre Real și don Carlo, ce se înfiripase de ceva vreme. Între timp lucrurile s-au schimbat.
N-o să mă refer decît punctual la meciul amical al Realului cu Lyon. Un meci amical e un meci amical, e făcut pentru teste și probe, doar la noi se trag concluzii și se caută scandal după un simplu meci de pregătire. De aceea n-o să abordez în nici un fel celălalt ”amical” de lux al zilei de miercuri, cel dintre Bayern și Barcelona, din simplul motiv că n-ai ce analiza de la un meci care aduce, pe de-o parte, o echipă aflată de aproape o lună în pregătiri și o alta ce avea doar 8 zile de antrenamente, ba se mai prezenta și fără o grămadă de jucători importanți, ca să nu mai zic de problema apărută cu antrenorul. De aceea, nici despre Bayern nu se pot spune prea multe. E redundant să spui că e foarte puternică, eu sînt tare curios cum va decurge asimilarea filozofiei lui Pep. Nu văd cine le-ar putea sta în cale în Bundesliga. M-aș hazarda să spun și-n Europa, dar pînă în martie-aprilie, cînd vor începe meciurile adevărate în Champions League mai e timp și se pot întîmpla destule.
Înapoi la Real Madrid! Și la Carlo Ancelotti.
Dupa 3 ani de furtuni și uragane de tip Mourinho, Ancelotti reprezintă un front atmosferic de care madrilismul în general avea nevoie. Italianul nu va face niciodată spectacole mediatice de genul celor făcute de portughez. E caracterizat ca un ”un om al președintelui”. Nu vă grăbiți să trageți concluzia că primește echipa de start în plic sau schimbările prin telefon. Nu e cazul. Florentino e prea deștept pentru asta. E omul președintelui pentru că, în general, lucrează cu ce are la dispoziție. Nu cere transferuri halucinante la preț și nici n-are nevoie să facă servicii impresarului său, solicitînd doar jucători de-ai acestuia. Încearcă să se acomodeze el cu ce găsește în lot.
Merită reamintit, cred, că Ancelotti n-a fost un fotbalist oarecare. Descoperit la Roma, a atins maturitatea deplină în Milanul lui Sacchi, prima echipă completă a fotbalului modern. De la principiile lui Sacchi a plecat și Guardiola. Ancelotti juca la mijloc, lîngă Rijkaard, cu Evani și Donadoni completînd o linie colosală. Era epoca unui 4-4-2 ce greu se schimba.
Mai merită reamintit că a antrenat Parma, Juve, Milan, Chelsea și PSG și că a luat titlul în 3 țări. Milanul său din perioada 2002-2007 ar fi trebuit și el să marcheze o epocă. A luat de două ori Liga și poate ar fi trebuit s-o mai ia de două ori, căci acea eliminare din 2004, contra lui Depor după 4-1 acasă în tur, și acea finală pierdută cu Liverpool, la Atena, după 3-0 la pauză, fac parte din categoria accidentelor, a miracolelor. În acele campanii, Milanul era cea mai bună echipă și e intersant de discutat ce s-ar fi ales din destinul lui Jose Mourinho dacă ar fi întîlnit, în semifinalele sezonului 2003-2004 cu Milan și nu cu Depor.
Mai merită reamintit, nu știu dacă în ultimul rînd, că Ancelotti a fost cel care l-a reinventat pe Pirlo. S-a inspirat un pic de la bătrînul Carlo Mazzone, care-i atribuise, în 2001, un rol asemănător pe cînd Pirlo juca la Brescia. Ancelotti și-a dat seama că Pirlo răspunde mai bine jucînd mai retras și a procedat în consecință. Am scris într-un text anterior că-l simpatizez pe Rafa Benitez, la fel trebuie s-o spun și în cazul lui Pirlo, e unul dintre fotbaliștii pe care-i am cel mai mult la inimă.
