La cît de mult s-a vorbit despre Xabi Alonso în această perioadă scursă de la momentul plecării sale de la Madrid, probabil că foarte multă lume care s-a uitat miercuri la Bayern-Manchester City a privit cu mai multă atenție jocul spaniolului. Și, cred, a descoperit multe dintre motivele pentru care e regretat atît de tare la Real Madrid.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Bayern-City nu s-a ridicat, trebuie spus asta, în multe situații la înălțimea așteptărilor. Totuși era vorba de un duel între campioanele Germaniei și Angliei. Bayern are probleme, iar Guardiola a recunoscut asta, ba chiar a lăsat să se înțeleagă că obiectivul său e să ajungă fără mari dezastre la pauza de iarnă, unde va putea avea tot lotul la dispoziție, pentru a face o pregătire fizică uniformă. În schimb, Manchester City pare a avea o problemă cu competiția în sine, cu competițiile europene mai bine zis. Imaginea pe care a lăsat-o și miercuri e aceeași cu cea lăsată și-n alte situații europene și diferă mult de cea din Premier League. City a avut un comportament straniu și miercuri, blazat, temător, comportament de echipă mică și nu de campioană. Un stil de joc care greu se poate descifra, căci City a avut și momente cînd a părut că vrea să atace mai mult, dar imediat s-a retras în carapacea propriului teren, ca o țestoasă ce-și dă seama că-și asumă obiective ce o depășesc.
Dacă ar fi să folosesc o expresie stupidă, parcă Bayern și-a dorit mai mult victoria. A căutat-o permanent, pînă în ultimele minute, și a obținut-o. Asta a fost marea diferență între Bayern și City miercuri seară. Bayern a vrut neapărat să cîștige, în vreme ce City a vrut să nu piardă. Poate dacă și englezii ar fi vrut să cîștige, am fi avut un altfel de meci. De preseupus că se va întîmpla asta în returul de la Manchester, doar că Roma nu pare dispusă să fie un Napoli din sezonul trecut în această ”grupă a morții”, ce are din nou în componență o echipă din Germania, una din Anglia și una din Italia.
Despre problemele lui Bayern, ceva mai tîrziu. Despre Xabi Alonso acum. Alături de Boateng și Alaba, a fost cel mai bun de pe teren. Într-un moment în care lui Pep îi lipsesc oameni de construcție la mijlocul terenului, Xabi Alonso și-a asumat și acest rol, dincolo de cel defensiv, pe care-l are în fișa postului. A alergat enorm, ceea ce la vîrsta lui ar putea fi o problemă spre finalul sezonului, iar ieșirile din apărare pe care le orchestra au fost de multe ori geniale. Pase în verticală, între linii, în lateral, inclusiv pase lungi (lui Lewandowski i-au lipsit 20 de centimetri pentru a recepționa o astfel de pasă ce cred că s-ar fi transformat în gol), nimic n-a lipsit din repertoriul ”dirijorului” Alonso. Citisem cîteva păreri, la momentul plecării sale de la Real, care sugerau că nu e nici o pierdere pentru madrileni, că are o vîrstă și că-i va fi greu să se impună într-un alt stil de fotbal. Cred că mulți care gîndeau așa și-au schimbat părerea acum.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revin la Bayern și la problemele lui Guardiola. Vorbeam de intenția lui Pep de a ajunge fără mari dezastre la pauza de iarnă. O necalificare în primăvara Champions League ar fi un astfel de dezastru, iar un start greșit putea genera un efect de domino. Pep s-a temut un pic de City, astfel că a început meciul cu 3 fundași centrali, cu Alaba jucînd pe aceeași linie cu Benatia și Boateng, orientat spre stînga. După vreo 20 de minute a schimbat, iar modului s-a transformat în 4-3-3, cu Alaba mutat teoretic în linie cu Lahm și Xabi Alonso, dar practic ceva mai în față, între liniile celor de la City. Multe dintre pasele lui Xaby Alonso au fost pentru austriac, în această poziție, între linii. Alaba a cîștigat duelul cu Toure Yaya și a generat multe din acțiunile periculoase ale coechipierilor.
