Acum două săptămîni l-am întrebat pe Enrique Cerezo cît de subțire e granița ce desparte fericirea de dezamăgire. Președintele lui Atletico Madrid era invitat de gală într-o ediție specială de Fotbal European și nici măcar n-a clipit atunci cînd a răspuns: ”un minut”. Era vorba, evident, de Lisabona și de finala Champions League, pe care Atletico o avea cîștigată în minutul 92 și pe care a pierdut-o în cele din urmă. Mi-aș dori să am posibilitatea să-i pun o întrebare asemănătoare și lui Louis van Gaal. L-aș întreba cît de subțire e granița dintre geniu și nebunie?
Fac un exercițiu de imaginație și pretind că m-aș afla în același studio de la Fotbal European cu tehnicianul olandez. Îmi imaginez deci că mi-ar răspunde: 11 metri. De fapt, trecînd imaginația în plan secund, e un răspuns pe care îl dau eu la acea întrebare. 11 metri poate fi granița dintre geniu și nebunie. Dar, mergînd mai departe, 11 metri puteau reprezenta, în ceea ce-l privește pe Van Gaal, granița între succes și eșec. Între responsabilitatea succesului și responsabilitatea eșecului. Între laude și critici.
Dacă tot sîntem la momentul imaginației, s-o lăsăm în continuare liberă. Și să ne imaginăm ce s-ar fi întîmplat și ce s-ar fi discutat dacă Olanda pierdea, la penaltyuri, meciul din ”sferturi” cu Costa Rica. Probabil că Van Gaal ar fi fost făcut praf pentru această idee. Care, din ce se aude, nici nu e sută la sută a lui, dar asta are mai puțină importanță, un om deștept e cel care știe să asculte și să preia de la colaboratorii săi. Probabil însă că toată lumea i-ar fi reproșat lui Van Gaal faptul că a conservat o schimbare, cînd foarte ușor putea s-o facă în primele 90 de minute sau în prelungiri și să încerce astfel să cîștige meciul. Presa olandeză nu e de calibrul celei germane cînd vine vorba de aciditate, dar s-ar fi găsit cîteva cuvinte ușor jignitoare care să i se asocieze lui Van Gaal. I s-ar fi reamintit cu siguranță un mare eșec al fotbalului olandez din ultimii 40 de ani, absența de la Mondialul asiatic din 2002, eșec de care mulți au uitat azi, dar care se leagă de numele lui Van Gaal. I s-ar fi uitat toate meritele de la acest turneu final, victoria în fața campioanei mondiale în primul rînd și toată lumea și-ar fi reamintit că Olanda a tremurat cu Australia și a avut destul de mult noroc cu Mexic. Cînd, apropo de întrebarea pusă lui Enrique Cerezo, Olanda a navigat intens pe granița dintre dezamăgire și fericire, în sens invers însă.
Dar lui Van Gaal i-a ieșit mutarea. Și acum poate culege elogiile venite din toată lumea. Cine nu riscă nu cîștigă, nu-i așa? El a riscat, iar aura sa e acum mai amplă și, probabil, va fi primit cu mult mai multă simpatie la Manchester atunci cînd va fi instalat oficial la United.
Pep Guardiola vorbea mereu că un antrenor, dacă vrea să aibă succes, trebuie să aibă mereu la îndemînă măcar un plan B, dacă nu cumva și un plan C, D și așa mai departe, atunci cînd lucrurile merg rău. Pep a lucrat cu Van Gaal, în prima lui etapă la Barcelona. Tipicar în ceea ce privește meseria, Van Gaal și-a notat acest plan undeva în carnețelul lui, devenit celebru în acea perioadă la Barcelona. ”La libreta de Van Gaal” a dat ulterior și numele unui site destul de cunoscut în Spania. Presupun însă că a apelat la el atunci cînd și-a dat seama că o altă modificare nu ar putea aduce mare lucru în plus în jocul echipei sale. S-a văzut totuși că după intrarea lui Huntelaar gloanțele se cam epuizaseră. Priviți lotul Olandei și gîndiți-vă pe cine mai putea să bage Van Gaal în teren ca să schimbe dinamica jocului? În condițiile în care introducerea lui Huntelaar în locul lui Martins Indi destabilizase puțin apărarea olandeză, trecută într-o linie de 4 oameni, cu Kuyt (imens jocul său) pe post de fundaș dreapta. Nu uitați de ocaziile pe care le-a avut Costa Rica după această echimbare!
