Înainte de primul meci dintre cele două echipe, scriam că aștept un duel apetisant. Nu m-am înșelat. Foamea de fotbal a celor care apreciază acest sport în adevăratul sens al cuvîntului, fără să fie preocupați prea tare de intrigi, polițe, frustrări și scandaluri, a fost satisfăcută. A fost un meci bun, ca un fel de mîncare pe care ne dorim cu toții să-l savurăm la un restaurant cu stele Michelin, cu ingrediente de calitate, pe care l-a cîștigat Borussia, dar la fel de bine îl putea cîștiga și Arsenal. A fost chestiune de momente, de detalii.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Așa că și la Dortmund mă aștept la același scenariu. Avantajul acestei ”grupe a morții”, ca la toate grupele de acest gen, este că nu prea te poți mulțumi cu un rezultat de egalitate. Așa cum s-a întîmplat în Juve-Real. Cînd spun avantaj mă gîndesc la privitorul neutru, căruia i se oferă partide de totul sau nimic, nu neapărat de fanul uneia sau alteia dintre echipe, care privește totul cu alt ochi fiind mult mai implicat.
Calculele sînt destul de simple. Borussia, Arsenal și Napoli au toate cîte 6 puncte. Dacă Napoli bate din nou, cum ar fi normal, pe Marseille, face 9 și primește un ușor avantaj înaintea ultimelor două etape. Are de jucat cu Arsenal acasă și cu Borussia la Dortmund. De acum încolo, faceți fiecare calculele. Dacă Borusia și Arsenal fac un egal azi rămîn la 7 puncte, iar duelurile cu Napoli nu-s deloc o formalitate. În special pentru Arsenal, care trebuie să meargă pe ”San Paolo”, dar nici Borussia nu cred că privește prea lejer un meci contra echipei lui Rafa Benitez, chit că e pe teren propriu. Sigur, meciul se poate termina la egalitate. Ce-am vrut eu să spun e că nici Borusia și nici Arsenal n-ar trebui să fie mulțumite cu un punct. Discuția e pur teoretică, pentru că derularea partidei poate face ca un punct să fie catalogat drept de aur, depinde cum se desfășoară ostilitățile.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am vorbit înainte de meciul de la Londra despre laudele reciproce pe care și le-au adus cei doi antrenori. Între timp, Klopp a dat un interviu în ”The Guardian” în care și-a expus filozofia. Tot între timp, Klopp a prelungit cu Borussia pînă în 2018, ceea ce mai alungă puțin din zvonurile care vorbeau despre o posibilă plecare spre Premier League. Cu Klopp ”legat” de glie, șefii Borussiei pot privi liniștiți la viitor, chit că Levandowski va pleca, eventual chiar la Arsenal, ceea ce ar fi o mare lovitura data de Wenger, poate vor mai fi și alții, atît timp cît filozofia rămîne, tranziția e asigurată. Schimbarea unui astfel de antrenor, identificat cu clubul, poate fi traumatică, vedeți ceea ce se întîmplă la Manchester United sau la Barcelona, dacă antrenorul rămăne și-și menține ideile, e mai ușor să găsești jucători pe care să-i mulezi după ele.
S-a tot vorbit în aceste zile despre întoarcerea lui Mesut Ozil ca dușman tradițional al celor din Dortmund. Mi e pare că se exagerează nuanța. Ozil e inamicul numărul unu al Borussiei pentru că e foarte bun, e în formă și a primit acea recunoaștere la Arsenal pe care și-o dorea, acel protagonism la care tînjea. Faptul că s-a format la Schalke, inamicul numărul unu al Borussiei, nu cred că mai reprezintă ceva demn de luat în seamă. A trecut mult de atunci, iar explozia lui Ozil în Bundesliga s-a produs, aici e clar eșecul celor de la Schalke, la Werder Bremen, alături de Diego. Apoi a plecat la Real Madrid, ocazie cu care s-a văzut la față de 4 ori în sezonul trecut cu Borussia, pierzînd de două ori la Dortmund. La meciul din semifinale, toată lumea a fost de acord că Jose Mourinho a greșit plasîndu-l pe Ozil în banda dreaptă. Cel puțin la început, căci în repriza a doua Ozil a revenit în zona centrală, dar a fost foarte bine închis de Gundogan.
