A fost o perioadă dedicată echipelor naționale, cu comentariile și analizele de rigoare. Există însă un subiect pe care am promis că-l voi aborda și o fac acum, tocmai pentru că sînt zile ceva mai calme din punct de vedere strict al actualității fotbalistice. E vorba de situația echipelor din Premier League în cupele europene. O legătură cu echipele naționale totuși există, pentru că, paradoxal, în vreme ce la nivel de club fotbalul englez suferă în confruntările cu rivalele din Europa, la nivel de primă reprezentativă lucrurile stau bine, chiar neașteptat de bine aș putea zice dacă e să facem o comparație cu aceleași tări europene. Anglia e singura echipă națională mare, de calibru, care are un parcurs normal în aceste preliminarii, maximum de puncte și calificare la Euro 2016 aproape obținută. ”Amicalul” disputat de Anglia la Torino cu Italia a confirmat această dinamică.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dar nu ”naționala” Angliei e subiectul acestui text. Ar putea fi și ea, la un anumit moment, dar nu acum. Vreau să reiau tema pe care am tot discutat-o la momentul respectiv, anume absența Premier League din Champions League și Europa League. Momentul e delicat, asta trebuie recunoscut din start, iar englezii l-au tratat cu seriozitate, așa cum e și firesc într-o astfel de țară și la nivelul de civilizație și educație la care se află. Am citit în această perioadă tot felul de explicații ale acestei situații, căci englezii chiar se preocupă, dincolo de aberații de genul ”Premier League e mai important decît orice, atît timp cît ești bine în Premier League restul nu mai contează”, care există, dar nu le bagă prea mulți în seamă.
Am tot auzit despre Premier League că e cel mai tare campionat din lume. Și nu vorbesc de cei care au un singur argument, de genul :”Premier League e cel mai tare pentru că-mi place mie și așa zic eu!”. Asta merge în parc, nu la o dezbatere serioasă. Nu știu sincer cum se pot judeca și departaja campionatele. În funcție de trofee, ar zice unii. În funcție de numele implicate, ar zice alții. În funcție de interesul stîrnit, s-ar mai găsi destui să spună. Sau în funcție de banii ce se învîrt în drepturile de televizare, ar comenta un fan necondiționat al fotbalului englez, căci e singurul aspect din cele de mai sus la care Premier League cîștigă net. A fi fan e una, a recunoaște o realitate e cu totul altceva.
Eu cred că Premier League e cel mai spectaculos campionat din lume. A nu se confunda spectaculos cu puternic. E spectaculos pentru cei care se uită ori pentru cei care-l comentează. Asta deși au mai apărut și-n Premier League meciuri plictisitoare, tacticizate, pe care acum vreo 7-8 ani nu le vedeai. Gen Chelsea-City, exemplul care-mi vine în minte acum. E spectaculos, e frumos de privit, dar nu prea e competitiv. E totuși un mare paradox. Pentru că în Anglia se învîrt cei mai mulți bani, drepturile tv ajung la cifre absolut amețitoare, stadioanele sînt pline mereu, suporterii sînt dedicați fără a pune condiția rezultatului, marketingul funcționează ireproșabil, merchandising-ul de asemenea. Și atunci, care să fie explicația?
E posibil ca banii să fie o explicație. Banii prea mulți, vreau să zic. Prețurile foarte mari plătite pentru fotbaliști și salariile colosale pe care le încasează, indiferent de situații. În Anglia se cheltuie enorm pentru transferuri, de multe ori nejustificat, iar cota unor fotbaliști crește artificial. Ei par buni, pentru că au fost foarte scumpi, dar în realitate nu-s așa de buni. Am mai dat exemplul acesta pe la emisiuni. Dacă eu am foarte mulți bani și-mi permit să cumpăr un Opel la preț de Mercedes, e foarte bine. Dar dacă mă aștept ca pe o autostradă Opelul meu să se comporte fix ca un Mercedes, ba chiar să-l și întreacă, e posibil să am o problemă. Sînt mulți fotbaliști buni în Anglia, dar mult mai mulți care au doar preț de fotbaliști buni sau salariu de fotbaliști buni, fără justificare însă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dacă ne uităm pe statistici, Premier League a pierdut teren în competiție cu alte campionate, în special cu Primera Division, cam din momentul în care banii au început să devină amețitor de mulți în Anglia. Bani care au venit în urma performanțelor echipelor de club în cupele europene, în special în Champions League, dar care n-au adus plusul așteptat, dimpotrivă, au adus un recul. Am găsit undeva și o statistică în acest sens, a duelurilor eliminatorii din Champions League, inclusiv finale. Între 2004 și 2009: Premier League vs Primera Division 9-2. Între 2009 și 2015, Primera Division vs Premier League 11-1, acel unic succes britanic fiind dat de Chelsea, în acea dublă stranie cu Barcelona, în sezonul cînd Chelsea a și cîștigat Champions League, în acea finală la fel de stranie cu Bayern. În această perioadă, în ciuda banilor existenți, Anglia n-a putut să-și mențină marile nume, gen Cristiano Ronaldo, Bale, Modric, Tevez sau Luis Suarez, care au ales să plece. În momentul ăsta, în afară de Hazard și Aguero, nu cred să existe alți fotbaliști din Top 10 în Premier League. Iar faptul că Toure Yaya, cu toată valoarea lui, avea la un moment dat salariu mai mare decît Messi și Cristiano, iar acum e plătit aproape dublu decît Suarez e doar un detaliu în plus.
Aș zice că lipsa valorilor sau umflarea nejustificată a lor nu sunt singurele cauze. Eu aș adăuga și calendarul infernal din perioada de iarnă. E frumos să-i vedem pe englezi jucînd de Boxing Day, chiar eu am scris de asta pe acest blog, dar mă întreb dacă nu cumva această acumulare de meciuri aduce echipele din Premier League secătuite de puteri la ora revederii cu Champions League. Aș mai adăuga și diferențele dintre stilul în care se arbitrează în Premier League și cel din Europa, cu dificultățile de rigoare pentru fotbaliștii ce vin din Regat. Mi-aș permite să adaug și stilul agresiv în care se face presă în Anglia, stil care alungă anumiți jucători prin exagerările existente.
