Spania e în doliu. Ceasul deșteptător al unei obișnuite zile de sîmbătă a luat forma unui nedorit furnizor de vești proaste. Unul care-ți spune lucruri pe care nu le vrei să le auzi. Spania s-a trezit în această dimineață și a aflat că a murit Luis Aragones.
E una din acele veşti care te lasă fără cuvinte. E una din acele veşti ce-ţi poate strica o dimineață, o zi, o săptămînă, o lună. E una din acele veşti care îţi aminteşte că traseul unui om pe această planetă e marea necunoscută a fiecărei vieţi. E una din acele veşti pe care n-ai vrea s-o descoperi.
Luis Aragones e omul care a schimbat destinul unei națiuni. Fotbalistic vorbind, dar nu numai. E omul care a făcut posibil un vis. Pînă la Luis Aragones, Spania fotbalistică nu îndrăznea nici să viseze. Era ca o mașină de lux care se oprea mereu în pantă, deși avea un motor puternic, format numai din componente de calitate. Motorul se gripa, aparent fără motiv, dar, după Luis Aragones, toți au fost de acord că, de fapt, șoferii erau de vină. Cei care conduceau mașina de lux, dar nu știau cum s-o facă, iar neștiința lor se transforma într-un eșec colectiv. Pînă la Luis Aragones, Spania era țara titlurilor de genul ”am jucat ca niciodată, am pierdut ca întotdeauna”, dat de Marca la Mondialul din 2002.
În 2008, la Europeanul austro-elvețian, Luis Aragones le-a arătat spaniolilor că se poate. De fapt, a arătat tuturor că se poate, că nu există națiune condamnată la insucces, că nu există individ condamnat din start la mediocritate, ci doar o națiune și un individ ce nu cred în propriile forțe. În 2008, Luis Aragones a deschis un drum, a inaugurat o autostradă pe care Spania a navigat de atunci, fotbalistic vorbind, fără derapaje. Mașina de lux care nu putea urca dealurile deja era pe pilot automat.
Luis Aragones e cel care, în 2008, l-a redat fotbalului pe Xavi. El i-a schimbat poziția în teren și a recîștigat unul dintre cei mai buni pasatori din istoria acestui sport. I-a intuit calitățile și i le-a pus în valoare cu o simplă mutare de 10 metri. Luis Aragones e cel care l-a ”debutat” pe Iniesta în echipa națională, e cel care l-a transformat pe Sergio Ramos, e cel care l-a făcut căpitan pe Casillas, e cel care a instaurat conceptul de Cesc ”Fabricas”. Dar și cel care i-a refuzat lui Raul șansa de cîștiga titlul european cu o echipă națională al cărei simbol fusese ani de-a rîndul. Pentru Luis Aragones, în 2008, ”el 7 d`Espana” nu mai era Raul, ci David Villa. Aragones a intuit atunci că Raul nu e omul care să suporte ușor un exil pe banca de rezerve, a simțit că poate strica atmosfera în lot și și-a asumat decizia marginalizării lui. I-a ieșit, dar vă imaginați ce critici ar fi trebuit să suporte dacă lucrurile nu mergeau bine?
Cariera lui Luis Aragones a fost ca un film. A jucat și la Real și Atletico. A antrenat și Barcelona, și Espanol, și Atletico și Valencia. Pentru el rivalitățile n-au contat. Iubea fotbalul și i-a dăruit întreaga viață. Şi-a acceptat căderile şi a privit spre viitor, deşi viitorul a fost pentru el mereu nesigur, plin de variante ce s-au oprit brusc, înainte de termen. Poate că va și deveni, la un moment dat, un film. Cu bune, cu rele, poate cu mai multe rele decît bune, dacă e să faci o statistică, dar cu un happy-end colosal. Cel din 2008.