Cînd l-a observat pe Krul încălzindu-se pe margine, Oliver Kahn, care comentează pentru nemții de la ZDF, a spus: ”Van Gaal e un monstru. Schimbă portarul la penaltyuri și-i ucide”. Spun cei care studiază statisticile că Tim Krul a luat gol la Newcastle în 90 la sută din penaltyurile pe care le-a avut de apărat. Aceleași statistici, zice-se, ar spune că Cillessen stătea chiar mai prost din acest punct de vedere decît Krul. Nu știu dacă e adevărat, căci eu merg pe principiul că statisticile sînt ca un slip tanga, arată tot ce e de arătat, dar ascund părțile esențiale. Ceea ce s-a văzut ulterior. Cu siguranță că Oliver Kahn a simțit ceea ce avea să urmeze. Nu știu dacă și felul în care avea să se comporte Cillesen la fiecare penalty al celor din Costa Rica, războiul psihologic declanșat de el, felul în care i-a privit în ochi pe fiecare în parte. A scos două, la celelalte a fost pe ele cum se zice. Să fim cinstiți, jucătorii din Costa Rica nu-s mari nume pe harta fotbalului de azi. În mintea lor pesemne că dubiile au încolțit în momentul în care au văzut schimbarea. Și-au zis, pesemne, ceva de genul ”dacă Van Gaal îl bagă pe ăsta în poartă înseamnă că e bun”, n-aveau ei de unde șă știe care-s statisticile lui Krul. Suficient pentru ca dubiile să le afecteze luciditatea și genunchii. Genunchiul tremură atunci cînd creierul e în panică. Creierul e cel care comandă, piciorul execută. Sînt însă tare curios dacă Tim Krul ar face astfel de gesturi și-n fața lui Thiago Silva, David Luiz ori Neymar, în fața lui Messi, Mascherano ori Di Maria, în fața lui Ozil, Thomas Muller ori Schweinsteiger. Nu știu de ce, dar cred că nu.
În fața lui Van Gaal stă acum o altă încercare. Înainte de Belgia-Argentina, majoritatea mergea pe mîna belgienilor. Care ar fi avut o groază de ocazii în meciul cu SUA. Acum, aceeași majoritate merge pe mîna Olandei, luînd în calcul doar ocaziile avute cu Costa Rica. Înainte de Belgia-Argentina scriam aici că Argentina nu-i SUA și are nevoie doar de o ocazie pentru a o transforma în gol. Și așa a fost. La fel spun și acum. Argentina nu-i Costa Rica, iar Olanda are o mare problemă, care e posibil să se vadă: De Jong. Mai exact, absența lui. Acolo a cîștigat Argentina meciul cu Belgia. În plus, olandezii par a avea și destule probleme fizice. Ca și la Argentina-Belgia, văd un 51 sau 52 % în favoarea Argentinei, nu mai mult, chit că nu va juca Di Maria. Sînt procentele pe care le dă Messi.
Cît despre Van Gaal, el va ieși, indiferent de situație, extrem de bine din acest Mondial.
Nu e nici o greșeală în afirmația din titlu. Abia acum a început turneul final pentru Belgia. Odată cu această ”optime” împotriva Statelor Unite, dar mai degrabă după ea, în ceea ce va urma. Belgia a fost una dintre echipele naționale cu cel mai mare orizont de așteptare la startul competiției. Intereseul oamenilor față de această generație a Belgiei era direct proporțional cu greutatea numelor ce compun lotul selecționat de Marc Wilmots. O sumă de nume extrem de importante, despre a căror colaborare în tricoul primei lor reprezentative știam destul de puține, căci grupa preliminară în care Belgia a defilat, dincolo de cele două partide cu Croația, nu îndemna la prea multe concluzii. N-am putut exclama după nici una dintre aceste partide decît un soi de ”mama mia, ce buni sînt”, dar în nici un caz ”mama mia, ce echipă bună sînt”.
Pe de altă parte, nici primele trei meciuri din Brazilia n-au reprezentat pentru Belgia un mod de a-și face cunoscute intențiile. Pe de-o parte din pricina grupei în sine, ce nu le-a pus mari probleme, căci Algeria, Rusia și Coreea de Sud sînt sensibil mai slab cotate decît Belgia, pe de altă parte și din pricina calendarului. Fiind ultima grupă în derulare, meciurile belgienilor veneau exact înainte de cele din grupa Braziliei și a Spaniei, cu tot ce înseamnă asta din punct de vedere mediatic.