Cred însă că e doar o fază. Poate normală. Apropo de ce vorbeam mai sus, dacă ai bani mulți, poate că prima dată nu te interesează că-ți cumperi un Opel la preț de Mercedes. Dar după ce vezi că Mercedesul te întrece pe autostradă, fiind totuși Mercedes, începi să te întrebi dacă nu cumva e mai bine ca de acei bani să-ți cumperi totuși un Mercedes. Dacă tot poți. Pericolul ca Anglia să piardă posibilitatea de a duce 4 echipe în Champions League există, au calculat cei de la SKY, dar asta s-ar putea întîmpla abia din sezonul 2017-2018 și doar dacă echipele din Italia și-ar menține linia crescătoare (în Europa League în principal) din sezonul actual. E cam departe însă. Așa cum spuneam, lumea în Anglia a început să se preocupe de situație. Dacă o dată s-a considerat o întîmplare (sezonul 2012-2013, fără echipă în ”sferturile” Champins League) a doua oară devine o preocupare. Și, ca să mergem pe același ton, ar trebui să apară și o rezolvare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Înaintea meciului de pe ”Stamford Bridge”, citeam un interviu dat de Marco Verratti. Italianul povestea, printre multe altele, o întîmplare cu Zlatan Ibrahimovici ca protagonist. Petrecută în sezonul 2012-2013, la un meci foarte important pentru PSG în tentativa de a cîștiga campionatul. Povestește Verratti, fără să precizeze despre ce meci e vorba: ”Jocul nu ne mergea prea bine, iar Ancelotti era cam alb la față, pe margine. La un moment dat, Zlatan s-a dus la el și la întrebat: <<Mister, crezi în Dumnezeu?>>. Evident, Ancelotti i-a răspuns că da. La care Zlatan i-a zis: <<atunci stai liniștit, sînt aici și o să te ajut că cîștigi meciul ăsta >>. Ceea ce s-a și întîmplat”.
Că Zlatan Ibrahimovici se crede un Dumnezeu pe pămîntul fotbaliștilor se știe. Poate că o face în glumă, poate că o face doar ca să mai destindă atmosfera uneori încărcată, e posibil. Dar nu și foarte probabil, cunoscînd cîte ceva din istoricul acestui mare fotbalist. Care ar fi putut deveni uriaș, pe baza talentului imens de care dispune, dacă acest talent ar fi fost însoțit și de o doză mai mare de seriozitate. Una e să te crezi bun, e chiar recomandabil, căci ajută la obținerea performanțelor oferindu-ți o stare mentală adecvată, alta e să te crezi superior celorlalți și să pui propriul ego mai presus de cel al echipei, ce ar trebui să fie pe primul plan.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
După meciul tur de la Paris încercam să-mi amintesc un meci memorabil făcut de Zlatan Ibrahimovici în Champions League. N-am reușit, poate și de aici faptul că trofeul acesta îi rezistă, la fel ca și Balonul de Aur. E greu să iei Balonul de Aur cînd în Champions League ești mediocru, iar echipa ta națională nu-ți oferă perspective. Mă gîndeam că returul de la Londra ar fi momentul ideal pentru suedez. N-a fost, ba dimpotrivă, era aproape să devină principalul factor al unei noi eliminări premature a PSG-ului. Că nu s-a întîmplat așa, e meritul celorlalți jucători, dar și al lui Blanc, pe care l-am criticat deseori aici ori la emisiuni. Iar Marco Verrati, cel cu care am deschis acest text, merită o statuie pentru partida memorabilă pe care a făcut-o. Rar am văzut un fotbalist de 22 de ani să domine centrul terenului așa cum a făcut-o Verratti, cu echipa sa în inferioritate numerică. El și Pastore, o altă prestație colosală, au făcut ca eliminarea lui Zlatan să treacă de multe ori neobservată.
Să ne înțelegem! Am spus-o și la Euro Fotbal, iar Ion Crăciunescu mi-a confirmat părerea. Eliminarea lui Ibrahimovici e forțată. N-aș zice gratuită, pentru că suedezul pune piciorul foarte tare acolo, așa cum a mai făcut-o în multe situații. Care situații trebuie să-i fi apărut în minte lui Bjorn Kuipers, arbitrul finalei Europa League din 2013 și al finalei Champions League din 2014, ca niște instantanee fotografice. La asta adăugăm și presiunea exercitată de englezi, care s-au repezit la arbitrul olandez ca la un hoț de buzunare prins într-un metrou aglomerat, evident o strategie ”a la Mou”, căci lucrurile astea se întîmplau frecvent la meciurile Realului. Și avem iată o posibilă explicație a unei eliminări excesive. Pe de altă parte, acum mai bine de 10 ani, cînd cu celebra eliminare a lui Jorge Andrade, în semifinala Porto-Depor, pentru o scatoalcă aplicată, în glumă, prietenului său foarte bun Deco, pe atunci la Porto, în 2004 deci Mourinho expunea o teorie: ”Nu-i da niciodată prilejul arbitrului să te judece. Pentru că se poate ca judecata să fie greșită”. E exact ceea ce a făcut Ibrahimovici, al cărui număr de eliminări în Champions League, egal cu al pitbull-ului cu ochelari Edgar Davids, e un argument în favoarea arbitrului. Care aici a greșit, e limpede, dar are circumstanțe.
