Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat. La Mircea Lucescu am auzit asta, undeva înainte de 1989. În cazul lui Vicente Del Bosque, ultimul rezultat nu e doar un eșec, e aproape un dezastru. Iar cuvîntul ”aproape” ar putea fi șters cu multă ușurință din propoziție dacă Spania nu va bate Chile. Fotbalul e minunat atunci cînd cîștigi, e tare greu atunci cînd pierzi și devine un coșmar în momentele de dezastru.
Spania-Chile n-ar trebui să fie un meci care să-l pună atît de mult sub semnul întrebării pe Vicente Del Bosque. Pentru tot ceea ce a făcut în fruntea ”naționalei” Spaniei. Numai că fotbalul are orice, mai puțin memorie. Adept al păcii, al liniștii și al atmosferei în vestiar, Del Bosque a premiat cu includerea în lotul pentru acest Mondial, mai apoi cu includerea în primul ”11” cu Olanda, a mai multor fotbaliști pe care, dacă e să-i judecăm după forma arătată de-a lungul sezonului, n-ar fi fost prea logic să-i vedem. Întrebarea care sigur îl macină pe Del Bosque e dacă să schimbe ori nu? Mai exact, dacă să schimbe mult sau doar punctual, pe alocuri?
De schimbat cred că va schimba ceva. A și anunțat asta, fără să dea nici o pistă în sensul ăsta, nici ziariștilor și nici jucătorilor. Echipa de start se va afla abia pe Maracana, o modalitate prin care caută să-și țină toți jucătorii conectați și motivați. Presa spaniolă e plină de diverse echipe probabile, de diverse schimbări. Eu nu prea sînt convins că va fi o revoluție în acest sens. Mai degrabă unele modificări punctuale, condiționate și de adversar. Cred că vor juca Pedro și Fabregas, poate și Juanfran în dreapta, și nu cred că va fi titular Diego Costa. Pedro și Fabregas au format mereu o bună societate în echipa națională, căci demarcările lui Pedro și mișcările permanente ale lui Fabregas între linii au destabilizat mereu adversarii. Eu unul l-aș încerca pe Koke lîngă Xabi Alonso, în locul lui Xavi, și pe Javi Martinez în locul lui Pique, dar asta deja ar însemna un soi de revoluție și nu sînt sigur că asta vrea Del Bosque.
Chile a bătut Australia jucînd cu 4 oameni în linia de fund, dar probabil că lucrurile se vor schimba cu Spania. Modelul cu 3 fundași centrali, care a funcționat contra Spaniei în cazul Olandei, a fost încercat de chilieni într-un amical cu Germania, în martie, la Stuttgart. Atunci au cîștigat nemții cu 1-0, dar Chile a lăsat o foarte bună impresie. Am scris chiar AICI despre această partidă. Semnele de întrebare ale sud-americanilor vin din forma lui Arturo Vidal. Operat de menisc la începutul lui mai, Vidal a cam ars etapele recuperării și e evident că nu e la procentaj maxim din punct de vedere fizic. Cu Australia n-a avut probleme, dar Spania nu e Australia. Dar nu doar Vidal preocupă, ci și faptul că doi dintre cei trei fundași centrali preconizați, Medel și Silva, provin din mijlocași închizători. În plus, lumea se întreabă în ce măsură Isla și Mena (sau Beausejour), lateralii chilieni, vor izbuti ceeau ce au izbutit Janmaat sau Blind, căci Del Bosque sigur a tras concluziile de rigoare după acel joc.
Spania se află în fața unei situații pe care a mai trăit-o. La Mondialul trecut, după eșecul cu Elveția, dar și în preliminariile pentru acest Mondial. A trecut peste ambele, cu seninătatea echipei care-și știe valoarea. Totuși, indiferent de ce spunea Mircea Lucescu, valoarea acestei echipe nu este dată de acest 1-5 cu Olanda. N-ar fi deloc o mirare ca Spania să cîștige, și încă de-o manieră categorică, acest meci și să redevină o echipă care să conteze la acest Mondial. Dar cum fotbalul e o stare de spirit și cum starea de spirit în lotul Spaniei nu e prea bună, n-ar fi exclus nici sa asistăm la prima surpriză palpabilă a acestui turneu final, eliminarea campioanei mondiale după doar două meciuri. Căci, atenție, egalul nu-i ajută pe spanioli.