Să mergem spre prezent! Mai bine zis spre viitor. Spuneam mai sus despre noul proiect al lui Florentino Perez. E un fel de-a spune. Florentino și-a schimbat un pic strategia. A adus 3 spanioli pînă acum, l-a confirmat pe Morata, i-a prelungit contractul lui Jese Rodrguez. E o schimbare de optică, dată poate și de recentele studii care reflectă că Real Madrid nu mai e echipa numărul unu în sentimentele spaniolilor. FC Barcelona i-a luat acest loc, iar asta, ținînd cont ce reprezintă Barcelona la nivel politic și social, sigur nu i-a convenit lui Florentino. Nici lui și nici prietenilor săi din administrația de la Madrid. Un Real Madrid mai spaniol ca niciodată în mandatele lui Florentino reprezintă o notabilă schimbare de atitudine din partea celui supranumit, într-o vreme, ”vînătorul de Baloane de Aur”.
Ancelotti acum. Surprinzător aș zice, ținînd cont de trecutul său, pare a încerca un modul 4-3-2-1, pe care l-a probat la Juventus și care i-a ieșit de minune la Milan. Surprinzător pentru că n-a făcut asta nici la Chelsea, nici la PSG. La Chelsea a încercat un 4-3-3, la PSG a mers pe 4-4-2, cu varianta sa derivată, 4-4-1-1. S-a văzut cu Lyon încercarea de a așeza echipa în această formulă. În așteptarea lui Xabi Alonso, de a cărui continuitate la Real eu nu sînt foarte convins (îi expiră contractul în vara viitoare și nu pare prea hotărît să prelungească, e într-un fel în situația lui David Villa), Ancelotti părea să încerce o linie de trei, cu Isco-Illaramendi-Khedira, apoi una de doi, Cristiano și Ozil, plus Benzema pe poziție de 9, de vîrf. Cu Lyon nu s-a jucat de la început cu acești jucători, dar s-a jucat în acest sistem. În repriza a doua a mai schimbat, echipa s-a așezat în 4-2-3-1, dar cu Cristiano împins. N-ar fi ceva inedit la Cristiano. El a mai jucat ca atacant împins și la United și la Real, cu Mourinho. Nu cred însă că e cea mai bună soluție, căci Cristiano pierde mult în acea poziție. Poate doar să fie o idee de avarie, fiindcă odată cu plecarea lui Higuain, Madridul a rămas doar în Benzema și Morata.
Așa cum am spus, a fost doar un meci amical. Vor mai fi, mai sînt 3 săptămîni pînă începe Primera. E timp de experimente. Ancelotti e un tip maleabil și va căuta să se adapteze. Nu are, probabil, geniul lui Guardiola sau Mourinho, dar e un tip liniștit, care a arătat la PSG că poate pune la un loc 11 caractere ce abia se cunoșteau.
S-au întîmplat destul de multe lucruri în această perioadă de vacanță, scurtă, ca orice vacanță. Sînt multe subiecte de dezbătut și promit că voi găsi timp pentru a o face. Transferuri interesante, tratative interesante, schimbări de antrenori și de strategii, toate acestea își vor găsi locul pe acest blog în zilele următoare.
Vreau să analizăm un pic în cele ce urmează atacul, căci este un atac, pe care Guardiola l-a făcut, în două episoade, asupra celor de la FC Barcelona. Primul episod a fost doar verbal, dat de niște declarații extrem de tari, al doilea a fost deja faptic, prin transferul lui Thiago Alcantara de la Barcelona la Bayern. Nu știu dacă e cel mai important moment al acestei perioade, dar implică niște nume mari și niște branduri de club extrem de mari, așa că merită analizat.
Să le luăm pe rînd!
Lucrurile sînt simple. Ați citit probabil declarațiile dure pe care Guardiola le-a făcut la adresa actualei conduceri a celor de la FC Barcelona. Nu mai revin asupra lor. Le găsiți AICI și AICI. E prima dată cînd Guardiola își atacă foștii colaboratori de la despărțirea de clubul catalan, iar asta, în opinia mea, ridică puțin ceața ce se lăsase în momentul în care Pep anunța că părăsește Barcelona. Mulți n-au înțeles atunci ce s-a întîmplat, dar încet-încet misterul se risipește. Și e foarte posibil să mai asistăm la episoade de genul acesta.