Acum, Gundogan nu va juca. Iar Wenger nu va face, sînt convins, greșeala lui Mourinho. Dileme prea multe nu cred că are, mai ales că lipsește în continuare Flamini, pe care alsacianul îl vede o piesă foarte importantă în angrenajul său. Miza este în permanenta asociere în teren pe care o încearcă Ozil cu Santi Cazorla și Rosicky, dar și felul în care va răspunde acestor asocieri Olivier Giroud. În condițiile în care va lipsi Hummels, Giroud poate produce daune apărătorilor centrali ai Borussiei, căci Sokratis Papastathopoulos nu e doar un nume greu de pronunțat pentru comentatori ci și un fundaș central o clasă sub Hummels.
Puține meciuri se anunță mai apetisante în această fază a grupelor decît dubla dintre Arsenal și Borussia Dortmund. Sînt două echipe frumoase, estetice, care-și propun să cîștige jucînd frumos, atractiv, plăcut ochilor celor care privesc, fără să apeleze la tactici cenușii, ce au ca bază scuza eternă cum că rezultatul e cel mai important. N-am nici un dubiu, Arsenal-Borussia și Borussia-Arsenal vor fi două meciuri foarte frumoase, singurul meu regret vine din faptul că sînt în același timp cu meciul Stelei, dar și cu un clasic al Ligii Campionilor precum Milan-Barcelona. Cred că varianta cea mai potrivită, la care aș apela și eu dacă n-aș avea de comentat și aș fi liber să aleg, e privitul în paralel a celor trei meciuri. Nu e același lucru ca privitul cap-coadă al unui joc, dar o partidă pe televizor și alte două pe computer (funcționează, credeți-ma, am experimentat eu de pe www.digisport.ro, evident doar pentru abonații RCS-RDS) garantează ideea că nu veți scăpa nimic important din cele trei meciuri.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cea mai frumoasă caracterizare a meciului de la Londra a fost făcută de Jurgen Klopp. ”Dacă ar trebui să cumpăr bilet la un meci de fotbal, la meciul ăsta aș cumpăra”, a spus el și sînt de acord sută la sută. Si eu dacă mi-ar fi permis timpul și bugetul aș fi căutat bilet la meciul ăsta. Mai mult decît la cel retur, căci Londra compensează, ca oraș turistic incomparabil cu Dortmund-ul, atmosfera mai frumoasă de pe stadionul Borussiei.
Problema pentru Klopp e că va sta în tribună, ca orice spectator de lux. Va avea loc bun, sînt convins. E încă suspendat după ieșirea de la Napoli, dar lucrul ăsta nu pică deloc bine echipei, care ar fi avut nevoie de antrenor pe bancă. Chit că înlocuitorul lui Klopp din seara asta, Zeljko Buvac e un chiar un selecționer, al echipei naționale a așa numitei ”Republica Srbska”, enclava sîrbească de pe teritoriul Bosniei, echipă ce încă nu s-a adunat pentru vreun meci amical, dar speră s-o facă la finalul anului și să conteze pe Ibrahimovici, Marko Marin și Subotici, printre alții. Buvac însă nu e Klopp, iar prezența antrenorului pe bancă e importantă la un astfel de meci.