”Deutschland, Deutschland uber alles”. Așa începe imnul Germaniei, în varianta sa de dinainte de război. Mulți cred că așa se și cheamă imnul, ceea ce e eronat, „Lied der Deutschen” fiind adevăratul titlu. Contează mai puțin. Nu facem aici o lecție de muzică și nici de istorie. Ne ocupăm de fotbal. Și de Germania. ”Über alles in der Welt”, sună continuarea. Peste toți în lume. Să fie oare Germania peste toți ceilalți, analizînd cele arătate în această primă etapă din faza grupelor? Deși pare cam devreme să tragem concluzii, judecînd după cele petrecute în Germania-Portugalia, nu avem cum să nu-i considerăm pe nemți drept candidași la cîștigarea trofeului. Nu știu încă dacă prima candidată, căci mai e mult pînă la finală și-n plus urmează duelurile eliminatorii, căci e clar că Germania va ieși din grupă, în meciurile eliminatorii deci orice detaliu contează, unul cît de mic poate influența rezultatul final.
Se spune că primele meciuri de la Mondial sînt întotdeauna complicate. E acea presiune a debutului, care-ți poate condiționa participarea ulterioară. Germania a părut singura dintre marile echipe (scoatem Franța din discuție din pricina adversarului modest) care n-a dat semne de stres. Nici în teren și nici pe bancă. Low a intrat exact cu echipa așteptată, care nu prea stîrnește, înțeleg, mare entuziasm în Germania. Deși pentru noi ea arată foarte bine, se pare că nemții o consideră un pic în afara tradiției lor în fotbal. Nemții au jucat altfel acest sport de-a lungul timpului și sînt obișnuiți să vadă echipa lor națională evoluînd în stilul nemțesc consacrat. Joachim Low a schimbat puțin registrul. Vedem o echipă a Germaniei care pasează mult, care nu are vîrf de atac tradițional, care nu are fundași de bandă clasici și nici mijlocași de bandă clasici. E un pic atipică pentru nemți această formulă propusă de Low, care a luat cîte ceva și din Bayern-ul lui Guardiola de azi, dar și din Bayern-ul lui Heynckes de ieri.
Lahm ca mijlocaș central, Thomas Muller ca fals ”9”, plus un 4-3-3 extrem de dinamic, vin de la Guardiola. Khedira lîngă Lahm e de la Heynckes, care prefera totuși sistemul 4-2-3-1, ce se poate întîlni de multe ori și aici, căci Kroos are multe momente cînd urcă în linie cu Ozil și Gotze. Cei 4 fundași centrali din apărare, cu Boateng dreapta și Howedes stînga, vin din strategia lui Low de a lăsa benzile la dispoziția celor 3 supertalente de care dispune: Ozil, Kroos, Gotze, o explozie de creativitate, ce par mai degrabă brazilieni decît nemți. Și să notăm că lipsește Reus, căruia zău dacă-i găsesc un loc în primul ”11” în aceste condiții. Iar Thomas Muller, acest fotbalist complet inestetic, dar atît de eficient, cu goluri urîte, dar atît de importante, a arătat că poate suplini absența unui vîrf de careu adevărat. Are 24 de ani și deja are 8 goluri la Mondiale, o cifră brutală ținînd cont că, teoretic, ar mai avea în față măcar alte două Mondiale. Ca să nu mai vorbesc că la acestă ediție mai are de jucat cel puțin 3 meciuri, asta presupunînd că, prin cine știe ce cataclism, Germania s-ar opri în faza ”optimilor”.
Și totuși, apropo de ceea ce vorbeam mai sus referitor la debutul în competiție, Germania n-a început chiar în forță meciul cu Portugalia. Ba chiar cîteva greșeli ale lui Lahm, una dintre ele uriașă, dăduseră posibilitatea portughezilor să prindă curaj. Penaltyul și apoi eliminarea lui Pepe, două decizii discutabile, dar perfect acoperite regulamentar, au scos Portugalia de pe circuitul firesc al unui astfel de meci și au oferit Germaniei un debut dulce. Pepe continuă să plătească facturile gesturilor sale din trecut, facturi neachitate atunci. Pe de altă parte, ar fi trebuit, după 3 ani de colaborare cu Jose Mourinho, să învețe una dintre teoriile lui Jose: ”Nu-i da niciodată opțiuni arbitrului să te judece”. Ceea ce Pepe a făcut, chit că exagerarea lui Thomas Muller are o mare importanță în decizia luată.
Germania n-a suferit aproape deloc în acest meci de debut, dar cred că va trebui să așteptăm un alt adversar de calibru pentru a vedea adevărata față a nemților. Victoria, pe cît de clară este, a părut urmare a inspirației fotbaliștilor și a conjuncturii decît a unui joc colectiv elaborat. Însă vorbim de o echipă națională, unde relațiile de joc nu-s așa ușor de realizat și unde astfel de momente de inspirație, asociate unei discipline tactice, pot aduce fericirea.