Între Guardiola și Sandro Rosell n-a fost niciodată o legătură foarte strînsă. Rosell a cîștigat alegerile în 2010 și pentru că Joan Laporta, obligat prin statut să plece după două mandate, n-a fost în stare să găsească un nume care să-i seducă pe votanți și să-i convingă de continuitatea proiectului. Asta deși el, Laporta, fusese cel care a schimbat din temelii istoria clubului catalan în două rînduri, în 2003 prin aducerea lui Ronaldinho și în 2008 prin numirea lui Guardiola. Devenit președinte, Rosell l-a moștenit pe Guardiola și a căutat să ducă mai departe colaborarea. Nu și-a dat însă prea mult silința, dovadă fiind îndepărtarea lui Johan Cruyff din funcția de președinte de onoare al clubului în primele zile ale mandatului său. Ceea ce nu i-a picat deloc bine lui Pep
Fără să spună direct, dar lăsînd loc de interpretări, Guardiola l-a înțepat deseori pe Rosell în timpul coabitării lor. Senzația a fost că Pep a fost lăsat să ducă de unul singur războiul de uzură cu Jose Mourinho și Real Madrid. Rosell s-a arătat suficient de distant cu Guardiola, poate și pentru că acesta nu ezita să-și manifeste public atașamentul față de Laporta. Iar în momentul în care Guardiola a ales să plece, să ne reamintim, la capătul unui sezon în care Mourinho cîștiga campionatul cu Real Madrid, Rosell a părut mai degrabă eliberat de o presiune ce-l incomoda. L-a numit imediat pe Tito Vilanova și a anunțat asta exact la conferința de presă în care Guardiola își anunța plecarea. O dublă lovitură, să recunoaștem, căci viitorul e un subiect mult mai apetisant decît trecutul, fie el și unul glorios. Pe Guardiola l-a deranjat asta, dar l-a deranjat și faptul că Tito a acceptat prea ușor.
Acum, Sandro Rosell se află în fața unei perioade extrem de dificile. Peste 3 ani sînt iar alegeri, iar Joan Laporta are voie să participe. A și anunțat că o va face și toată lumea e convinsă că-i va aduna sub umbrela sa pe Cruyff și Guardiola, al cărui contract cu Bayern expiră fix peste 3 ani. Asta dacă nu cumva Rosell, a cărui inteligență e recunoscută, nu va încerca, sub pretextul asumării răspunderii pe tema construirii unui nou stadion, să tragă acest scrutin mai devreme. Guardiola beneficiază de o doză de credibilitate uriașă în rîndul votanților, pe care nici măcar transferul lui Thiago la Bayern n-a diminuat-o, astfel că, de va fi așa, Rosell are nevoie de succese notabile în această perioadă. Anul acesta poate fi decisiv, căci un sezon prost lasă loc inclusiv unor moțiuni de cenzură, alegeri anticipate, manevre pe care Laporta le știe, căci așa a venit el la conducere în 2003. Deocamdată, e pe minus, căci plecările lui Abidal, David Villa și Thiago reprezintă tot atîtea motive de iritare, deocamdată. Dacă Neymar și Messi nu se vor înțelege așa cum speră Rosell, viitorul acestuia pe scaunul prezidențial nu se anunță prea comod.
Să trecem la subiectul Thiago Alcantara!
Ocazie cu care revenim în actualitatea imediată. Guardiola și-a adus la Bayern unul dintre jucătorii preferați. Priviți imaginile de mai jos. Îl veți redescoperi pe Guardiola antrenînd Barcelona B, mai tînăr, cu mai mult păr și fără firele albe de azi. Dar îl veți regăsi și pe Thiago Alcantara, debutînd, la 16 ani, la a doua echipă a catalanilor.
Indiferent cum am privi lucrurile, felul în care Barcelona l-a pierdut pe Thiago reprezintă o proastă gestiune. Faptul că Thiago a plecat cu o clauză de reziliere mică e o eroare formidabilă. Această clauză s-a activat automat pentru că Thiago n-a prins un număr determinat de meciuri în care a apărut la prima echipă. Și din pricina unei accidentări care l-a ținut departe de gazon la începutul sezonului, dar și PENTRU CĂ TITO VILANOVA HABAR N-AVEA DE EXISTENȚA ACESTEI CLAUZE. N-a fost informat și astfel Thiago n-a bifat numărul de meciuri necesare. Un amănunt deloc lipsit de importanță: tocmai fratele lui Guardiola, Pere Guardiola, e impresarul lui Thiago, cel care a negociat și impus această clauză la momentul potrivit.
