Între a analiza o semifinală după care ar fi prea multe de scris și o alta după care n-ar fi mai nimic de scris, m-am gîndit să pedalez din nou pe străduța amintirilor. Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sînt ale tale, doar ale tale. Sînt acele imagini care te fac să zîmbeşti, sînt acele imagini care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor, sînt acele amintiri pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.
Citeste mai mult …
Acum două săptămîni l-am întrebat pe Enrique Cerezo cît de subțire e granița ce desparte fericirea de dezamăgire. Președintele lui Atletico Madrid era invitat de gală într-o ediție specială de Fotbal European și nici măcar n-a clipit atunci cînd a răspuns: ”un minut”. Era vorba, evident, de Lisabona și de finala Champions League, pe care Atletico o avea cîștigată în minutul 92 și pe care a pierdut-o în cele din urmă. Mi-aș dori să am posibilitatea să-i pun o întrebare asemănătoare și lui Louis van Gaal. L-aș întreba cît de subțire e granița dintre geniu și nebunie?
Fac un exercițiu de imaginație și pretind că m-aș afla în același studio de la Fotbal European cu tehnicianul olandez. Îmi imaginez deci că mi-ar răspunde: 11 metri. De fapt, trecînd imaginația în plan secund, e un răspuns pe care îl dau eu la acea întrebare. 11 metri poate fi granița dintre geniu și nebunie. Dar, mergînd mai departe, 11 metri puteau reprezenta, în ceea ce-l privește pe Van Gaal, granița între succes și eșec. Între responsabilitatea succesului și responsabilitatea eșecului. Între laude și critici.
Dacă tot sîntem la momentul imaginației, s-o lăsăm în continuare liberă. Și să ne imaginăm ce s-ar fi întîmplat și ce s-ar fi discutat dacă Olanda pierdea, la penaltyuri, meciul din ”sferturi” cu Costa Rica. Probabil că Van Gaal ar fi fost făcut praf pentru această idee. Care, din ce se aude, nici nu e sută la sută a lui, dar asta are mai puțină importanță, un om deștept e cel care știe să asculte și să preia de la colaboratorii săi. Probabil însă că toată lumea i-ar fi reproșat lui Van Gaal faptul că a conservat o schimbare, cînd foarte ușor putea s-o facă în primele 90 de minute sau în prelungiri și să încerce astfel să cîștige meciul. Presa olandeză nu e de calibrul celei germane cînd vine vorba de aciditate, dar s-ar fi găsit cîteva cuvinte ușor jignitoare care să i se asocieze lui Van Gaal. I s-ar fi reamintit cu siguranță un mare eșec al fotbalului olandez din ultimii 40 de ani, absența de la Mondialul asiatic din 2002, eșec de care mulți au uitat azi, dar care se leagă de numele lui Van Gaal. I s-ar fi uitat toate meritele de la acest turneu final, victoria în fața campioanei mondiale în primul rînd și toată lumea și-ar fi reamintit că Olanda a tremurat cu Australia și a avut destul de mult noroc cu Mexic. Cînd, apropo de întrebarea pusă lui Enrique Cerezo, Olanda a navigat intens pe granița dintre dezamăgire și fericire, în sens invers însă.
Dar lui Van Gaal i-a ieșit mutarea. Și acum poate culege elogiile venite din toată lumea. Cine nu riscă nu cîștigă, nu-i așa? El a riscat, iar aura sa e acum mai amplă și, probabil, va fi primit cu mult mai multă simpatie la Manchester atunci cînd va fi instalat oficial la United.
Pep Guardiola vorbea mereu că un antrenor, dacă vrea să aibă succes, trebuie să aibă mereu la îndemînă măcar un plan B, dacă nu cumva și un plan C, D și așa mai departe, atunci cînd lucrurile merg rău. Pep a lucrat cu Van Gaal, în prima lui etapă la Barcelona. Tipicar în ceea ce privește meseria, Van Gaal și-a notat acest plan undeva în carnețelul lui, devenit celebru în acea perioadă la Barcelona. ”La libreta de Van Gaal” a dat ulterior și numele unui site destul de cunoscut în Spania. Presupun însă că a apelat la el atunci cînd și-a dat seama că o altă modificare nu ar putea aduce mare lucru în plus în jocul echipei sale. S-a văzut totuși că după intrarea lui Huntelaar gloanțele se cam epuizaseră. Priviți lotul Olandei și gîndiți-vă pe cine mai putea să bage Van Gaal în teren ca să schimbe dinamica jocului? În condițiile în care introducerea lui Huntelaar în locul lui Martins Indi destabilizase puțin apărarea olandeză, trecută într-o linie de 4 oameni, cu Kuyt (imens jocul său) pe post de fundaș dreapta. Nu uitați de ocaziile pe care le-a avut Costa Rica după această echimbare!