Cineva m-a întrebat imediat după partidă, pe cînd încă eram la Euro Fotbal, dacă ar fi reușit PSG-ul să se califice avîndu-l pe Ibrahimovici în teren. Atunci am răspuns că nu cred. Asta cred și acum, la atîtea ceasuri după joc. Asta am crezut, am și scris-o pe acest blog, și după victoria pe care PSG a obținut-o la Paris, în faza grupelor, în fața Barcelonei. Cu Zlatan în teren, PSG poate ar fi avut șansa unor execuții ale suedezului, șansa unor pase strălucitoare date de el, dar cred că n-ar mai fi avut acest fotbal colectiv impecabil, această disponibilitate la efort admirabilă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Altcineva m-a întrebat, și chiar că e bună întrebarea, dacă PSG s-a calificat sau dacă Mourinho a pierdut această calificare? Aici e foarte dificil de răspuns și cred că procentajul e pe undeva egal. Dincolo de aversiunea pe care Mourinho o stîrnește în rîndul multora, pentru stilul său de a înțelege fotbalul, eu cred că tocmai faptul că a abdicat de la acest stil în prelungiri l-a trădat. Prin schimbarea făcută, prin introducerea lui Drogba, Mourinho a arătat că vrea să cîștige meciul prin KO, nu așteptînd momentul prielnic pentru upercutul decisiv. Putea liniștit să mențină sistemul 4-2-3-1, de siguranță, și să lovească pe o contră, pe fondul inferiorității numerice a parizienilor, dar și pe fondul oboselii lor. Acum dă vina pe stadion și pe presiunea pe care publicul a pus-o. Introducîndu-l pe Drogba, Mou a trecut la un soi de 4-2-4, dar a trecut cu vederea faptul că pe fază defensivă nu-l mai are decît pe Zouma, căci pe Matic îl scosese, la fel fel pe Ramires și Oscar. Adăugînd aici meciul prost făcut de Fabregas, peste tot și pe nicăieri miercuri seară, descoperim un scenariu ce poate părea incredibil la un meci 10 contra 11, la un asemenea nivel. Descoperim un PSG care manevra mingea în 10 oameni, cu Pastore fantastic, cu Rabiot intrat perfect pe locul lui Verratti, cu Cavani care alerga non-stop și cu Thiago Motta imperial.
Și mai descoperim o echipă, Chelsea, incapabilă să se apere la fazele fixe. E de neimaginat ca Thiago Silva să dea de două ori cu capul în două cornere consecutive, asta după ce David Luiz marcase tot din corner. Deja sînt convins că investițiile lui Mourinho în vara ce vine se vor îndrepta spre această zona, a fundașilor centrali. La golul de 2-2, Terry și Cahill se țineau reciproc, ca într-o comedie proastă, iar Thiago Silva dădea cu capul practic nestingherit. Are timp să caute, căci pînă la vară urmează luni grele pentru portughez. După 5 semifinale consecutive de Champions League, o ieșire din faza optimilor de finală poate provoca măcar o indigestie neplăcută.
E posibil ca pentru PSG să fie declicul de care această echipă avea nevoie. Scoși de Barcelona și de Chelsea în anii trecuți, PSG avea nevoie de o calificare ca asta pentru a face un pas înainte în proiectul demarat în octombrie 2011. Cînd a preluat cu puteri depline pe PSG, șeicul Al-Khelaifi structura un soi de plan cincinal, la capătul căruia echipa pariziană să cîștige, fotbalistic vorbind, tot ce se poate cîștiga. Ne aflăm în cel de-al patrulea an al proiectului. Introduc în calcul și sezonul 2011-2012, căci octombrie e mult mai aproape de start decît de finiș. Trofeele interne deja au fost adjudecate, mai rămîn cele europene. Odată depășit handicapul psihic mai degrabă, PSG e o candidată serioasă. La ce valori are în lot, ar fi o imprudență s-o excludem din rîndul favoritelor. Și, poate, pînă la urmă va înțelege și Ibrahimovici că-n competiția asta să crezi e chiar mai important decît să te crezi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De cînd s-au infiltrat în fotbalul mare, Jose Mourinho și Pep Guardiola sînt permanent candidați la cîștigarea Champions League. Mourinho din 2003, de cînd a luat cu Porto fosta Cupă UEFA, Guardiola din 2008, de cînd s-a așezat pe banca Barcelonei. În fiecare sezon ce a urmat, indiferent de banca pe care s-au așezat, cei doi au fost printre favoriți. În general au ajuns aproape de obiectiv, la granița semifinalelor, ceea ce nu-i puțin lucru într-o competiție în care, de cînd a apărut în locul vechiului concept Cupa Campionilor Europeni, nimeni nu a reușit să cîștige trofeul doi ani la rînd. Și anul acesta e la fel. Mourinho și Guardiola sînt, la această oră, prin Chelsea și Bayerni, pe lista favoriților.
La momentul cînd scriu aceste rînduri e greu de spus dacă lucrul ăsta se va și întîmpla. Sînt mulți factori care pot interveni pe parcurs, detalii de moment, inclusiv un posibil meci direct. La momentul ăsta e greu de spus și dacă Bayern ori Chelsea se vor califica mai departe din această fază a ”optimilor”, căci meciurile retur cu Șahtior și PSG nu-s chiar așa de simple. Însă Guardiola și Mourinho rămîn doi actori importanți ai acestui film de mare succes numit Champions League. Ne-am delectat cu duelul lor din Primera Division, am savurat Supercupa Europei de la Praga, eu unul mi-as dori să mai văd o confruntare între ei, eventual în dublă manșă dacă nu în finală.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru Guardiola și Bayern lucrurile par mai simple în perspectiva returului cu Șahtior. Par, dar nu sînt. 0-0 în deplasare e cel mai prost rezultat bun pe care o echipă îl poate obține. Reversul medaliei pentru echipa lui Mircea Lucescu e că un 0-0 pe teren propriu e cel mai bun rezultat prost pe care o echipă îl poate obține. În comparație, 1-1 scos de Chelsea la Paris e mai bun, căci îți oferă ca variantă cîștigătoare și un 0-0 pe teren propriu. Însă PSG nu-i o echipă oarecare, ea poate oricînd, prin calitatea jucătorilor de care dispune, să întoarcă destinul în favoarea sa.
