Parcă nu era normal ca Manchester United să lipsească de la acest turnir colosal ce se anunță în sferturile de finală ale Champions League! Era păcat ca o echipă cu o asmenea istorie, o asemenea tradiție, un asemenea stadion și un asemenea public să nu se regăsească pe lista celor 8, unde, pentru prima dată cred în istoria competiției, vor fi doar cîștigătoare de cupe europene. Observați că n-am amintit, în alăturarea motivelor de mai sus, un termen: fotbal. Deocamdată, la acest capitol, Manchester United are multe restanțe, care nu știu cît de mult vor putea fi șterse cu această calificare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Anul trecut pe vremea asta scriam același lucru despre Barcelona, după ce reușise să refacă un 0-2 în tur. A fost o noapte care le-a lipsit celor de la United. Echipă și fani, care, încă o dată, au format un tot unitar demn de zile mai bune. Atmosfera a fost fantastică miercuri seară, publicul a simțit pericolul ca, în caz de eliminare, sezonul să se termine practic în martie, căci e și sezonul lor, nu doar al vestiarului. Una e să aștepți un meci de Champions League, cu un adversar important, alta e ca orizontul de așteptare să se limiteze doar la finalul unui campionat agonizant care, în mod normal, va trage după sine o absență din Liga Campionilor în stagiunea viitoare, ceva la care fanii de pe Old Trafford nu cred să se fi gîndit acum cîteva luni.
Manchester United a trecut de Olympiakos și a depășit handicapul unui 2-0 ce se întoarce foarte greu în cupele europene. Le lipsea fotbaliștilor lui David Moyes o noapte ca asta, o noapte în care să se simtă din nou eroi. Lui Moyes îi lipsea cel mai mult o noapte ca asta, căci el nu știu să se fi întîlnit pînă acum cu asemenea senzații. L-am văzut la începutul meciului, crispat, un pic cocoșat de presiunea partidei, resemnat oricum cu criticile pe care le-a primit și, sînt convins, le va mai primi. Nu știu dacă o seară ca asta salvează sezonul lui Moyes, dar eu m-am bucurat pentru el, căci imaginea de la început mi-a creat un sentiment de compasiune. Pare mai degrabă un dresor neexperimentat aruncat într-o cușcă plină de lei, tigrii și pantere gata să se devoreze reciproc, nu înainte de a-l devora, ca aperitiv, pe el. Nu știu dacă această calificare salvează sezonul lui United, mai degrabă nu, însă Moyes le-a făcut cadou fanilor, ce i-au fost alături într-un mod de-a dreptul miraculos în toată acestă spirală a eșecurilor, o noapte frumoasă, epică, de gustul căreia le era dor. A visa nu e interzis, ba chiar, susțin unii, e recomandat, căci cine nu are vise nu are nici aspirații. De ziua internațională a fericirii, fanii lui United pot trăi din nou acest sentiment.
Înainte de meci, Phil Neville, unul dintre secunzii lui Moyes, a făcut o ședință de cîteva minute cu copii de mingi, explicîndu-le cum trebuie retrimise în teren baloanele ce ies afară, la ce înălțime, cu ce viteză. Nimic n-a fost, iată, lăsat la voia întîmplării, așa procedează un club mare, categorie din care Manchester United face parte. Un alt secund al lui Moyes, Ryan Giggs, a fost trimis în teren, o măsură a la SirAlex Ferguson, care îi prefera mereu pe veterani în partide cheie. Giggs, despre care s-a speculat că a avut un dialog mai puțin elegant cu Moyes la un antrenament, și-a făcut treaba cum a putut. Are 40 de ani, și vreo 100 de zile pe deasupra, nu mai are rapiditatea în mișcări și prospețimea de altădată, dar are acea capacitate de a intimida o echipă adversă de tipul Olympiakos, cu fotbaliști care-l vedeau pe Giggs la televizor acum cîțiva ani, poate chiar era idolul lor, iar acum s-au trezit cu el în față. Și cum din piciorul lui Giggs au plecat primele două goluri putem trage vechea concluzie: fotbalul nu se uită îndiferent de vîrstă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED GĂSIȚI AICI:
La 3-0, United a revenit la imaginea de echipă cu mari probleme. Grecii au dominat finalul și puteau marca golul agoniei englezilor, la fel cum o puteau face și la 1-0 și la 2-0. Olympiakos a avut ocazii, fără să fie o mare echipă, iar asta mă face să mă întreb ce se va întîmpla cînd adversar va fi, într-adevăr, o mare echipă. În momentul ăsta, înaintea tragerii la sorți, Manchester United îmi pare ultima pe lista favoritelor. Poate părea dur, dar e Olympiakos-ul acestei trageri la sorți, așa cum grecii erau adversarul dorit de toți în decembrie, tot așa cred că United ar fi acum rivalul preferat de celelalte 7.