Cînd l-a observat pe Krul încălzindu-se pe margine, Oliver Kahn, care comentează pentru nemții de la ZDF, a spus: ”Van Gaal e un monstru. Schimbă portarul la penaltyuri și-i ucide”. Spun cei care studiază statisticile că Tim Krul a luat gol la Newcastle în 90 la sută din penaltyurile pe care le-a avut de apărat. Aceleași statistici, zice-se, ar spune că Cillessen stătea chiar mai prost din acest punct de vedere decît Krul. Nu știu dacă e adevărat, căci eu merg pe principiul că statisticile sînt ca un slip tanga, arată tot ce e de arătat, dar ascund părțile esențiale. Ceea ce s-a văzut ulterior. Cu siguranță că Oliver Kahn a simțit ceea ce avea să urmeze. Nu știu dacă și felul în care avea să se comporte Cillesen la fiecare penalty al celor din Costa Rica, războiul psihologic declanșat de el, felul în care i-a privit în ochi pe fiecare în parte. A scos două, la celelalte a fost pe ele cum se zice. Să fim cinstiți, jucătorii din Costa Rica nu-s mari nume pe harta fotbalului de azi. În mintea lor pesemne că dubiile au încolțit în momentul în care au văzut schimbarea. Și-au zis, pesemne, ceva de genul ”dacă Van Gaal îl bagă pe ăsta în poartă înseamnă că e bun”, n-aveau ei de unde șă știe care-s statisticile lui Krul. Suficient pentru ca dubiile să le afecteze luciditatea și genunchii. Genunchiul tremură atunci cînd creierul e în panică. Creierul e cel care comandă, piciorul execută. Sînt însă tare curios dacă Tim Krul ar face astfel de gesturi și-n fața lui Thiago Silva, David Luiz ori Neymar, în fața lui Messi, Mascherano ori Di Maria, în fața lui Ozil, Thomas Muller ori Schweinsteiger. Nu știu de ce, dar cred că nu.
În fața lui Van Gaal stă acum o altă încercare. Înainte de Belgia-Argentina, majoritatea mergea pe mîna belgienilor. Care ar fi avut o groază de ocazii în meciul cu SUA. Acum, aceeași majoritate merge pe mîna Olandei, luînd în calcul doar ocaziile avute cu Costa Rica. Înainte de Belgia-Argentina scriam aici că Argentina nu-i SUA și are nevoie doar de o ocazie pentru a o transforma în gol. Și așa a fost. La fel spun și acum. Argentina nu-i Costa Rica, iar Olanda are o mare problemă, care e posibil să se vadă: De Jong. Mai exact, absența lui. Acolo a cîștigat Argentina meciul cu Belgia. În plus, olandezii par a avea și destule probleme fizice. Ca și la Argentina-Belgia, văd un 51 sau 52 % în favoarea Argentinei, nu mai mult, chit că nu va juca Di Maria. Sînt procentele pe care le dă Messi.
Cît despre Van Gaal, el va ieși, indiferent de situație, extrem de bine din acest Mondial.
Nu e nici o greșeală în afirmația din titlu. Abia acum a început turneul final pentru Belgia. Odată cu această ”optime” împotriva Statelor Unite, dar mai degrabă după ea, în ceea ce va urma. Belgia a fost una dintre echipele naționale cu cel mai mare orizont de așteptare la startul competiției. Intereseul oamenilor față de această generație a Belgiei era direct proporțional cu greutatea numelor ce compun lotul selecționat de Marc Wilmots. O sumă de nume extrem de importante, despre a căror colaborare în tricoul primei lor reprezentative știam destul de puține, căci grupa preliminară în care Belgia a defilat, dincolo de cele două partide cu Croația, nu îndemna la prea multe concluzii. N-am putut exclama după nici una dintre aceste partide decît un soi de ”mama mia, ce buni sînt”, dar în nici un caz ”mama mia, ce echipă bună sînt”.