Cu Statele Unite am sesizat însă un prim proces de intenție. Un lucru e limpede. Belgia are o generație de excepție. Dar și o șansă uriașă în fața sa. Și anume meciul cu Argentina. Dacă Belgia trece de acest hop foarte mare se va afla în fața unei semifinale cu Olanda (probabil, căci surpriza numită Costa Rica nu poate dura la nesfîrșit), un adversar pe care-l cunoaște foarte bine și care-i poate deschide porțile unei finale pe care puțini o vedeau totuși posibilă atunci cînd analizau șansele celor 32 de echipe aflate la startul turneului final.
Vorbeam mai sus de noțiunea de echipă la belgieni. Care e încă o necunoscută. Deocamdată, la acest turneu final, Belgia a fost un grup de individualități care a rezolvat meciurile și pe fondul schimbărilor făcute de Wilmots. Golurile belgienilor la Mondial au fost marcate în minutele 70, 80, 88, 77, 93 și 105, astfel că Wilmots a devenit cel mai intuitiv selecționer din acest punct de vedere. Trebuie ținut cont însă de un aspect, extrem de important, acela că o echipă națională nu poate avea prea ușor relațiile de joc ale unei echipe de club, din motive ce nu cred că mai trebuie explicate. Pe acest considerent, un turneu final de o asemenea anduranță, dar și disputat în condiții geografice și meteorologice aparte, e cîștigat de ”naționala” care face cele mai puține greșeli și care are cea mai mare doză de inspirație în teren și pe bancă.
Din al doilea punct de vedere, cel al inspirației, Belgia se înscrie cu siguranță la cuvînt. Din punct de vedere al greșelilor, mai există dubii. Statele Unite, fără să posede pe gazon nume comparabile ca valoare cu Belgia, a avut șansele sale într-un meci pe care Belgia ar fi trebuit să-l rezolve în 90 de minute. Americanii s-au redresat de la 2-0 și au fost extrem de aproape să ajungă la penaltyurile de departajare, unde chiar era posibil orice. Mai ales că-n poarta lor era Howard, care, conform statisticilor, a fost portarul căruia i s-au tras cele mai multe șuturi pe spațiul porții de la Mondialul din 1966 încoace. Dacă Statele Unite a reușit, e de presupus că și Argentina va reuși, iar atunci cînd vorbim de Messi, Di Maria sau Higuain parcă e un pic altceva.
O scurtă paranteză. Despre Statele Unite, înainte să revenim la Belgia și la meciul ce urmează, cu Argentina. SUA și-a schimbat radical imaginea fotbalistică din 1994 încoace. Au fost 20 de ani în care cea mai puternică țară din lume a încercat să iasă de sub titulatura outsider-ului. Nu i-a reușit pe deplin, însă progresul e evident, iar calificările la turneele finale urmate de calificările din grupe au devenit o obișnuință. Mai sus de atît e însă greu de ajuns, oricît ar vrea americanii, de la președintele Obama pînă la omul de rînd. ”One team, one nation” a fost motto-ul lor la acest Mondial, iar felul în care a fost trăită ”optimea” cu Belgia pe tărîm american merită consemnat. Am văzut sute de mii de oameni adunați, de multe ori pe stadioane de baseball sau fotbal american, pentru a urmări acest meci, ceea ce e un cîștig uriaș pentru ”soccer”. Americanii sînt o națiune cu un entuziasm cîteodată infantil în ceea ce privește marile dueluri ale țării lor, dar înainte de a-i ironiza cred că n-ar strica să luăm ceva lecții de la ei în ceea ce privește patriotismul și atașamentul față de țara lor. Statele Unite a ieșit onorabil dintr-un duel cu un adversar mult mai talentat în acest sport. Paranteză închisă.
Înapoi la Belgia! Și la duelul cu Argentina. Deja ce-a fost nu mai contează, viitorul e cel mai important. Statisticile spun că Belgia și Argentina au avut fix același traseu, 3 victorii în grupă și victorie după prelungiri în ”optimi”. Va fi tare interesantă abordarea celor două echipe. Sau a celor doi antrenori. Parcă ambelor le-ar conveni ca posesia și controlul să fie al celeilalte. Și Argentina și Belgia pot fi devastatoare pe contră. Depinde ce ca ieși din această invitație comună. Logica ar spune că un meci deschis, ”care pe care”, ar avantaja echipa care-l are pe Messi, de aceea nu cred că Belgia ar prefera o astfel de abordare.