Faptul că Thiago își motivează plecarea prin dorința de a prinde mai multe minute, în perspectiva Mondialului de la anul, devine acum doar un element de decor. Dacă pleca la Manchester United, unde e nevoie de un astfel de jucător, era pe deplin înțeles, mai ales că și salariul la United era de 3 ori și ceva mai mare. La Bayern însă, pe un salariu dublu, există un overbooking evident în zona mijlocașilor, astfel că poziția sa de titular indiscutabil nu are cum să fie garantată. Pînă a atinge acest aspect, o precizare. La Barcelona, Thiago chiar nu avea, pînă acum, unde să joace mai mult. Xavi, Iniesta și Fabregas erau, și sînt, nume mult mai importante, cu mult mai multă greutate. Abia de acum încolo, poate, odată cu trecerea anilor peste Xavi, ar fi putut să beneficieze de protagonismul pe care și-l dorea.
Să mergem acum spre Bayern!
Toată lumea se întreabă unde va juca Thiago. Să ne înțelegem, ideea de prim ”11! nu mai e demult una actuală la marile echipe, unde numărul de meciuri e uriaș. Antrenorii își doresc 14-15 titulari din care să poată alege cu ușurință, căci de-a lungul unul sezon intrevin accidentări, suspendări.
Mulți spun că Bayern, cu Gotze, Muller și Kroos, ca să vorbim doar de primul etaj, e bine acoperită în zona de creație. Thiago nu e însă un jucător oarecare. E un amestec exploziv într-un singur fotbalist. E totuși brazilian, cu gene de campion mondial și e format la Barcelona. În momentul ăsta, cred, ar avea loc garantat în primul ”11” al Braziliei. El a ales însă Spania și asta nu mai are cum să întoarcă, iar Spania, ca și Bayern, are over-booking în această zonă.
Conform unui ziarist spaniol apropiat de Guardiola, Pep va căuta la Bayern să implementeze un nou sistem. Ar fi acesta:
Nu e ceva inovator, dar e de discutat. Pare din ce în ce mai limpede că Javi Martinez va coborî în linia fundașilor, ca la Bilbao, căci se știe dorința lui Pep de a avea măcar un fundaș central capabil să înceapă curat acțiunile de atac. Pare însă un sistem ușor nebunesc, căci e prea ofensiv. Pe undeva, acest 3-3-3-1 seamănă cu cel folosit de Louis van Gaal la Barcelona, în prima sa perioadă, cînd Guardiola era căpitanul echipei. Acel modul avea însă în Kluivert vîrful de lance, ceea ce în imaginea de mai sus nu prea există. Pe de altă parte, tot de la Guardiola știm că nu e prea tare preocupat de absența sau prezența unui ”9” clasic, fiind mai nou sedus de cea a unui ”9” fals.
Alte surse din Spania, și ele la fel de apropiate, sau chiar mai apropiate de Guardiola, aduc în discuție versatilitatea lui Thiago, capacitatea sa de a ocupa mai multe poziții în teren. Ar putea fi următoarele, plecînd de la sistemul favorit al lui Guardiola totuși, 4-3-3:
Post Thiago 1
Post Thiago 2
Post Thiago 3
Că va juca în centru, că va juca în stînga, că o va face în dreapta, Thiago aduce la Bayern un cîștig clar în zona de creativitate, în zona de ultimă pasă, poate chiar și în zona de finalizare din linia a doua, spre acea poziție atît de comentată de ”9” fals.
Există și un semn de întrebare. Ca la orice transfer de altfel. De regulă, produsele academiei Barcelonei sînt făcute pentru a juca la FC Barcelona. Și asta fiindcă sînt integrate într-un program foarte clar. Scoși din context, din ideea de joc a catalanilor, acești tineri au în față și posibilitatea de a se rata. Iar cel mai bun exemplu aici e Ivan De la Pena, a cărui plecare de la Barcelona a însemnat un perpetuu voiaj în mediocritate.