Pe de altă parte, nici primele trei meciuri din Brazilia n-au reprezentat pentru Belgia un mod de a-și face cunoscute intențiile. Pe de-o parte din pricina grupei în sine, ce nu le-a pus mari probleme, căci Algeria, Rusia și Coreea de Sud sînt sensibil mai slab cotate decît Belgia, pe de altă parte și din pricina calendarului. Fiind ultima grupă în derulare, meciurile belgienilor veneau exact înainte de cele din grupa Braziliei și a Spaniei, cu tot ce înseamnă asta din punct de vedere mediatic.
Cu Statele Unite am sesizat însă un prim proces de intenție. Un lucru e limpede. Belgia are o generație de excepție. Dar și o șansă uriașă în fața sa. Și anume meciul cu Argentina. Dacă Belgia trece de acest hop foarte mare se va afla în fața unei semifinale cu Olanda (probabil, căci surpriza numită Costa Rica nu poate dura la nesfîrșit), un adversar pe care-l cunoaște foarte bine și care-i poate deschide porțile unei finale pe care puțini o vedeau totuși posibilă atunci cînd analizau șansele celor 32 de echipe aflate la startul turneului final.
Vorbeam mai sus de noțiunea de echipă la belgieni. Care e încă o necunoscută. Deocamdată, la acest turneu final, Belgia a fost un grup de individualități care a rezolvat meciurile și pe fondul schimbărilor făcute de Wilmots. Golurile belgienilor la Mondial au fost marcate în minutele 70, 80, 88, 77, 93 și 105, astfel că Wilmots a devenit cel mai intuitiv selecționer din acest punct de vedere. Trebuie ținut cont însă de un aspect, extrem de important, acela că o echipă națională nu poate avea prea ușor relațiile de joc ale unei echipe de club, din motive ce nu cred că mai trebuie explicate. Pe acest considerent, un turneu final de o asemenea anduranță, dar și disputat în condiții geografice și meteorologice aparte, e cîștigat de ”naționala” care face cele mai puține greșeli și care are cea mai mare doză de inspirație în teren și pe bancă.
Din al doilea punct de vedere, cel al inspirației, Belgia se înscrie cu siguranță la cuvînt. Din punct de vedere al greșelilor, mai există dubii. Statele Unite, fără să posede pe gazon nume comparabile ca valoare cu Belgia, a avut șansele sale într-un meci pe care Belgia ar fi trebuit să-l rezolve în 90 de minute. Americanii s-au redresat de la 2-0 și au fost extrem de aproape să ajungă la penaltyurile de departajare, unde chiar era posibil orice. Mai ales că-n poarta lor era Howard, care, conform statisticilor, a fost portarul căruia i s-au tras cele mai multe șuturi pe spațiul porții de la Mondialul din 1966 încoace. Dacă Statele Unite a reușit, e de presupus că și Argentina va reuși, iar atunci cînd vorbim de Messi, Di Maria sau Higuain parcă e un pic altceva.
O scurtă paranteză. Despre Statele Unite, înainte să revenim la Belgia și la meciul ce urmează, cu Argentina. SUA și-a schimbat radical imaginea fotbalistică din 1994 încoace. Au fost 20 de ani în care cea mai puternică țară din lume a încercat să iasă de sub titulatura outsider-ului. Nu i-a reușit pe deplin, însă progresul e evident, iar calificările la turneele finale urmate de calificările din grupe au devenit o obișnuință. Mai sus de atît e însă greu de ajuns, oricît ar vrea americanii, de la președintele Obama pînă la omul de rînd. ”One team, one nation” a fost motto-ul lor la acest Mondial, iar felul în care a fost trăită ”optimea” cu Belgia pe tărîm american merită consemnat. Am văzut sute de mii de oameni adunați, de multe ori pe stadioane de baseball sau fotbal american, pentru a urmări acest meci, ceea ce e un cîștig uriaș pentru ”soccer”. Americanii sînt o națiune cu un entuziasm cîteodată infantil în ceea ce privește marile dueluri ale țării lor, dar înainte de a-i ironiza cred că n-ar strica să luăm ceva lecții de la ei în ceea ce privește patriotismul și atașamentul față de țara lor. Statele Unite a ieșit onorabil dintr-un duel cu un adversar mult mai talentat în acest sport. Paranteză închisă.
