Mergem mai departe cu povestea Baloanelor de Aur. O dovadă în plus că există în istoria fotbalului și alte nume foarte mari, nu doar Messi ori Cristiano Ronaldo și al lor etern duel pentru supremație.
Săptămîna trecută, în EPISODUL 1, i-ați putut admira pe Ronaldinho, Zidane, Van Basten, Rumenigge, Cruyff și Beckenbauer. Dacă l-ați ratat, nu-i nimic, AICI găsiți poveștile celor 6.
Astăzi vă propun alte nume mari, uriașe chiar. Tot din trei momente istorice diferite, prilej foarte bun de a observa cum a evoluat fotbalul cu trecerea anilor. Sînt filme ceva mai vechi, e de fapt o serie produsă de France Football despre trofeul pe care prestigioasa revistă l-a inventat. Filmele sînt în limba franceză, dar imaginile nu au nevoie de traducere.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Încep cu RONALDO VS ȘEVCENKO. Doi golgeteri, doi mari atacanți. Despre Ronaldo ați mai putut citi și vedea imagini pe acest blog. Despre Andrei Șevcenko încă nu. Apare cu această ocazie pentru prima dată.
Mai departe, vă invit să ne delectăm cu EUSEBIO VS GEORGE WEAH. Și ei sînt în premieră pe acest blog. N-au avut parte de expunerea mediatică de care ar fi meritat. În special Eusebio, căci așa erau vremurile, însă veți pe imagini ce fotbalist colosal a fost.
Pentru final, am păstrat PLATINI VS DI STEFANO. Astăzi, cei doi sînt mai degrabă asociați cu funcțiile pe care le au. Michel Platini de președinte al UEFA, probabil viitor al FIFA, iar Alfredo Di Stefano, președinte de onoare la Real Madrid. Contestat pentru anumite decizii de azi, Michel Platini a fost un fotbalist uriaș, în veme ce Di Stefano, prezent mereu alături de noile achiziții ”galactice” ale lui Florentino Perez la Real, a fost imens în perioada cînd Real Madrid stăpînea lumea și cucerea cu lejeritate Cupa Campionilor Europeni.
Sper că v-au plăcut imaginile. Dacă da, rămîneți aproape, vor urma și altele!
Cam anul trecut pe vremea asta, transpira în presa din Spania informația că Jose Mourinho va părăsi pe Real Madrid, în iunie 2013, pentru a reveni la Londra, orașul său favorit, în Premier League, campionatul său favorit, la Chelsea, echipa sa favorită. Toate îi erau atunci favorite. Încă din acel moment, lumea se repezea să parieze că, în aceste condiții, Chelsea devenea principala favorită la cîștigarea campionatului în 2014. Presupunere întărită, cîteva luni mai tîrziu, atunci când Sir Alex Ferguson a anunțat că pleacă de la Manchester United.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Sîntem în decembrie 2013. Aprope 6 luni de cînd Jose Mourinho e ”in charge” la Chelsea. Cîți dintre cei care pariau în urmă cu 12 luni pe o revenire triumfală a lui Jose în campionatul Angliei mai sînt acum de aceeași părere? Pînă una-alta, în această perioadă, deși rămîne cu șanse în lupta pentru titlu, Cupa Angliei și Champions League, Chelsea a pierdut două trofee deja, Supercupa Europei, în finala de la Praga, și Cupa Ligii, de unde a fost scoasă de Sunderland, în ”sferturi”
De la acest meci pierdut pe ”Stadium of Light” mi-a venit ideea acestui text. Am comentat partida și mi se pare că Mourinho se confruntă cu destule probleme în această nouă aventură londoneză. Să ne înțelegem, Chelsea are un lot excepțional, eu aș zice că la concurență cu Manchester City pentru a fi cel mai bun din Premier League, dar asta nu e întotdeauna o garanție. Mai ales atunci cînd între antrenor și jucători nu se produce acea chimie care face ca jocul să meargă uns. Iar la Chelsea încă nu merge uns, cel puțin nu merge cum ar vrea Mourinho.