Portugalia, în afara primelor 10 minute, a părut o echipă resemnată cu eșecul, venită mai degrabă din obligație la acest Mondial. Cristiano nu și-a mai arătat mușchii, dar a arătat o îngrijorătoare neputință, semn clar al unei forme fizice departe de procentajul maxim. Cred că abia așteaptă vacanța! E limpede că nu se simte bine, s-a văzut asta inclusiv în finala Champions League, dar acolo a avut șansa unei echipe ce l-a acoperit. Aici nu prea a fost cazul. Pentru Portugalia, eșecul nu e cea mai proastă dintre vești. La fel ca-n cazul Spaniei, golaverajul e foarte afectat. Apoi victoria obținută de SUA e o veste și mai proastă, căci în ultima etapă se joacă Germani-SUA, cu Low și Klinsmann, banca tehnică a nemților în 2006, acum față în față. Dar cea mai proastă veste mi se pare cea a absențelor cu care se va confrunta echipa lui Paolo Bento într-un meci decisiv cum e cel cu SUA: Pepe și Coentrao, adică jumătate din apărare, plus Hugo Almeida, atacantul titular.
Argentinienii îi spun Lio. De la Lionel. Mi se pare logic. De unde pînă unde noi, aici în Europa, îi spunem Leo zău dacă știu. Nici nu prea conteaza, sincer. ”Lio de Janeiro” a fost titlul cu care cotidianul ”Ole” a ieșit pe copertă în ziua în care ”naționala” Argentinei ateriza pe pămînt brazilian. Așteptat de toată lumea, acuzat în Spania că se păstrează pentru Mondial și-n Argentina că nu pune la fel de mult suflet ca-n Spania, Lionel Messi ”de Janeiro” a apărut pe scena turneului final cu 45 de minute care ne-au amintit de cea mai bună versiune a sa. Dincolo de gol, celebrat cu furie, ca și cum toată frustrarea unui sezon se adunase într-un singur șut, jocul lui Messi din repriza a doua a partidei cu Bosnia a ridicat mult nivelul de optimism al argentinienilor și al celor care și-au ales să susțină această echipă la Mondial.
Vă invit să revedeți o fază din ultimele minute. Atacat criminal de Spahici pe gleznă (oricare dintre noi cei care doar privim fotbalul am fi ajuns direct la spital după așa ceva), Messi s-a văitat un pic, dar apoi s-a ridicat și a făcut două sprinturi exact pe partea opusă, pentru a recupera mingea. O imagine pe care n-am mai văzut-o de mult la el, cel puțin în acest sezon, la Barcelona, n-am văzut-o niciodată. Ceea ce mă determină să spun că Messi e mai montat ca niciodată la acest Mondial.
Argentina nu înseamnă doar decarul său. Înseamnă un număr 10 și alți 10 jucători. Plus un antrenor, care mi se pare că încă nu știe prea bine ce trebuie să joace echipa lui. Am văzut în prima repriză cu Bosnia o Argentina oribilă căteodată. Beneficiind de un nesperat ajutor, acel autogol din debut, Argentina n-a mai avut practic nici o ocazie de gol în prima repriză, iar Messi redevenise acel Messi de la Barcelona, care mergea pe teren și pierdea mingi una după alta. Și nu doar Messi. Di Maria a fost invizibil, Aguero la fel, iar argentinienii care apăreau în prim plan erau Mascherano și portarul Romero.
Desenul tactic conceput de Sabella pentru sartul partidei, pe care l-am văzut și-n ultimul ”amical” cu Slovenia, de la Buenos Aires, cu 5 oameni pe linia de fund, nu-i ajuta defel pe Messi, Aguero și Di Maria. Deși ar putea suna la fel, acest 5-3-2 al Argentinei din prima repriză n-are nici o legătură cu cel propus de Van Gaal în meciul Spania-Olanda. Olandezii, pe faza de atac, erau așezați într-un 3-3-3-1 ce asigura o densitate propice jocului combinativ, iar pe faza de apărare stăteau într-un 5-3-1-1 ce nu permitea spaniolilor să-și dezvolte jocul. Argentinienii stăteau mereu cu 5 oameni în linie, inclusiv Zabaleta și Rojo, jucătorii de bandă, ceea ce făcea că mingea să ajungă extrem de greu la cei din față. Se căsca o prăpastie vizibilă între ”defensivi” și ”ofensivi”, iar Messi, Di Maris și Aguero se sufocau 30 de metri mai în față.
La pauză Sabella a schimbat. Că a observat el, că i-au atras atenția cei de care aminteam mai sus, asta n-avem de unde să știm. Cert e că a schimbat. Iar Argentina a arătat altfel. Și nu neapărat datorită lui Higuain, așa cum am tot auzit, ci mai degrabă datorită lui Gago, care a preluat rolul de pasator în zona de mijloc, de filtru al baloanelor venite din apărare. Bun sau rău, Gago e unicul din lotul Argentinei care poate face asta, iar cu el în teren, Messi cîștigă un pasator în spatele său. Ceea ce e important. Argentina a schimbat în 4-3-1-2, cu Messi plasat între linii, zona care-i convine cel mai mult. Așa a venit golul de 2-0, cu Higuain dispus la combinație, un gol pe care l-am văzut de cîteva ori la Barcelona.