Înapoi la Belgia! Și la duelul cu Argentina. Deja ce-a fost nu mai contează, viitorul e cel mai important. Statisticile spun că Belgia și Argentina au avut fix același traseu, 3 victorii în grupă și victorie după prelungiri în ”optimi”. Va fi tare interesantă abordarea celor două echipe. Sau a celor doi antrenori. Parcă ambelor le-ar conveni ca posesia și controlul să fie al celeilalte. Și Argentina și Belgia pot fi devastatoare pe contră. Depinde ce ca ieși din această invitație comună. Logica ar spune că un meci deschis, ”care pe care”, ar avantaja echipa care-l are pe Messi, de aceea nu cred că Belgia ar prefera o astfel de abordare.
Ultima dată cînd Belgia a avut o generație asemănătoare a fost în 1986. Atunci, la Mondialul mexican, i-a ieșit în cale tot Argentina, iar Maradona a rezolvat de unul singur meciul. Senzația e că Argentina de azi are nevoie tot de litera ”M” pentru a reuși ceva asemănător. ”M” de la Messi, de la Di Maria. Sau de la miracol.
La tenis e simplu. Nadal îl bate pe Djokovici, sau invers, și e numărul unu. La fotbal e mai complicat. Degeaba ai un număr 1, dacă el nu e ajutat de celelalte 10 numere. Sau e ajutat doar de jumătate dintre ele. Misiunea numărului 1 e foarte grea și, de multe ori, compromisă. Lionel Messi e, cred că nimeni nu are ce să comenteze, numărul 1 în această echipă a Argentinei. Problema Argentinei e că Messi nu prea are însoțitori de bord în această cursă de cîștigare a Mondialului.
Că Messi are o obsesie pentru acest titlu mi se pare limpede. Ar putea să mi se pară și logic. De cîte ori s-a văzut comparat cu Maradona, s-o fi săturat și el! Faptul că Maradona are un campionat mondial cîștigat reprezintă marele atu al taberei care-l consideră, într-o comparație totuși absurdă din start, pe Diego superior lui Leo. Nu puțini sînt cei care pretind că Diego ar fi ţinut de unul singur în spate pe Napoli şi Argentina. E o analiză simplistă, a unora care nu au datele complete. Napoli în acea vreme însemna şi Careca, Alemao, Ferrara, Salvatore Bagni, De Napoli ori Carnevale. Iar Argentina din ‘86 îi mai avea pe Valdano, Burruchaga, Ruggeri ori Sergio Batista, fostul selecţioner.
Deocamdată, Argentina îl are pe Messi. Iar Messi are 4 goluri, fără să fie însă acel Messi de acum vreo 2-3 sezoane. Guardiola vorbea atunci despre Barcelona lui Messi, dar o făcea mai degrabă pentru a-i oferi argentinianului acea doză de confort și încredere de care are nevoie permanent. Barcelona lui Messi era însă și Barcelona lui Xavi și Iniesta, Barcelona lui Pique și Puyol, Barcelona lui Dani Alves și Abidal, Barcelona lui David Villa și Pedro. Era acea Barcelona care, atunci cînd se pierdea mingea, devenea un perfect mecanism de recuperare. Aceste concepte au dispărut inclusiv de la Barcelona de azi, de unde și căderea catalanilor, însă ele la ”naționala” Argentinei nu prea au existat.
Messi are 4 goluri, iar asta îl ajută să fie un soi de sperietoare pentru apărările adverse. Adversarii se cam tem să atace mai consistent, pentru a nu se lăsa descoperiți în zona lui Messi. Și în cea a lui Di Maria, care cu Nigeria a făcut cea mai bună partidă la acest Mondial. Problema Argentinei va veni atunci cînd va da peste un oponent care să știe să speculeze carențele defensive ale echipei lui Sabella. Șansa Argentinei la acest Mondial ar veni dintr-o modificare subită de regulament, care să permită schimbarea liniilor, ca la handbal, înlocuirea jucătorilor ofensivi cu unii defensivi. Spunea Gică Craioveanu la Digi Sport Mondial că l-a văzut pe Di Maria, la finalul meciului cu Nigeria, că abia putea să mai meargă. Explicabil, căci Argentina de azi e o echipă în care cei 3 din față nu se apără, iar cei 6 din spate nu prea atacă, iar el trebuie să fie legătura între aceste două grupuri. E notabilă totuși și prestația lui Mascherano. ”El Jefecito” pare antrenorul acestei echipe, cu tot respectul pentru Sabella mi se pare, văzînd și gestul lui Lavezzi care l-a stropit cu apă în timp ce-i dădea indicații, că e mai degrabă însărcinat cu buna dispoziție decît cu partea de antrenorat. Numai că Mascherano are limitele sale, el nu e Iniesta sau Kroos. Are de multe ori tendința, grație spiritului său de anticipație, să se repeadă spre minge și, dacă dă peste un adversar rapid, să se autoexcludă, lăsîndu-i pe apărătorii din spatele său vulnerabili ori să ia cartonaș galben.