Pentru că, da, e un meci extrem de important pentru Borussia. La începutul sezonului, scriam tot aici că mă tem pentru Arsenal că nu va ieși din această ”grupă a morții”. Scriam înainte să înceapă meciurile și înainte ca Arsene Wenger sa reușească să pună la treabă lovitura ultimilor ani pe piața transferurilor, aducerea lui Mesut Ozil. Arsenal s-a schimbat mult față începutul sezonului în Premier League, iar calendarul, din punctul ăsta de vedere nu ajută pe Borussia, care are 3 puncte, ca și Napoli, numai că Napoli întîlnește echipa, aparent, mai slabă a grupei, Marseille și se poate desprinde decisiv. O dublă cu Arsenal poate fi pentru Borussia inclusiv una de zero puncte, dar și de 6 puncte, căci e totul e posibil între două echipe care trag, de regulă, cartea atacului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Vorbind strict de meciul de azi, sînt două absențe importante: Flamini, la Arsenal, și Gundogan, la Dortmund. Mai importantă mi se pare cea a lui Gundogan, care-l obligă pe Klopp să-l folosească pe Nuri Sahin. Gundogan domină centrul terenului cu viziunea sa, în vreme ce Sahin pare extrem de departe de cel care strălucea în anului primului titlu pentru Borussia. Sahin e mai lent decît Gundogan, chiar dacă ușor mai tehnic, dar conexiunea dintre Gundogan și Lewandovski la pasele lungi e mai greu de realizat de Sahin.
În ceea ce-l privește pe Wenger, el îl va înlocui pe Flamini, cu Ramsey, pe care-l va trage lîngă Arteta. Tot răul spre bine, s-ar putea spune, căci așa e posibil să prindă loc în primul ”11” Santi Cazorla, iar ceea ce pot face împreună pe teren Santi Cazorla și Ozil e întotdeauna un pericol. Numai că, probabil, Wenger are și el un mic stress, căci retragerea lui Ramsey va expune puțin banda sa dreaptă, adică exact acolo unde Borussia e mai periculoasă, cu Schmelzer, Reus și Mkhytarian trăgîndu-se foarte des acolo.
Echipa care va primi gol va fi extrem de expusă în minutele care vor urma, pentru că pe spații libere și Borussia și Arsenal sînt letale. Fiecare dintre cei 4 jucători care stau în fața mijlocașilor închizători, și la Arsenal, și la Borussia, vor fi o teroare pentru apărătorii adverși.
A fost primul week-end al acestei veri cu fotbal oficial, dincolo de meciurile amicale cu care ne-am obișnuit în ultimele săptămîni. A început campionatul în Germania, a început și în Franța, s-a jucat Supercupa Angliei, iată cîteva subiecte ce merită abordate într-o zi de luni, fie și pe fugă.
Nu vreau să mă refer prea mult la Derbyul României. Deși mi s-a cerut asta, deși am fot întrebat ce părere am. O să spun doar atît, pentru că fotbalul românesc nu e specialitatea mea: am fost la primul meci Dinamo-Steaua în 1982, era parcă o finală de Cupă, mi se pare că a cîștigat Dinamo cu 2-1, pe vechiul ”23 August”. De atunci și pînă azi au trecut mai bine de 30 de ani, timp în care am văzut, pe viu, cred că zeci de derbyuri. Niciodată însă nu mi s-a părut o atît de mare diferență de valoare între cele două echipe așa cum am văzut cu această ocazie. Am spus același lucru și-n primăvară, dar diferența mi se pare și mai mare azi. Eu nu cred că Steaua a fost vreodată în situația lui Dinamo de azi, atît de plată, atît de anonimă, atît de lipsită de valori. Dinamo azi e o caricatură și cu asta basta. Am mai spus-o, n-am fost și nu voi fi prea curînd stelist, au fost momente cînd îmi doream ca Steaua să piardă și avionul cu care urma să se deplaseze, momente care au trecut, căci țin de o tinerețe pe undeva lipsită de maturitate. Azi, de exemplu, vreau ca Steaua să se califice în grupele Ligii și nu mă interesează ce părere au unii sau alții. Așa cum aș fi vrut ca Dinamo să bată pe Steaua duminică, însă, ca să revin, acest lucru în momentul de față mi se pare imposibil. Ceea ce se întîmplă la Dinamo mi se pare jenant și punct. E o echipă fără identitate, fără jucători, fără conducători și cu suporteri care nu mai știu ce să facă pentru a depăși momentul de jenă pe care-l resimt atunci cînd dau ochii de fanii rivali, prieteni ori nu. Coregrafiile nu țin loc de puncte, bătăile cu atît mai puțin, mi se par doar urmări ale neputinței din teren. E frumos să te mîndrești cu fanii, dar eu cred că e mult mai frumos ca fanii să se poată mîndri cu rezultate. Restul e can can.