Argentinienii celebrează acum revenirea la viață a lui Messi. Ar trebui să fie însă și un pic preocupați, căci nu prea e normal ca o echipă ce-și dorește cîștigarea campionatului mondial să nu poată gestiona un 2-0, pe fondul unui joc ce-i convenea. A fost de ajuns ca Bosnia să marcheze pentru ca un soi de panică să se instaleze în jocul argentinienilor. Anormal totuși.
E de presupus că, în grupă cel puțin, Argentina nu va reveni la formula din prima repriză. Ar fi ilogic. Argumentele Argentinei sînt cei din atac, strălucitori în anumite momente. Să nu uităm că mai există și un Lavezzi pe acolo. Argumentul principal e însă Messi. Dacă Messi se va simți bine pe teren, Argentina se va simți bine. Apropo de Gago și mijlocul argentinienilor, să ne imaginăm doar cum ar fi arătat Argentina dacă l-ar fi avut acolo pe Oscar. Nu mai vorbesc de Iniesta. Chiar și așa, cu argumentele de care vorbeam, Argentina și-a arătat disponibilitatea de a cîștiga acest Mondial. E limpede că are destule carențe, dar mă întreb, privind și programul ce ar urma după grupe, ce echipe ar putea specula aceste carențe?
P.S. Două vorbe despre Italia. De fapt despre Pirlo. Cam așa cred eu că ar trebui să îmbătrînească un fotbalist. Pirlo a mai dat o demonstrație de fotbal și a inventat un nou concept: pasă decisivă fără să atingă mingea. Mare atenție așadar la Italia!
Am mai spus-o, nici nu mai știu de cîte ori, fotbalul e o chestiune de detalii. Vă ofer unul, după acest halucinant Spania-Olanda 1-5. Sîntem în prima repriză, scorul e 1-0 pentru Spania și totul mergea conform planului pentru campioana mondială. În sensul că primise un penalty (eu cred că a fost, încerc să nu fiu subiectiv aici , mă iau după privirea lui diego Costa în momentul faultului, dacă vă uitați cu atenție, el privește înainte, caută o soluție, n-are nici cea mai mică intenție să cadă ci încearcă să descopere cum să continue faza), trecuse, grație lui ”San Iker”, peste un moment delicat, și controla jocul la mijlocul terenului. Sîntem, de fapt, spre finalul primei reprize cînd David Silva primește acea pasă incredibilă marca Andres Iniesta, dar încearcă o ”scăriță” în locul unei finalizări simple ori, și mai bine, a unei pase spre Diego Costa rămas, în limbaj fotbalistic, în poziție de joker. Dacă Spania marchează și face 2-0, mi-e greu să cred că Olanda, cu a sa apărare tînără ce comisese cîteva erori pînă atunci, ar fi avut puterea să întoarcă rezultatul. Ba mai degrabă cred că diferența s-ar fi mărit în partea a doua, nu cu mult, căci Spania nu e echipa care să caute să-și umilească adversarii (vezi finala cu Italia de la Euro), dar suficient astfeșlîncît să vorbim de un start perfect al campioanei mondiale.
David Silva a ratat însă.
La fel, apropo de detalii, n-o să-mi schimbe nimeni părerea că în Real Madrid-Bayern, din prima mansă a semifinalelor, dacă Bayern deschide scorul la capătul acelui prim sfert de ceas, în care Madridul n-a ieșit din jumătatea proprie, soarta calificării și poate chiar a finalei Champions League era decisă în favoarea bavarezilor. La fel ca David Silva au ratat atunci și nemții, iar urmarea o știți. În faza imediat următoare Realul a dat gol, la fel cum și acum, cîteva zeci de secunde după ratarea lui Silva a marcat Van Persie.
Înainte de meci, pe acest blog, îmi pusesem cîteva întrebări referitoare la Spania. Ma gîndeam la cei 4 ani in plus pe care-i au Xavi si Xabi Alonso, l-am uitat pe Casillas în acea enumerare, ma gîndeam la relațiile dintre Ramos si Pique, nu neapărat de joc, la nevoia lui Pique de a avea un Puyol sau un Mascherano lîngă el, dar si la capacitatea lui Diego Costa de a se implica in stilul de joc al Spaniei. N-am primit încă răspunsurile. Mi se pare că Vicente del Bosque a tratat cam superficial Olanda în general, dar și pe Van Gaal în special. Cei care nu erau de aocrd cu mine atunci cînd scriam tot aici că Manchester United și-a adus un super-antrenor cred că acum se mai gîndesc. Del Bosque a părut un antrenor încremenit în timp, criogenat parcă din zilele Mondialului de acum 4 ani. O singură inovație, Diego Costa, dar una care mie mi se pare că a stricat într-un fel dinamica din jocul spaniolilor. Diego Costa nu e un om de combinație, e un tip care se luptă, dă din coate, exagerează de multe ori, dar Spania nu e Atletico Madrid. Cu așezarea pe care a avut-o Olanda, Diego Costa n-a prea avut șanse, căci Van Gaal a aglomerat perfect zona din jurul acestuia. Rememorînd faze din meci, cred acum că mult mai utilă ar fi fost pentru Spania o echipă fără vîrf, cu Fabregas pe poziție de ”9 fals”, un modul care să aducă densitate în zona combinațiilor și să-i surprindă pe neexperimentații olandezi.