Apropo de ”sferturi”. Vor fi 4 duble manșe splendide, cel puțin din punct de vedere al afișului, 4 posibile finale. Am spus la Euro Fotbal că nu mi-aș dori confruntări între echipe din aceeași țară, din același campionat. Ar fi păcat, sînt meciuri pe care oricum le vedem, parcă mult mai apetisante ar fi duelurile cu combatante din țări diferite, ar fi mai în spiritul Champions League. Nu mi-aș dori așadar un Clasico, nici un duel englez sau german, aș prefera, de exemplu, așa cum am spus, un Bayern-Atletico, ca să văd cum se descurcă Bayern în fața unei apărări ca a lui Atletico, dar și Simeone în fața atacurilor lui Guardiola. Mi-ar mai plăcea un Chelsea-Real Madrid, pentru implicațiile oferite, întoarcerea lui Mourinho pe ”Bernabeu” și, mai ales, duelul lui Casillas, Cristiano, Ramos, Pepe cu el. Aș mai vrea un Barcelona-Dortmund, pentru că mi se pare că ar fi un superduel din punct de vedere estetic și ar mai rămîne, în consecință, un PSG-Man United, care sună și el la fel de bine.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Nu știu dacă Liverpool va reuși să cîștige în acest an titlul în Premier League. Mai degrabă nu prea cred, căci în ciuda locului ocupat în acest moment în clasament, al doilea după Chelsea, la 4 puncte de echipa lui Mourinho, Liverpool nu pare incă pregătită pentru acest demers. În schimb nimic nu-i oprește pe ”cormorani” să viseze. Prin ”cormorani” înțelegînd echipă și suporteri, un tot unitar care a funcționat în anii cînd pe Anfield se dădea legea în fotbalul englez, dar și-n perioada mai puțin fericită cînd nimic nu părea să poată opri o spirală negativă în care intrase echipa.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Au toate motivele cei de la Liverpool să viseze. Căci în fotbal nu se știe niciodată. Nu de mult mă întrebam dacă Liverpool va intra în lupta pentru titlu sau doar o va arbitra. Am spus mai sus că Liverpool nu pare pregătită pentru cîștigarea campionatului. În momentul ăsta, clasamentul arată un oarecare avantaj pentru Manchester City, care are 6 puncte mai puțin decît Chelsea, dar și 3 partide mai puțin, două mai puțin față de Liverpool. Din punctul ăsta de vedere e un pic de dezordine, o entropie tipică fotbalului englez, cu ale sale competiții colaterale campionatului, căci e oarecum ilogic ca la acest stadiu al sezonului să nu știm exact cum stăm, pentru că, de exemplu, Chelsea are 30 de meciuri, Liverpool are 29, City are 27, iar Arsenal tot 29.
Să ne întoarcem la Liverpool și întoarcerea sa în zona nobilă a fotbalului britanic, ce trebuie salutată ca atare. Mie unul mi-a lipsit Liverpool în serile de Champions League, mi-a lipsit acel ”you never walk alone” lipit de imnul magic al celei mai importante competiții intercluburi din lume. Liverpool a fost într-o călătorie de penitență prin zona de mijloc a Premier League, o călătorie antamată de anumite măsuri discutabile luate de conducători, atît la nivel de antrenor, cît mai ales la nivel de jucători. Acest din urmă aspect, cel al jucătorilor, mă face pe mine să cred că Liverpool nu pare pregătită pentru a cîștiga campionatul în acest sezon. Asta nu înseamnă că nu o poate face, căci logica în fotbal e de multe ori încălcată, iar proverbul cu doi se ceartă și cîștigă al treilea poate fi aplicat destul de lesne. În paranteză fie spus, în aceeași situație e și Arsenal, care e fix pe aceeași linie de clasament cu Liverpool, dar din punctul ăsta de vedere Liverpool mi se pare o idee mai sus, pentru că, spre deosebire de Wenger, Rodgers a reușit să construiască o echipă fără să aibă, cu unele excepții evident, jucători exponențiali în lot. Fotbalul e al fotbaliștilor, dar și al antrenorilor, de regulă echipele cu fotbaliști mai buni reușesc în cele din urmă să cîștige ce și-au propus atunci cînd au investit.
Acest text vine ca urmare a reprezentației pe care Liverpool a dat-o pe Old Trafford. Mulți ani au trecut de cînd Liverpool nu a simțit o asemenea senzație de superioaritate în fața eternului rival. A circulat imaginea lui Steven Gerrard celebrînd golul doi marcat, din penalty. N-a fost întîmplător felul în care Steve G a ales să sărbătorească. A făcut-o la fel în 2009, cînd Liverpool se impunea pe Old Trafford cu 4-1. Era propabil cea mai bună echipă a ”cormoranilor” de la apariția conceptului de Premier League. Jucau împreună Gerrard, Torres, Xabi Alonso, Mascherano, iar pe bancă era Rafa Benitez. În ciuda acelui rezultat și a presiunii puse de Liverpool, United a cîștigat acel campionat, căci și Sir Alex avea pe cine să se bazeze, Cristiano Ronaldo, Tevez și Roney jucînd pe atunci cu toții alături de mai tinerii Giggs, Vidici, Rio Ferdinand, Scholes. De atunci așteaptă fanii lui Liverpool un semn de superioritate față de Manchester United. Iar acest semn a venit duminică, Liverpool cîștigînd mult mai clar decît rezultatul de 3-0 final și de eventuala senzație lăsată unora care nu vor să vadă realitatea de cele 3 penaltyuri dictate împotriva lui United, pentru prima dată în istorie pe Old Trafford.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Brendan Rodgers pare să fi găsit în acest 4-3-1-2, cu Sterling ca număr 10 și Gerrard ca număr 5 (am folosit numerele de pe tricou ca semnificație arhicunoscută a poziției din teren) formula cîștigătoare. A mai folosit-o, a mai și schimbat-o pe alocuri, însă contra lui United ea a funcționat, echipa lui David Moyes fiind cu adevărat impotentă la momentul construcției. Despre Manchester United cu altă ocazie, căci nimic nu e nou sub soare aici, dezastrul fiind extrem de aproape. Liverpool merită în întregime acest text. De vreme ce Rodgers a găsit formula și de vreme ce echipa concurează cu șanse la cîștigarea titlului, căci are de jucat acasă și cu City și cu Chelsea, nu văd de ce în sezonul viitor Liverpool nu și-ar propune titlul ca obiectiv foarte clar. Sînt convins că și-l va propune, dar pentru asta va trebui să definească o vară extrem de activă pe partea de mercato. Liverpool trebuie să mai aducă măcar un jucător de valoarea lui Luis Suarez, nu neapărat în atac, și nu trebuie să-l piardă pe uruguayan. Nu știu care demers e mai complicat, teamă mi-e că al doilea, căci după acest sezon fantastic, dacă va face și un Mondial bun, Luis Suarez va fi extrem de căutat și ademenit. Banii n-au miros, oricît de mult ar vrea unii să creadă altceva, sună frumos ”You never walk alone”, dar și mai frumos sună pentru unii fotbaliști zerourile din contracte. Luis Suarez nu-i Gerrard și ăsta cred că ar trebui să fie obiectivul în vară, păstrarea lui, căci e esențial în jocul echipei.