Acum vreo trei luni, într-un interviu, Luis Aragones spunea că nu s-a retras, că e încă activ și că așteaptă propuneri. Avea 75 de ani, știa că e bolnav, avea leucemie, dar n-a spus nimănui. Nu voia pesemne să fie compătimit, tocmai el cel care a scos din obișnuința spaniolilor acest cuvînt.
Spania s-a trezit dis de dimineață cu această veste tristă. Barcelona-Valencia și Bilbao-Real Madrid vor fi sigur privite cu o lacrimă în colțul ochiului. Și jucate, de cei din teren, cu un nod în gît. Dar vor avea, din Cer, un spectator de lux, un transfer de ultimă oră al Divinității. Care îi va îndemna pe toți, așa cum o făcea cînd le era anrenor: ”Muchachos, a disfrutar!”
E una din acele veşti care îţi reamintesc ce important e să-ţi trăieşti viaţa aşa cum e. Cu bune și cu rele. Cu demnitate și onoare. Privind către Cer şi mulţumind pentru tot ceea ce primeşti. Cu un zîmbet, eventual. Și cu convingerea că nu există deal care să nu poată fi urcat.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
P.S:
Dintre toate mesajele pe care lumea fotbalului le-a adresat, cel postat de Alvaro Arbeloa mi se pare cel mai sugestiv pentru ceea ce a însemnat Luis Aragones. E un mesaj sub forma unui scurt filmuleț:
Cum a fost acel campionat european din 2008 pentru Spania, felul în care Luis Aragones a știut să conducă ”La Roja” spre triumf într-un documentar excepțional marca ”Informe Robinson” pe Canal+:
Iar pentru final, am lăsat un film care arată cum Spania a mers, în 2010, pe drumul deschis doi ani mai devreme de Luis Aragones:
A început Cupa Confederațiilor, prilej pentru FIFA să mai bifeze o competiție, după unii complet nefolositoare, prilej pentru fotbaliștii prezenți să mai adune minute în gleznele lor și așa obosite, prilej pentru selecționeri să mai vadă ce și cum, prilej pentru noi să mai vedem fotbal în aceste zile de, aproape, vacanță. Din punctul nostru de vedere, zic, nu-i rău, deși orele nu-s dintre cele mai bune. Așa va fi însă la anul, cînd va fi Mondialul adevărat, așa că e bine oarecum să ne obișnuim.
Spania-Uruguay era în mod evident afișul cel mai apetisant al primei etape. Campioana europeană contra campioanei Americii de Sud. Cine n-a văzut meciul, și rău a făcut dacă a ratat în special prima repriză, poate fi înșelat de scorul final. 2-1 pentru Spania e mult prea scurt și poate da senzația de mare luptă. Însă -a fost așa. Spania aproape că s-a distrat în 90 la sută din meci și le-a arătat celor care se gîndesc la alte scenarii pentru la anul, pretinzînd că polul de putere în Europa e altul, că se păcălesc teribil.
Nu știu dacă Uruguayul a jucat pur și simplu prost sau n-a avut ce face. Merg totuși pe a doua variantă. N-ai cum să joci fotbal dacă n-ai mingea. Iar mingea a fost la Spania. Indiferent dacă unii consideră această manieră de a interpreta fotbalul drept plictisitoare, bazîndu-se însă doar pe idei preconcepute, Spania nu s-a dezis de ea. Și, sincer, nici nu cred că ar avea cum s-o facă. Atît timp cît în această echipă există Iniesta, care mi se pare deja cel mai important om, înaintea lui Xavi, atîta timp cît există și Xavi, atîta timp cît Fabregas arată altă față în tricoul naționalei față de tricoul Barcelonei, atîta timp cît rezervele se numesc Mata, David Silva, Javi Martinez, Fernando Torres sau David Villa, Spania nu va putea juca alt fotbal decît cel pe care-l joacă.