Cu o astfel de așezare, poate că Del Bosque l-ar fi surprins pe Van Gaal. Așa, intrînd cu formula așteptată de toți, a căzut în plasa întinsă de olandezi. Apoi, la momentul înlocuirilor, Del Bosque a greșit din nou, părînd o copie a lui Tata Martino. N-a surprins cu nimic, a făcut exact schimbările pe care cred că le aștepta Van Gaal. Iese Xabi Alonso, ceea ce înseamnă o condamnare definitivă a lui Sergio Busquets, căci imediat a apărut Robben la pupitru, în zonă centrală, exact peste mijlocașul Barcelonei, care nu se putea multiplica în fața atîtor riscuri. Apoi Torres la Diego Costa, schimbare post pe post, care era limpede că nu putea aduce mare lucru. Mie mi se pare clar că Diego Costa nu poate acționa în această echipă decît alături de Pedro, la fel cum mi se pare clar că Pedro, chiar într-o formă discutabilă din pricina ostracizării la care a fost supus de Tata Martino, e singurul care poate provoca o rupere de ritm, o dereglare a apărărilor adverse. Chile, sînt aproape convins, va juca la fel contra Spaniei, tot cu 3 fundași centrali, chit că în 3-1 cu Australia a avut un 4-4-2 clasic. Ar fi pentru mine o surpriză să n-o facă.
Si am mai spus în textul de care vorbeam că Olanda e capabilă de orice. Imi mențin părerea, Olanda e capabilă inclusiv sa se încurce cu Australia si apoi Chile. Spunea bine cineva, Olanda e capabilă să te facă să te îndrăgostești de jocul ei, dar nu prea cîștigă finalele, meciurile decisive. Toată lumea vorbește de această tactică prin care Van Gaal a reușit să masacreze Spania. N-a fost însă un 5-3-2, așa cum s-a crezut, așa cum părea pe hîrtie, ci un limpede 3-3-3-1. Nu e o noutate pentru tehnicianul olandez. Îmi amintesc perfect meciuri ale Barcelonei în sezonul 1998-1999, cu Van Gaal antrenor, căci am comentat multe dintre ele la programul Barcelona TV pe care-l făceam la defunctul canal Sport Klub (un exemplu de canal tv cu un conținut excelent la un moment dat, dar cu o gestiune mizerabilă, motiv pentru care a și decedat). Barcelona a jucat de multe ori în acel sezon în această formulă, cu Hesp în poartă, cu Reiziger, Abelardo și Frank de Boer în prima linie, cu Luis Enrique, Cocu și Sergi în cea de-a doua, cu Figo, Guardiola, Rivaldo în a treia și cu Kluivert pe post de Van Persie. Nu cumva vă seamănă cu așezarea folosită cu Spania? La care mai am de adăugat un singur lucru: nu pot să nu-mi amintesc cum l-a tăvălit Adi Popa pe Blind la Amsterdam și la București și nu pot să nu constat ce bine a jucat el contra spaniolilor!
Rezumînd, Spania a pierdut foarte mult și pe mîna ei: la 1-0 ratează Silva, apoi, la golul de 1-1, Pique greșește grav, stricînd clar linia de apărare așezată de Ramos și ținîndu-l în joc pe Van Persie, apoi, la golul de 1-2, din nou eroare a lui Pique, se vede clar cum deschide eronat spațiul și apoi e lent în încercarea de a se corecta, apoi, la golul de 1-3, eroare de arbitraj mare (apropo de detalii), apoi, la 1-4, eroare uriașă a lui Casillas, apoi, la 1-5, eroare mare Ramos, care nu e normal să-l piardă pe Robben în sprint în halul ăsta, ba chiar avînd un ușor avantaj pozițional la un moment dat.
Spania e într-o situație la limita dintre grea și disperată. Are șanse mai mari acum să nu iasă din grupă, decît să iasă, căci golaverajul poate fi o piatră de moară la un eventual clasament în 3, Olanda-Spania-Chile, toate 3 cu 6 puncte. Pîna la Brazilia-Spania de care vorbesc toți mai e Spania-Chile, asa ca sa nu ne grăbim cu pronosticurile.
