Pe 16 mai e ziua lui Marius Niculae. A făcut 33 de ani, încă o dovadă că timpul trece mult mai repede de cît ne dorim și ne imaginam, la un moment dat. Îl cunosc pe Marius demult. Din perioada cînd era considerat unul dintre cei mai promițători atacanți din Europa. Asta era acum vreo 14 ani și-mi amintesc un meci colosal făcut de el cu Steaua, în Ghencea, într-o mocirlă înfiorătoare, mocirlă ce ne-a urmărit apoi la nivel de echipă națională.
Citeste mai mult …
Nu-mi aduc aminte cînd a fost ultimul meci al echipei naționale a României pe care lumea să-l aștepte cu atît interes. Scufundată într-o mare de indiferență națională, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, ”naționala” Romîniei n-a mai stîrnit de mult atîta pasiune. Partida cu Ungaria reprezintă un prilej cum nu se poate mai nimerit pentru unii să-și strige patriotismul, ba să-l și arate prin manifestări infantile sau cretine, după caz.
E totuși un meci de fotbal. N-am început și nici nu sînt șanse să începem prea curînd un război cu Ungaria. Într-o Europă unde granițele nu mai există, într-un spațiu Schengen în care jinduim să fim admiși, acest gen de conflicte, ce par războaie, sînt alimentate doar de oamenii politici în căutarea gloriei prin asta și nu prin ceea ce fac pentru a-și onora promisiunile.
Se joacă România-Ungaria totuși, nu ne luptăm românii cu maghiarii. Știu, mi se va servi pe o tavă colorată cu însemne naționale, eventual alături de o bentiță tricoloră, ideea că de la București lucrurile se văd mai greu. Posibil, dar, oricum, a transforma un simplu joc între 22 de băieți într-o dispută cu conotații etnice mi se pare o abordare total eronată.
Să ne întoarcem deci la fotbal. Într-o țară cu atîtea milioane de selecționeri, să mai vin și eu cu echipa mea ar fi pierdere de vreme. Oricum, toți cei care au altă părere vor rămîne cu ea în minte, indiferent ce argumente aș aduce eu, pe principiul atît de utilizat la noi ”cutărescu e un bou și nu se pricepe pentru că nu are aceeași părere cu mine, care normal că mă pricep la toate”. Nu-l agreez prea tare pe Pițurcă, mi se pare un antrenor cam ”urechist”, nu-l văd preocupat de ultimele tendințe din fotbal, nu mi-l imaginez un tip studios, care să urmărească meciuri peste meciuri ca să-și facă o idee. Poate mă înșel, sper să mă înșel, dar așa îl văd eu. Cred că habar n-avea cum îl chema pe antrenorul lui Mutu din sezonul trecut, acum poate că știe, că-i totuși un nume foarte mare, și are mari dificultăți să spună 4 coechiperi de-ai lui Radu Ștefan la Lazio. Încă o dată spun, sper să ma înșel. Nu-i înțeleg nici metodele de selecție. Am promis că nu abordez acest subiect, dar nu pot să mă abțin. Ce să mai înțeleagă și Keșeru din selecția asta? Că unii sînt chemați oricît ar fi de nepregătiți, iar el nu, deși a jucat foarte bine. Nu-i corect.
În ciuda celor de mai sus, am încredere în Pițurcă. Ăsta e avantajul unui blogger, chestia asta la un ziar de sport n-ar fi dat bine în articole. Am încredere, deși nu știu de ce. Sau poate tocmai d-aia. În ”jucătorul” Pițurcă. Nu știu de ce, nici acum nu știu. Nu am încredere în antrenorul Victor Pițurcă, am încredere în jucătorul de cazino Victor Pițurcă. Selecționerul nostru se comportă ca un împătimit al jocurilor de noroc, ceea ce de fapt și este. Niciodată nu face ceea ce ar face un jucător normal. Dacă are un as și un popă la prima mînă, îi dă jos și rămîne cu un doi, un 4 și un 6, așteptînd ca destinul să-l ajute și să-i ofere o quintă. Dacă nu-i iese blufează, scoate asul din mînecă, găsește el o soluție. Cer scuze, spre deosebire de selecționer nu sînt un împătimit al jocurilor de noroc, prefer să cîștig banii altfel și să-i cheltui pe altceva, așa că e posibil ca exprimarea mea la acest capitol să fie greoaie. M-am obișnuit cu obsesiile sale. Am scăpat de Cociș, am dat de Bogdan Stancu. Munca de selecționer e grea pe undeva, cine-i cere unui selecționer să-și facă echipa să joace ca una de club are puțin habar de fotbal. Un selecționer are jucătorii la dispoziție foarte puține zile și nu poate crea nici automatisme, nici relații de grup, nici un studiu temeinic al adversarului. De-a lungul mandatelor sale, Pițurcă a arătat o intuiție remarcabilă cînd a venit vorba de alegerea primului 11. I-au ieșit multe și tare bine ar fi să-i iasă și de data asta.
Și asta nu pentru că ne războim cu ungurii, ci pentru că jucăm cu Ungaria, contracandidata României la un loc de baraj.