Prima repriză cu Uruguay, spun ziariștii spanioli, a fost cea mai bună din epoca Del Bosque. Zic să-i credem pe cuvînt, căci au văzut mai bine ca noi ceea ce s-a petrecut în acești ani. ”Bătrînul” Del Bosque, cu aerul său de bunic preocupat ca nepoții săi din iarbă să se simtă bine, a găsit formula prin care să înlocuiască absența lui Xabi Alonso. Și nu vorbim de un fotbalist oarecare. În plină epocă a ”tiki-taka Barcelona”, cînd i-ar fi fost foarte ușor să translateze modulul ”blau-grana” în cel al naționalei, Del Bosque nu s-a lăsat influențat și a apelat la doi închizători, cu Xabi Alonso lîngă Sergio Busquets. O măsură de siguranță care le-a permis celor din fața acesui cuplu să se desfășoare în voie. Cu performanțele știute.
Acum, e posibil să se fi intrat într-o altă dimensiune. Există voci care spun că Xabi Alonso nu prea mai e pe placul vestiarului, urmare a detașării sale evidente de grupul Casillas-Ramos-Albiol și apropierii de Jose Mourinho. Pe care, zice-se, ar vrea să-l urmeze la Chelsea. Paradoxal, asta l-ar fi îndepărtat și de grupul catalanilor, mult mai puternic la națională, mult mai influent și în mod clar atașat, fără rezerve, celor 3 mai sus amintiți în disputa lor cu Mourinho. Prietenia Casillas-Xavi și Ramos-Pique funcționează dincolo de rivalitatea sportivă din Primera Division, la fel cum, la vremea respectivă, ”trădătorul” Figo, deja jucător la Real, lua un avion privat și venea, în creierii nopții, ca să nu-l descopere nimeni, la Barcelona pentru a-l vedea pe Guardiola și a fi alături de el la nașterea unui dintre copii. O prietenie nu ține cont de nimic, iar lumea nu se împarte în în prieteni și dușmani în funcție de anumite preferințe fotbalistice.
Pus așadar în fața absenței lui Xabi Alonso, Del Bosque a apelat, abia acum, la sistemul Barcelonei. Dar și cu anumite modificări. În loc să-l pună pe Javi Martinez, ultra-medaliat și arhi-lăudat în acest final de sezon, lîngă Sergio Busquets și să mențină modulul 4-2-3-1, l-a lăsat pe Javi pe bancă. Jocul de asociere al mijlocașului de la Bayern nu e la nivelul celui oferit de Xabi Alonso și ar fi însemnat să fie doi oameni extrem de apropiați ca profil, Busqutes și Martinez, unul lîngă celălalt. S-ar fi călcat, cum se spune pe la noi, ”pe bombeuri”, iar circulația ar fi avut de suferit.
Aparent, formula era 4-3-3, cu Iniesta și Xavi de-a stînga și dreapta lui Sergio Busquets. Dacă urmăreați însă atent faza de atac și nu cea de apărare, iar în marea majoritate a timpului Spania a atacat, l-ați fi observat pe Xavi pe aceeași linie cu Busquets, iar în fața lor aceeași linie de 3 dintotdeauna, Pedro, Fabregas, Iniesta. Plus Soldado, ca număr 9 veritabil, un atacant de careu veritabil, încă o găselniță a lui Del Bosque la acest turneu, după atîtea și atîtea meciuri cu 9 fals sau chiar fără 9, vezi Euro 2012.
Am mai remarcat cîteva aspecte. Dificultățile pe care le are Casillas în juca mingea cu piciorul. Asta apropo de Victor Valdes și de discuțiile în jurul său. Azi, așa cum joacă Barcelona, lui Casillas i-ar fi greu să se obișnuiască. L-am mai remarcat pe Pedro, cu o mare libertate de mișcare, a cărui maturizare e evidentă, fără să mai vorbesc de saltul uluitor pe care l-a făcut. Acum 4 ani, era Pedrito și primea cîteva secunde de la Guardiola în finala Ligii de la Roma cu Manchester United. Acum, după mai bine de 200 de meciuri disputate, a cîștigat tot ce se poate cîștiga. Despre Soldado, am vorbit, iar despre Iniesta, zău că nu mai am ce. După părerea mea va deveni, dacă nu cumva a și devenit, cel mai important fotbalist din istoria Spaniei.