Pe undeva, accidentarea lui Aguero, un absent notabil în cele trei meciuri în care a jucat, poate ajuta Argentina, căci s-ar putea trece la un 4-4-2 aproape de problemele din defensivă. Lavezzi știe să joace în acest sistem de la PSG, de pe vremea lui Ancelotti, iar Riky Alvarez, a cărui apariție a surprins plăcut, de asemenea. Elveția nu-i deloc un adversar comod, chit că a luat 5 spre 6 goluri de la Franța. Viteza lui Shaqiri și Drmic, pe care am văzut-o în meciurile cu Honduras și Ecuador, s-ar putea să le pună mari probleme apărătorilor argentinieni.
Deocamdată, Argentina e una dintre favoritele Mondialului. Asta și-n contextul surprizelor produse pînă acum. Se bazează însă foarte mult pe panica generată de Messi. El poate rezolva de unul singur meciurile, dar nimeni nu garantează asta. Pînă la urmă și atacurile de panică și-au găsit rezolvarea.
A mai trecut o zi din Mondialul nostru. După părerea mea, în acest moment, sînt trei Mondiale în desfășurare. Al celor care participă sau au participat, al celor care nu participă, și au Mondialul de dat cu părerea, și Mondialul de scandal pe care-l vedem pe televiziunile de știri, întruchipat de un Bercea, căruia o tipă simpatică i-a zis Borcea (iată și legătura cu fotbalul!) și o Isaura, care i-a transformat pe toți în sclavii intereselor de moment. Dar să nu ne batem capul prea mult cu cealaltă actualitate, să rămînem la fotbal. Și la Campionatul Mondial. Au mai plecat acasă niște ”europene”, dovadă din ce în ce mai clară că e foarte greu pentru ”naționalele” Bătrînului Continent să evolueze cu randament rezonabil în America de Sud. Care continent și-a asigurat prezența în semifinale și în finala mică, împerecherea Brazilia-Chile vs Columbia-Uruguay urmînd să dea, probabil, adversara Germaniei în semifinale. Dar nu cred că e bine să ne hazardăm în pronosticuri la acest turneu final unde calculele hîrtiei au respectate parcă mai puțin ca niciodată.
<
O să mă refer în cele ce urmează la Italia-Uruguay printr-o paralelă Balotelli-Luis Suarez. E plin internetul de dinții lui Luis Suarez. De glume, de opinii, unele mai violente, altele doar ironice. Depinde pe ce parte a baricadei de găsești. Nu-s puțini cei care cred că Luis Suarez va avea mari probleme după această trăznaie în a-și continua drumul ce pare destul de clar spre un transfer în afara Angliei. Nu-s de aceeași părere. Dacă l-a mușcat pe Chiellini, să presupunem totuși că l-a mușcat și că fundașul lui Juve nu arăta, cum pretinde destul de patetic uruguayanul Lugano, o cicatrice mai veche, dacă l-a mușcat deci pe Chiellini nu înseamnă că Luis Suarez a devenit brusc un fotbalist mai prost sau mai puțin interesant pentru Real Madrid ori FC Barcelona. Cluburile care, se zice, l-ar vrea, fiecare cu armele sale, Madridul mizînd pe bani, Barcelona pe nevasta atacantului, care fiind născută la Barcelona și avînd familia acolo ar trage cu dinții, ai săi nu ai soțului, spre Catalunya. Luis Suarez va fi transferat, dacă va fi transferat, pentru că dă goluri și pentru ceea ce face în teren, fotbalistic vorbind. Comparația cu Balotelli va veni mai tîrziu, căci felul în care înțelege să joace Suarez pentru echipă nu se compară cu cel al fostului ”Super Mario”.
