Se fac, iată, 30 de ani de când, vorba unui promo, am fost şi noi stăpânii lumii. Vai, ce mult a trecut! Ce mult am îmbătrânit! Și ce repede! Cât am vrea cu toții să dăm timpul înapoi, să mai trăim o dată acele zile, să mai fim încă o dată tineri! Din păcate nu se poate, trebuie să trăim prezentul, dar să nu uităm niciodată să ne onorăm trecutul. 7 mai rămâne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti. Și conducea, vorba acelui promo, lumea. Citeste mai mult …
La fel cum se întîmplă astăzi cu finalele Champions League, în anii `80 finalele Cupei Campionilor Europeni reprezentau un punct major de interes pentru cei care iubeau fotbalul. Anul 1985 n-a făcut excepție. Se întîlneau în ultimul act, pe 29 mai, Juventus și Liverpool și trebuia să fie o ciocnire între două stiluri de fotbal care-și disputau supremația pe plan continental, stilul englez, ce deținea, prin Liverpool trofeul, și stilul italian, campion mondial în 1982. Din păcate, ceea ce trebuia să fie un meci pentru istoria fotbalulului s-a transformat într-o palmă pe obrazul acestui sport atît de iubit. A fost o ciocnire, dar nu cea de stiluri pe care o așteptau toți, ci una adevărată, fizică, terminată cu morți, răniți, traume și cu o amintire ce ar trebui să rămînă mereu în mintea noastră, ca un exemplu că lucrurile de genul ăsta, privite simplist, dar scăpate apoi de sub control, pot avea urmări dintre cele mai tragice.
O să revin la acest aspect ceva mai încolo.
Îmi amintesc destul de puțin despre acest joc. Erau vremurile în care în România nu conta nimic în afara ”mărețului conducător”. Cred că am văzut meciul la bulgari, așa era moda în Bucureștiul acelor ani, și mi se pare că televiziunea bulgară n-a întrerupt transmisiunea, în ciuda evenimentelor sîngeroase ce se cam contrapuneau doctrinei acelei epoci. E posibil să mă înșel, așa că-i rog pe care-și amintesc mai bine decît mine să mă corecteze dacă e cazul. Cam 90 de minute au durat nefericitele imagini, din care pricepeam destul de greu, căci limba bulgară nu e tocmai apropiată de a nosatră. Știu că după aceea au urmat alte 90 de minute, de ”așa zis” fotbal, căci nimeni nu mai avea chef de așa ceva. De la Platini la Rush, jucătorii celor două echipe au mărturisit că abia ateptau să se termine coșmarul, să ajungă acasă și sa vadă dacă totul e în regulă cu familiile lor. Poate părea ciudat, însă trebuie reamintit că pe vremea aia un telefon internațional nu era așa ușor de dat. Îmi amintesc însă faza golului. Pasa lui Platini către Boniek, intervenția lui Gillespie asupra polonezului extram de clar petrecută în afara careului și penaltyul dictat de arbitru, un elvețian, care cred că a avut în minte un singur lucru: dacă după toate cele întîmplate în tribune, Liverpool cîștigă trofeul, nimic nu ne mai scapă de furia suporterilor italieni.
Erau cîte 30.000 de fani de fiecare tabără. Pe vremea aia, UEFA nu funcționa la parametri de azi. Spre comparație, la finala de la Lisabona de sîmbăta trecută, disputată pe un stadion de dimensiuni oarecum asemănătoare cu ”Heysel”, devenit între timp ”Roi Baudouin”, finalistele au primit doar cîte 17.000 de bilete, din care la suporterii normali au ajuns undeva spre 12.000, căci, nu-i așa, și cluburile au astăzi alte dimensiuni. Erau atunci vremuri tulburi din punct de vedere al publicului, în special Anglia oferea exemple nenumărate. Erau la modă celebrii ”hooligans”, pe care mulți îi idolatrizează și astăzi dintr-un idiot exces de admirație față de anumite manifestări de-a dreptul scelerate. Cu un an înainte, la Roma, italienii și englezii se bătuseră serios pe străzile capitalei italiene, la finala C1 cîștigată de Liverpool pe ”Olimpico” în fața echipei gazdă. Iar englezii, mai puțini decît italienii, o cam încasaseră, așa că promiteau revanșa, în felul lor, la Bruxelles. N-a mai contat că Juventus nu era Roma, pentru ”hooligans” orice vorbitor de limbă italiană devenise o țintă. Merită amintit și faptul că Anglia era condusă atunci de Margareth Thatcher, a cărei popularitate era în scădere din pricina taxelor pe care le impusese și care ezita, tocmai din aceste considerente, să ia măsuri ferme împotriva acestor ”hooligans”. A fost nevoie de încă o tragedie, cea de la Hillsborough, din 1989 pentru ca ”Doamna de Fier” să ia decizia ștergerii cuvîntului ”hooligans” din dicționarul fotbalului.