Și aici e o discuție aparte. Jose Mourinho face parte din categoria antrenorilor care cer lotului să se adapteze la ideile lor. Personalitatea sa și succesele pe care le-a avut îl îndeamnă la acest demers. E posibil ca în momentul ăsta lotul lui Chelsea, așa puternic cum e el, să nu se muleze pe ideile lui Mourinho? Eu cred că e foarte posibil, ba aș zice chiar că e probabil. Adaptarea nu e ușoară, nici a antrenorului cu lotul, nici a lotului cu antrenorul, de unde și senzația de permanentă căutare a lui Mourinho pentru găsirea variantei ideale. La un moment dat, pesemne nemulțumit profund de ceea ce vedea, portughezul a folosit un sistem pe care extrem de rar îl utiliza, un 4-4-2, cu Demba Ba și Torres pe aceeași linie de atac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
La precedentele sale experiențe post FC Porto, Mourinho reușise să creeze într-un timp foarte scurt un stil de joc propriu, un fel de ”made in Mou”. Și la Chelsea, prima dată, și la Inter și la Real, fotbalul era gîndit de portughez pe ideea aducerii cît mai rapide a balonului în terenul advers, cu obiectivul de a se crea ocazii. Ceea ce se și reușea. În maniere diferite, dar se reușea. Acum, la ”Chelsea-episodul 2”, jocul e steril, ambiguu, cîteodată plictisitor. Contraatacurile ”made in Mou” de la Real Madrid nu mai există, siguranța defensivă de la Inter de asemenea, cît despre pasa lungă pe Drogba de la ”Chelsea-episodul 1”, nici atît.
Mourinho mai are o problemă. Nu are nici un jucător capabil să intimideze apărările adverse, așa cum o făcea Drogba, cum o făceau Eto”o și ”El principe” Milito ori cum o făcea Cristiano. La Chelsea, vedeta lui Mourinho e Hazard, dar belgianul nu are capacitatea celor de mai sus. Plin de talent, Hazard încă se mișcă destul de puțin și, o mare problemă, se mișcă destul de prost fără minge. Adunați aici faptul că la mijloc nu există un Xabi Alonso, pe care se chinuie acum din răsputeri să-l convingă să vină la Chelsea, un Cambiasso sau un Essien din trecut, capabili să inițieze acțiunile de atac sau contraatac cu o pasă curată și rapidă, la fel cum nu există un Sneijder, un Ozil sau un Lampard, tot din trecut, a căror mișcare între linii să surprindă adversarul. Problemele lui Mata cu Mourinho tocmai de aici apar, Mata nefiind capabil să interpreteze acest rol pe care portughezul l-ar vrea de la el. Adăugați aici și slaba participare a celor 3 atacanți și înțelegem acum obsesia lui Mourinho de a aduce un vîrf care să garanteze un număr de 20 de goluri pe sezon, în toate competițiile. În ziua de azi, Torres + Demba Ba + Eto” fac mai puțin decît Lukaku, ca și cifre, fără ca asta să însemne neapărat că belgianul era o soluție mai bună. Și dacă tot suntem la cifre, iată încă un detaliu intersant, pe care l-am citit pe undeva prin presa engleză. Chelsea are o posesie mai mare decît Arsenal-ul lui Wenger, nu cu mult, dar are, 57% față de 55%, dar această posesie se produce în jumătatea proprie de teren, de-a latul, lent și fără să creeze pericol.
Și totuși, ce-i de făcut? Dacă ținem cont că primele sezoane ale lui Mou au fost mai mereu de tranziție, e posibil să fie la fel și acum. E posibil ca-n iarnă să plece jucători și să vină alții, se tot aud nume, am dat și eu mai sus cîteva. Un lucru e cert, după părerea mea. În momentul ăsta, Mourinho și-a pierdut un pic din aura celui care propunea cel mai reactiv și concret joc din lume. Am senzația că rolul ăsta e din ce în ce mai mult asumat de Diego Simeone la Atletico Madrid. O trecere de la ”The Special One” la ”The Special Sime-One” cum s-ar spune. Însă Mourinho, așa cum îl știm, are mereu pregătită următoarea mutare.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Atît de mult se vorbește în aceste zile despre Balonul Aur de ai senzația că e cel mai important trofeu la care s-ar gîndi un fotbalist. Dacă ar fi să ne luăm după discuțiile din media sau de pe rețelele de socializare, cîștigarea Campionatului Mondial ori a Champions League nu se compară cu performanța de a obține Balonul de Aur. În esență, FIFA și-a atins scopul. În publicitate se spune că nivelul de discuții e cheia oricărei campanii reușite. Ba chiar există și teoria discuțiilor negative. La cît se comentează despre Balonul de Aur, campania e o mare reușită la nivel mediatic și propagandistic și mă gîndesc că festivitatea de decernare va fi la fel de urmărită ca finala Champions League.
