Credeți în miracole? Parcă așa era, nu? Parcă era acum cîțiva ani, să tot fie vreo 10, o reclamă la o vopsea, sau așa ceva, în care apărea și Daniel Pancu. Credeți în miracole, nu? Toată lumea crede, toți avem motive să așteptăm, mai devreme sau mai tîrziu de-a lungul vieții, apariția unui miracol.
Dar în blesteme, credeți? Eu unul nu cred, n-am crezut niciodată. Dar eu nu sînt suporter al lui Benfica. Ia să-i întrebăm pe fanii Benficăi, oare cred în blesteme? Sînt convins că nu toți cred, dar sînt la fel de convins că, după ce s-a întîmplat miercuri seară la Torino și după ce s-a întîmplat cu an în urmă la Amsterdam, din ce în ce mai mulți au început să-și reconsidere poziția.
Înaintea acestei finale de Europa League, atunci cînd venea vorba despre Benfica se vorbea destul de puțin de lotul lui Jorge Jesus și se insista pe tema deja celebrului blestem al lui Bela Guttmann. Se amintea destul de puțin de absențele importante din echipa lusitană și se insista pe finalele pierdute de cînd Bela Guttmann fusese înlăturat și de cînd intrase în vigoare blestemul său.
Lacrimile au curs și cred ca mai curg încă la Lisabona. Destinul a fost din nou crud cu Benfica și pare că blestemul lui Bela Guttmann nu poate fi nicicum îmblînzit. Pentru cine nu știe, și e posibil ca foarte mulți să fie încă în situația asta, deși, repet, s-a vorbit și scris foarte mult despre asta, Bela Guttmann a fost antrenorul maghiar cu care Benfica a cîștigat de două ori consecutiv Cupa Campionilor Europeni. Născut la Budapesta, Guttmann a antrenat pentru o scurta perioadă, în 1946, într-o perioadă de foamete crîncenă ce cuprinsese România, echipa Ciocanul București, grupare din care se va crea, ulterior, Dinamo București. Cu Bela Guttmann antrenor, Benfica a învins în 1961 pe FC Barcelona, în finala de la Berna, iar în 1962 pe Real Madrid, la care străluceau Di Stefano și Puskas, cu 5-3 în finala de la Amsterdam. Atunci, la Amsterdam, după două Cupe ale Campionilor cîștigate, Guttmann a cerut o mărire de salariu. A primit în schimb o demitere din partea conducerii clubului, care a considerat că avîndu-l pe Eusebio în lot e suficient. ”Nici în 100 de ani Benfica n-o să mai cîștige o cupă europeană”, a sunat atunci profeția-blestem a ungurului. Iar Benfica a pierdut, din acel moment, toate finalele în care a jucat. Și au fost 8, din care 5 de Cupa Campionilor și două consecutive de Europa League. Ultima, miercuri seară, la Amsterdam. Ar mai fi 48 de ani, dacă matematica, de gen feminin ca și memoria, nu ne înșeală.
Nu știu dacă latura mistico-religioasă trebuie apropiată atît de tare de fotbal. Parcă nu e normal. Știu însă că Benfica nu prea merita să piardă finala cu Sevilla. Sau, cel puțin, nu merita s-o piardă în astfel de circumstanțe. La fel cum n-a meritat să piardă nici anul trecut, cu Chelsea, și tot în ipostaze dramatice. Dacă intra șutul cu exteriorul trimis de Bacca în prelungiri, parcă amărăciunea era o idee mai mică. Ar fi fost un gol de autor al columbianului, după o pasă de autor a lui Rakitic. Așa însă, la penaltyuri, e mai greu de suportat. Chit că, poate apăsați de celebrul blestem, cei doi fotbaliști ai Benficăi care au ratat au bătut prost și i-au permis lui Beto să devină erou. Nu comentez aici, am făcut-o la Euro Fotbal, felul incorect în care s-a mișcat Beto la ambele penaltyuri ratate de Benfica și nici cele două lovituri de la 11 metri pe care portughezii ar fi trebuit să le primească în primele 90 de minute. Am concluzionat că au fost greșeli ale neamțului Felix Brych, a cărui delegare la o finală europeană rămîne pentru mine un mare mister, căci el băiatul cu golul acela fantomă din meciul Hoffenheim-Leverkusen, din octombrie anul trecut, pe care l-a validat deși mingea intrase prin plasa laterală în poartă. Cînd faci o asemenea eroare, chit că a existat și o mare doză de ghinion acolo pentru Brych, nu-i logic totuși să primești o finală europeană.