Multe s-au schimbat de atunci, nu doar în Anglia, trezită poate la realitate și de drastica suspendare primită de la UEFA după acele incidente, ci și în restul Europei. Stadioanele au devenit mai sigure, iar măsurile de securitate s-au înmulțit. Există însă destule categorii de oameni, de tineri mai degrabă, care continuă să suspine la vremurile în care acei ”hooligans” făceau legea. E de ajuns să ne amintim ce s-a întămplat recent în finala Cupei Italiei, pentru a ne da seama că pericolul încă există. Paradoxal, victimele din 1986, italienii, au devenit astăzi un reper în ceea de privește violența. Lor li se adaugă țările din sud-estul Europei, unde noțiunile de democrație și libertate se amestecă în mintea, de multă ori puțină, a unora care cred că stadioanele sînt ale lor, la fel și cluburile, iar fotbaliștii sînt datori să execute ceea ce li se cere din peluză. E frumos să fii suporter, e frumos să iubești o echipă, însă o iubire ce se transformă în constrîngere nu mai are același gust.
De curînd, eram la Lisabona, la finala Champions League, și postam ceva pe Facebook despre frumoasa atmosferă pe care au creat-o spaniolii, în ciuda rivalității existente între Real și Atletico nefiind semnalat nici cel mai mic incident. Cineva, într-un comentariu, nu era de acord cu cuvîntul ”atmosferă” folosit de mine și mă îndemna să văd ce înseamnă atmosferă cu adevărat la un Steaua Roșie-Partizan, la un Palermo-Catania ori la mai știu eu ce meci din Grecia sau Croația. I-am răspuns, la fel cum o fac și acum, că după părerea mea ”atmosferă” la un meci de fotbal nu înseamnă stadion incendiat, bătăi cu forțele de ordine ori măscări strigate în fiecare minut. Înseamnă coregrafii frumoase, dar și capacitatea de a-ți aplauda rivalul atunci cînd acesta cîștigă. Poate că am îmbătrînit eu, dar mi se pare că un meci de fotbal e un spectacol, la care poți merge liniștit cu soția sau logodnica, ori chiar neliniștit cu amanta, dar din alte cauze, nu din cele legate de manifestările unor grupuri de oameni lipsiți de discernămînt.
Astăzi, un ”Heysel” e mai greu de repetat. Din fericire. În interiorul stadioanelor nu prea se mai pot întîmpla astfel de tragedii. În afara lor însă e posibil, iar pericolul e la fel de mare. Fotbalul e un joc pe viață și pe moarte, dar în nici un caz nu trebuie să decidă moartea sau viața celor care vin la stadioane.
Priviți imaginea de mai jos! Vi se pare potrivită cu un meci de fotbal? Vi se pare că disperarea din ochii acelui bărbat și suferința celui pe care-l cară în brațe merită alăturate iubirii față de un club? Eu unul nu cred.
Pentru final, vă invit sa vedeți un documentar de excepție, marca BBC, despre acest episod nefericit din istoria fotbalului. Veți vedea mărturii și imagini inedite, care vor readuce în memorie tragedia petrecută la Bruxelles
Și vă mai invit să urmăriți, dacă aveți răbdare, filmul acelei finale. E transmisia integrală a celor de la RAI, cu incidentele de dinaintea partidei si meciul în sine.