Două vorbe și despre Gerrad, dacă tot am pomenit de el. faptul că Steve G nu are în palmares un titlu de campion al Angliei e un mare paradox al fotbalului și, poate, o mare nedreptate. La 34 de ani, Gerrard pare a fi atins maturitatea deplină. Știe cît și cum să alerge, cum și unde să deposedeze, unde și cum să paseze. Nu mai e acel Gerrard care alerga dintr-o parte în alta a terenului ca un posedat. Rafa Benitez își amintea, într-un interviu de acum cîțiva ani, de jucătorul său favorit la Liverpool și povestea cum de multe ori era obligat să-l schimbe pentru că punea atît de mult suflet în tot ceea ce făcea încît, alergînd prea mult, își pierdea energia. Problema lui Gerrard la Liverpool în toți acești ani a fost că nu mai avea în echipă un coleg la fel de bun ca el. Acum îl are pe Luis Suarez, iar în doi visele se pot transforma mult mai lesne în realitate
Florentino Perez e un tip care, o recunoaște chiar el foarte franc, știe mai puțin fotbal și mai mult ”business”. E mai pregătit, așadar, să facă bani din fotbal decît fotbal în sine, dar plecînd de la acest concept a izbutit de-a lungul anilor să facă fotbal cu bani. Mult fotbal, dar și mulți, foarte mulți bani. Ei bine, Florentino Perez, care așa cum spuneam nu se pricepe atît de bine la fotbal încît să nu-și asculte colaboratorii, l-a vrut pe Carlo Anceloti antrenor de mult. Încă din vara lui 2009, atunci cînd a recîștigat președinția Realului. A mers atunci pe mîna lui Manuel Pellegrini, la recomandarea lui Jose Angel Sanchez.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Paranteză. Jose Angel Sanchez, directorul general executiv al Realului, e omul de maximă încredere al lui Florentino Perez. În 2000, atunci când Florentino a cîștigat primul său mandat ca președinte, în urma acelei afaceri Figo, de care puțini își mai amintesc, Jose Angel Sanchez avea 32 de ani și era cel mai tînăr membru al consiliului de conducere. Absolvent de filologie, nu știa prea multe despre fotbal, dar deprinsese cunoștințe temeinice despre marketing, căci lucrase la celebra firmă de jocuri pe calculator SEGA. Lui Jose Angel Sanchez, a cărui urcare în ierarhia madrilenă a surpins pe toată lumea, i se datorează, se zice, uluitoarea creștere a brandului Real Madrid din punct de vedere economic. Grație acestei creșteri, el a devenit cel mai important colaborator al lui Florentino Perez, omul de sfaturile căruia ”presidente” ascultă întotdeauna.
Se spune că Florentino l-ar fi vrut pe Ancelotti și-n 2010. Pe el sau pe Wenger. L-a ascultat și de data asta pe Jose Angel Sanchez și l-a pus pe Mourinho. Dar după ce Mourinho a decis să plece, nimic nu l-a mai împiedicat pe Florentino Perez să-l aducă pe italian ca antrenor. Nici măcar opoziția celor de la PSG, a căror forță financiară o știm, o opoziție explicabilă, căci PSG-ul de azi ar fi fost, cred, și mai tare cu Ancelotti pe bancă decât cu Blanc. E o părere proprie.
Ar trebui să ne întrebăm ce a văzut așa special Florentino în Ancelotti. Probabil că informațiile sale despre stilul italianului merg mult mai departe decît cele pe care le avem noi. Noi știm așa: că Ancelotti a fost un mare fotbalist, foarte mare chiar. Descoperit la Roma, a atins maturitatea deplină în Milanul lui Sacchi, prima echipă completă a fotbalului modern. De la principiile lui Sacchi a plecat și Guardiola. Ancelotti juca la mijloc, lîngă Rijkaard, cu Evani și Donadoni completînd o linie colosală. Era epoca unui 4-4-2 ce greu se schimba. Mai știm că a antrenat Parma, Juve, Milan, Chelsea și PSG și că a luat titlul în 3 țări. Milanul său din perioada 2002-2007 ar fi trebuit și el să marcheze o epocă. A cîștigat de două ori Liga și poate ar fi trebuit s-o mai ia de două ori, căci acea eliminare din 2004, contra lui Depor după 4-1 acasă în tur, și acea finală pierdută cu Liverpool, la Atena, după 3-0 la pauză, fac parte din categoria accidentelor, a miracolelor ce nu se mai repetă. În acele campanii, Milanul era cea mai bună echipă și e interesant de discutat ce s-ar fi ales din destinul lui Jose Mourinho dacă s-ar fi întîlnit, în semifinalele sezonului 2003-2004 cu Milan și nu cu Depor. Mai merită reamintit, nu știu dacă în ultimul rînd, că Ancelotti a fost cel care l-a reinventat pe Pirlo. S-a inspirat un pic de la bătrînul Carlo Mazzone, care-i atribuise, în 2001, un rol asemănător pe cînd Pirlo juca la Brescia, dar Ancelotti și-a dat seama că Pirlo răspunde mai bine jucînd mai retras și a procedat în consecință. Cum vi se pare acum o paralelă între Pirlo și reinventarea lui Di Maria?