Lui Guardiola îi lipsesc jucători esențiali în concepția sa, iar cei pe care-i are sînt departe de forma fizică dorită. Bayern a avut cei mai mulți fotbaliști la Mondial, iar 8 dintre ei, campionii mondiali plus Robben și Dante, au petrecut în Brazilia toată perioada turneului final. Cum Bundesliga a început destul de timpuriu, numărul antrenamentelor pe care acești jucători le-au făcut e mult mai mic în comparație cu anul trecut. Am citit undeva că cei 8 jucători de care aminteam mai sus făcuseră, la ora primului meci din Bundesliga, doar 5 antrenamente complete, iar de atunci și pînă azi timpul pentru ”încărcări” a fost insuficient, căci trebuie luată în calcul și paranteza dedicată echipelor naționale.
S-a văzut la Bayern o cădere clară din acest punct de vedere în repriza a doua. Thomas Muller, de exemplu, a avut la un moment dat două execuții bizare, șuturi departe de poartă și de departe, generate evident de starea de oboseală în care se afla. În cele din urmă a și fost înlocuit. Spre comparație, Borussia Dortmund stă mult mai bine la acest capitol, iar asta s-a văzut perfect cu Arsenal.
În concluzie, pentru Bayern și Guardiola e un sezon mult mai greu decît precedentul.
Am spus-o de mai multe ori. Cea mai importantă competiție din lume la nivelul echipelor de club are două variante într-un sezon. Mai întîi avem Liga Campionilor. În faza grupelor, cu meciuri multe și majoritatea frumoase, dar și cu prezența printre coloși a unor echipe mai mici.
Citeste mai mult …
La fel cum se întîmplă astăzi cu finalele Champions League, în anii `80 finalele Cupei Campionilor Europeni reprezentau un punct major de interes pentru cei care iubeau fotbalul. Anul 1985 n-a făcut excepție. Se întîlneau în ultimul act, pe 29 mai, Juventus și Liverpool și trebuia să fie o ciocnire între două stiluri de fotbal care-și disputau supremația pe plan continental, stilul englez, ce deținea, prin Liverpool trofeul, și stilul italian, campion mondial în 1982. Din păcate, ceea ce trebuia să fie un meci pentru istoria fotbalulului s-a transformat într-o palmă pe obrazul acestui sport atît de iubit. A fost o ciocnire, dar nu cea de stiluri pe care o așteptau toți, ci una adevărată, fizică, terminată cu morți, răniți, traume și cu o amintire ce ar trebui să rămînă mereu în mintea noastră, ca un exemplu că lucrurile de genul ăsta, privite simplist, dar scăpate apoi de sub control, pot avea urmări dintre cele mai tragice.
O să revin la acest aspect ceva mai încolo.
Îmi amintesc destul de puțin despre acest joc. Erau vremurile în care în România nu conta nimic în afara ”mărețului conducător”. Cred că am văzut meciul la bulgari, așa era moda în Bucureștiul acelor ani, și mi se pare că televiziunea bulgară n-a întrerupt transmisiunea, în ciuda evenimentelor sîngeroase ce se cam contrapuneau doctrinei acelei epoci. E posibil să mă înșel, așa că-i rog pe care-și amintesc mai bine decît mine să mă corecteze dacă e cazul. Cam 90 de minute au durat nefericitele imagini, din care pricepeam destul de greu, căci limba bulgară nu e tocmai apropiată de a nosatră. Știu că după aceea au urmat alte 90 de minute, de ”așa zis” fotbal, căci nimeni nu mai avea chef de așa ceva. De la Platini la Rush, jucătorii celor două echipe au mărturisit că abia ateptau să se termine coșmarul, să ajungă acasă și sa vadă dacă totul e în regulă cu familiile lor. Poate părea ciudat, însă trebuie reamintit că pe vremea aia un telefon internațional nu era așa ușor de dat. Îmi amintesc însă faza golului. Pasa lui Platini către Boniek, intervenția lui Gillespie asupra polonezului extram de clar petrecută în afara careului și penaltyul dictat de arbitru, un elvețian, care cred că a avut în minte un singur lucru: dacă după toate cele întîmplate în tribune, Liverpool cîștigă trofeul, nimic nu ne mai scapă de furia suporterilor italieni.