Ultima dată cînd Belgia a avut o generație asemănătoare a fost în 1986. Atunci, la Mondialul mexican, i-a ieșit în cale tot Argentina, iar Maradona a rezolvat de unul singur meciul. Senzația e că Argentina de azi are nevoie tot de litera ”M” pentru a reuși ceva asemănător. ”M” de la Messi, de la Di Maria. Sau de la miracol.
”Sînt doar două lucruri infinite, universul și prostia umană, însă asupra primului lucru nu sînt atît de sigur”. E un citat celebru al lui Albert Einstein și în fiecare zi ne lovim de exemple care îi dau dreptate marelui fizician.
Ați văzut/auzit/citit informația cu acea femeie din Belgia, care plecată din micuța localitate Solre-sur-Sambre către Bruxelles, de unde trebuia să-și ia o prietenă de la gară, a ajuns la Zagreb. La Zagreb în Croația. Cel puțin așa zice știrea, care nu aparține tabloidelor de la noi, ci unuia foarte celebru, ”Daily Mail”. În loc de 60 de kilometri, doamna în cauza, în virstă de 67 de ani, se precizează, a parcurs 1500. Apoi a dat vina pe GPS, din vina căruia ar fi ajuns la Zagreb.
Revenind la fraza cu prostia. Ori doamna în cauză e, cu tot respectul, un clar exemplu în acest sens, ori cei care cred povestea asta, cu același respect, sînt ei un clar exemplu. Îniante de 1989 poate că am fi crezut-o. Dar azi, în 2013, cu libertatea de mișcare pe care o avem mi se pare o gogoașă greu de înghițit.
Din curiozitate, am apelat la Via Michelin și am încercat să refac traseul. Mie mi-au ieșit 1322kilometri, dar asta contează mai puțin. Ar fi ieșit din Belgia și ar fi trecut prin Luxemburg, Germania, Austria, Slovenia. Și asta contează prea puțin. Admitem că a plătit cu carte de credit combustibilul și oarece taxe de autostradă. Dar măcar în Austria trebuia să-și ia celebra vignetă, de la prima benzinărie. Eu am plătit o amendă de 120 de euro acum cîțiva ani pentru că am uitat s-o cumpăr, iar Poliția austriacă m-a așteptat la ieșirea din prima benzinărie de după granița cu Ungaria și m-a taxat.
Apoi vorbim de indicatoare. Nu ai cum să conduci ca un robot, mai arunci un ochi și la ce scrie pe indicatoare, nu? Mai ales că sînt suficient de mari, de vizibile. Pe ele scrie clar orașul din zonă, iar cînd se apropie granițele de asemenea se precizează țara în care se intră. Doamna spune că era distrasă și n-a ținut cont de ele, mie îmi sună mai mult a distrusă. Ba a mai și dormit într-o benzinărie, căci sărăcuța obosise, ea se pregătise pentru 60 de kilometri, mă gîndesc că după vreo 600 a luat-o somnul. Și s-a culcat, fără să se întrebe cum se face că Bruxelles și-a luat tălpășița de pe planetă. Sau s-a întrebat, dar o fi zis să doarmă un pic înainte să înceapă din nou căutările.
În timp ce ea căuta Bruxelles prin Croația, Poliția o căuta pe ea, alertată fiind de fiul îngrijorat. Care ori n-avea telefon mobil, ori n-avea minute să sune ori maică-sa nu suporta astfel de tehnologii, deși era fiartă pe GPS. Sînt întrebări la care o să ne răspundă istoria. Istoria prostiei, cînd s-o face ea.
Hai să fim serioși! Totuși!
N-am inventat noi presa de tip tabloid, așa cum n-am inventat corupția, șpaga sau furturile, lucruri pe care le credem posibile doar în eterna și fascinanta Românie. N-am inventat noi ideea ”să nu lăsăm adevărul să strice un subiect bun”. N-am inventat nici prostia, pe de altă parte. Prostia de a crede astfel de lucruri.
Sau, îmi place să mă autoflagelez cîteodată, de a scrie despre ele.
Sînt străbătut de o întrebare! Oare prietena doamnei o mai fi la gara din Bruxelles? Sau a luat avionul pînă la Zagreb și o așteaptă la gara de acolo?
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!