E un moment să încerci să abordezi și altă temă în afară de ”Steaua – decizie UEFA”. Nu va fi cazul în cele ce urmează. Știu că am pierdut un număr respectabil de cititori, dar prefer ca, înainte de vacantă, să abordez cîteva subiecte din actualitatea fotbalului adevărat. Două subiecte legate de două nume importante în tagma antrenorilor, Pep Guardiola și Carlo Ancelotti.
Despre numirea lui Pep Guardiola la Bayern am scris la momentul oficializării ei, în ianuarie. Despre istoria numirii lui Carlo Ancelotti la Real Madrid și plecarea sa de la PSG, de asemenea. Cele două evenimente s-au oficializat aproape concomitent, la interval de cîteva ore. Bayern Munchen și Real Madrid se află, împreună cu cei ce au devenit antrenorii lor, la un moment de cotitură.
Pe ambii îi leagă un lucru: au fost numiți pentru trecutul lor. Viitorul e însă suficient de incer pentru amîndoi, căci nu vin în locuri simple, comode. Și pentru Pep și pentru Carlo ar fi fost mai simplu să accepte alte propuneri sau, cazul italianului, să continue. Nimic însă în viață nu se obține fără riscuri. Dacă vor reuși, Guardiola și Ancelotti își vor crește renumele, pe care-l au oricum, de antrenori foarte mari.
Guardiola a impresionat din prima. Să vorbești așa în limba germană după numai 6 luni de studiu (cel puțin așa zice el) e o primă performanță pentru el. O primă victorie. V-o spune unul care a făcut 8 ani de germană, nu la școală ci cu meditații, de 3 ori pe săptămînă. E tare greu s-o înveți și e mult mai greu să n-o uiți. Pentru un spaniol e infinit mai greu, căci spre deosebire de noi, românii, care avem suficientă deschidere spre limbile străine, ei, spaniolii, nu prea o au. A fost o lecție de respect față de țara în care vei munci și care te va plăti extrem de bine, față de clubul la care mergi și, nu în ultimul rînd, față de jucătorii cu care vei lucra.
De aici pot începe discuțiile. Guardiola preia un Bayern aflat în cea mai bună perioadă a existenței sale. O Bayern ce pare cea mai bună echipă din lume la acest moment. Misiunea lui Pep nu-i deloc simplă. E ca și cum te-ai urca la volanul unui avion super-performant și ți-ai pune problema dacă să-l lași în continuare pe pilot automat sau să încerci să-l mai pilotezi și tu din cînd în cînd. E interesant de văzut cum se va mula stilul lui Pep pe actualul joc al Bayern-ului. Guardiola e, cred că-i limpede, cel mai aprig susținător al ideii de 4-3-3. E un excelent exercițiu de imaginație să încerci să vezi cum va modela Guardiola acest Bayern plecînd de la filozofia sa, de la care nu s-a abătut niciodată: fotbalul frumos, estetic, de atac. La Guardiola nu avem decît reperul Barcelona, astfel că, mergînd mai departe pe linia exercițiului de imaginație, am putea să încercăm să ghicim cine va fi noul Xavi, cine va juca rolul lui Iniesta, cine va prelua sarcinile lui Busquets și cine ar trebui să fie Messi. Ultima parte e cea mai complicată, căci Messi e greu de comparat. De aici încolo începe joaca fiecăruia. Sînt destule variante în acest ”puzzle”, căci lotul lui Bayern e suficient de bine garnisit, fără să mai luăm în calcul alte eventuale achiziții. Cred că și suporterii lui Bayern își pun acestă problemă, cred că și ei sînt curioși să vadă cu ce va veni Pep.
Eu cred că, dincolo de nume, misiunea lui Guardiola e mult mai complexă și de aceea, cred, că a fost el cel adus. Guardiola trebuie să schimbe oarecum imaginea lui Bayern. E un club foarte puternic, respectat, dar parcă nu sută la sută simpatizat. Jocul său inspiră teamă și un soi de admirație derivată din acest sentiment. Dar nu o simpatie. În Germania, Bayern stîrnește mai degrabă sentimente negative, căci acea forță și acea capacitate de a controla totul enervează fanii echipelor adverse. La Barcelona, Guardiola a reușit să adune un capital mondial de simpatie grație acelui joc frumos, capital ce ajută apoi în latură economică, de bussiness. Aici cred că e obiectivul său la Bayern: să facă dintr-o echipă outernică o echipă frumoasă. Să aducă peste mentalitatea germană un aer de ”jogo bonito”.
