O să vă întrebați probabil ce legătură există între jucătorii mai sus menționați și Jose Mourinho. Aparent nici una, în afară de Mata, care-i este jucător. Paradoxal însă, există destule. Fie sub forma unor consecințe, fie sub forma unor supoziții, fie sub forma unor dorințe. Alăturarea de mai sus e și un prilej, recunosc, de a pune la un loc cîteva potențiale subiecte într-un singur text.
Să le luăm pe rînd. Încep cu Rooney și pentru că luni seară s-a jucat primul meci important din actuala ediție a Premier League, Manchester United – Chelsea. Se pot spune multe despre acest duel, dar în același timp i foarte puține, căci n-a fost un meci grozav. Jose Mourinho i-a stricat sărbătoarea lui David Moyes, la primul meci pe ”Old Trafford”, la fel cum i-o stricase și lui Sir Alex Ferguson, la ultimul meci al acestuia în Champions League, tot pe ”Teatrul Viselor”.
Nu știu dacă acea dublă manșă cu United l-a inspirat pe Mourinho în vreun fel. Știu doar că simpla parcurgere a primului ”11” e o limpede declarație de intenții. Cu 3 vîrfuri de atac în lot, fiecare cu caracteristici destul de diferite, Mourinho a ales să înceapă fără nici unul, în cel mai pur stil Guardiola, pe care-l va revedea vineri, la Praga. Chiar, ar fi interesant să vedem o Supercupă a Europei în care nici una dintre echipă să nu aibă în formulele de start un atacant de careu.
Teoretic, ideea lui Mourinho de a-l distribui ca vîrf fals pe Schurrle avea legătură cu Vidici și Ferdinand, cei doi fundași centrali aleși de Moyes. Una din marile calități ale lui Schurrle e capacitatea de explozie în fța unor apărători greoi, imobili, așa cum, aparent, ar trebui să fie cei doi mai sus menționați. Dacă asta a plănuit, Mourinho s-a păcălit, căci atît Vidici cît și Ferdinand au jucat foarte bine, au fost foarte atenți și n-au lăsat nimic la voia întîmplării. Mulți îi văd pe cei doi un pic uzați, mulți consideră că perioada lor de glorie a cam trecut, însă la acest meci nu s-a văzut. Trebuie să așteptăm însă un alt scenariu, cu un adversar dispus să atace, nu căutînd un 0-0, ca să ne dăm seama dacă e așa ori ba. Căci asta a fost Chelsea luni seară, un adversar puțin dornic să riște, puțin dornic să încerce, puțin dornic să caute și altceva decît un 0-0. Mourinho e un strateg impecabil și știe că un punct pe terenul unei rivale la titlu e extrem de important pentru moralul tuturor. Toată lumea era cu ochii pe el, iar o înfrîngere nu dădea bine deloc.
Apropo de strategie. Fac legătura acum cu Wayne Rooney. Mourinho a știut să încălzească un pic atmosfera înainte de joc cu o înțepătură la adresa lui David Moyes: ”Nu eu am spus despre Rooney că este rezerva lui Van Persie”. Apropo de o declarație mai veche a lui Moyes. Răspunsul acestuia a fost oarecum neașteptat: Rooney titular. Sau poate că asta aștepta Mourinho, ca Rooney să fie supus unui plebiscit pe ”Old Trafford”, eventual fluierat de suporteri, manifestări care să-i deschidă drumul spre un transfer la Chelsea. Am mai citit pe undeva că și formula de start a lui Mourinho ar fi fost tot un mesaj către Rooney, subliminal ori direct, ceva de genul ”uite, n-am atacant, aici ar fi locul tău!”. Mi se pare cam mult, deși cu Mourinho niciodată nu știi cum să interpretezi.
Partea cu plebiscitul, nu i-a ieșit. Rooney a fost ovaționat pe tot parcursul meciului. Reacția publicului a fost impecabilă, căci, să fim sinceri, la cît s-a scris în presa engleză despre dorința sa de a pleca, lumea putea să-l trateze dacă nu ostil, măcar cu răceală. Răspunsul său a fost o prestație foarte bună, un efort constant, o implicare desăvîrșită. Mergînd pe linia scenariilor de mai sus, de ce să nu presupunem că Rooney era cel nervos că Mourinho nu l-a mai vrut și nu l-a mai luat (să nu uităm totuși de transferul lui Willian) și a vrut să-i arate cît de bun e. Și lui, dar și celor de la United, cărora să le reamintească, în contextul unor posibile noi negocieri de prelungire a contractului, care e greutatea lui în echipă.
Priviți graficele de mai jos:
E o comparație între mingiile jucate de Rooney și cele jucate de Van Persie. Nu vă obosiți să numărați, vă spun eu, Rooney are de două ori mai multe atingeri decît Van Persie, în dreptul său aflîndu-se și singurele șuturi cît de cît periculoase pentru integritatea porții lui Peter Cech. E greu de acordat titlul de om al meciului la un 0-0 mai degrabă cenușiu, însă eu i l-aș acorda lui Wayne Rooney. Cred că pentru United ar fi o mare pierdere plecarea lui, la fel cum cred că la Chelsea s-ar încadra perfect, poate într-un sistem mai apropiat de cel cu care Mourinho lua Liga Campionilor la Inter decît într-unul derivat din precedentul său mandat la echipa londoneză. Mai cred că decizia e numai la el.