Se fac, iată, 29 de ani de cînd, vorba unui promo, am fost şi noi stăpînii lumii. Vai, ce mult a trecut! Ce mult am îmbătrînit! Și ce repede! Cît am vrea cu toții să dăm timpul înapoi, să mai trăim o dată acele zile, să mai fim încă o dată tineri! Din păcate nu se poate, trebuie să trăim prezentul, dar să nu uităm niciodată să ne onorăm trecutul. 7 mai rămîne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti. Și conducea, vorba acelui promo, lumea.
Am mai spus-o, nu sînt și nu voi fi probabil niciodată stelist, dar asta nu înseamnă că nu știu să respect adevărul și valorile. Ceea ce alții nu fac. Mi-amintesc perfect acea zi de 7 mai. Nu eram stelist nici atunci, dar nici nu pot spune că am ținut cu Barcelona. Pe vremea aia parcă n-aveam porniri de genul ăsta. Mai ales că taică-miu a fost unul dintre românii care au avut marele noroc să fie în galeria Stelei, pe ”Sanchez Pizjuan”. A plecat în dimineața meciului și s-a întors în aceaași noapte și pînă a ajuns acasă habar n-am avut dacă totul e în regulă cu el, dacă zborurile au fost ok, dacă la Sevilla lucrurile au decurs pașnic și tot așa. Pentru cei foarte tineri, care nu se pot despărți de telefonul mobil nici în somn, așa ceva poate părea de neconceput, dar atunci așa erau vremurile, iar în România cu atât mai mult, erau anii cei mai negrii din perioada lui Ceaușescu. Știu că mi-am dorit un tricou, un fular, orice cu care să mă pot lăuda la școală, ca orice copil, dar n-am avut noroc. Valuta era strict interzisă în acele timpuri, puteai ajunge la pușcărie dacă erai prins cu un dolar în buzunar, așa că din generoasa sumă de 5 dolari pe care au primit-o, ca un soi de diurnă, cei care au plecat acolo n-am putut primit decît un pachet de biscuiți și un ziar Sport, din acea zi de 7 mai. Poate că a fost un semn, cine știe! Am păstrat ziarul ăla mulți ani, împreună cu programul meciului, cu celebra fotografie a Stelei sub are scria ”Steaua de Budapest”. Din păcate nu mai am nici ziarul, nici programul. S-au rătăcit pe la Gazetă, i le-am dat lui Andrei Vochin atunci cînd a scris cartea despre Steaua 1986, și nu mai știu ce s-a întîmplat cu ele. În fine, asta să fie paguba mea.
Steaua, clubul în sine, nu face nimic pentru a marca această dată. Nu face de ani buni, ceea ce nu e normal. Sprițul cîmpenesc organizat într-o zonă splendidă pentru agroturism nu reprezintă decît o încercare a unora de o vopsi o stare de nepăsare a celor care ar trebui să facă din momentul Sevilla 1986 un reper istoric. Astăzi e un pic mai complicat, finanțatorul tocmai ce a ieșit din pușcărie, dar altădată nu era. Spre exemplu în 2011, cînd s-au făcut 25 de ani, ori în 2006, cînd s-au împlinit 20 de ani.
Pe de altă parte, nu e nici o mirare că finanţatorul nu e parcurs de nici o emoţie cînd se vorbeşte despre 7 mai 1986. Pe vremea aia era un demn habarnist în ale fotbalului, nu că acum ar fi o enciclopedie, şi un destoinic crescător de animale. Pesemne că-şi aduce mai repede aminte cum mergea iaurtul pe 7 mai 1986 decît cum au transformat Lăcătuş şi Balint penaltyurile decisive. Cine au fost cei care au ratat deja e prea mult.