În ceea ce-l privește pe Ancelotti, la el e un pic alfel. Și el vine recomandat de trecut, și la el viitorul e tare complicat. Mult mai lesne era la PSG, unde începuse să croiască un stil. La Real, acum, i se vor cere rezultate, dar rezultate obținute pe bază de fotbal frumos. Rezultate a obținut și Mourinho, dar prețul plătit de club la nivelul imaginii a fost destul de mare. Real Madrid a pierdut mult din aura de echipă blazon a Spaniei, iar faptul că Barcelona, din Catalunya așadar, a preluat acest rol n-are cum să mulțumească marea masă a madrilenilor fideli.
Și despre Ancelotti avem date despre felul în care au jucat echipele lui. Și Milan, și Chelsea, și PSG. Și la el putem încerca același exercițiu de imaginație, putem încerca să ne jucăm. Deși n-a fost cel mai dorit nume în zona fanilor, eu cred că Ancelotti e cel mai potrivit pentru a încerca să readucă Madridul în zona selectă în care trebuie să se afle clubul secolului 20. E un gentleman, nu-mi amintesc derapaje verbale sau de orice fel din partea lui, de genul celor avute de Mourinho.
Guardiola și Ancelotti. Doi foști mari fotbaliști, doi actuali mari antrenori, doi oameni aflați în fața celei mai mari încercări din viața lor.
Am mai spus-o, am mai scris-o, ne aflăm într-o perioadă în care zvonurile, informațiile false și manipularea prin presă sînt la ordinea zilei. Nimic nou, așa e mereu cînd e sezon de mercato, fiecare își face strategia pe care o crede de cuviință și folosește mass-media așa cum îi vine mai bine. Mie mi se par amuzante ”certitudinile” (neapărat citiți cu ghilimelele de rigoare) pe care le prezintă diverse publicații sau site-uri, din dorința de a mai capta niscaiva accesări. ”Cutare merge la clubul cutare” sau ”respectivul s-a ințeles cu echipa respectivă” sînt titluri care merită crezute în proporție de sută la sută doar atunci cînd există o confirmare oficială.
Robert Lewandowski e un astfel de caz. Alaltăieri era sigur la Bayern, ieri rămînea la Dortmund, azi merge la Manchester United. Depinde de site-ul sursă și de sursele site-ului. Adevărul e că Lewandovski a aruncat suficient mister în jurul viitorului său. E limpede că reprezintă una din atracțiile verii, e de la sine înțeles că multe echipe l-ar vrea și e foarte clar că ar avea loc la cam toate echipele importante ale Europei.
Dortmund are cu el aceeași problemă pe care a avut-o Arsenal, în vara trecută, cu Van Persie. Atunci cînd ajungi cu un jucător de calibrul lui Lewandovski în fața ultimului an de contract ești pus, ca și club de care aparține vorbesc, cam cu spatele la zid. E totuși o mare greșeală managerială pe care a făcut-o Borussia, care ar fi trebuit să deschidă negocieri de prelungire a înțelegerii cel mai tîrziu în vara trecută, dacă nu cumva deja era prea tîrziu. Acum, pentru a-l păstra, Dortmund trebuie să găsească o inginerie financiară pentru a-i mări salariul, și nici așa nu e sigur că va reuși să-l convingă.
Multă lume nu înțelege care e treaba cu aceste salarii și de ce e greu să mărești unui singur jucător foarte mult salariul. Pentru că ar urma un efect de domino, toți ceilalți oameni din lot se vor simți nedreptățiți și vor încerca să forțeze mîna conducerii pentru a primi, la rîndul lor, o mărire. Bugetul unui club e atent calculat, orice ieșire din granițele financiare stabilite ar duce la o situație de criză.