Se spune că finalele nu se joacă, se cîștigă. Perfect adevărat. Benfica a jucat, iar Sevilla a cîștigat. Mergînd pe stilul lui Unay Emery, stil pe care cei de la Valencia nu l-au plăcut tocmai pentru asta, Sevilla a așteptat momentul prielnic. Putea să fie acest moment la acțiunea lui Bacca, de care am pomenit, dar el a venit la penaltyuri. Emery e genul de antrenor energic, de tip Simeone, care se agită non stop pe bancă, dar reușește astfel să trimită jucătorilor în teren o anumită doză de energie, dar și capacitatea de a gestiona situații mai complicate. Emery n-a reacționat atunci cînd Benfica domina jocul, a preferat, cum spuneam, să aștepte momentul prielnic. Avea în Nico Pareja un fundaș imperial, în Mbia un mijlocaș închizător inspirat, în Rakitic un creator genial și-n Bacca un finalizator de clasă. Avea așadar motive, chit că în cele din urmă s-a dovedit că avea și un portar în zi de grație, l-am numit pe Beto, din al cărui traseu prin Liga 1 nu ne amintim prea multe prestații de genul ăsta. A avut și noroc Emery, dar fără noroc nu prea se poate.
Două vorbe și despre Jorge Jesus. Eu cred că va pleca de la Benfica. Va cîștiga, probabil și Cupa Portugaliei, va realiza o triplă istorică în acest sezon, campionat-Cupă-Cupa Ligii, dar blestemul finalelor pierdute în condiții dramatice cred că-l va marca. În ciuda ghinioanelor ce s-au ținut scai de echipa lui înaintea finalei, suspendări, accidentări, inclusiv pe parcursul jocului, vezi Sulejmani, care intrase foarte bine în meci, Jorge Jesus nu s-a abătut de la linia sa. A ordonat echipei să atace și să caute golul, golurile prin care să cîștige finala. Benfica și-a creat un număr considerabil de ocazii, însă poarta Sevillei a fost ferecată.
Într-un singur moment l-am simțit pe Jorge Jesus în dubiu: înainte de penaltyuri. Și pe el și pe jucătorii săi. În vreme ce la Sevilla era o nedisimulată încredere, la Benfica totul părea dubitativ. Și s-a văzut.
E și ăsta un mare paradox. Să te cheme Jesus și să nu poți scăpa de blestemul unui Guttmann!
Nici nu știu cu ce să încep. Cu succesul lui Rafa Benitez, cu copleșitorul ghinion al lui Jorge Jesus sau cu blestemul ce pare a nu se mai termina al celor de la Benfica? Sau poate cu Fernando Torres? Sau poate cu gestul splendid făcut de Terry și Lampard, unul față de celălalt? Ori cu performanțele pe care Chelsea izbutește să le adune în urma unui fotbal nu întotdeauna generos.
O sa încep totuși cu Benfica. Lacrimile au curs și cred ca mai curg încă la Lisabona. Destinul a fost din nou crud cu Benfica și pare că blestemul lui Bela Guttmann nu poate fi nicicum îmblînzit. Pentru cine nu știe, și e posibil ca foarte mulți să fie în situația asta, Bela Guttmann a fost antrenorul maghiar cu care Benfica a cîștigat de două ori consecutiv Cupa Campionilor Europeni. Născut la Budapesta, Guttmann a antrenat pentru o scurta perioadă, în 1946, într-o perioadă de foamete crîncenă ce cuprinsese România, echipa Ciocanul București, grupare din care se va crea, ulterior, Dinamo București. Cu Bela Guttmann antrenor, Benfica a învins în 1961 pe FC Barcelona, în finala de la Berna, iar în 1962 pe Real Madrid, la care străluceau Di Stefano și Puskas, cu 5-3 în finala de la Amsterdam. Atunci, la Amsterdam, după două Cupe ale Campionilor cîștigate, Guttmann a cerut o mărire de salariu. A primit în schimb o demitere din partea conducerii clubului, care a considerat că avîndu-l pe Eusebio în lot e suficient. ”Nici în 100 de ani Benfica n-o să mai cîștige o cupă europeană”, a sunat atunci profeția-blestem a ungurului. Iar Benfica a pierdut, din acel moment, toate finalele în care a jucat. Și au fost 7, din care 5 de Cupa Campionilor. Ultima, miercuri seară, coincidență, la Amsterdam.