Pentru că de vreo cîțiva ani, Balonul de Aur s-a transformat în ”Balonul Messi vs Cristiano”, m-a gîndit că n-ar fi rău să cunoaștem și alți posesori ai acestui trofeu. De pe vremea cînd el era doar un premiu oferit de France Football și redactorii săi din toată lumea, pe criterii subiective ori nu, pe care nu le comenta însă nimeni. Despre bătălia de anul acesta pentru Balonul de Aur am scris pe acest blog, despre dezbaterea Messi vs Cristiano Ronaldo de asemenea. Așa că, hai să vedem și alte exemple!
Am ales astăzi trei dueluri. Din trei epoci diferite. Ronaldinho vs Zidane, Van Basten vs Rumenigge și Cruyff vs Beckenbauer. O să încerc în zilele următoare să completez acest tablou de onoare al premianților cu alte nume. Sînt filme ceva mai vechi, e de fapt o serie produsă de France Football despre trofeul pe care prestigioasa revistă l-a inventat. Filmele sînt în limba franceză, dar imaginile nu au nevoie de traducere.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mai întîi RONALDINHO vs ZIDANE. Despre fiecare dintre ei am postat pe acest blog diverse filme. Despre Zidane, AICI. Iar despre Ronaldinho, AICI. Cei doi au fost de multe ori față în față. În aceeași echipă, niciodată. Ar fi fost, să admitem, genial.
În continuare, VAN BASTEN vs RUMENIGGE. Doi mari atacanți din istoria fotbalului. Van Basten a fost și e prezent pe acest blog, AICI. Rumenigge însă nu. E un prilej să-l descoperiți, sau redescoperiți după caz, pe ”Kalle”, un uriaș golgeter.
Și, în sfîrșit, CRUYFF vs BECKENBAUER. Două legende alte fotbalului, două nume imense. Fiecare creator de legende în felul său, fiecare un reper în felul său. Puțini i-am văzut jucînd pe viu. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp ca să trăiesc pe viu finala Mondialului din 1974, dintre Germania Federală și Olanda. Merită însă efortul de a-i revedea pe ambii.
Acum ceva vreme, Jorge Valdano spunea: ”Cel mai bun jucător din lume e Messi, iar următorul e Messi accidentat”. Fraza nu-i neapărat a lui, a mai spus-o cineva, zău dacă-mi amintesc cine, imediat după returul dintre Barcelona și PSG din primăvară. Cuvintele lui Valdano, identificat repede de unii drept ”madrilen” au înfuriat sectorul ”blanco”, deși n-ar fi trebuit, căci mai întîi Valdano e argentinian, apoi mai e și-n opoziție cu cei care sunt azi la putere la Real, cu Florentino Perez în frunte, și care l-au forțat să plece la presiunile lui Jose Mourinho.
Dar nu despre Valdano aș vrea să vorbim în cele ce urmează. Și nici despre Messi. Ci despre Barcelona. Dar, în context, numele lui Messi n-are cum să dispară.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Barcelona a pierdut la Bilbao. Prima înfrîngere din acest sezon. Nu asta-i problema, în fond trebuia să apară, nu s-a născut echipa care să rămînă neînvinsă la infinit. Iar Athletic Bilbao chiar e foarte bună în acest sezon, cu Valverde, fostul jucător al Barcelonei lui Cruyff (puțină lume își amintește de el), pe care Cruyff l-a văzut ca o opține viabilă de înlocuire a lui Rijkaard, în vara lui 2008. Nici măcar faptul că eșecul de pe ”San Mames” vine la cîteva zile după un alt eșec, pe ”Amsterdam Arena” n-ar fi o problemă prea mare. Se mai întîmplă. Problema e că la Barcelona începe să se vadă o lipsă de atitudine pe teren, dar și, asta mi se pare cel mai preocupant, o lipsă de idei și de curaj dinspre banca tehnică.