O să mă întorc cu 12 ani în urmă, cam în această perioadă. Se terminase Mondialul asiatic, iar Florentino Perez era hotărît să-l transfere pe brazilianul Ronaldo. Făcuse un Mondial fantastic și era o lovitură de genul celor pe care le dorește Florentino în fiecare vară. Printre colaboratorii săi apropiați n-a găsit chiar un consens. Jorge Valdano a fost unul dintre cei care s-a opus, pesemne avînd cine știe ce altă variantă. A adus ca argument viața dezordonată a lui Ronaldo, faptul că-i cam plac femeile și distracția. Florentino i-a ascultat argumentele, dar i-a servit o replică inteligentă: ”Jorge, nu-l iau de ginere, îl iau să dea goluri”. Ceea ce a și făcut. În sensul că l-a luat. Și ceea ce a făcut și Ronaldo, a dat goluri, și încă destule, cu toate probleme sale.
Întorcîndu-ne la Luis Suarez o să spuneți că problemele sale țin totuși de teren. E corect. Un astfel de gest poate avea consecințe. Imediate, dacă e cartonaș roșu, sau ulterioare, dacă se lasă, cum e posibil acum, cu vreo suspendare. Cred însă că Luis Suarez e mai util echipei la care joacă decît Mario Balotelli. La Balotelli nu există stare de mijloc atunci cînd e vorba de implicare, nu există ”așa și așa”, există doar două variante, da și nu. Cu Anglia a fost da. Cu Costa Rica și Uruguay a fost un nu categoric. Eu unul îl prefer pe Suarez, care dincolo de goluri are o implicare totală față de tricoul pe care-l poartă, de unde cred și aceste ieșiri, unui Balotelli inexistent și mai degrabă destructiv față de ai lui. Ieșirile lui Suarez pot fi, în opinia mea, destul de repede corectate cu o vizită la psiholog și nu cred că, în eventualitatea unui transfer la Real sau Barcelona, ar mai apărea așa ușor, căci concurența cu Cristiano, Benzema, Messi sau Neymar l-ar obliga la mai multă minte. Dinții lui Suarez sînt o touși anecdotă, golurile sale sînt însă o realitate pe care nu i-o poate mușca nimeni.
Despre Italia-Uruguay ar fi puține de spus. Italia avea nevoie de un 0-0, dar a încercat să-l obțină ușor atipic pentru ceea ce înseamnă fotbalul italian. A încercat un soi de ”catenaccio cu posesie” ceea ce nu prea i-a ieșit. Nici n-a atacat, nici nu s-a apărat organizat, așa cum îi știam pe italieni. Să nu uităm că la 0-0, înainte de ”mușcătură”, Suarez are un unu contra unu cu Buffon la care bătrînul Gianluigi a salvat uluitor. Italia a jucat intermitent la acest Mondial, trecînd de la foarte bine cu Anglia la mizerabil cu Costa Rica și ajungînd la un rezonabil cu Uruguay, pentru că nu trebuie să uităm de eliminarea lui Marchisio. Numai că granița dintre bucurie și deziluzie în fotbal e foarte mică, iar acest ”rezonabil” n-a folosit la nimic. Poate și pentru că nimeni de la italieni n-a arătat acel spirit de luptă și de sacrificiu pe care l-am văzut la uruguayeni. Inclusiv la Suarez, în felul său, dar în special la Cavani, care-n multe momente părea inexistent pentru un neavizat, dar asta doar pentru că era mai retras ca de obicei, alergînd spre zona lui Pirlo, ca să-l ”tamponeze” de fiecare dată cînd acesta primea mingea. Un Pirlo de la care cred că s-a așteptat prea mult, căci spre deosebire de Juventus nu avea alături de el un Pogba și un Vidal, care să-i asigure prin forța lor acea libertate de mișcare de care are nevoie.
În America de Sud se spune despre Uruguay că e o țară mică, pe care greu o identifici pe harta unui continent dominat de coloși, al cărei nume a ajuns cunoscut în Europa datorită fotbalului. Un fotbal ce aduce cîteodată cu unul de cartier, de curtea școlii, dar care produce și aduce după sine multe avantaje.
P.S.