Marți seară, la revenirea în actualitate a Ligii Campionilor, i-am revăzut pe Mourinho și Guardiola implicați din nou în strategia meciurilor eliminatorii. Cine credea că Bayern va avea un meci simplu în Ucraina trebuia să se gîndească mai bine. Dincolo de faptul că Șahtior nu-i deloc o echipă slabă, iar Mircea Lucescu e departe de a fi un novice al unor astfel de confruntări, Bayern nu-i în cel mai bun moment al său. Privind jocul nemților de la Lvov și comparîndu-l cu cel de la Roma, din faza grupelor, chiar și cu cel de la Manchester, chit că acolo au pierdut în cele din urmă, găsim destul de mari diferențe. Iar acel 8-0 din Bundesliga cu Hamburg a fost doar un burete care a mai șters din urmele lăsate de eșecul categoric suferit la Wolfsburg.
Pauza existentă iarna în Bundesliga parcă i-a scos din formă pe jucătorii lui Guardiola. O recunoștea chiar el, după Wolfsburg, cînd echipa sa a arătat vulgar în apărare, mediocru la mijloc și prost în atac. Ca orice om pasionat pînă la extrem de ceea ce face (vă recomand cartea ”Herr Pep”, e lesne de cumparat pe internet și e scoasă în mai multe limbi, din păcate nu și în română), Pep are explicațiile sale. Și argumentele sale. Și metodele sale de depășire a situației. Una dintre metode este abordarea unui meci tur precum cel cu Șahtior fără asumarea de riscuri inutile. Dacă stăm să privim la seria meciurilor eliminatorii disputate de Guardiola în Champions League, în doar două situații echipa sa a cîștigat în deplasare în prima manșă. O dată cu Leverkusen, dar rivalul era slab, a doua oară cu Real Madrid, într-o confruntare cu Mourinho, de genul celei de care aminteam mai sus, dar cînd victoria a venit doar după ce echipa sa a avut superioritate numerică. În rest, rezultate strînse și calificări decise pe teren propriu. În bine sau în rău, după caz.
Nu demult aminteam pe acest blog de posibilitatea ca Jose Mourinho să se uite la meciurile Barcelonei și să se inspire din ceea ce vede. Era vorba de transferul lui Cuadrado și implicațile sale tactice. Spuneam atunci că întotdeauna ai ce învăța de la alții, chiar dacă acei ”alții” nu-s neapărat mai buni ca tine. Dar poate au o idee care ție nu ți-a venit, dar pe care o poți aplica. Cred că Mircea Lucescu e și el într-o situație asemănătoare. Dar nu cu Barcelona, nici cu Guardiola, pe care a declarat în multe rînduri că-l admiră. Paradoxal, cu Atletico Madrid și Diego Simeone. Am zis paradoxal pentru că Lucescu a făcut de-a lungul timpului din Șahtior o echipă estetică, de construcție, care joacă fotbal. Marți, cu Bayern, am văzut o echipă disciplinată, extrem de bine așezată în apărare, oferind puține oportunități adversarului. Și foarte agresivă. Pe stilul lui Simeone, care-și dorește intensitate maximă la fiecare duel. Am văzut un Șahtior surprinzător de contondentă, cu fotbaliștii săi brazilieni surprinzător de implicați în dueluri fizice și mereu provocatori. Cu asta a reușit să destabilizeze jocul nemților, care suferă în continuare la mijloc în absența lui Lahm și care continuă să-l aștepte pe Thiago, ca principal generator de pase decisive, ca element de legătură între zona de mijloc și benzile stăpînite de Ribery și Robben. Schweinsteiger, cel de la care Pep ar vrea acest rol, n-a reușit cu Șahtior ceea ce izbutise cu Hamburg.
Cred totuși că Mircea Lucescu putea încerca mai mult după eliminarea lui Xabi Alonso. S-a temut însă de forța unui Bayern care, aminteam mai sus, a dominat pe Manchester City în inferioritate numerică. S-a temut și n-a încercat. Și-a ținut brazilienii cu centurile de siguranță puse și nu i-a lăsat să încerce. N-a riscat și n-a pierdut. Dar nici n-a cîștigat, ceea ce s-ar putea să-l coste în returul de la Munchen.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Jose Mourinho a plecat de la Paris cu un rezultat mai bun decît în sezonul trecut, dar jucînd mai slab decît atunci. Și la el a funcționat strategia meciurilor tur, ca și la Pep. Vă amintiți de prima manșă a semifinalei Cupei Ligii, cu Liverpool, pe ”Anfield”. Aceeași abordare. Cu Fabregas mai în față și doi ”închizători”. Acum a fost Ramires, atunci Obi Mikel. Cu consecințele de rigoare în circulația balonului, cu ostracizarea lui Hazard, care nemaiavîndu-l pe Fabregas ca pasator a atins de puține ori mingi periculoase. Fabregas lîngă Matic oferă o altă ieșire din faza de apărare, căci catalanul gîndește repede și găsește soluții în stare de presiune. Fabregas pe aceeași linie cu Hazard, în fața mijlocașilor la închidere, oferă o mai mare siguranță defensivă, dar restricționează viteza de reacție. Mourinho, știm bine, e un antrenor reactiv, poate cel mai reactiv, dar în același timp e și un antrenor al rezultatului imediat.