Partidele de la Amsterdam și de la Bilbao erau cele pe care Messi le lua pe cont propriu, dădea două-trei goluri și rezolva cazul. Chiar accidentat fiind, vezi meciul din sezonul trecut de la Bilbao, imediat după eșecul de la Munchen. Dependența de Messi pare din nou evidentă în astfel de momente și vine pusă oarecum în contrapartidă cu ceea ce se petrece la Madrid, acolo unde, fără Cristiano, Realul a dat 8 goluri în două meciuri și a stat pe umerii lui Bale, al doilea pilon al grupului. Ceea ce la Barcelona nu s-a întîmplat cu Neymar, nici în Olanda, nici în Țara Bascilor. Sigur, Ajax și Athletic, pe terenul lor, nu se pot compara cu Galata și Valladolid, pe ”Bernabeu”, ca adversari vorbesc. Există însă senzația de care am vorbit mai sus.
Fără Messi, Barcelona n-a avut la Bilbao un șef. În teren. Dar nici pe bancă. Lumea începe să-și pună întrebări dacă Tata Martino e într-adevăr potrivit să conducă un vestiar plin de personalități, pe care să le și pună la punct, eventual, cînd e cazul, sau a fost adus doar ca un tată, care să supravegheze o autogestiune a grupului, cu o atitudine mai degrabă de bunic. E clar că-i foarte greu să-i urmezi lui Guardiola la conducerea echipei. Nu vă repeziți să-mi spuneți că Tata Martino a venit după Tito Villanova, căci Tito a reprezentat doar o inerție, câștigătoare să recunoaștem, a stilului și metodelor lui Pep. Martino pățește cam ceea ce a pățit Sir Bobby Robson, care a venit după Cruyff și nu pricepea defel de ce lumea nu e mulțumită cu ce joacă echipa, chit că îl avea la dispoziție pe brazilianul Ronaldo aflat în cea mai bună formă fizică a carierei sale.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Mi se pare că lui Tata Martino îi lipsește curajul. Nu știu cît poate să se impună, din calitatea lui de argentinian, în fața unui vestiar plin de campioni mondiali și europeni și de triplu cîștigători ai Ligii Campionilor. Îmi amintesc o discuție pe care am avut-o cu Mircea Lucescu, acum mulți ani, pe vremea cînd era antrenor la Beșiktaș și refuzase o ofertă clară de la Olympique Lyon. La mirarea mea, mi-a explicat foarte simplu: ”La Lyon e plin de mari jucători, pentru care eu sunt doar un antrenor din România, o țară ce nu prea contează, nici fotbalistic și nici economic. Știu ce am pățit la Inter și n-am vrut să pățesc la fel”. Unii ar putea să spună că i-a lipsit curajul. Ar fi bine totuși să mai cugete la o astfel de afirmație. Spre exemplu, îmi mai amintesc o poveste, adevărată și ea, pe care am citit-o. Atunci cînd Frank Rijkaard a venit în prima zi la FC Barcelona pentru a se întîlni cu jucătorii, a simțit nevoia să-i adune pe toți și să le spună: ”Eu sunt Frank Rijkaard. Am câștigat de trei ori Liga Campionilor și sînt campion european. Vă rog să-mi spuneți fiecare ce-ați cîștigat!”. Și așa, i-a dominat din start.