Să revenim la oile noastre! Merge în context. Şi să vorbim despre un lucru important. La care astăzi nici măcar n-am avea curaj să visăm. În 1986 am avut o echipă care a bătut Barcelona. Sînt destui care spun acum că meciul a fost prost, că Steaua doar s-a apărat şi a avut noroc. OK, şi ce dacă? O fac destui și astăzi. Ideea rămîne. Aşa prost cum a jucat, Steaua a fost egala Barcelonei timp de 120 de minute şi a bătut-o la penaltyuri. Iar acel meci nu reprezintă sub nici o formă caracteristica fotbalului Stelei din acea perioadă, absolut strălucitor pe alocuri. “Tiki-taka Barcelona” nu era o caterincă ieftină, zău că era chiar o realitate! Steaua din 1986 pasa mult mai repede decît Steaua de azi, viteza de joc de atunci era peste cea de azi. Luaţi de curiozitate orice meci de atunci, returul cu Anderlecht spre exemplu, şi o să vă convingeţi.
Ce s-ar întîmpla azi la un meci cu Barcelona nu-i greu de imaginat. Au trecut 29 de ani de cînd jucam de la egal la egal cu ei. Între timp, noi am scăzut încontinuu, iar ei au crescut constant. Ei au investit sute de milioane de euro într-o academie de fotbal devenită astăzi un reper în domeniu, în care orice copil ar vrea să ajungă, noi n-am investit în nimic, dimpotrivă, am distrus şi ce aveam. În timp ce ei finanţează calitatea, chiar derapînd uneori de la regulamente, la noi se finanţează doar mediocritatea.
Sînt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Aşa cel puţin se spunea într-o reclamă tv. Se mai spunea ceva acolo: “Fericirea copilului meu e nepreţuită”. Pe 7 mai 1986, milioane de oameni au fost fericiţi. Copiii de atunci au devenit oameni mari, oamenii mari de atunci au mai îmbătrînit. Amintirile lor sînt nepreţuite. Amintirea fericirii de atunci. Şi nici un finanţator din lume nu va putea cumpăra acest sentiment!
7 mai rămîne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti. Ziua cînd, vorba unui promo, am fost şi noi stăpînii lumii. Am mai spus-o, nu sînt și nu voi fi probabil niciodată stelist, dar asta nu înseamnă că nu știu să respect adevărul și valorile. Ceea ce alții nu fac.
Măcar un şpriţ, ceva, putea şi finanţatorul să dea, eventual sacrifica o oaie-două, un miel că tot e perioada Paștelui, şi punea şi de un grătar. Pe de altă parte, nu e nici o mirare. Pe vremea aia era un demn habarnist în ale fotbalului, nu că acum ar fi o enciclopedie, şi un destoinic crescător de animale. Pesemne că-şi aduce mai repede aminte cum mergea iaurtul pe 7 mai 1986 decît că Lăcătuş şi Balint au transformat penaltyurile decisive. Cine au fost cei care au ratat deja e prea mult.
Să revenim la oile noastre! Merge în context. Şi să vorbim despre un lucru important. La care astăzi nici măcar n-am avea curaj să visăm. În 1986 am avut o echipă care a bătut Barcelona. Într-o finală europeana, în cea mai importantă finală europeană posibilă. Sînt destui care spun acum că meciul a fost prost, că Steaua doar s-a apărat şi a avut noroc. OK, şi ce dacă? Ideea rămîne. Aşa prost cum a jucat, Steaua a fost egala Barcelonei timp de 120 de minute şi a bătut-o la penaltyuri.
Iar acel meci nu reprezintă sub nici o formă caracteristica fotbalului Stelei din acea perioadă, absolut strălucitor pe alocuri. “Tiki-taka Barcelona” nu era o caterincă ieftină, zău că era chiar o realitate! Steaua din 1986 pasa mult mai repede decît Steaua de azi, viteza de joc de atunci era peste cea de azi. Luaţi de curiozitate orice meci de atunci, returul cu Anderlecht spre exemplu, şi o să vă convingeţi.
Sînt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Aşa cel puţin se spune într-o reclamă tv. Se mai spune ceva acolo: “Fericirea copilului meu e nepreţuită”. Pe 7 mai 1986, milioane de copii au fost fericiţi. Copiii de atunci au devenit oameni mari, oamenii mari de atunci au mai îmbătrînit. Amintirile lor sînt nepreţuite. Amintirea fericirii de atunci. Şi nici un finanţator din lume nu va putea cumpăra acest sentiment.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!