Despre Uruguay, puține de comentat. Toată lumea i-a așteptat pe Cavani și Suarez, doi jucători care s-au cam autotrecut pe lista transferurilor, propunîndu-se, fie direct, fie prin intermediul părinților, la diverse echipe. Pe Cavani l-am văzut extrem de rar, pe Suarez parcă mai mult, oricum, atacantul lui Liverpool se mai scoate cu golul marcat.
Ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat. Jose Mourinho s-a despărțit, în mod oficial, de Real Madrid. E ceea ce am presupus încă din primele zile de existență ale acestui blog, atunci cînd am încercat să explic care e originea crizei ce a apărut pe neașteptate la Real, de ce Marca a scris despre un ”divorț anunțat” și care au fost culisele conflictului cu Iker Casillas.
Plecarea portughezului de la Real Madrid a fost primită, cum era și firesc, cu satisfacție în presa catalană. Care consideră că această despărțire prematură, căci Mourinho prelungise contractul pînă în 2016, e un eșec al clubului rival Barcelonei, un eșec, evident, la care a contribuit noua campioană a Spaniei.
Dezbaterea cred că e mai extinsă și trebuie analizată bine ștampila pusă pe fruntea lui Jose Mourinho. Înainte de a vorbi despre un eșec, trebuie să ne reamintim motivele pentru care a fost adus Jose Mourinho, în 2010. El n-a primit un contract generos de la Florentino Perez pentru că ar avea un caracter ales. Știam cu toții care a fost comportamentul portughezului la Porto, la Chelsea și la Inter, gesturile teribiliste pe care le-a făcut, certurile cu presa și ironiile trimise către adversari. Mourinho n-a fost adus pentru că ar fi un antrenor dedicat fotbalului spectacol. Dimpotrivă, spectacolul e ultimul lucru la care se gîndește. Și nici n-a fost adus pentru vreo posibilă aplecare spre tineri fotbaliști, cărora să le faciliteze ascensiunea în fotbalul mare. Nici vorbă, căci Mourinho e dintre cei care cumpără fotbaliști și nu din categoria celor ieftini, numărul celor promovați de el de la academiile cluburilor la care a activat fiind extrem de mic în raport cu sumele cheltuite pentru achiziționarea altora.
Jose Mourinho putea fi antrenorul Barcelonei în vara lui 2008. La fel cum și Cristiano Ronaldo putea fi jucătorul Barcelonei în 2003. Nu e o presupunere, e o informație certă. Txiki Beguiristain a negociat cu el în mai multe rînduri, a mers după portughez inclusiv la Cupa Africii, unde era comentator. Lucrurile n-au evoluat și pentru că Joan Laporta, cel care are președinte al Barcelonei atunci, n-a fost prea convins că Mourinho era antrenorul care le trebuie catalanilor, influențat fiind și de Johan Cruyff, care l-a sfătuit să meargă pe mîna începătorului, pe atunci, Pep Guardiola. Motivele lui Laporta au fost, dincolo de banii pe care ar fi fost nevoit să-i plătească lui Mourinho, echipei sale de asistenți, Vilas Boas era unul dintre ei, sau transferurilor pe care le-ar fi solicitat portughezul, tocmai cele amintite mai sus.
Florentino Perez l-a luat pe Mourinho cu un singur scop. Să bată Barcelona și să cîștige Liga Campionilor. Perez e om de afaceri înainte de a fi om de fotbal. Așa cum a adus, la vremea respectivă, cei mai buni jucători din lume, tot așa l-a adus, în vara lui 2010, pe antrenorul momentului. Cîștigase Liga Campionilor cu Inter, cu care mai făcuse și eventul în Italia. La Inter, așadar, club ce părea logodit cu eșecul și intrat într-o perpetuă criză de nervi. ”Dacă la Inter a putut, de ce n-ar putea la Real”, pesemne că și-a spus Perez în momentul în care a negociat cu Mourinho, undeva în aprilie 2010, căci nu cred că e cineva care își poate imagina că negocierea s-a purtat după cîștigarea Ligii Campionilor.