Dacă Rijkaard, un nume uriaș în fotbal, a simțit nevoia să-și arate, să zicem, mușchii, Tata Martino mă tem că nu prea poate. Mușchii lui sunt cam molateci în comparație cu cei ai unor jucători. Se vede asta după felul în care se poartă în meciuri, după felul în care face echipa și după felul în care reacționează în momente grele. Guardiola, într-un meci precum cel de duminică seară, schimba sistemul de 3-4 ori, inventa ceva. Poate că pierdea și el, dar măcar încerca. Măcar încerca să joace cu Bartra în locul unui Pique ieșit din formă. Sau încerca să joace cu Neymar pe postul lui Messi, ca 9 fals, pe principiul lui Cruyff, cel mai bun om al tău la cel mai expus om al adversarului. Bilbao a avut un fundaș central de 19 ani, Laporte, care n-a fost mai deloc deranjat. La 0-1, mi se pare bizar să forțezi egalarea scoțîndu-i pe Xavi și Iniesta, pe mîna lui Sergi Roberto, sau să-i acorzi lui Pedro doar 10 minute în condițiile în care Neymar patina ca pe gheață. Parcă Neymar are clauză în contract că nu poate fi scos niciodată din teren.
Barcelona a început bine meciul de la Bilbao, dar pe măsură ce timpul trecea jocul s-a diluat, duelurile au început să fie pierdute, iar la final s-a pierdut oarecum și demnitatea, căci după 0-1 n-a existat nici măcar o ocazie de egalare. Ceea ce pentru Barcelona e anormal. De partea cealaltă, cu mult caracter, echipa lui Valverde a jucat exact ce și-a propus, apărînd un 0-0 inițial și așteptînd o eroare de care să profite. S-a întîmplat ca eroarea să vină de la cel de la care se aștepta cel mai puțin, Iniesta, și asta a fost tot.
Dar poate că asta nu-i rău pentru Barcelona și Tata Martino. Mai e mult până la final, iar valoarea jucătorilor nu s-a diluat. Rămîne doar să priceapă că simpla apariție pe gazon nu garantează nimic.
Acest articol a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Finalurile de an calendaristic, nu fotbalistic, căci în fotbal anul începe în iunie și se termină în mai, aduce după sine decernarea premiilor. Superlativele anului își primesc trofeele și, implicit, recompensa. Care e cu dublă direcție, de simpatie și antipatie. Niciodată decernarea unui premiu nu poate mulțumi pe toată lumea, de fiecare dată există suporteri ai celorlalte tabere, cele perdante, care vor considera că sînt nedreptățiți. Balonul de Aur e cel mai important trofeu fotbalistic la nivel personal, iar în ultimii ani discuțiile legate de el au stîrnit polemici aprinse. Mai ales că în ultimii ani disputa a fost între Messi și Cristiano Ronaldo, între FC Barcelona și Real Madrid așadar, cluburi cu largă reprezentare afectivă la nivel global.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Acum cîteva luni, prin vară, cînd afară era cald și bine, mă întrebam tot aici pe blog cine va lua Balonul de Aur. Spunram atunci că e logic să te gîndești la un fotbalist de la Bayern. Eu mă gîndeam în acele zile la Robben, între tim a apărut numele lui Ribbery, care a și cîștigat de alfel un trofeu personal nu demult. Încercam în acest articol să explic din nou criteriile pe baza cărora se acordă acest Balon de Aur. Acest nou Balon de Aur, căci de cînd FIFA s-a amestacat în tradiționla anchetă a celor de la France Football, criteriile s-au mai schimbat. Înainte era clar, votau corespondenții L`Equipe-France Football, căci era premiul revistei. Era o mînă de oameni, căci oricît de prestigios ar fi grupul de presă nu putea acoperi toate continentele. Cu ajutorul FIFA, votul a devenit universal, pătrunzînd în cele mai îndepărtate colțuri.
Am spus mai sus că am încercat să explic din nou. O mai făcusem la începutul anului, imediat după ce Messi a primit al patrulea Balon consecutiv. Am încercat atunci sa explic de ce întotdeauna Messi. O să reiau cîteva din explicații. În primul rînd, s-au dus vremurile cînd doar trofeele contau. S-au dus așadar vremurile cînd un fundaș precum Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul unei campioane mondiale ce avea în lot mai mulți potențiali cîștigători decît el, dacă e să vorbim de valoare. Trofeele cîștigate reprezintă o parte din motivația celor care votează.