Să depășim granițele frumoasei noastre țări și să mergem spre alte teritorii fotbalistice. Spre exemplu în Germania. Scriam aici, nu de mult, despre greutățile pe care le întîmpină Guardiola la Bayern. Îmi mențin părerea, chiar și după primul meci cîștigat în actuala ediție de Bundesliga. Bayern a bătut pe Monchengladbach, dar mie mi se pare că jocul e încă departe de a fi fluent. Și e destul de departe de cel practicat în finalul sezonului trecut, cu Heynckes. Pep a schimbat mai multe decît își pot imagina unii. De la 4-2-3-1 la 4-3-3, un sistem pe care nemții îl prezintă la televizor, destul de curios, drept 4-1-4-1, e un drum deloc lin. Pentru unii pot părea niște numere de telefon, pentru jucătorii în cauză înseamnă mult mai mult. Schweinsteiger, de exemplu, se profilează a fi ”închizătorul” lui Pep, ceva ușor inedit pentru el. Nu-i deloc simplă această poziție și dacă ești foarte valoros nu înseamnă automat că faci față. Cei care doar se uită le meciuri pot avea alte păreri, dar dacă întrebați un antrenor meseriaș vă va spune ce importantă e această poziție, de ce unii apelează la doi ”închizători” și cum influențează mijlocașul central jocul întregii echipe.
Fac o paranteză. Scurtă. În 2006, la Mondialul german (unde îl vedeam zilnic pe Jurgen Klopp explicînd meciurile pe ZDF și ARD) m-am întîlnit cu Cosmin Olăroiu. Era antrenor la Steaua atunci, venise să vadă meciuri de la Mondial și am stat cu el cîteva ore bune pentru un interviu. Era imediat după episodul Middlesbrough, iar Oli era obsedat de acel meci, de greșelile pe care le-a făcut echipa, pe care le-a făcut el, pe care le-a făcut MM. Am vorbit și despre alte subiecte, și, ajungînd de la Brazilia la Barcelona, ce tocmai cîștigase Liga Campionilor la Paris, cu Arsenal, Oli mi-a spus că, după el, cel mai important om al acelei echipe a Barcelonei nu era Ronaldinho, nu era Eto`o, nu era Deco, ci era Edmilson. Sesizînd mirarea mea, mi-a făcut, cam o oră, demonstrații despre rolul lui Edmilson. Folosindu-se de cănile de cafea (a băut vreo 6 espreso în acest timp), de pahare, de sticle de apă, m-a luminat într-un fel. Paranteză închisă.