Strategia lui Blanc a fost destul de ciudată în prima repriză. Ca și Mircea Lucescu, s-a temut cam tare de Mourinho. A cedat deliberat posesia celor de la Chelsea, într-un soi de invitație: ”ia tu mingea și să vedem ce faci cu ea!”. La pauză s-a corectat, iar în repriza a doua am văzut un PSG mai aproape de ceea ce se așteaptă de la o echipă cu asemenea valori. Filozofia mea mai veche funcționează și aici. Luați bucată cu bucată, jucătorii PSG-ului sînt, în general, peste ai lui Chelsea, comparîndu-i post pe post. Poate cu exccepțiile Hazard și Fabregas. Plus portarul, pe care nu l-am inclus intenționat, căci la acest capitol e greu de comparat. În momentul ăsta, după părerea mea, Courtois e cel mai în formă portar din lume, chiar peste Neuer, dacă-i excludem neamțului capacitatea colosală de a juca mingea cu piciorul.
PSG a suferit mult la mijloc, căci decizia lui Blanc de a-l pune acolo pe David Luiz mi s-a părut eronată. Să începi mereu acțiunile de la David Luiz nu e cea mai bună soluție. Iar trimiterea sa acolo i-a deranjat și pe ceilalți doi, Verratti și Matuidi. Cei doi, cu Thiago Motta se înțeleg mult mai bine, pentru că schimbă rolurile foarte des, în funcție de situație. Cu David Luiz n-a mers asta, de unde și puțina implicare a lui Verratti. Statistica sa pare impresionantă, 92 la sută acuratețe a paselor sună bine, însă mai mult de jumătate din ele au fost către fundași sau către David Luiz. În schimb Matuidi mi se pare, italienește vorbind, un ”fuori clase”. O linie Matuidi-Pogba mi se pare o excelentă bază de plecare în căutarea performanței și inclin să cred că asta au sesizat și cei de la PSG.
PSG a avut ghinion cu Courtois. Putea cîștiga meciul și ar fi meritat, după cum s-a jucat în repriza a doua. Returul de pe ”Stamford Bridge” devine complicat la 1-1, așa cum a fost și pentru Liverpool, de care am amintit mai sus. Asta dacă nu cumva Ibrahimovic se descotorosește de ciudata letargie ce-l cuprinde în Champions League. Eu unul nu-mi amintesc un meci memorabil făcut de Zlatan în această competiție. Poate de aceea nici n-a cîștigat-o vreodată. Dar poate că va reuși una chiar la retur. Care se joacă, indiferent statutul de favorită pe care-l are Chelsea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Fereastra de mercato din ianuarie este, de regulă, mai săracă în mișcări decît cea din vară. Puține sînt transferurile de impact efectuate în această perioadă, iar marile cluburi preferă să evite luna ianuarie și să se concentreze, atunci cînd vine vorba de achiziții, pentru perioada de vară. Explicațiile nu-s greu de bănuit. E destul de greu să găsești jucători buni în ianuarie, căci puține echipe permit unor astfel de jucători să plece în această lună, iar dacă întra-adevăr îi găsești trebuie să plătești pentru ei o sumă sensibil mai mare decît ai plăti în august. Vara lucrurile se rezolvă altfel, atunci se fac strategiile pentru un întreg sezon, atunci se știu țintele, dar și jucătorii de care, la o adică, te-ai putea despărți. În ianuarie, în plin sezon, să vinzi un jucător bun înseamnă să-ți asumi practic imposibilitatea de a găsi un înlocuitor pe măsură ori, după caz, să plătești o sumă ceva mai mare, dar să-ți asumi și dificultățile de integrare ale noului venit. În vară există cantonamentele de pregătire și seria de meciuri amicale, iarna competiția e în plină desfășurare, iar acomodarea se face din mers.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Transferul lui Juan Cuadrado la Chelsea mi se pare a fi evenimentul acestei perioade de mercato. Parcă peste transferul lui Bony de la Swansea la City, deși vorbim de cam aceeași bornă financiară. Wilfried Bony e un foarte bun jucător, dar trecerea sa se face de la o echipă din Premier League la o altă echipă din Premier League și parcă ivorianul nu are aceeași condiție mediatică precum columbianul luat de la Fiorentina.
Vorbim totuși despre unul dintre cei mai buni fotbaliști din Serie A, dar și de un obiectiv declarat al multor cluburi în vara trecută. Transferul la Chelsea vine oarecum de nicăieri, tocmai de aceea surpinderea e mai mare. Nu s-a vorbit prea mult despre un interes al lui Jose Mourinho pentru Cuadrado, așa cum s-a vorbit, de exemplu, despre interesul Barcelonei sau al lui Manchester United. Interes care a existat în mod cert în cazul Barcelonei, a fost destul de ferm și aproape să se facă în cazul lui United, ba chiar s-a zvonit că și Bayern ar fi întrebat de prețul columbianului. Era de presupus că în vară va urma o nouă competiție pentru achiziționarea lui Cuadrado. A intervenit însă Mourinho.
Pe Jose Mourinho îl cunoaște toată lumea. Poate să-ți placă de el ori nu, poți să-i înțelegi ori nu ”aroganțele”, poți să-i agreezi ori nu stilul de fotbal. Dar în nici un caz nu-i poți pune la îndoială valoarea. Și nici simțul extrem de dezvoltat pe care-l are pentru fotbaliști. Mirosul de felină, de prădător, pe care-l arată atunci cînd vine vorba de un transfer. De-a lungul timpului, Mourinho s-a păcălit rar atunci cînd vine vorba de achiziții. Puțini au fost cei pe care să-i fi adus el și să nu fi confirmat. E adevărat, Mourinho nu prea aduce jucători ieftini, dar și aici vine vorba de cunoaștere, căci am văzut nenumărate transferuri cu multe zerouri în coadă care n-au funcționat. Mourinho cumpără scump, e adevărat, dar cumpără scump doar ceea ce crede el că are nevoie.