Despre Spania-Olanda, despre transferul lui Fabregas la Chelsea și despre cele petrecute în meciul inaugural al Mondialului va fi vorba în rîndurile care urmează. Încep cu Spania-Olanda, pentru că e meciul zilei și unul dintre capetele de afiș ale acestei prime etape din faza grupelor, cu mai multe partide tari ca niciodată parcă. Rar vedem ca finala ediției precedente să se regăsească în meciul de început al unei grupe.
Spania-Olanda, finala de la Johanesburg, a fost momentul care a schimbat percepția oamenilor despre Spania fotbalistică, dar și percepția spaniolilor despre ei înșiși. A fost momentul în care Spania a devenit principala putere fotbalistică mondială, poziție pe care se regăsește și astăzi, la aproape 4 ani de la acel gol marcat de Iniesta, dar și de la acele intervenții miraculoase ale lui Iker Casillas. Lumea își amintește de golul lui Iniesta, dar tinde să uite că fără miracolele lui ”San Iker” poate că ”Iniesta de mi vida” nu ar fi existat.
După 4 ani, Spania a mai adăugat un trofeu în palmaresul său și forțează cea ce nimeni n-a mai reușit pînă acum: 4 turnee finale consecutive cîștigate. Meciul cu Olanda e un prim test, un prim set de întrebări la care Vicente del Bosque și ai lui trebuie să răspundă. Cît de mult s-a schimbat Spania față de momentul Johanesburg? Din cei 14 jucători care au fost atunci pe gazon, 11 se regăsesc și azi în lot. Va fi asta o problemă? Ăsta e un prim răspuns pe care trebuie să-l dea campioana mondială. Xabi Alonso și Xavi au 4 ani mai mult. Ambii au fost și sînt puctele cele mai importante în modulul tactic al lui del Bosque. 4 ani nu sînt neapărat mulți pentru un bărbat obișnuit, dar pot fi pentru un fotbalist trecut bine de 30 de ani. 30 de ani are și Iniesta, dar asta nu pare o problemă, dimpotivă, jocul său a devenit mai consistent, mai profund, mai matur. Este Iniesta omul numărul unu al Spaniei de azi? Eu cred că da, dar nu eu sînt cel care trebuie să răspundă la întrebare.
Mergem mai departe. În apărare s-a produs o mutare importantă: Sergio Ramos a trecut din dreapta în centru. Ramos pare cel mai în formă spaniol al momentului, iar societatea pe care o va face cu Pique va fi un element extrem de important. Cu Puyol în teren era simplu, el era șeful apărării și nimeni nu discuta asta. Acum, atît Ramos cît și Pique au o mare personalitate fiecare, de aici și tendința de a deveni protagoniști. Fără un ”corector” lîngă el, Puyol sau Mascherano, Pique are de multe ori probleme. Va putea fi Ramos acest ”corector”? Iată o altă întrebare. Prin Spania se vorbește că între Ramos și Pique nu-s cele mai bune relații, de unde și zvonul că ar putea apărea Javi Martinez în primul ”11”, alături de Ramos. Pe de altă parte, ultimele evoluții ale lui Sergio Ramos, care țintește acum Balonul de Aur, au arătat o maturizare nu doar în joc ci și în comportament, momentele de derapaj, ce n-au dispărut de tot, fiind din ce în ce mai puține.
Ajungem și la zona atacului. Spre deosebire de 2010, dar mai ales de 2012, în lotul Spaniei a apărut Diego Costa. În 2010, Torres a avut mari probleme medicale, iar Villa n-a fost acel vîrf de careu clasic. În 2012, vîrful de careu ”clasic” a dispărut de tot, conceptul de ”9 fals” fiind preluat și de Vicente del Bosque. De vreme ce a fost cîștigat Euro, conceptul a funcționat. Acum există Diego Costa. Iar întrebarea e dacă atacantul lui Atletico (încă) se poate mula pe filozofia de joc a Spaniei? Dacă, mai clar, calitățile sale se integrează în jocul de posesie al colegilor săi. Diego Costa e o bestie, ”pantera roja” îi spun cei de la Marca, dar are un alt stil de joc cu care s-a făcut remarcat, destul de diferit de cel al ”naționalei” iberice. Va reuși Diego Costa să confirme că au meritat eforturile și mobilizarea spaniolilor în a-l convinge să-și schimbe echipa națională? Iată o altă întrebare.