Înapoi la Bayern și Bundesliga. Și asta pentru că, dacă despre Bayern am mai scris, despre Dortmund n-am mai făcut-o de la finala Ligii Campionilor. Atunci credeam că echipa se va destrăma, credeam că acea finală pierdută e maximum ce poate da acest lot, credeam că Jurgen Klopp nu poate gestiona cu același succes o nouă reconstrucție, mă gîndeam că vor pleca jucători. Se pare că m-am înșelat. Și nu mi-e frică să recunosc. Am pus acest ”se pare”, căci deocamdată e prematur să tragem concluzii. Încă mai există dilema Levandowski, dar Dortmund pare să fi acționat în această vară ca o echipă mare. Transferurile au fost făcute cu mult cap, cu multă inteligență, căci nu-i ușor să aduci jucători, care să se muleze pe filozofia lui Klopp. Care, din ce am văzut în prima etapă, a tras cartea cîștigătoare cu Aubameyang și așteptăm să o vedem pe cea a lui Mhitarian. Aubameyang nu era un necunoscut, însă golurile sale și plasarea destul de sus în ierarhia golgeterilor Franței rămîneau un pic în umbra lui Ibrahimovici și a aurei sale. Se vorbește că Aubameyang a scos un timp fenomenal la antrenamentele Borussiei, un 3,80 de secunde pe 30 metri (Bolt face 3,78), iar asta, pe jocul Borussiei care caută spațiile libere ale adversarului, e un mare cîștig. Se pare că plecarea lui Gotze nu s-a dovedit atît de traumatică, iar Dortmund reprezintă o amenințare serioasă pentru Bayern. Și cam singura, de altfel, căci și Bundesliga, în ciuda creșterii sale incontestabile, a devenit tot un campionat bipolar, ca și Spania.
Să mergem și în Franța. PSG a făcut egal la Montpellier, iar Monaco a bătut la Bordeaux. E totuși destul de devreme ca să vorbim de o luptă în doi, mai ales că Lyon a început destul de tare. La PSG, Blanc are o dublă problemă: cum să pună la un loc atîtea valori și pe cine să lase pe-afară? Deocamdată Cavani a jucat puțin, căci e nepregătit fizic, dar jocul continuă să gravitezez în jurul lui Ibrahimovici și a chefului pe care-l are suedezul. I-a fost greu lui Ancelotti să-l includă pe Zlatan într-un context tactic, lui Blanc îi va fi și mai greu.
Monaco a început cu victorie un meci așteptat de toată lumea. Nu mi s-a părut însă o echipă atît de tare. Nu-s convins că ar putea să țină ritmul pe care-l va impune PSG. La Bordeaux, Monaco s-a impus grație valorii unor jucător și urmare a unor greșeli imense de apărare ale gazdelor. În rest, foarte puțin am văzut joc colectiv, foarte puțin am simțit o identitate a echipei. E pericolul ce-l paște pe Claudio Ranieri, căci așa e stilul lui, echipele pe care le antrenează nu primesc o identitate proprie. Nu putem vorbi de stilul Ranieri, de aceea a și fost schimbat de la Chelsea și înlocuit cu Mourinho.
M-a surprins plăcut la Monaco centru apărării. Nu, nu Falcao, de la el știam la ce să mă aștept. Însă cuplul Carvalho-Abidal a acționat fără greșeală, în condițiile în care ridica multe semne de întrebare. Cel puțin Abidal mi-a lăsat impresia că n-a fost niciodată implicat într-o luptă atît de grea și cred că Barcelona a făcut o greșeală neprelungindu-i contractul. Acest subiect merită însă o abordare separată, într-opostare viitoare.
Puțin și despre Manchester United. Cînd a fost instalat David Moyes scriam despre David și Goliat-ul din Manchester. Adică echipa, căci Manchester United e un uriaș în fotbalul englez. Moyes a început cu bine, o victorie în Supercupă, chit că a fost obținută cu o echipă de Liga a doua ușor dezmembrată după retrogrdare, e un semn bun în perspectiva noului sezon. Mai ales că United n-a făcut nici un transfer notabil, ba e pe cale să-l piardă și pe Rooney. Pentru fanii lui United senzațiile sînt, cred, amestecate. Cu Sir Alex, jucătorii țintă nu prea erau ratați în mercato, iar de plecat pleca numai cine voia el și cînd voia el. Prestația lui Van Persie însă în meciul cu Wigan aduce și partea de optimism. Van Persie e numărul unu acum, iar posibila plecare a lui Rooney, ce ar necesita un articol în sine, căci există și motive și semnale că se va produce, nu va aduce un efct atît de traumatic.
Caută-mă!