De regulă lucrează cu Jorge Mendes. Am vorbit suficient de mult despre relația dintre cei doi, așa că nu mai insist. Dar Mourinho îl mai și ocolește pe Mendes atunci cînd simte că e vorba de un transfer care să-i folosească. Să ne amintim de Khedira și Ozil la Real Madrid, de Modric și Varane, tot la Real, ori de Fabregas, la Chelsea. Care n-au avut și nici nu au legături cu Mendes, chit că în cazul lui Raphael Varane sînt cunoscute eforturile agentului, pesemne cel mai mportant al momentului, de a obține semnătura francezului. Și apropo de prețul jucătorilor, de valoarea lor și de rolul lor în tactica lui Mourinho. Portughezul l-a luat acum un an pe Matic, de la Benfica. Care Matic, în ciuda scepticilor, a devenit o piesă esențială în modulul lui Mourinho, iar societatea pe care o face cu Fabregas la mijlocul terenului (pe care, ca să mă laud, am anticipat-o în destule emisiuni astă vară, cînd alții nu erau așa convinși) stă la baza rezultatelor obținute de Chelsea pînă acum. Ei bine, tot la Benfica străluceau, în aceeași perioadă cu Matic, Markovic și Enzo Perez. Pe care Mou îi putea lua cu ușurință dacă simțea că-i folosesc, căci Jorge Mendes controlează (prin contracte de impresariat sau prin fonduri de investiții, subiectul e extrem de amplu) suficient de autoritar lucrurile la Benfica. Nu i-a luat Mourinho, i-au luat alții, cam la același preț cu Matic, dar încă rentabilitatea lor e sub semnul întrebării.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să ne întoarcem la subiectul acestor rînduri. Juan Guillermo Cuadrado Bello va face 27 de ani în luna mai. E așadar la cea mai potrivită vîrstă pentru pasul către fotbalul mare. Are un impresar italian, pe Alessandro Lucci, un roman cu multe ambiții, cu conexiuni la AS Roma, dar și la Juventus, căci mai nou a obținut semnătura lui Bonucci, tocmai cînd fundașul discută prelungirea contractului cu Juve. Era destul de limpede că Fiorentina nu și-l mai putea permite. Din păcate, tragedia pe care o trăiește fotbalul din Serie A vine din faptul că nici un alt club italian nu și-l putea permite. Acum două zeci și ceva de ani, de la Fiorentina se pleca în primul rînd spre Juventus (generînd situații tensionate, vezi Roberto Baggio), spre Milan, spre Inter, chiar spre Roma (vezi Batistuta). Acum, fără ca Juan Cuadrado să aibă nivelul pe care-l aveau atunci Baggio ori Bati-gol, nici un club mare din Italia n-a avut nici măcar curajul să întrebe.
Întrebarea care se pune acum, cu care poate trebuia să încep, e unde va juca Juan Cuadrado la Chelsea? La Udinese, care l-a adus în Europa (s-a mai vorbit de rețeaua formidabilă de scouteri pe care-i are clubul din Udine) juca în stînga, pe picior schimbat. La Fiorentina o făcea în dreapta, dar avea o și o mare libertate de mișcare, tocmai pentru capacitatea de a scoate adversari din joc. Barcelona l-ar fi vrut ca înlocuitor al lui Dani Alves, lucru care l-a cam îndepărtat pe columbian de catalani, căci băiatul nu prea își dorea un astfel de post. Cu toate că, văzînd poziția în care joacă mai nou Dani Alves, de cînd Messi stă mai mult lipit de banda dreaptă, cred că Juan Cuadrado era exact ceea ce le trebuia catalanilor. Manchester United l-ar fi vrut tot pentru banda dreaptă, iar Bayern, despre care am amintit mai sus, ca pe un înlocuitor pentru Ribery.
La Chelsea, probabil că va juca în dreapta. Nu în apărare, asta aș putea să pariez. Nu-i stilul lui Mourinho să joace cu doi fundași laterali extrem de ofensivi. Dacă l-a dat pe Schurrle, fotbalist polivalent și marcator pe deasupra (14 goluri în 65 de meciuri), plus neamț și un pic campion mondial, ca să aducă un columbian ușor indisciplinat pe latura tactică și cu desule carențe pe faza defensivă, înseamnă că Mou are ceva în cap, are un plan. Aș zice că Mourinho l-a luat pe Cuadrado pentru capacitatea de a folosi spațiile, pentru felul în care scoate adversari din joc prin dribling și pentru centrările de calitate pe care le dă. Poate și pentru nebuniile pe care, cîteodată, columbianul și le asumă. Cîteodată e nevoie și de așa ceva.
Nu știu dacă Mourinho urmărește meciurile Barcelonei. Probabil că nu pe toate, probabil că are oameni care o fac. La Barcelona, explozia lui Neymar din acest sezon trebuie legată de noua poziție a lui Messi. Messi lipit de bandă înseamnă o atenție mărită spre zona lui (mai e și Dani Alves pe acolo și, de multe ori se deplasează și Suarez), o concentrare a adversarilor spre acea parte de teren și o ușoară relaxare în ceea ce privește partea opusă. Acolo unde e Neymar, mai apare și Jordi Alba, de unde și senzația că Neymar ajunge foarte ușor la finalizare. Sprijinul lui Luis Suarez în reușitele cuplului Mesi-Neymar e incontestabil și merită o analiză separată.
Nu știu dacă Mourinho s-a inspirat de la Luis Enrique. E posibil. Oricînd ai ceva de învățat și de la oricine. Cuadrado în dreapta, cu Oscar în ajutorul lui și Ivanovici în zonă ar putea aduce o ușoară eliberare pentru Eden Hazard. Care poate decide de unul singur mult mai ușor.