Dacă Spania s-a schimbat destul de puțin față de 2010, Olanda e foarte mult schimbată. În primul rînd din punct de vedere al selecționerului, dar și al jucătorilor. 9 din cei 14 jucători prezenți în finală nu mai sînt. E de bine asta sau e de rău? O să vedem. Senzația e că Olanda e capabilă de orice, poate ajunge departe, dar la fel de ușor poate rata ieșirea din grupe. Atenție la Chile, nu e chiar o reprezentativă de lepădat! Problema lui Van Gaal e lipsa de experiență a apărătorilor săi, doar Vlaar, la 29 de ani, dar provenind de la un club destul de anost în ultima vreme, Aston Villa, fiind o excepție. Aceste este, pesemne, motivul pentru care Van Gaal a renunțat la tradiționalul său 4-3-3 pentru o apărare în 5 oameni, cu 3 fundași centrali. ”Nu e cazul să facem tiki-taka, trebuie să obținem rezultate”, a explicat, cît se poate de clar, viitorul antrenor al lui Manchester United, care a lăsat de înțeles că arma contraatacului va fi preponderent utilizată.
Mă întorc la Spania, mai exact la Cesc Fabregas, așa cum am promis. Vom mai găsi timp, spre toamnă, să analizăm transferul lui la Chelsea. Mi se pare o mare greșeală a Barcelonei că l-a lăsat să plece. Se pare că Fabregas e cel care a plătit factura sezonului trecut. Asta deși cifrele sale n-au fost deloc proaste, 13 goluri și 22 de pase decisive, la mare distanță de Xavi și Iniesta, care împreună n-au golurile și pasele lui Cesc. Adus de Guardiola în 2011 pentru a spori competența și concurența în linia de mijloc, Fabregas nu și-a găsit, în 3 sezoane, locul. Ciudat, căci se întorcea totuși acasă, la origini. Guardiola avea un plan în minte. Xavi, Iniesta, Fabregas și Thiago erau, în ordinea vîrstei, creatorii săi. Thiago a plecat, acum pleacă Fabregas, Iniesta are 30 de ani, pare că Barcelona ar vrea să se întoarcă în timp, deși, pe de altă parte, ar cam dori să-i facă vînt spre Qatar și lui Xavi. Mi se pare mai mult decît riscant.
Două vorbe despre Brazilia-Croația. Toată lumea vorbește de arbitrul japonez. Eu nu sunt mirat. Iată ce am scris în ultima postare pe acest blog: ”Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cît mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atît mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sînt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri”. Mă aștept să revăd decizii de genul acelui penalty.
Pe de altă parte, fotbalistic vorbind, Brazilia a trăit prin Oscar și Neymar. Neymar trăgea la poartă din orice poziție, se simte la el dorința de a fi protagonist și de a reveni la Barcelona cu o altă anvergură, în vreme ce Oscar pasa din orice poziție. Brazilia nu te mai face să te îndrăgostești de fotbalul ei, a devenit o echipă cinică. Mi se pare incredibil să spui despre Brazilia că are cea mai bună apărare a turneului, dar asta e realitatea, chit că ne zgîrie la urechi.
Puține lucruri a arătat totuși Croația. Chit că au pierdut pe mîna arbitrului. Cred că Niko Kovac a greșit puțin începînd cu tripleta Modric-Rakitic-Kovacic, de care am vorbit și-n avancronică. Mult prea implicați în faza defensivă, ei au pierdut ușor-ușor din energie. Poate dacă ar fi terminat cu ei și ar fi început cu un închizător de meserie, Croația ar fi pus mai multe probleme Braziliei, în special pe partea lui Dani Alves, care-și continuă prestațiile nesigure de la Barcelona.
Începe un nou Mondial, o ediție pe care am așteptat-o și pe care sperăm s-o savurăm. Neimplicați fiind, din păcate, va trebui să ne alegem cu toții o echipă favorită. Pe care s-o urmărim și de la care să sperăm să cîștige competiția. În ceea ce mă privește, e simplu: Spania. Aș vrea ca Spania să cîștige și acest turneu final, dar mi se pare extrem de greu. Țin cu Spania, dar cred că favorită e Brazilia. Și o să explic mai jos de ce cred asta. Iar meciul cu Croația de azi poate fi un prim moment de a vedea dacă această părere e una corectă. Doar un prim moment, căci pînă la partidele decisive mai e. Să nu uităm, de exemplu, că Spania a pierdut primul meci în Africa de Sud și a cîștigat pînă la urmă Mondialul.
Faptul că Brazilia e favorita majorității specialiștilor nu înseamnă neapărat că e și cea mai puternică. Acum cîteva săptămîni, eu am considerat Bayern Munchen drept cea mai puternică echipă de club din lume, dar specificam că asta nu înseamnă că neapărat va cîștiga Champions League. Și n-a cîștigat. Poate că-n momentul ăsta Brazilia nu e cea mai puternică selecționată prezentă la acest turneu final. Aș înclina spre Spania, fără să fiu neapărat subiectiv, privind la numele ce compun lotul, dar și la numele rămase în afara lui, nu din pricina accidentărilor. E și ăsta un criteriu. Germania ar fi imediat după, căci accidentarea lui Reus și lipsa unui golgeter (Klose are totuși niște ani) sînt puncte valabile contra nemților.