Despre Grecia, numai de bine. Că a fost sau nu penalty (eu cred că a fost) nu mai contează. Prin calificarea în ”optimi” și posibil chiar în ”sferturi” (totuși vorbim de Costa Rica) grecii i-au servit cea mai bună scuză selecționerului nostru pentru barajul de anul trecut și pentru preliminariile ce urmează. Sînt o echipă puternică, nu?
P.S 2
Selecționerul italian și președintele federerației italiene au demisionat. Nu există nici o legătură între această realitate și P.S-ul de mai sus.
P.S 3
La început am ținut cu Spania. A ieșit. Apoi cu Italia. A ieșit. De acum înainte nu mai țin cu nimeni. Cred însă în continuare, așa cum am crezut din prima zi, că va cîștiga Brazilia
Miercuri 18 iunie a fost o zi istorică pentru Spania. După o domnie de 39 de ani, Regele Juan Carlos și-a pus semnătura pe decretul de abdicare. O decizie pe care a luat-o singur, fără să fie constrîns de nimeni, eventual doar de problemele de sănătate. Admirat și controversat în același timp, chit că procentele sînt departe de a fi împărțite egal, popular și contestat, Regele Juan Carlos are marele merit, pe care nimeni nu i-l poate discuta, de a fi orientat Spania către democrație, de a fi omul din umbra unei creșteri economice miraculoase la un moment dat. Juan Carlos pleacă, în locul său va veni fiul său, Felipe, un bărbat la fel de elegant și atractiv, foarte legat de sport și care a găsit de cuviință să iasă din tiparele monarhiei însurîndu-se cu o fostă ziaristă, al cărei trecut, deloc princiar și destul de ambiguu moral vorbind, nu l-a impresionat deloc.
Miercuri 18 iunie a fost o zi istorică și pentru fotbalul spaniol. ”La Roja”, campioana mondială în exercițiu, a abdicat brusc și neașteptat, punînd capăt celei mai glorioase perioade din întreaga existență a acestui sport în Spania. Admirată și controversată în același timp, ”naționala” Spaniei a scris o pagină importantă în istoria fotbalului, pe care l-a dominat destul de categoric din 2008 încoace, căci mi-e greu să cred că vom mai descoperi în viitorul apropiat o reprezentativă, de pe orice continent doriți, capabilă să cîștige 3 turnee finale consecutive.
Nimic nu e etern pe lumea asta. De ce ar fi gloria? E o lege a acestui pămînt, tot ceea ce se naște trebuie să și moară. Amintirea e singurul lucru care poate dăinui peste timp. Din păcate, memoria nu face parte din categoria lucrurilor care să aibă continuitate. Astăzi, nimeni nu-și mai aduce aminte de marșul triumfal al Spaniei în 2010, nici măcar în Spania, de maniera limpede în care această echipă a cîștigat Europeanul din 2012 și cum s-a metamorfozat, în 2008, dintr-o echipă ce oferea pe bandă rulantă titluri de genul ”am jucat ca niciodată, am pierdut ca-ntotdeauna” într-una ce cîștiga întotdeauna, indiferent uneori de cum juca. Toată lumea își amintește azi de felul lamentabil în care Spania a părăsit competiția pe care, la început, o onorase în calitate de deținătoare a trofeului. Toată lumea începe să-și amintească de alte moment, cînd șansa l-a ținut în brațe pe Casillas, i-a oferit inspirație lui Xavi, i-a dat forță lui Torres. Pe undeva e normal, ”ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”, e o vorbă, am mai scris, spusă de Mircea Lucescu.
Se spune că un meci, automat un turneu final sau un campionat, se cîștigă pe trei fronturi: mental, tactic și fizic. Mentalul e cel mai important, căci creierul e cel care comandă și corpul răspunde. Spania a stat bine din punct de vedere mental o jumătate de ceas la acest Mondial. O jumătate de ceas din prima repriză a meciului cu Olanda. Imediat după ratarea lui Sneijder și pînă la golul egalizator al lui Van Persie. Atunci cînd Casillas a scos, în situație de unu contra unu cu fostul său coleg, spaniolii au revăzut finala din 2010 și au crezut că planetele s-au aliniat pentru ei, în frunte cu ”San Iker”. Totul s-a frînt însă după golul lui Van Persie. O transformare incredibilă, o degradare inexplicabilă, o decădere deloc logică. Fizic Spania stătea oricum rău, urmare a unui sezon foarte lung și greu, dar și a unei gestiuni mizerabile a acestui patrimoniu al umanității pe care l-a avut pe mînă Angel Maria Villar, un președinte de federație ce seamănă foarte tare în metehne cu cel pe care l-am avut și noi pînă de curînd. Iar din punct de vedere tactic, Del Bosque a fost complet depășit.