Iar pentru final, vă ofer, prin intermediul studioulului special realizat de prietenii mei Marius Mitran și Marian Olaianoș, posibilitatea de a revedea imagini de la ultimele confruntări dintre România și Ungaria.
http://www.tvrplus.ro/editie-romania-ungaria-special-92543
Ceva mai devreme am scris un soi de editorial dedicat lui Gică Hagi. O opinie personală, mai degrabă, decît un prilej de a-i ura la mulți ani. Am primit apoi un mesaj în care cineva îmi reproșa că l-am uitat pe Cristiano Ronaldo. Că am am uitat că azi e ziua lui Cristiano Ronaldo și că, evident, această omisiune e impardonabilă în opinia celui care mi-a scris. Am scris destul despre Cristiano Ronaldo, despre realizările sale, despre rivalitatea sa cu Messi, despre viitorul său, despre rolul său la Real Madrid, despre cum putea să ajungă la Barcelona. Așa că nu-mi asum reproșul.
Știam că fotbalul internațional e foarte prezent în simpatiile iubitorilor acestui sport de la noi. În condițiile în care fotbalul românesc produce foarte rar altceva decît scandaluri penibile (iar înainte de asta au fost blaturile făcute fără nici un fel de jenă, amintiți-vă ce campionat aveam acum vreo 15 ani, cu meciuri ”bara-bara”, trei la mine, trei la tine, sau alte aranjamente ordinare) oamenii și-au găsit refugiu unde au putut. Așa se face că acum simpatiile către echipe din afara țării sînt foarte puternice, iar rivalitățile iau de multe ori accente de violență a limbajului. Nu știu dacă e bine sau rău, din punctul meu de vedere e bine, căci cu asta mă ocup de prea mulți ani, din al altora nu știu, că n-am pe cine să întreb, e lumea prea ocupată cu scandalurile și deontologia.
Mă întorc la Cristiano. Azi e ziua lui. Să-i spunem și noi, de aici, la mulți ani. E deja la vîrsta perfectă pentru un fotbalist, vîrsta maturizării depline. S-au scris mii de rînduri despre Cristiano. Și se vor mai scrie. S-au folosit toate epitetele posibile, toate adjectivele, toate metaforele. E unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie. După unii cel mai mare, după alții nu. Neimportant.
Vreau doar două lucruri să punctez. Unu, că mulți îl invidiază pe Cristiano. Pentru banii săi, pentru că-și permite orice. Puțini știu cît de profesionist se pregătește, cît de mult muncește la antrenamente, cum se automasacrează la sala de forță. Ambiția sa e ieșită din comun și asta ar trebui să rețină lumea, nu marca mașinii sau calitățile fizice, excepționale de altfel, ale celei care îi e alături acum în viața sentimentală.
Al doilea aspect, pe care iar îl trecem cu vederea, e rolul lui Loți Boloni în formarea sa. Boloni l-a avut la Sporting, l-a promovat și trebuie că se mîndrește acum văzîndu-l unde a ajuns.
L-am cunoscut pe Cristiano în 2002, în vară, atunci cînd Sporting-ul lui Boloni și Marius Niculae a cîștigat campionatul în Portugalia. Eram la Lisabona, am stat aproape o săptămînă atunci acolo, pentru a scrie despre aceste performanțe.
Într-o zi, după un antrenament, l-am așteptat pe Marius Niculae, care se refăcea după groaznica accidentare suferită în acel sezon, accidentare care i-a blocat din păcate drumul către fotbalul mare, căci avea precontract cu AC Milan deja semnat. Am mers împreună cu el și cu Cristina, cea care i-a devenit ulterior soție, la un mall cunoscut în Lisabona, Colombo, care nu era departe de ”Alvalade”, să mîncăm ceva repede, pentru că era ora prînzului și pentru că după-masă aveau alt antrenament. Împreună cu el a venit și Cristiano. Era mic, abia făcuse 18 ani, nu-mi amintesc dacă avea sau nu mașină. Îmi amintesc perfect că avea ceva probleme de ten, un soi de acnee, pe undeva specifică vîrstei. Nu știa decît portugheză și butona încontinuu la telefonul mobil. Întorcea capul după orice fată trecea prin dreptul nostru, frumoasă, urîtă, nu conta. Îl întreba mereu pe Marius Niculae: ”Mariuș, cum să fac să am și eu fată frumoasă cum e Criștina?”. Se referea la Cristina și era simpatic cu acel ”ș”, pe care-l folosea în loc de ”s”. Marius, care era și mai mare și cu statut de vedetă la echipă rîdea mereu de el, ”păi cu fața asta vrei tu mă să ai fete frumoase!”, dar nu cu răutate, pentru îl simpatiza și l-a simpatizat mereu.
Au trecut mai bine de 10 ani. Cristiano poate avea acum orice fată dorește, pentru că a muncit mult ca să ajungă în situația asta. Talentul e bun, dar dacă nu-l însoțești cu antrenamente, e cam degeaba.
La final, vă propun două filme documentare dedicate lui Cristiano, făcute de televiziuni din Anglia, deci foarte bune.
În primul, veți afla secretul forței pe care o are, veți descoperi parametrii uluitori de pregătire fizică.
Cel de-al doilea, e puțin mai vechi, de pe vremea cînd era la Manchester United, dar eu zic că merită văzut
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!