Acum, după 3 sezoane, a spune că a fost un eșec mi se pare cam mult. În fond, omul și-a respectat jumătate de promisiune. A bătut Barcelona, luîndu-i un titlu, o cupă și o supercupă. Cînd citiți FC Barcelona trebuie să aveți în vedere că a fost cea mai bună echipă a Barcelonei din toate timpurile, după mulți cea mai bună echipă din istoria fotbalului. A pus capăt supremației acestei echipe și a contribuit decisiv la plecarea lui Guardiola. În fața acestei echipe, Real a luat campionatul cu un punctaj record și un număr record de goluri marcate. Cupa Spaniei a revenit în vitrina de trofee a Realului după mulți ani, ba aș îndrăzni să spun că Mourinho a avut rolul său în revitalizarea acestei competiții pe care granzii Spaniei n-o prea luau în serios.
Mai rămîne Champions League. Aici, da, nu și-a îndeplinit obiectivul. De fapt, cred că că ăsta era obiectivul principal al lui Florentino Pereze. Real n-a mai luat Liga din 2002 și e o perioadă foarte mare pentru un club care are 9 trofee C 1 în palmares. Mourinho a subordonat totul acestui obiectiv și a greșit.
Nu mi-e foarte clar de unde a început deteriorarea relațiilor dintre Mourinho și vestiar. De unde s-a născut acel ultimatum al lui Casillas și Ramos. Există unele speculații pe care se poate pedala. Căci e limpede că această deteriorare s-a petrecut în vară, chiar înainte de cîștigarea campionatului.
În cercurile apropiate vestiarului se cam știa că Mourinho negocia destul de intens cu Marina Granovskaia, cea care-l reprezintă practic pe Roman Abramovici la Chelsea, ba chiar se spunea că s-ar fi înțeles să preia echipa londoneză imediat după finala Ligii. S-a întîmplat însă atunci că Di Matteo a cîștigat acea finală, iar penalty-ul transformat de Drogba la Munchen a reprezentat practic semnătura pe un nou contract al italianului.
Pe 24 mai 2012 anunța Marca faptul că Mourinho a semnat prelungirea cu Real pînă în 2016. Vestiarul a văzut un joc la două capete al portughezului, care mai întîi căuta soluție de plecare prin acele reproșuri aduse unui lot care tocmai luase un titlul Barcelonei, ajutîndu-l pe Mou să-și întărească mitul celui de-al doilea sezon miraculos la echipele pe care le pregătește, și apoi obținea prelungirea contractului, bazîndu-se tocmai pe această performanță.
Cît despre cine va veni în locul lui Mourinho, e timp suficient să discută, să comentăm, să analizăm. Cert e că nu-i va fi ușor. După Mourinho e întotdeauna greu să lucrezi.
De-a lungul timpului, în viața unei echipe de fotbal se petrec o grămadă de evenimente. Unele vesele, altele tensionate. Vestiarul unei echipe de fotbal nu e cu nimic diferit de orice alt colectiv, din orice alt sector de activitate. Cu prieteni, cu dușmănii, cu bîrfe, cu intrigi, cu certuri, uneori chiar cu dispute de nivel fizic, cu glume. Multe dintre ele nu ajung să fie cunoscute și asta pentru că vestiarul are un soi de autoapărare, de autoprotecție.
Unele lucruri se petrec însă în văzul lumii. În văzul camerelor de luat vederi, mai exact. Iar atunci, nimic nu mai poate fi făcut, totul devine public.