Erau cîte 30.000 de fani de fiecare tabără. Pe vremea aia, UEFA nu funcționa la parametri de azi. Spre comparație, la finala de la Lisabona de sîmbăta trecută, disputată pe un stadion de dimensiuni oarecum asemănătoare cu ”Heysel”, devenit între timp ”Roi Baudouin”, finalistele au primit doar cîte 17.000 de bilete, din care la suporterii normali au ajuns undeva spre 12.000, căci, nu-i așa, și cluburile au astăzi alte dimensiuni. Erau atunci vremuri tulburi din punct de vedere al publicului, în special Anglia oferea exemple nenumărate. Erau la modă celebrii ”hooligans”, pe care mulți îi idolatrizează și astăzi dintr-un idiot exces de admirație față de anumite manifestări de-a dreptul scelerate. Cu un an înainte, la Roma, italienii și englezii se bătuseră serios pe străzile capitalei italiene, la finala C1 cîștigată de Liverpool pe ”Olimpico” în fața echipei gazdă. Iar englezii, mai puțini decît italienii, o cam încasaseră, așa că promiteau revanșa, în felul lor, la Bruxelles. N-a mai contat că Juventus nu era Roma, pentru ”hooligans” orice vorbitor de limbă italiană devenise o țintă. Merită amintit și faptul că Anglia era condusă atunci de Margareth Thatcher, a cărei popularitate era în scădere din pricina taxelor pe care le impusese și care ezita, tocmai din aceste considerente, să ia măsuri ferme împotriva acestor ”hooligans”. A fost nevoie de încă o tragedie, cea de la Hillsborough, din 1989 pentru ca ”Doamna de Fier” să ia decizia ștergerii cuvîntului ”hooligans” din dicționarul fotbalului.
Multe s-au schimbat de atunci, nu doar în Anglia, trezită poate la realitate și de drastica suspendare primită de la UEFA după acele incidente, ci și în restul Europei. Stadioanele au devenit mai sigure, iar măsurile de securitate s-au înmulțit. Există însă destule categorii de oameni, de tineri mai degrabă, care continuă să suspine la vremurile în care acei ”hooligans” făceau legea. E de ajuns să ne amintim ce s-a întămplat recent în finala Cupei Italiei, pentru a ne da seama că pericolul încă există. Paradoxal, victimele din 1986, italienii, au devenit astăzi un reper în ceea de privește violența. Lor li se adaugă țările din sud-estul Europei, unde noțiunile de democrație și libertate se amestecă în mintea, de multă ori puțină, a unora care cred că stadioanele sînt ale lor, la fel și cluburile, iar fotbaliștii sînt datori să execute ceea ce li se cere din peluză. E frumos să fii suporter, e frumos să iubești o echipă, însă o iubire ce se transformă în constrîngere nu mai are același gust.
De curînd, eram la Lisabona, la finala Champions League, și postam ceva pe Facebook despre frumoasa atmosferă pe care au creat-o spaniolii, în ciuda rivalității existente între Real și Atletico nefiind semnalat nici cel mai mic incident. Cineva, într-un comentariu, nu era de acord cu cuvîntul ”atmosferă” folosit de mine și mă îndemna să văd ce înseamnă atmosferă cu adevărat la un Steaua Roșie-Partizan, la un Palermo-Catania ori la mai știu eu ce meci din Grecia sau Croația. I-am răspuns, la fel cum o fac și acum, că după părerea mea ”atmosferă” la un meci de fotbal nu înseamnă stadion incendiat, bătăi cu forțele de ordine ori măscări strigate în fiecare minut. Înseamnă coregrafii frumoase, dar și capacitatea de a-ți aplauda rivalul atunci cînd acesta cîștigă. Poate că am îmbătrînit eu, dar mi se pare că un meci de fotbal e un spectacol, la care poți merge liniștit cu soția sau logodnica, ori chiar neliniștit cu amanta, dar din alte cauze, nu din cele legate de manifestările unor grupuri de oameni lipsiți de discernămînt.
Astăzi, un ”Heysel” e mai greu de repetat. Din fericire. În interiorul stadioanelor nu prea se mai pot întîmpla astfel de tragedii. În afara lor însă e posibil, iar pericolul e la fel de mare. Fotbalul e un joc pe viață și pe moarte, dar în nici un caz nu trebuie să decidă moartea sau viața celor care vin la stadioane.
Priviți imaginea de mai jos! Vi se pare potrivită cu un meci de fotbal? Vi se pare că disperarea din ochii acelui bărbat și suferința celui pe care-l cară în brațe merită alăturate iubirii față de un club? Eu unul nu cred.
Pentru final, vă invit sa vedeți un documentar de excepție, marca BBC, despre acest episod nefericit din istoria fotbalului. Veți vedea mărturii și imagini inedite, care vor readuce în memorie tragedia petrecută la Bruxelles
Și vă mai invit să urmăriți, dacă aveți răbdare, filmul acelei finale. E transmisia integrală a celor de la RAI, cu incidentele de dinaintea partidei si meciul în sine.
Caută-mă!