Probabil că Florentino cunoștea mai multe decît noi. Aflase pesemne că Ancelotti e un antrenor care poate să creeze o excelentă atmosferă în vestiar. Știe să lucreze cu marii jucători, știe să și-i apropie și știe cum să-i liniștească. Nu cred că-și amintește cineva de vreun conflict al lui Ancelotti cu un fotbalist pe parcursul carierei sale. După 3 ani de furtuni și uragane de tip Mourinho, Ancelotti reprezintă un front atmosferic de care Madridul avea nevoie. A spus-o chiar cel mai important om al vestiarului, Cristiano Ronaldo.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
N-o să mă refer la masacrul de la Gelsenkirchen. Mai ales că scorul e un pic mincinos, logic ar fi fost să se termine 10-2 sau 12-2 pentru Real, la ocaziile avute. Uitîndu-ne la Schalke și amintindu-ne un pic și de Leverkusen, demolată la rîndu-i de PSG, ne dăm seama ce mari probleme de lot a avut Jurgen Klopp la Dortmund dacă echipa sa poate fi acum sub Bayer în clasament și la egalitate cu Schalke. Acolo, în Germania, unde nu cîștigase decît o dată în 25 de meciuri, grație lui Roberto Carlos, Real Madrid a aruncat mănușa echipei care a ucis orice fel de suspans și de competiție în Bundesliga, Bayern Munchen. În momentul ăsta, cred că Guardiola și-a recîștigat un vechi inamic, pe Real, ce pare, repet, la momentul ăsta, singurul adversar valid pentru trupa lui Pep. Iar motivația asta, pentru Pep vine excelent.
Revenind la Ancelotti, faptul că a reușit să treacă peste o toamnă convulsivă, în care a luat bătaie și de la Barcelona și de la Atletico, a făcut egal la Torino și a bătut pe Juve, acasă, cu ajutorul arbitrilor, ca să discutăm doar de bornele importante, e meritul său și al stilului său deloc încăpățînat de a gîndi lucrurile. Cînd a văzut că ceva n-a mers, a schimbat, cînd a simțit că Di Maria îl poate ajuta mai mult din teren decît ca rezervă a lui Bale sau Cristiano, i-a găsit locul. Cînd a știut că Xabi Alonso e pregătit, l-a aruncat în luptă fără să-l forțeze, iar acum Alonso e omul cheie la mijlocul terenului. A schimbat acel 4-2-3-1 din startul sezonului într-un 4-3-3 ce se transformă, priviți-l mai atent pe Xavi Alonso!, de multe ori într-un 3-2-2-3 ce oferă tripletei ”BBC” din față atîtea variante de atac încît e imposibil ca golurile să nu vină.
Evident, mai sînt 3 luni de competiție, și multe se pot întâmpla. Urmează vizita pe ”Calderon”, iar Atletico nu e Schalke, căci Simeone nu e tipul de om care să uite sau să ierte și nici nu e Jens Keller, antrenorul lui Schalke, care se trezea vorbind înainte de meci: ”După Bayern, Real Madrid e cea mai bună echipă din lume. Dar nici noi nu suntem atît de răi”. Și a urmat acea sinucidere în masă, cu acea formulă bizară de joc.
Deocamdată, astăzi, Real Madrid arată foarte bine și tare mi-aș dori o dublă manșă cu Bayern sau chiar cu PSG. Clasico vom avea deja două, încă două poate ar fi cam multe. Spectacolul ar fi, cred, grandios. Pentru că Real Madrid arată foarte bine, meritele sunt ale lui Ancelotti.
P.S.
Două vorbe despre prestația echipelor din Anglia în această primă manșă a ”optimilor”. Un singur egal, scos de Chelsea și trei înfrîngeri cu același scor, două dintre ele acasă, au reaprins dezbaterea despre forța pe care o are Premier League. Mă refer că au reaprins dezbaterea în Anglia și nu la noi, căci pe aici multă lume confundă spectacolul cu forța, apropo și de Bundesliga. A spus-o Roy Keane cu subiect și predicat, și dacă nici el nu știe ce înseamnă Premier League, cine să mai știe. Că City și Arsenal au pierdut, poate e explicabil, dar că United s-a făcut de rîs în Grecia, iar Chelsea n-a putut bate în Turcia nu prea mai e.