A doua motivație e dată de parcursul pe întregul an. În general însă ultima impresie contează, așa e întotdeauna. Consistența pe tot parcursul anului reprezintă un criteriu foarte important.
Și ar mai fi vorba de imagine. Cei care votează aînt și ei oameni ca noi toți, chit că acum sînt alături de ziariști și selecționeri ori căpitani de echipă. Au și ei preferații lor, simpatiile ori antipatiile lor. Eventual frustrările lor, eventual invidiile lor. Din acest punct de vedere, Messi pleca întotdeauna în avantaj, imaginea sa, plecată de la felul lui de a fi, dar și șlefuită, e limpede, de o echipă întreagă de profesioniști în PR și comunicare, fiind mai bună decît a lui Cristiano, pe care, paradoxal, nu-l avantaja prea tare faptul că arată precum un star de cinema și are alături de el una dintre cele mai frumoase și dorite femei din lume. Și tot din acest punct de vedere, mediatizarea lui Messi și Cristiano, excesivă pe alocuri, îi ajută și în această competiție pentru Balonul de Aur. Fanii lui Real Madrid sînt identificați cu Cristiano, cei ai Barcelonei cu Messi, dar cei ai lui Bayern nu cred că sînt unanim alături de Ribery. Unii cred că l-ar prefera pe Robben, ca să nu mai spun că nemții ar merge mai degrabă alături de unul de-al lor. E un criteriu să știți, degeaba strîmbă din nas unii citind aceste rînduri.
Impactul mediatic pe care-l are Bundesliga la nivel global a crescut mult, foarte mult și de cînd a venit Guardiola la Bayern, căci s-a creat un curent de interes fantastic plecat de la admiratorii lui Pep, printre care mă număr, care au început să studieze mai atent ce și cum face el la Bayern. Însă Bundesliga nu are impactul mediatic de care beneficiază Barcelona, din inerția creată tot de acea echipă a lui Pep, ori Real Madrid sau Manchester United sau Arsenal sau Liverpool sau AC Milan sau Juventus. Asta e situația, Bayern nu se numără printre primele 5 echipe iubite în alte țări decît Germania, chit că a luat Liga Campionilor. Faceți un exercițiu simplu! Cîți dintre prietenii pe care-i aveți simpatizează pe Bayern? Și cîți pe Barcelona, Madrid, United sau celelalte? Cam așa e și la nivel global.
Înainte să se repeadă asupra mea cei care au devenit peste noapte admiratori ai campionatului german, îi rog să-și reamintească, să revadă, cum a fost a doua zi de după finala germană a Ligii Campionilor. În duminica respectivă, știrile cu și despre Bayern campioană a Europei au fost, în multe locuri ale lumii, depășite ca impact emoțional de informația, lansată în primele ore ale dimineții chiar pe site-ul oficial al clubului catalan, Neymar la Barcelona.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Bun. Să revenim la prezent și la întrebarea care ne macină: cine? Cred că putem exclude din start numele lui Messi. A cîștigat campionatul cu Barcelona, dar a avut un an oribil la nivel personal. Din aprilie încoace sare dintr-o leziune musculară în alta. Cine pune însă în discuție cele 4 Baloane precedente cîștigate de el fie greșește, fie e orbit de antipatie. Ar mai fi Cristiano, grupul celor de la Bayern, Ibrahimovici și, ca de obicei în ultimii ani, Xavi și Iniesta, care probabil nu vor cîștiga prea curînd.
Multă lume a sărit la beregata lui Sepp Blatter pentru declarațiile făcute la adresa lui Cristiano și Messi. Chit că ele n-au fost atît grave, e clar că președintele FIFA nu era cazul să se pronunțe față de un premiu pe care-l ofera. E posibil însă ca prin aceste declarații să-i fi făcut un mare serviciu lui Cristiano Ronaldo. A creat un curent de opinie conform căruia FIFA are ceva cu Cristiano și, în speță, cu Real Madrid. Curent speculat prompt de aparatul de PR și relații publice din spatele lui Cristiano și din spatele Realului. E posibil ca acest curent, care se adaugă unei forme excepționale pe care o traversează Cristiano, să ajute la momentul votului. În momentul ăsta, Cristiano e cel mai bun din lume, indiferent de ce vor spune simpatizanții altor fotbaliști.