Iată de exemplu acest filmuleț, pe care vi-l propun în cele ce urmează, filmat înainte de startul partidei Espanol-Real Madrid. Actorul principal e Fabio Coentrao. Portughezul s-a așezat pe banca de rezerve, neavînd habar că nu este inclus în lot. Reacțiile lui Casillas, Benzema, Cristiano Ronaldo și Jose Mourinho sînt extrem de haioase, iar fața pe care o face Coentrao merită să pierdeți cîteva minute vizionînd acest filmuleț. Comentariul, în limba spaniolă evident, a celor de la ”La Sexta” e și el foarte bun, ca să nu mai vorbesc că imaginile sînt, în felul lor, inedite.
A fost o scurtă perioadă de pauză pe acest blog, forțată oarecum de succesiunea evenimentelor, semifinalele europene plus Sărbătorile de Paște. S-au întîmplat destul de multe lucruri în această săptămînă și-mi propun ca-n următoarele zile să abordez, pe rînd, teme ce presupun actualitatea imediată, dar, mai ales, viitorul nu prea îndepărtat.
O să încep cu Real Madrid. Mi se pare, din punct de vedere mediatic, cel mai de impact. Ceea ce se întîmplă azi la Real Madrid am anticipat încă din decembrie, atunci cînd Marca a ieșit pe pagina întîi cu titlul ”Divorcio a la vista”. Destui au fost atunci cei care s-au crezut mai deștepți decît era cazul, nu puțini au fost cei care m-au acuzat de simpatii sau antipatii. Atunci cînd am scris că în Marca nu apar întîmplător niciodată astfel de titluri și, într-un fel, de mesaje subliminale, m-am bazat pe o mai bună cunoaștere, spre deosebire de alții, a fenomenului presei din Spania.
A fost un joc la două capete în această perioadă între Mourinho și Florentino Perez. Cred însă că din acest joc a avut de suferit echipa. Și asta s-a văzut în momentele cele mai importante ale sezonului, dubla manșă cu Borussia. N-am apucat să scriu după meciul retur de pe ”Bernabeu”, pe care l-am comentat. Am spus și atunci, senzația a fost că Real a ieșit cu capul sus. Senzația la cald, căci, mai apoi, la rece, lumea și-a dat seama că nu e chiar așa și că, pe cît de aproape a fost Madridul de un miracol, la fel de aproape a fost de un final de meci convulsiv dacă Borussia marca la una dintre marile ocazii avute la 0-0.
A fost însă Mourinho suficient de abil, sau inabil poate?, de a repune convulsiile pe tapet. Cu acel ”maybe not”, care în engleză sună mult mai sec decît în spaniolă, cu care a răspuns la o întrebare ce viza viitorul său la Madrid. A urmat conferința de presă de vineri, care a incendiat de-a dreptul un vestiar și-așa încărcat de energii negative. La acea conferință, Mourinho a atacat de-a valma, nu l-a ratat nici pe Cristiano, iar pe Casillas s-a răzbunat destul de josnic. ”Îmi reproșez că n-am forțat mai devreme aducerea lui Diego LopezȚ e un atac suficient de urît față de instituția numită Iker Casillas. Am scis la vremea respectivă și despre conflictul dintre Jose Mourinho și Iker Casillas.
Titlul acestui articol este ”După Mourinho scapă cine poate”. Cam asta e situația în vestiarul Madridului acum. E cunoscut faptul că Mourinho a căutat să controleze acest vestiar popilîndu-l cu jucătorii săi de încredere, avînd contract sau fiind aduși prin intermediul amicului său cel mai bun, impresarul Jorge Mendes. Și nu-s deloc puțini aceștia, ultimul pe listă fiind Raphael Varane, ”semnat” de Mendes în februarie, exact după perioada sa excelentă, care l-a impus ca titular. În situație inversă e Marcelo, pe care Mendes m-a reușit să-l convingă să se alăture celorlalți jucători sub contract cu firma Gestifute. Aparițiile lui Marcelo în primul ”11” al Madridului au fost, de la acel refuz, meteorice. Problema acestor fotbaliști e că nu-l vor putea însoți toți pe Mourinho spre viitoarea destinație. Mulți spun că ar fi Chelsea, eu am unele rezerve. Ei au contract cu Real Madrid și e mult mai greu pentru un jucător să plece decît pentru un antrenor. Așa se explică ieșirea lui Pepe de după meciul cu Valladolid, ”ar fi cazul să-l respectăm mai mult pe Casillas”. Pepe e reprezentat de Mendes, dar nu e sigur că va putea prinde un transfer la vară, deși locul său de titular nu mai e o garanție. Astfel că s-a decis să schimbe tabăra.