Titlul acestui text poate și tradus și ”un pătrat pentru Mourinho”. Colțurile ar fi Fabregas și Matici în jos, Cuadrado și Hazard în sus. În interiorul acestui pătrat ar trebui să vedem dacă Mourinho a fost inspirat sau nu la acest transfer.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Un ”Wembley” pentru Steven Gerrard. Asta cereau fanii lui Liverpool la turul semifinalei de Cupa Ligii cu Chelsea, de pe ”Anfield”. Era o solicitare legitimă a unor oameni care cred că încă nu s-au obișnuit cu ideea că din sezonul viitor nu-l vor mai putea vedea pe Gerrard în tricoul roșu al ”cormoranilor”. Și asta pentru că între Steven Gerrard și cei care nu lipsesc de la nici un meci pe ”Anfield”, indiferent de vreme, situație, adversar sau context, există cea mai strînsă legătură posibilă în fotbalul de azi. Poate doar Totti să reprezinte pentru Roma ceea ce reprezintă Steve G pentru Liverpool, deși am ceva rezerve aici, venite din felul de a fi al italienilor și modul în care înțeleg ei, tradițional vorbind, legăturile interumane.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Steven Gerrard e fix omul care vine în peluză. Originile sale sînt aceleași, de aceea oamenii de acolo se simt reprezentați de el și-l văd ca un model. Un băiat care a luat-o de jos și care a ajuns sus. Un fotbalist puternic, ”big and fucking hard” spune cîntecul ce-i este dedicat, care în primul rînd s-a sacrificat pentru grup și abia apoi pentru el. Aș fi tentat să spun că o face și acum, părăsind un colectiv al cărui simbol este pentru a nu-i periclita dezvoltarea, creșterea.
Am zis că aș fi tentat să spun că face asta. Sînt tentat, dar nu sînt convins că despărțirea se face din voința lui. Ceva mă face să cred că mai mult a fost îndemnat s-o facă, a fost împins. Cîteodată copacii prea înalți trebuie sacrificați, căci la umbra lor vlăstarele tinere și pline de viață nu se pot dezvolta așa cum trebuie. Ceva de genul ăsta i s-a întîmplat lui Lampard, dar diferența dintre Gerrard și Lampard e că pe Steve G nu cred că-l vom vedea îmbrăcînd tricoul unei alte echipe din Premier League, jucînd împotriva lui Liverpool și, eventual, marcînd împotriva lui Liverpool. Și asta datorită legăturii de care am vorbit mai sus. Am scris ”nu cred”, recunosc că mi-am luat măsuri de precauție, căci în fotbalul de azi s-au văzut atîtea. Mi-ar părea însă rău să se întîmple.
M-am tot întrebat în această perioadă scursă de cînd Gerrard a anunțat că va pleca de la Liverpool ce s-ar fi întîmplat dacă el nu aluneca la acel meci cu Chelsea, din finalul sezonului trecut. Proabil că meciul s-ar fi terminat 0-0, rezultat suficient pentru Liverpool, căci nu cred că în acea situație și cu starea de spirit data de apropierea unui final așteptat de atîția ani ”cormoranii” s-ar mai fi împiedicat, cum au făcut-o, pe terenul lui Crystal Palace. Probabil că Liverpool ar fi cîștigat campionatul și, probabil, multe din cele întîmplate ulterior nu s-ar mai fi petrecut. Probabil că Luis Suarez nu a mai fi plecat, probabil că și campania de transferuri ar fi fost alta și numele aduse pentru completarea lotului ar fi fost altele. Și, probabil, Steven Gerrard n-ar fi anunțat, la 6 luni după titlu, că pleacă de la echipa vieții sale.
Pe ”probabil” nu se prea pot face analize. Sau pe ”ce-ar fi fost dacă”. Analizele se fac doar pe ce există, pe ce se vede. Contra lui Chelsea, s-a văzut un Liverpool cu un potențial de creștere pe care nu-l prea sesizam acum vreo două luni, atunci cînd Real Madrid mătura cu echipa lui Brendan Rodgers chiar pe ”Anfield”. Antrenorul, al cărui post începuse să fie pus sub semnul întrebării, a arătat că are curaj și a schimbat un sistem care dădea rateuri. A schimbat inclusiv poziția lui Gerrard, așa cum el însuși a recunoscut la sfîrșitul lui octombrie, în Daily Mail. L-a transformat din clasicul mijlocaș englez într-un număr 10, ceea ce i-a permis lui Gerrard să scape de marcajul fix și feroce pe care mulți adversari îl propuneau ca tactică pentru el. Un marcaj care, după cum cum a spus chiar el, îl ”asfixia”. La 35 de ani nu-i simplu să suporți așa ceva și nu-i deloc o coincidență faptul că Gerrard a avut în 2013-2014 un sezon remarcabil, căci atunci echipa n-a participat în cupele europene, iar perioada de refacere era un pic mai mare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Deși Liverpool n-a putut trece de Chelsea, speranțele pentru un viitor care să semene cu trecutul apropiat există și-s din ce în ce mai mari. Problema pe care mi-o pun eu azi este dacă nu cumva acest nou proiect Liverpool, care pare să se contureze, n-ar fi avut nevoie și de Steven Gerrard. De o legătură între vestiar și tribună, de un cîștigător al acelei finale mitice de Champions League, ca un fel de garanție că astfel de miracole se pot întîmpla. Și întreb asta bazîndu-mă pe ultimele evoluții ale sale, căci nu mi-a dat senzația că ar fi un fotbalist terminat și nici că ar pune ego-ul său înaintea intereselor clubului. Cum face cîteodată Totti, că tot am făcut o paralelă între ei. E doar o întrebare, nu un verdict. Poate că răspunsul e altul, poate că e mai bine cum procedează cei de la Liverpool, poate că în fotbal sentimentele mai trebuie și parcate. Eu totuși cred că o echipă tînără are nevoie de un idol în vestiar, nu în afișe.