În dreptul lui Ribery stau trofeele și golurile marcate pentru Bayern. Parcursul ireproșabil al campioanei Europei în Bundesliga și Champions League nu-l ajută însă pe francez. Cristiano salvează Madridul cu golurile sale în majoritatea partidelor, mai nou o face și cu Portugalia, pe care a dus-o aproape de unul singur la Mondiale, Ribery nu prea, căci Bayern n-are nevoie de asta. Dacă am spus despre Cristiano că e cel mai bun din lume la această oră, la fel trebuie să spun despre Bayern, e cea mai puternică echipă din lume în acest moment. Însă e o echipă, un conglomerat de valori, care funcționează ca atare. Cînd Barcelona era cea mai puternică echipă din lume, era Barcelona lui Messi, care dădea o tonă de goluri, Bayern-ul de azi nu e al lui Ribery. Eu așa cred. În schimb, Madridul e al lui Cristiano, la fel și Portugalia.
Pînă la decernare, mai avem timp. Mai sînt meciuri de Liga Campionilor, etape din campionate. Să ne bucurăm, așa cum am mai spus-o în multe ocazii, că putem fi contemporani cu aceste valori. Că le putem vedea și admira fiecare mișcare. La vremea lor, Platini și Maradona împărțeau același campionat, dar imaginile pe care le avem în memorie despre ei sînt destul de puține. Pentru că așa erau vremurile, pentru că Serie A, chit că era cel mai tare campionat din lume, nu se vedea decît în Italia. Acum, grație televiziunii, știm tot.
P.S.
Updatez acest text cu ultima ”ispravă” a lui Cristiano Ronaldo, cele 3 goluri marcate Suediei lui Ibrahimovici, în returul barajului. Reacția comentatorului e genială:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Juventus pe ultimul loc în grupă, cu doar 3 puncte, din 3 egaluri și un eșec, în 4 meciuri, sub Galatasaray și FC Copenhaga, iată un scenariu pe care, să fim serioși, nimeni nu-l anticipa în mijloc de septembrie, atunci înd a început faza grupelor în Champions League. Nu e însă nimic SF, e purul adevăr. E limpede că Juve are mari șanse să se califice în primăvară, dar faptul că are de jucat două finale în ultimele două partide în compania celor două echipe mai slab cotate din grupă e un indiciu că lucrurile n-au mers așa cum trebuie la Torino.
După ce a fost eliminată de Bayern, în sezonul trecut, pe fondul acelei mari greșeli comise de Buffon în startul partidei tur, căci nu se știe ce s-ar fi întîmplat dacă s-ar fi avansat cu 0-0 mai mult timp, Juve promitea tuturor că-și va lua măsuri pentru ca participarea europeană din acest sezon să însemne mai mult decît un sfert de finală. Și chiar și-a luat, căci transferurile făcute arătau un plan bine pus la punct de formare a unui lot capabil să susțină bătăliile din Champions League și Serie A. E posibil ca obsesia de a arăta bine în Champions League să fie un soi de factură plătită de torinezi, căci atunci cînd nu ești liniștit și faci lucrurile sub o anumită presiune pot apărea și erorile. Dincolo de egalul de la Copenhaga și meciul pierdut pe ”Bernabeu”, unde Juve chiar a arătat bine, marele semn de întrebare vine din egalul cu Galata pe teren propriu, căci o echipă italiană de top incapabilă să mențină un rezultat favorabil cu 5 minute înaintea finalului nu e chiar un lucru obișnuit, aș zice chiar anormal. La fel de posibil e ca startul foarte bun al Romei în Serie A să-i fi surprins pe torinezi, căci nu cred că Antonio Conte se aștepta ca o altă echipă să înceapă așa de bine campionatul și să-i strice cumva planurile de rotații. Spre exemplu, Juve a jucat la Parma, sîmbătă, un meci foarte complicat, la care Conte n-a putut să-i menajeze complet pe Pirlo, Tevez, Vidal sau Pogba, căci nu-și permitea nici un pas greșit, care să mărească eventual diferența față de o Roma ce nu e implicată de nici un fel în mijlocul săptămînii.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Meciul cu Real Madrid de la Torino a oferit un detaliu interesant la început. Ambele echipe parcă-și doreau același lucru, anume ca posesia să fie la cealaltă și să poată acționa pe contraatac. Pînă la urmă, Juventus n-a avut ce să facă și a trebuit să atace, căci Madridul lui Ancelotti stătea în propria jumătate, așteptînd o recuperare și o contră. Problema lui Juve e că jucătorii săi nu au prea multă viteză, iar ritmul e dictat de Pirlo în funcție de ceea ce are la dispoziție. Cum Pirlo era bine tamponat, de multe ori s-a trecut la planul B, pasele lungi către Llorente, și abordarea fazei de respingere cu mai multă agresivitate, cu Pogba și Marchisio căutînd zona din spatele lui Khedira și Modrici.