Se spune că Lewandovski ar avea un dublu pre-contract cu Bayern. Nu el, în persoană, căci nu are voie, ci impresarii săi. Are doi, Cezar Kucharsky, fostul internațional polonez, și Maik Barthel, ambii figurînd printre fondatorii firmei de impresariat sportiv ”Eurosportsmanagement”. Cele două pre-contracte ar fi, zice-se, unul pentru vara asta și altul pentru vara viitoare, prin care firma amintită mai sus se obligă, cu daunele financiare de rigoare, să-și ducă jucătorul emblemă la Bayern Munchen.
În teorie, și această manevră e interzisă de UEFA. Însă face parte din categoria legilor scrise încălcate nescris cu o frecvență amețitoare. Am povestit recent cum a făcut Florentino Perez ca să-l aducă pe Figo, în 2000, de la Barcelona. Nu e greu de făcut un astfel de pre-contract între o societate, a se citi Bayern, și o firmă. Cei doi agenți (mai există încă 3 asociați în firmă) au fost invitații celor de la Bayern Munchen la finala Ligii de la Londra, ceea ce a alimentat aceste teorii. Bayern, e legendar deja, controlează impecabil piața transferurilor din Germania și poate cumpăra orice jucător din Bundesliga. Iar atunci cînd nu cumpără, cazul Mesut Ozil, înseamnă că n-a avut interes, la vremea respectivă.
Toamna trecută, Lewandovski aproape se înțelesese cu Manchester United. Mai nou, reapare această posibilitate în mass-media. Între timp a intrat în scenă Bayern și s-au semnat cele două pre-contracte de care vorbeam. Lewandovski a urmat pașii pe care i-ar face orice fotbalist în situația sa. La fel a făcut, de exemplu, Llorente cu a sa trecere la Juve. A refuzat orice propunere venită de la Borussia de prelungire a contractului scadent, făcînd-o sub umbrela mediatică a parcursului excelent al echipei în Champions League. ”Deocamdată mă concentrez pentru acest sezon, pentru viitor avem timp”, iată o declarație standard a fotbaliștilor aflați în această situație. Viitorul sună bine, într-adevăr, dar numai pentru el, nu și pentru clubul de care încă aparține. Căci e greu de crezut că Borussia va obține o sumă care să se apropie de pretențiile sale și să fie în conformitate cu valoarea jucătorului în acest moment. Doar nu vreți să-mi spuneți mie că Van Persie, golgeterul la zi în Premier League, ar fi costat, în situație normală, doar 27 de milioane de euro!
Chelsea și Real Madrid au vorbit direct cu Borussia, încercînd să obțină un altfel de avantaj. Borussiei i-ar conveni, căci o licitație între cele două ar crește prețul. Însă pentru asta, trebuie să mai vrea și jucătorul, dar mai ales agenții săi. Unica șansă a celorlalți doritori e ca Bayern, așa cum am spus mai sus, să nu mai aibă interes în a-l transfera. Această posibilitate există, căci de la data precontractelor și pînă azi în scenă a apărut un personaj important: Guardiola.
Poate că Pep nu-l vrea pe Lewandovski. Pare greu de crezut, dar fiecare antrenor are concepția sa, filozofia sa. În a lui Pep, cel puțin la Barcelona, am văzut că un ”9” de anvergură nu e o prioritate, formula cu ”9” fals avîndu-l drept inventator. Nu e obligatoriu însă ca Guardiola să caute din prima să modeleze o echipă ca Bayern conform principilor sale fotbalistice. E și destul de greu și parcă nerecomandabil, în contextul de azi, cu Bayern triplă campioană.
Revenind la Lewandovski, cît de curînd vom lămuri și acest mister. Posibilitatea de a rămîne încă un sezon la Borussia încă există și, din punct de vedere financiar, e extrem de apetisantă. Pentru el.
P.S.
Am pomenit mai sus de noțiunea ”manipulare prin presă”. Iată un exemplu. Se aruncă pe piață o știre cum că Barcelona s-a arătat dispusă să achite clauza de reziliere a lui Varane. Fundașul lui Real Madrid spune că nici nu se gîndește să plece de la Real la Barcelona. Mai apoi, Barcelona dezminte că ar fi existat vreodată un interes pentru francez, dar impactul dezințirii e mult mai mic decît cel al știrii în sine. Urmarea pe care eu o intuiesc este că nu va trece multă vreme și lui Varane i se va mări și prelungi contractul.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!