Poate că Del Bosque ar fi trebuit să plece după Euro 2012. Ar fi rămas cu imaginea unui cîștigător. Așa, rămînînd, Del Bosque a căzut pradă sentimentelor, care l-au devorat pînă la urmă. N-a putut să se uite în ochii unora și să le spună că nu-i poate convoca la, probabil, ultimul lor Mondial. N-a putut să se uite în ochii altora și să le spună că, din punct de vedere al formei sportive, nu prea merită să fie titulari. N-a putut să treacă peste trecut, să uite toate acele zile glorioase trăite împreună, Acești fotbaliști l-au transformat pe Del Bosque în singurul antrenor din lume care a cîștigat Champions League, Campionatul European și Campionatul Mondial, nu putea să-i dea la o parte. Cred că nimeni n-ar fi putut. A tras de această generație ca de o gumă de mestecat pînă cînd, în cele din urmă, s-a rupt. A suferit în tăcere, pe bancă, așa cum s-a și bucurat, de altfel, atunci cînd a fost cazul. Demn. De aceea poate că era mai bine să plece în 2012.
Pentru Spania și cred că pentru fotbal s-a terminat o epocă. Epoca tiki-taka și-a consumat poate ultimele minute. A început în 2008, pe mîna lui Xavi, s-a terminat în 2014 cu Xavi privind de pe margine. E finalul unui ciclu care, poate, își începuse numărătoarea inversă atunci cînd Guardiola a plecat de la Barcelona. În 2010 și 2012, Spania a beneficiat din plin de fotbaliștii Barcelonei și de stilul lui Pep. Odată ce creatorul a plecat, flacăra a început ușor-ușor să se stingă. Sînt foarte curios ce se va întîmpla cu Guardiola în continuare, la Bayern, cu acest stil al său. Dar asta e o altă discuție. Revenind la Spania, ea trebuie să se reinventeze, să se recompună. Nu e întîmplător că Spania, ca ”naționala”, și FC Barcelona, ca echipă, trebuie să facă același lucru, în același timp. Barcelona pe mîna lui Luis Enrique, Spania vom vedea dacă pe mîna lui Del Bosque. Un element comun există între cele două proiecte: Andres Iniesta. A venit vremea ca Iniesta să iasă din planul secund în care a stat, voit ori nu, în toți acești ani. Are 30 de ani și poate face tranziția între Xavi și cei care vor veni, poate Thiago, poate Koke, poate Fabregas, cu care, încă o dată spun, Barcelona cred că a făcut o mare eroare lăsîndu-l să plece.
S-a terminat o epocă, dar fotbalul nu se termină aici. Iar Mondialul cu atît mai puțin. E vremea altora, că va fi Germania, că va fi Italia, că va fi Argentina, că va fi pînă la urmă Brazilia, o să vedem. Spania a abdicat, dar sceptrul său se joacă.
P.S. 1
Despre Diego Costa și nepotrivirea de stil vizibilă între el și ”naționala” Spaniei am scris încă din octombrie 2013. Mi se pare că Spania a vrut mai mult să-l fure pe Diego Costa Brazilei decît să-l folosească, dar apoi n-a avut ce face, a trebuit să justifice cumva această decizie. Am crezut și atunci, cred și acum că Diego Costa se potrivea mai bine Braziliei.
P.S. 2
Am ținut cu Spania la acest Mondial, dar am scris că nu cred că e capabilă să cîștige. Țin cu Spania din 1992, atunci cînd, student fiind, am făcut și eu, preț de o vară, ceea ce fac astăzi mulți dintre cei care îmi dau lecții de viață de acolo, am lucrat la un restaurant. Am ținut cu Spania la Mondialul ăsta doar pentru că nu era România implicată, dar asta nu înseamnă că traversez acum vreo perioadă de suferință. Cu Spania ieșită, următoarea pe lista simpatiilor e Italia. La cum a jucat în meciul cu Anglia, am speranțe :)))
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!