Problema madrilenilor venea din slaba participare defensivă a celor 3 din față. Echipa părea ruptă într-un soi de 1-7-3, ceea ce punea destule probleme apărătorilor, mai ales atunci cînd Pirlo izbutea să depășească pressingul de întîmpinare și să se deplaseze, cu mingea la picior, spre careul advers. Atunci apăreau variantele de pasă în zone laterale și centrările prin spatele fundașilor, așa cum a fost la golul lui Llorente ori la intervenția lui Casillas, atunci cînd Pepe a fost aproape de autogol. Și tot atunci apărea surpriza Pogba drept cel mai avansat jucător al torinezilor, așa cum s-a întîmplat la penaltyul scos de el.
Destul de ciudat, la început Ancelotti a jucat cu Cristiano Ronaldo și Bale pe benzile lor naturale, Bale în stînga și Cristiano în dreapta. Încă un experiment marca Ancelotti, care n-a funcționat, dovadă că s-a renunțat la el în repriza a doua. Atunci cînd Realul a și arătat mult mai bine. Mi se pare inutil să-i disloci pe cei doi din zonele în care sînt cei mai periculoși, adică atunci cînd amîndoi acționează pe picior schimbat, cu fazele ce decurg din această poziționare. În avancronica meciului, scriam aici că Real Madrid are nevoie de un meci de referință în acest sezon. Nu l-a făcut nici de această dată,iar dubiile continuă să plutească peste proiectul lui Ancelotti. Care rezistă grație în principal lui Cristiano, care mi se pare cel mai bun fotbalist al momentului, dar și grație lui Bale, a cărui creștere de formă e constantă. Celor doi li se adaugă Benzema, extrem de util în jocul colectiv. Cu toate astea, identitatea pe care și-o doresc fanii madrileni încă n-a apărut. Madridul a marcat două goluri pe fondul greșelilor comise de Caceres, un jucător ale cărui limite sînt evidente, golul egalizator venind în momentul în care partida se derula după scenariul imaginat de Conte.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
La 2-2, Juve a părut destul de mulțumită. Beneficiind și de cadoul făcut de FC Copenhaga, căci dacă Galata bătea în Danemarca lucrurile erau acum foarte complicate. Așa, ”Bătrîna Doamnă” depinde daor de sine, iar duelurile cu FC Copenhaga acasă și cu Galata în infernul de la Istanbul vor aduce, probabil, calificarea în primăvară, căci diferențele de valoare între Juve și cele două viitoare rivale sînt evidente. Primăvara va fi prinsă însă de pe locul doi, ceea ce înseamnă un adversar complicat în ”optimi”. Între Barcelona, Bayern, PSG, Atletico Madrid, Chelsea ori Arsenal sau Dortmund, cu al doilea meci în deplasare, zău că nu știu ce preferințe ar putea avea torinezii.
Cît despre Real, va aștepta în continuare acel meci de referință. Pînă acum a pierdut cu Barcelona și Atletico, a bătut cum a bătut e Juve și apoi a făcut egal la Torino. Madridul, lot și suporteri, are nevoie de acel declic, care să elibereze presiunile, care să arate că proiectul e viabil, care să arate că vorbim de o echipă coerentă, nu de un grup susținut de forma incredibilă a lui Cristiano.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!