Fernando Torres a fost, în vara trecută, unul dintre cele trei pariuri ale mele. Mai exact transferul lui, plecarea lui de la Chelsea. Ma gîndeam că, vorba proverbului, ”schimbi locul, schimbi norocul”, mutarea lui la AC Milan va reprezenta o cotitură în cariera ce intrase, la acel moment, pe o evidentă pantă descendentă. Celelalte două pariuri, despre care am tot vorbit la Fotbal European în acea perioadă de mercato, erau Fabregas și Welbeck. Despre Fabregas am și scris pe acest blog, despre greșeala pe care, în opinia mea, a făcut-o Barcelona lăsîndu-l să plece. Cred că, deși sîntem la jumătatea sezonului, Fabregas e un pariu deja cîștigat. În ceea ce-l privește pe Welbeck, încă nu sînt sigur, deși semnalele sînt bune. Și aici cred că Manchester United îl putea păstra și că Arsenal a făcut o bună afacere aducîndu-l. E un fotbalist care se pretează la filozofia lui Arsene Wenger și poate reprezenta o soluție în fața porții, alături de Alexis Sanchez.
Cu Fernando Torres îmi cam pierdusem speranțele. Milan nu părea o soluție potrivită pentru el, la fel cum Torres nu părea o soluție potrivită pentru Milan. A venit însă acest transfer la Atletico, iar Fernando Torres începe să-și regăsească stilul, forma, zîmbetul. Deja cred că nu mai e pariul meu, deja a devenit pariul lui Diego Simeone.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să ai 45.000 de oameni la prezentare, în condițiile în care nu mai reprezinți, ca jucător, ceea ce reprezentai acum aproape 10 ani vorbește de la sine despre legătura existentă între Fernando Torres și fanii lui Atletico. ”El Nino”, care între timp nu mai e deloc un copil, căci are și el, la rîndu-i, ”ninos”, a fost mereu prezent în sentimentele suporterilor madrileni. Deși a plecat, parcă n-a plecat niciodată. Spre diferență de Aguero sau Falcao, Torres era și este unul de-al lor. Aguero și Falcao au plecat așa cum au și venit, în schimb lui Torres i s-a înțeles opțiunea de a merge la Liverpool, căci atunci a fost interpretată ca un pas înainte. Pe atunci Atleti era o perpetuă criză de nervi, iar Vicente Calderon un salon psihiatric populat de cele mai puțin cunoscute simptome ale acestor crize de nervi. ”El Nino” Torres reprezenta atunci unica sursă de lumină a unui spațiu obscur, unica mîndrie a acelor oameni. Mulți au plîns cînd a plecat, destui n-au avut habar că a fost practic împins s-o facă, dar nimeni nu i-a purtat ranchiună. Poate părea bizar, căci fotbalul zilelor noatre e dominat de ranchiună, dar acesta e adevărul. Iar dovada o reprezintă cei 45.000 de oameni care au venit la prezentarea lui și i-au urat: ”bine ai revenit acasă”.
Nu știu dacă are sau nu legătură, probabil că are, dar pe ”Bernabeu”, joi seară, contra Realului, în Cupă, l-am revăzut pe Torres de la Atletico și de la Liverpool. Pentru el, cele două goluri marcate, prestația avută și fluierăturile ce i-au însoțit ieșirea de pe teren reprezintă cel mai bun doping de care putea avea parte. O injecție morală venită la momentul oportun. Iar dacă fotbalul, așa cum am spus și o s-o spun mereu, e o stare de spirit, acum Fernando Tores se simte din nou fotbalist. Ceea ce s-a întîmplat cu el la Chelsea, Milan e un episod prea scurt ca să fie analizat, reprezintă una dintre marile bizarerii ale fotbalului din ultimii ani. Diferențele între Torres de la Liverpool și Torres de la Chelsea erau atît de mari încît nu puțini căutau să și le explice punîndu-le pe seama blestemelor adresate de fanii lui Liverpool, care l-au iubit și ei mult pe Torres, la momentul ”trădării” spre Chelsea. În fond, Torres nu uitase fotbalul pe care-l jucase atît de bine pînă atunci. cred că perioada Chelsea a fost pentru el o ”nepotrivire de caracter”, că să citez din motivarea majorității divorțurilor.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să luăm doar cele două goluri marcate pe ”Bernabeu”. La primul, gîndește perfect faza, dînd senzația că se îndepărtează de minge. Asta l-a făcut pe Sergio Ramos să fie prins pe picior greșit. Apoi finalizează ca la manual, ”de unde vine”. Destui au reacționat imediat, pe rețelele de socializare, spunînd că, la Chelsea, sigur rata. Posibil. La al doilea, demarcare în stiul său și continuare magistrală a acțiunii, cu un Pepe scos din circuit de o simplă frînă. Dincolo de goluri, felul în care a a interpretat meciul a arătat că Simeone are de-acum o altă resursă importantă pe care să se bazeze. Deja Simeone are două variante pentru zona de atac, în funcție de adversar și de jocul acestuia. Torres și Mandzukic pot oferi soluții în diferite momente ale partidelor, unul atunci cînd se mizează pe contraatac, genul partidei de pe ”Bernabeu”, celălalt atunci cînd e nevoie de cineva care să finalizeze o dominare bazată pe posesie.
Două vorbe și despre meciul în sine. Real Madrid mi se pare singura echipă din lume care, pierzînd o primă manșă cu 2-0, se consideră favorită înaintea returului. Face parte din spiritul acestui club, din tradiția sa. ”Remontada” plutea în aer și la 0-1, și la 0-1, și la 1-2, chiar și la 2-2. Doar că Atletico începe să devină o mare durere de dinți pentru fanii Realului. Se adună meciurile în care echipa lui Simeone nu poate fi depășită de, posibil, cel mai strălucitor Real Madrid din istorie. Și dacă în acea finală de la Lisabona nu exista un Sergio Ramos (ori dacă Simeone avea inspirația ca la acel corner să pună un om și la bara a doua) această durere putea deveni de-a dreptul insuportabilă. Cu un buget de aproape 4 ori mai mic, fără un Balon de Aur în lot, fără transferuri de sute de milioane, fără atîția campioni mondiali, dar avându-l pe ”Cholo” Simeone, Atletico continuă să uimească. Iar cei care scot campioana Spaniei din calculele Ligii Campionilor cred că greșesc, astăzi Atletico, în dublă manșă, poate scoate pe oricine.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!