Subiectul e mai amplu, deci merită dezbătut pe larg. Poate cu altă ocazie. Anul trecut, Anglia n-a avut echipă în ”sferturile” Ligii, dar aș prefera să aștept meciurile retur, fiindcă nu-s așa convins că Manchester United nu se poate totuși califica, de Chelsea nu mai vorbesc, ba chiar îndrăznesc să spun că și City are șansele ei. Eu cred, și am spus-o la Euro Fotbal, că echipele din Anglia plătesc factura unui campionat extrem de solicitant și mult mai echilibrat decît pînă acum, cu meciuri multe, complicate, greu de cîștigat și cu o situație la vîrf ce implică mult efort fizic, dar și psihic. Antrenorii nu mai pot face rotații, căci nu-și permit pași greșiți, iar asta se vede. Fotbalul e jucat de oameni, nu de roboți.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Titlul poate părea un paradox. Momentul potrivit în cel mai nepotrivit moment. Poate că și este un paradox. Eu cred însă că ambele variante se susțin. Arsenal-Manchester United se joacă în cel mai nepotrivit moment pentru ambele, dar poate fi cel mai potrivit moment pentru o ieșire din criză, pentru ambele.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Poate că unii vor spune că Arsenal nu e în criză, spre deosebire de Manchester United, care chiar e. Aș putea fi de acord că nu se compară situațiile. Dar nu cred că la Arsenal e o situație de calm deplin, o pace absolută. Să pierzi, ca lider al clasamentului, detaliu foarte important, de o asemena manieră în care Arsenal a făcut-o pe ”Anfield”, după ce pierduse, într-o manieră asemănătoare pe ”Etihad” cu City, dar și pe terenul lui United ”în criză”, nu e un punct în sprijinul afirmației că Arsenal merită e capabilă să cîștige campionatul. Inițial am scris ”merită”, apoi am corectat, dacă-l va cîștiga înseamnă că a meritat, dacă nu-l va cîștiga, înseamnă că nu a meritat, așa văd eu lucrurile, ideea că un trofeu e nemeritat mi se pare utopică.
Criză, necriză, minicriză, cum doriți să-i spuneți, meciul cu United vine într-un moment în care, poate, ar fi fost mai bine ca adversar să fie o altă echipă. Wenger promite să risipească toate dubiile în partida cu Manchester United. Problema e și dacă nu le risipește? Coincidență, după eșecul drastic de pe terenul lui Manchester City, pentru Arsenal a venit un duel cu Chelsea, acum, după Liverpool, vine un duel cu Manchester United. Arsenal-Chelsea s-a terminat 0-0, care tind să cred că e un rezultat bun și azi pentru situația în care se află ambele echipe.
Fără Flamini, om foarte important în concepția tactică, dar și fără accidentații săi, în special Walcott, Wenger nu poate varia foarte mult, nu poate inova. Poate spera ca apărarea să fie mai concentrată la fazele fixe, dar mai ales că Mesut Ozil își va recăpăta forma de la începutul sezonului. Ozil e practic dispărut în acest an 2014. Are doar două pase decisive în ultimele 8 meciuri și nici un gol marcat. În condițiile în care, în primele 12 etape adunase 6 pase decisive și 4 goluri. Influența sa în jocul ”tunarilor” s-a diminuat inexplicabil, în consecință și jocul ”tunarilor” s-a diminuat. După meciul de pe ”Anfield”, scriam că Ozil și-a pierdut principalul aliat în teren, pe Walcott. La valoarea lui totuși ar fi normal să-și găsească alți aliați în ceilalți colegi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Și Manchester United, ca echipă vorbesc, cred că și-ar fi dorit un alt adversar pentru această deplasare. Chit că și-n meciurile cu rivali mai slabi cotați, trupa lui Moyes n-a ieșit deloc în evidență. Sau a ieșit, dacă nu e impropriu termenul, în sens negativ. E imposibil că o echipă detalia lui Manchester United să nu aibă altă idee tactică într-un meci acasă cu Fulham decît centrările în careu, zeci de centrări î careu, din orice unghi și poziție, un bombardament ce părea a avea ca punct de plecare ideea ”ai, n-ai mingea, centrezi în careu”.
Cît ar fi răbdarea de mare în fotbalul britanic, cît ar fi de util exemplul lui Brendan Rodgers la Liverpool, situația e un pic la limită. Au început deja să apară opinii despre oportunitatea ideii de continuitate, de a-l lăsa pe David Moyes să-și ducă mai departe proiectul. Opinii ori mai exact întrebări. Eu unul mi-am pus această întrebare înca din mai anul trecut și au fost destui ”pricepuți” care credeau că au răspunsul și care, pesemne, acum sînt printre înverșunații contestatari ai lui Moyes.
Achiziționarea lui Mata a adus un pic de creativitate în joc, dar el nu poate face miracole la o echipă ce necesită o amplă revoluție în vară. Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva acesta a fost motivul pentru care Sir Alex Ferguson a ales să plece, ca să nu fie el în fruntea acestei revoluții ce ar fi făcut victime în rîndul celor mai apropiați lui. M-am întrebat, și e logic s-o fac, de vreme ce motivul invocat atunci, o operație la șold ce l-ar fi ținut departe de terenuri cîteva luni, nu prea stă în picioare, căci nu mi s-a părut că Sir Alex a lipsit vreo clipă din jurul echipei, ba chiar mi s-a părut destul de sprinten. Întrebarea mea rămîne, deși un mic amendament mi-am oferit singur, atunci cînd mi-am amintit că Sir Alex n-a avut nici o problemă în a se despărți de Beckham, de Cristiano, de Van Nistelrooy.
Revenind la prezent, un eșec cu Arsenal n-ar da deloc bine. Și nu știu ce mă face să cred că un eșec ar putea duce la o decizie drastică în ceea ce-l privește pe Moyes. Nu știu dacă mîine, dar într-un viitor mai apropiat decît se anticipa. Se spune că Guus Hiddink așteaptă la cotitură.
United însă nu e nici pe departe condamnată în această seară. Îl are pe Mata, îl are pe Rooney și-l are pe Van Persie, care de cîte ori întîlnește fosta echipă obișnuiește să marcheze.