Nu știu dacă latura mistico-religioasă trebuie apropiată atît de tare de fotbal. Știu însă că Benfica nu merita să piardă finala cu Chelsea. Sau, cel puțin, nu merita s-o piardă în astfel de circumstanțe. Dacă intra șutul lui Lampard, cu doar cîteva zeci de secunde înainte, poate ar fi fost privit altfel eșecul. Ar fi fost un gol de autor, o execuție magică. Dar așa! Benfica a căzut victimă propriilor erori, căci un astfel de marcaj la o fază fixă, petrecută în ultimul minut, împotriva lui Chelsea, recunoscută ca extrem de tare în astfel de momente ale jocului, e o curată sinucidere. N-o să insist pe latura tehnico-tactică a fazei. A fost suficient de bine analizată la Euro Fotbal. Ideea e limpede, Benfica s-a cam bătut singură.
Pentru că Benfica a fost echipa care a pus fotbalul pe masă la această finală. În avancronica partidei, anticipam că Nicola Gaitan va juca în banda stîngă. Așa a fost, deși grafica de început îl plasa în dreapta. Mai mult, Gaitan a terminat meciul ca fundaș stînga și el era cel care trebuia să țină acea bară pe lîngă care s-a prelins în plasă mingea trimisă cu capul de Ivanovici. N-a ținut-o și consecința a venit imediat. Foarte bine a jucat Matici, pe care sigur cei de la Chelsea îl privesc acum cu alți ochi, care s-a multiplicat pur și simplu la mijlocul terenului, transformîndu-l aproape într-un anonim pe David Luiz.
Benfica are însă o mare problemă. Un mare dezechilibru între atac și apărare. Chelsea dădea senzația că nu are nevoie de prea multe oportunități pentru a da un gol și părea că așteaptă această oportunitate. Chelsea a jucat cam la fel pe tot parcursul meciului. La fel de prost. Cu mici excepții, pe cîteva tronsoane ale partidei, Benfica a avut inițiativa. I-a lipsit însă instinctul de asasin, pe care, spre exemplu, l-a avut Torres.
O să revin la Torres. Deocamdată vreau să mă refer la Jorge Jesus. Să te cheme Jesus și să primești două lovituri aproape identice în interval de 5 zile, iată o cruzime, zău că intolerabilă, a destinului. A căzut în genunchi la Porto, acum n-a mai avut puterea să facă nici măcar asta. Părea înghețat, vaporizat, părea un organism fără materie, ce se prelingea încet-încet spre pămînt. Va trebui să treacă multă vreme pentru ca această ”manita” blestemată să poată fi uitată.
Primul articol pe acest blog s-a numit ”Rafa împotriva furtunii”. A fost despre Rafa Benitez. Si scriam asa: ”E injust să-i fie aplicată lui Rafa Benitez ștampila de antrenor slab doar pentru nereușita de la Inter. Hai să ne gîndim repede și să spunem ce antrenori au facut performanță la Inter după razboi!? Herrera și Mourinho. Sau pentru că nu a luat titlul cu Liverpool? Dar ce s-a ales din Liverpool după plecarea lui se vede!”.
Rafa a muncit exemplar. Inclusiv în momentele cînd toate îi erau împotrivă. În mintea lui Rafa Benitez cred că au fost mii de gînduri. A reușit să treacă peste ele, a depășit toate obstacolele și a reușit, iată, să cîștige încă un trofeu european. Una din mizele numirii sale a fost relansarea pe orbită a starului numit Fernando Torres. La 29 de ani, ”El Nino” e departe de a mai fi un copil, are el însuși ”ninos”, dar rămîne unul din marii atacanți ai fotbalului. E unicul jucător din istorie care a jucat și cîștigat toate finalele importante, Mondial, European, Champions League, Europa League. Blocajul mental în care intrase Torres, poate tot un soi de blestem, asta apropo de Benfica, dar dinspre Liverpool, a fost depășit. La 29 de ani, Torres și-a reactivat opțiunile de a fi și în sezonul viitor atacantul numărul unu al celor de la Chelsea.
Apropo de sezonul viitor. Am scris nu de mult ca aș vrea să știu ce e în mintea lui Roman Abramovici. Și acum aș vrea. Abramovici e într-un moment fericit. Roata destinului s-a întors, iar ghinioanele ce l-au însoțit de-a lungul timpului la Chelsea s-au transformat acum în noroc. E o lege a vieții nu doar a fotbalului. Ceea ce se va întîmpla la Chelsea în sezonul viitor e un mare semn de întrebare. Această echipă pare predestinată să facă performanțe europene doar cu antrenori interimari.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!