Asta e marea problemă a Realului acum. Ce se va întîmpla după Mourinho? Am văzut cu toții și încă vedem ce probleme sînt la Inter Milano. Mourinho stoarce vestiarul de energii, în special psihice, ăsta a fost mereu stilul lui. Ceva s-a întămplat însă cu el. La Madrid n-a mai izbutit să-și apropie jucătorii emblematici așa cum a făcut-o la Porto, la Chelsea, la Inter. Poate și pentru că, spre deosebire de cele trei cluburi amintite, greii vestiatului n-au fost complexați de personalitatea antrenorului. La Real, greii vestiarului erau campioni mondiali și europeni cu Spania, iar Cristiano cîștigase o Ligă și un Balon de Aur. De aici conflictul care a izbucnit între tabere.
Marea șansă a Madridului e, paradoxal, faptul că nu s-a cîștigat prea mult în era Mourinho, astfel că ”foamea” acestor fotbaliști e încă prezentă. În special cea de cucerire a Ligii Campionilor. La Inter, vestiarul era deja sătul de trofee, la Real deocamdată nu e. Un campionat și o Cupă, plus o finală de Cupă de disputat, nu e tocmai un bilanț pozitiv pentru Mourinho, iar faptul că a întrerupt hegemonia Barcelonei lui Guardiola e o consolare palidă.
Vom avea timp să discutăm despre viitorul Realului. Urmează o vară extrem de agitată pe tot frontul fotbalistic european, cu mutări de antrenori și jucători ce se anunță extrem de palpitante. Îmi rămîne în minte însă un are mister: cum de Mourinho a stîrnit tot acest conflict într-un sezon ce trebuia să fie istoric? Echipa era campioană, lotul era îndestulător, iar Barcelona își pierduse identitatea prin plecarea lui Guardiola. Teamă mi-e că exact plecarea lui Pep l-a debusolat pe Jose. Pe cît de mari diferențe există între comportamentul celor doi, pe atît de multă admirație există între ei. Pierzîndu-și rivalul, Mourinho și-a pierdut antonimul perfect și, implict, motivația. Felul său de a fi necesită în permanență un scenariu războinic, un decor de luptă. E ca un drog. Negăsindu-l la adversari, căci Tito Vilanova, cu toate problemele sale, nu putea fi așa ceva, Mourinho s-a orientat spre propriul vestiar. A fost începutul sfîrșitului.
Dar, cu toate astea, ce ziceți de un meci Guardiola-Mourinho în august, în Supercupa Europei de la Monte Carlo?
P.S.
Pentru cei care încă n-au văzut documentarul realizat de ITV despre Jose Mourinho îl recomand cu toată căldura.
Miercuri seară, la Euro-Fotbal, imediat după meciul tensionat dintre Barcelona și PSG, vorbeam despre Messi, despre faptul că el a intrat pe teren nerefăcut și despre riscurile pe care și le-a asumat făcînd-o. Mi-am amintit atunci despre Andres Iniesta, despre finala Ligii de la Roma, din 2009, atunci cînd el a intrat, la fel, nerefăcut și a recidivat, urmînd un sezon de coșmar pentru el. Mi-am amintit tot atunci despre acest film documentar, pe care l-am văzut cu destul de mult timp în urmă. Am primit foarte multe mesaje, în care mi se solicita acest film, chiar mai multe decît mă așteptam. Așa că, iată-l! Citeste mai mult …
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!