Pentru ambele echipe însă, ca să revin la ideea din titlu, e momentul potrivit. Momentul potrivit pentru o refacere a imaginii, a moralului, pentru starea de spirit. Din fiecare moment nepotrivit se poate găsi un moment potrivit.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am ratat primul sfert de oră al meciului dintre Liverpool și Arsenal. Se mai întîmplă. Sînt destul de puține ocaziile în care pot vedea un meci acasă, relaxat, fără să am treabă încît pur și simplu am uitat că începe la fără un sfert și nu la fix. Unii ar spune că bătrînețea își face simțită prezența. Posibil. Cert e că am mutat pe meci fix cînd Sterling marca golul de 3-0. Cîteva zeci de secunde mai tîrziu, Sturridge făcea 4-0 și, practic, punea capăt suspansului. A urmat o repriză și jumătate de fotbal ciudat, în care Arsenal, să nu uităm, liderul campionatului înaintea etapei, părea un vas serios avariat, cu cele mai bune piese nefuncționale, cu aparatura de bord deteriorată, pe traseul căruia nu exista decît o singură variantă posibilă: naufragiul.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
S-a terminat 5-1, dar putea fi mai rău, iar amintirea acelui 8-2 de pe ”Old Trafford” cred că a fost prezentă în mintea tuturor fanilor lui Arsenal pe toată durata meciului. Există însă unele diferențe față de acel joc. Acum, Arsenal se prezenta ca o pretendentă la titlu. Am stat și m-a gîndit cînd s-a întîmplat ca o echipă ce încasează o asemenea corecție să cîștige ulterior campionatul? Am pus întrebarea și la Fotbal European, și cineva m-a ajutat cu exemplul unui Liverpool-Manchester United 4-1 de acum ceva vreme. Pînă la urmă, contează cred mai puțin. Ceea ce contează e că Arsenal n-a arătat pe ”Anfield” ca o echipă capabilă să cîștige campionatul în acest sezon. Așa cum, de altfel, n-a arătat nici pe ”Etihad”, cînd City i-a administra un 6-3 de tenis.
Dar despre Arsenal, ceva mai tîrziu. Logic e să încep cu Liverpool. Și tot logic e să mă întreb, la acest moment, dacă Liverpool va fi doar un arbitru în lupta pentru titlu sau se va și implica activ în ea? Privind la Liverpool și la jocul echipei lui Brendan Rodgers, gîndul îmi zboară la Manchester United și la situația ei de acum. Paradoxal, exemplul lui Brendan Rodgers poate veni în sprijinul lui David Moyes. În sezonul trecut, Liverpool își exaspera suporterii, cam cum face United acum, comparațiile cu precedentul antrenor, în speță Dalglish, erau la ordinea zilei, ca și acum la United. Și, ca și acum la United, dacă n-am fi fost în Anglia în mod normal Brendan Rodgers ar fi fost demis, dacă nu în timpul campionatului, măcar la finalul său, cînd Liverpool s-a situat în afara pozițiilor europene.
Că nu s-a întîmplat așa, e meritul șefilor lui Liverpool, dar și filozofiei britanice, a educației mai bine zis. Liverpool în sezonul ăsta arată mult mai bine. Transferurile făcute l-au ajutat pe Rodgers să aibă mai multe variante la îndemînă, astfel că situațiile cînd jucători importanți lipseau să nu afecteze echipa. Cum, de altfel, se întîmplă la Arsenal. Pentru meciul de care vorbim, Rodgers nu i-a avut la dispoziție pe Sakho, Agger, Glen Johnson, Jose Enrique și Lucas. Cu toate astea a găsit resurse pentru un prim ”11” competitiv.
Din punct de vedere tactic, Rodgers s-a adaptat și el. Vechiul său 4-3-3 de la Swansea s-a transformat într-un 4-1-4-1 mult mai mobil și care generează mult mai multă densitate în zonele de mijloc. Parcă și Gerrard și-a găsit poziția ideală, ca vîrf al unui triunghi, cu Henderson și Coutinho, îndreptat însă spre propria poartă, nu spre poarta adversă. Un fel de Pirlo, la Juve, în aceeași figură geometrică pe care o construiește împreună cu Vidal și Pogba. Experiența îl ajută pe Gerrard, intuiția de asemenea, echipa se orientează după poziția sa în teren.
În ciuda concepției lui Rodgers (n-ați uitat sper de Swansea care era numită ”Swanselona” pentru posesia pe care o căuta), Liverpool pare o echipă care se simte foarte bine și atunci cînd e atacată. Apropo și de ce-a pățit Everton, tot pe ”Anfield”. Ba chiar parcă se simte mai bine, în special dacă are avantaj.
Pînă la acest meci cu Arsenal, Liverpool nu bătuse nici o una dintre echipele situate înaintea sa în clasament. A pierdut și cu Arsenal, și cu City și cu Chelsea. Toate partidele însă în deplasare. Acum a învins pe Arsenal, dar mai are de jucat pe ”Anfield” și cu Chelsea, și cu City, dar și cu Tottenham. Văzînd forța pe care ”cormoranii” o au pe propriul stadion, s-ar putea pedala pe ideea că vor arbitra lupta pentru titlu. Liverpool e însă la 6 puncte de liderul Chelsea. De ce n-ar putea intra și ca jucător în lupta pentru titlu? Mai ales că Brendan Rodgers nu va avea mijlocul de săptămînă ocupat cu meciuri europene, iar lotul se poate reface din punct de vedere fizic, ceea ce la echipele din fața sa nu e cazul deocamdată. Seria de partide din Premier League ce sta în fața lui Liverpool, Fulham, Swansea, Southampton, Sunderland, poate oferi răspuns la întrebarea pusă mai sus. Pare o serie lejeră, cu adversari din ”middle class”, dar acestea sînt meciurile în care se vede dacă o echipă e aptă să fie campioană sau nu. E o vorbă veche în fotbal și tare corectă, campionatele se cîștigă cu echipele mari, dar se pierd cu echipele mici.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cîte ceva acum despre Arsenal. Cînd începi meciul de la 0-1 e o problemă. Cînd îl începi de la 0-2, e și mai mare. Cînd e 0-4 la jumătatea primei reprize, problemele iau forma unui bulgăre de zăpadă ce se rostogolește și are tendința de a provoca o avalanșă. Faptul că o echipă ia două goluri din două cornere tinde să devină o obișnuință, căci nu-i prima dată cînd Arsenal se arată expusă la fazele fixe. Reacția de după goluri mi se pare însă de remarcat. Mai exact lipsa de reacție. Cam asta cred că a fost principala problemă a echipei lui Wenger pe ”Anfield”. A părut o echipă resemnată cu eșecul încă din minutul 10 și nimeni n-a încercat să forțeze destinul acestui joc.