Și atunci de ce Brazilia? Brazilia nu e departe de cele două amintite mai sus. Are în plus de partea sa cîteva argumente. Acela al țării gazdă, în primul rînd. Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cît mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atît mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sînt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri. Pe undeva, guvernanții brazilieni și-au făcut-o cu mîna lor, căci împotriva recomandărilor FIFA au decis ca acest turneu final să aibă 12 orașe gazdă (FIFA propusese 8), dincolo de deciziile mai mult decît bizare privind fiecare stadion. Spre exemplu, stadionul din Sao Paulo, unde se joacă azi Brazilia-Croația, a fost construit în zona cea mai defavorizată, din punct de vedere al infrastructurii, din tot orașul. Iar ăsta e doar un exemplu. Se vorbește că s-a furat la greu, că banii au intrat în buzunarele unor favorizați ai regimului, în detrimentul celor foarte mulți săraci. Vă sună cunoscut, nu-i așa? Președintele Braziliei, care e femeie, Dilma Rouseff, va veni la meciul inaugural, dar nu va rosti nici un discurs, o premieră în istoria Mondialelor, și nici nu va apărea foarte des în imaginile de pe tabela stadionului, de teamă să nu se enerveze lumea. Bine măcar că, din ce se aude, va veni Jennifer Lopez, care cred că și-a dat seama că n-are nimeni nimic cu ea. Peste toate astea, Blatter spune că misiunea sa la FIFA încă nu s-a încheiat. După Africa de Sud, Brazilia, Rusia și Qatar, mă întreb ce-ar trebui să mai urmeze pentru că domnul Blatter să-și considere misunea încheiată?
Mai departe despre Brazilia. Fotbalistic vorbind, Brazilia are o echipă suficient de echilibrată. Are o apărare foarte bună, unii o văd cea mai bună a turneului, Alves-David Luiz-Thiago Silva-Marcelo, un mijloc rezonabil, dar și un atac la care ar fi loc de mai bine. Deja spaniolul Diego Costa le-ar fi venit de minune aici. Nu prea are un lider de anvergură – deși toată lumea îl vede pe Neymar, eu cred că mai repede liderul ar trebui căutat în zona de apărare – dar are un selecționer dintre cei mai buni posibili. Felipe Scolari a cîștigat Mondialul cu Brazilia în 2002 și a fost extrem de aproape să cîștige Europeanul cu Portugalia, în 2004. Din multele rînduri ce i-au fost dedicate în această perioadă, mi-a atras atenția o povestioară din 2002. Se spune, în Japonia fiind, la unul din ultimele antrenamente, i-a chemat Ronaldinho și Rivaldo lîngă el și le-a spus, aparent încet, dar suficient de tare încît să audă și Ronaldo: ”Aveți grijă cu el, vă rog să-i dați mingea precis fiindcă e un pic cam gras și nu poate să alerge”. A fost suficient pentru ca Ronaldo să se motiveze și să facă un turneu final fabulos. Poate e doar o anecdotă, dar Felipao, cel care se consideră ”un amestec de tată, unchi și antrenor”, mi se pare liderul acestei ”naționale”. Se pare că a reușit să obțină acea atmosferă de competiție în lot, de care vorbesc toți cei care au fost implicați la un turneu final, ceea ce, spre exemplu, Brazilia n-a avut în 2006, atunci cînd a avut un lot absolut fabulos, cu toate starurile mondiale posibile, dar n-a făcut nici o brînză.
O particularitate a acestui Mondial, sper că întîmplătoare nu dirijată, e că în primele meciuri din mai multe grupe se întîlnesc favoritele. Brazilia-Croația azi, apoi Spania-Olanda, Anglia-Italia, Germania-Portugalia, Columbia-Grecia, Argentina-Bosnia. Mi se pare mult mai bine așa decît dacă favoritele s-ar fi întîlnit în ultimele meciuri.
Croația nu-i un adversar oarecare pentru Brazilia. Ba chiar selecționerul Niko Kovac spune că a depistat slăbiciunile din echipa Braziliei, adăugînd că acea apărare de care vorbesc toți nu-i chiar așa grozavă. O să vedem. Cert e că tripleta Modric-Rakitic-Kovacic de la mijlocul terenului pare capabilă de orice. Cu Brazilia lipsește Mandzukic, care e suspendat, iar asta e o absență importantă. Se spune că va juca Jelavic, de la Hull City, dar eu cred că e foarte posibil să-l vedem pe Eduardo, omul lui Mircea Lucescu de la Șahtior.
Pentru Croația, e doar un meci, pentru Brazilia însă e o obligație.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!