Mă întorc la acel 8-2 din august 2011. Atunci, dacă îmi amintesc bine, diferența s-a făcut în ultima jumătate de oră, cu Arsenal în 10 oameni. Fusese 3-1 la pauză, iar Arsenal chiar avusese ocazii. În plus, îmi mai amintesc că Wenger a avut atunci mari probleme în a alcătui o formulă de start competitivă.
Probleme a avut și acum, de acord. În special absența lui Walcott, care lasă echipa fără un jucător care să știe să se demarce. Fără Walcott, toți ceilalți cer și primesc mingea la picior, ceea ce ușurează misiunea echipei adverse. L-aș aduga alături de Walcott și pe Flamini, ce pare foarte important în concepția lui Wenger. Și aș mai adăga teribila criză de formă prin care trece Mesut Ozil. Cel mai important om al echipei nu s-a văzut în momentele grele, a dispărut. În joc a părut o copie a acelui Ozil care-l scotea din minți pe Jose Mourinho la finala Cupei Spaniei dintre Real și Barcelona, de la Valencia. Indolent de multe ori, Ozil a părut într-un soi de letargie, părea un tibetan ce medita la nemurirea sufletului. Mourinho l-a scos atunci în minutul 69, Wenger l-a scos acum în minutul 61.
De la Ozil se așteaptă să fie un lider. Să fie Henry dacă se poate. Să fie Vieira. Să fie chiar și Fabregas, care nu degeaba era purtător de banderolă pe atunci. Mi se pare că Arsenal nu are în momentul ăsta un lider. E ceea ce nu demult a observat și Patrick Vieira, faptul că Arsenal trebuie să învețe să cîștige meciuri jucînd prost. O echipă campioană trebuie să știe și asta, să cîștige jucînd prost. Întrebați-l pe Mourinho!
Dacă am vorbit de programul lui Liverpool, iată și programul lui Arsenal: Manchester United, Liverpool, Bayern Munchen. În 8 zile și în 3 competiții. Apoi, după 3 meciuri aparent mai lejere cu Sunderland, Stoke și Swansea, urmează o perioadă de coșmar veritabil: Bayern, Tottenham, Chelsea (toate în deplasare), City, Everton. Nu există spațiu așadar pentru lamentări. Poate doar pentru o strîngere de rînduri.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
P.S.
Am amintit mai sus de David Moyes și de Manchester United. Lucrurile par a nu se schimba foarte tare la United nici măcar după venirea lui Mata și revenirile lui Van Persie și Rooney. Urmează Arsenal-Manchester United, prilej numai bun de revenire pentru ambele echipe.
Pînă atunci, cea mai bună caracterizare a partidei de pe ”Old Trafford” cu Fulham o reprezintă această poză cu Sir Alex Ferguson. Mai exact reacția lui Sir Alex Ferguson la ceea ce vedea pe teren (lîngă el poate l-ați recunoscut, deși a îmbătrînit foarte tare, e Mick Hucknall, solistul de la Simply Red):
„Because we love it”. Așa a răspuns Jose Mourinho, la conferința de presă de după meciul cu Manchester City, atunci cînd a fost întrebat cum se face că echipa sa joacă foarte bine meciurile importante, cele în care întîlnește adversari puternici ori rivale la titlu. Victoria de pe terenul lui Manchester City s-a adunat la palmaresul foarte bun înregistrat de Chelsea pînă acum, egaluri afară cu Arsenal, Tottenham, Manchester United, victorii acasă cu Liverpool, City și Manchester United. Fiind însă vorba de o victorie și încă de una pe terenul unei contracandidate la titlu, e cu atît mai importantă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
În avancronica partidei, scriam că ”dacă e cineva care să se pună astăzi stavilă în fața entuziasmului ofensiv al celor de la City acesta e Jose Mourinho”. Și așa a fost. Sigur, dincolo de acest ”because we love it” există și cealaltă zicală atît de demonstrată în fotbal, cum că titlurile se cîștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierd în cele cu echipe mici. Aici mai are de lucrat Mourinho, vezi partida cu West Ham United din etapa precedentă, care i-a smuls un atac furios la adresa stilului de joc pe care West Ham a înțeles să-l practice pe ”Stamford Bridge”. Un atac ce poate părea bizar venind din partea lui Mourinho, care nu se dă în lături să folosească orice mijloc pentru a-și învinge adversarii.
Spre exemplu, ideea cu tactica ultradefensivă. Înainte de meciul de pe ”Etihad”, portughezul arunca oarecum nada spre partea adversă atunci cînd declara că nu va pune autobaza în poarta lui Cech. Și anunța apoi că vrea să atace. Iar apoi completa: ”asta o să încerc în primele 10 minute, dar dacă nu se va întîmpla, lumea să știe că n-am putut, nu că n-am vrut”. Lumea a luat-o ca atare, ceva de genul ”da da, s-o creadă el că ne păcălește!”, toți erau convinși că vor vedea o Chelsea apărîndu-se feroce. E posibil ca și Manuel Pellegrini să fi căzut în această capcană, iar modulul foarte ofensiv pe care l-a alcătuit să fie rodul mesajului subliminal indus de Mourinho. Inclusiv folosirea lui Demichelis ca mijlocaș închizător, în locul lui Fernandinho, accidentat în ultimul moment. Cum lipsea și Javi Garcia și cum Jack Rodwell n-a jucat deloc în acest sezon, soluția Demichelis pare a fi explicabilă. Mai ales că argentinianul a mai jucat în această poziție și la Bayern (Ottmar Hitzfeld l-a transformat în fundaș central), pînă cînd a fost forțat să plece din Munchen în urma unei aventuri amoroase cu o parteneră prost aleasă. Demichelis însă, cu toate calitățile sale, are 33 de ani, iar poziția de mijlocaș implică mult mai mult efort și concentrare decît cea de fundaș central. Eu unul nu pricep de ce Pellegrini nu l-a folosit aici pe Vincent Kompany, care, ca și Demichelis, a jucat mult pe această poziție, dar spre difrerență de argentinian, e mult mai tînăr și mai în putere. Poate că belgianul n-ar fi fost atît de ușor depășit de conaționalul său, Eden Hazard, nu neapărat la faza golului, plecată de la Hazard, ci în general. Eden Hazard care a fost, în opinia tuturor, omul meciului. Am explicat nu demult motivele pentru are Mourinho l-a lăsat pe Mata să plece. S-a văzut și pe ”Etihad”, Mata și hazard nu pot juca împreună sub comanda lui Mourinho.
Sînt însă decizii și decizii. Mourinho a surprins inclusiv cu modulul tactic ales. N-a fost deloc 4-3-3, cum mă așteptam eu și cum se așteptau mulți, ci un clasic 4-2-3-1. Fără Oscar, rezervă și cu Arsenal, cu Ramires în locul lui, dar avansat, în linie cu Hazard și Willian. Marele cîștig al acestui meci pentru Chelsea, dincolo de rezultat și de clasament, e Matic. Nu degeaba a fost adus el de Mourinho, chit că se găsesc destui care să speculeze pe seama transferurilor pe care portughezul le tot face, via Jorge Mendes, de la Benfica. Ca și în situația lui Coentrao, ca și la David Luiz, și la Matic jumătate din banii încasați de Benfica merge la un fond de investiții numit ”Benfica Stras”, gestionat de banca ”Espirito Santo” (e o banca, și încă una importantă n Prtugalia, deși numele v-ar putea duce cu gîndul la altceva), fond de investiții în spatele căruia, se spune, s-ar afla Jorge Mendes. Nemanja Matic a făcut însă un meci memorabil. A avut nevoie de cîteva minute pentru a-și intra în ritm și pentru a se înțelege cu David Luiz, însă perechea pe care au făcut-o cei doi mă face să cred că Mourinho și-a găsit mijlocașii defensivi pentru meciurile importante.
La Chelsea a existat o singură problemă. Și mă tem că Mourinho nu mai are cu s-o rezolve în acest sezon. Atacul. În fața porții, Chelsea n-a fost atît de concretă precum ar fi trebuit, n-a reușit să profite de ocaziile pe care și le-a creat. În mod normal, asta nu trebuie să se întîmple. Dacă e ceva care lipsește la Chelsea e un atacant de careu, dar sînt convins că la vară Mourinho va rezolva problema asta.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Manchester City a jucat excepțional un sfert de ceas. Primul. Perioadă în care toți cei care au văzut meciul ar fi pariat pe încă o victorie clară a echipei lui Pellegrini. Cînd Matic și David Luiz și-au făcut însă rodajul, Toure Yaya și David Silva s-au stins și, în consecință, City s-a stins. Negredo a jucat slab, dar Dzeko a fost și mai slab. Absența lui Kun Aguero a părut un element imposibil de acoperit. Kun poate că ar fi găsit o cale de a marca în aceste 15 minute și totul ar fi decurs altfel.
În perspectiva meciului cu Barcelona, absența lui Aguero trebuie că-l îngrijorează tare mult pe Pellegrini. Într-atît de mult încît eu cred că-l va forța pe Aguero în meciul de pe ”Etihad”. E posibil ca luna de absență pe care o anunța Pellegrini la momentul accidentării argentinianului, meciul cu Tottenham de pe ”White Hart Lane”, să fie doar o strategie. Săptămîna trecută, cînd Aguero a fost supus la noi examene, deja se vorbea de 20 de zile de absență. Fix 20 de zile vor fi marți 18 februarie. Vom vedea.
Nu-s convins că formula cu Negredo și Dzeko împreună va fi prea curînd aplicată din nou de pellegrini. cel puțin nu la meciurile importante. Și-a revenit Jovetic, își va reveni Nasri, cred că 4-4-2 nu e cel mai fericit modul pentru City, chit că la Malaga era foarte des folosit de Pellegrini, un soi de 4-4-1-1 totuși, care aici, cu Negredo mai retras, nu dă rezultate.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Premier League s-a echilibrat la vîrf. Arsenal are 55, City și Chelsea au cîte 53. Dacă bătea City, se ducea la 56, iar Chelsea rămînea la 50 și se deschidea un soi de breșă acolo, mai ales că nu mai sînem în toamnă. Pe 4 e Liverpool, la 8 puncte de Arsenal și 6 de celelalte două. Sîmbătă, pe ”Anfield”, se joacă Liverpool-Arsenal. Dacă Liverpool nu bate, cred că iese complet din lupta pentru titlu și va avea bătălia sa pentru locul 4, cu Tottenham și Manchester United. Interesantă și ea prin numele echipelor implicate.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!