Aparent fără legătură e cazul Mata. Dar poate exista o legătură. Ciudat, Mata nu s-a regăsit deloc între titularii lui Mourinho în acest start de sezon. Nici el și nici David Luiz. Scuza perfectă e Cupa Confederațiilor, la care ambii au fost prezenți pînă în ultima zi. Dacă ne uităm însă la alte cazuri, vedem că nimeni nu mai e în situația asta, nici măcar Fernando Torres, titular în prima etapă.
Ar putea asta să însemne că Mata și David Luiz nu intra în vederile lui Mourinho? Îl las deoparte pe Luiz, căci mi se pare clar că portughezul merge merge mai întîi pe mîna lui Cahill lîngă Terry, poate și pe a lui Ivanovici, înainte să se gîndească la David Luiz. Mi se pare bizară trecerea lui Mata în plan secund. Jucătorul sezonului trecut la Chelsea, nu pare a-l convinge pe deplin pe Mourinho. E posibil ca portughezului să nu-i fie foarte clară prezența în aceeași echipă a lui Eden Hazard și Mata și e destul de bizară totuși aducerea lui Willian, ce nu era, să fim serioși, o necesitate pentru Chelsea. Iar ideea de a-l fura lui Villas Boas sau lui Tottenham nu e una viabilă, așa ceva se face pe forumuri sau la jocurile de tip manager, pe considerentul ”îl iau eu ca să nu-l ia celălalt”. La fotbalul adevărat e altceva, ”îl iau dacă am nevoie de el”, căci 30 de milioane transferul și alte milioane bune salariul nu sînt așa ușor de justificat unui patron ca Abramovici și în nici un caz pe considerentul unei eventuale dușmănii cu Villas Boas.
E ciudat ce i se întîmplă lui Mata. Ceva nu e în regulă, Mai sînt cîteva zile de mercato, bombele acum se dau. Mata s-ar încadra perfect la Manchester United, la fel și David Luiz. United suferă la mijloc, n-are un jucător de ultimă pasă precum Mata. Mai nou, apare varianta Ozil, discret și cenușiu în noua tactică a lui Ancelotti la Real, ba mai nou și un pic îmbufnat după ce a fost schimbat la Granada. Așa cum am spus și-n alte ocazii, limbajului trupului e un barometru de luat în seamă.
Rooney, Mata și Ozil sînt trei jucători ce-n sezonul trecut erau indiscutabili la echipele lor. Situația lor s-a schimbat. Pe unul îl vrea Mourinho, pe altul nu-l prea place Mourinho, iar celălalt suferă după Mourinho. Iată și legătura dintre numele din titlu. Q. e. d.
A început și Premier League, alături de Primera Division. Primele două campionate ale Europei, în statistici, fotbaliști implicați, coeficienți și cote de interes. Dacă despre debutul Barcelonei și debutul Realului am scris într-un text anterior, e timpul să analizăm puțin și etapa inaugurală din Anglia. Am așteptat să joace și Manchester City, pentru a avea toate datele.
Nu vreau să fac o analiză foarte complexă. E totuși prima etapă. Acum ceva vreme, cînd încă mai erau două săptămîni pînă la ora debutului, mă întrebam ce se întîmplă cu Premier League la nivel de transferuri? Care păreau, și par, mai puține ca în alți ani. Scriam acolo că Manchester City s-a mișcat cel mai bine, iar meciul cu Newcastle de luni a confirmat pe deplin asta. În momentul ăsta, repet, e prematur poate să avansăm idei de genul ăsta, dar în momentul ăsta Manchester City mi se pare în pole-position. Are un lot fabulos, dublat pe aproape toate posturile numai cu jucători de valoare, iar concurența interna va fi acerbă și se va nota. Am spus de zeci de ori asta, NIMIC NU E MAI RĂU PENTRU UN FOTBALIST DECÎT LIPSA CONCURENȚEI. Atunci cînd știe că nu are alternativă pe postul său, oricine cade, instinctiv, omenește vorbind, într-un soi de automulțumire. Cînd n-ai cu cine să te compari, ți se pare că ești cel mai bun.
Concurența la City e colosală. Poate așa se explică și reacția lui Nasri, care a intrat excepțional în joc, atunci cînd a fost introdus, în minutul 62. Nasri nu era tocmai cel mai implicat jucător în sezonul trecut. Nu știu dacă în limba franceză există o expresie de la noi, pe care nu-mi permit s-o folosesc aici, dar pe care o știți sigur cu toții atunci cînd caracterizați un astfel de jucători. Ceva cu vîntul :))): Francezii o au pe a lor în schimb, ”je m`en fiche”. Cam așa era Nasri atunci cînd intra pe parcursul meciurilor sub mandatul lui Mancini. Acum a fost altceva, a alergat mult, s-a implicat, iar premiul a venit sub forma unui gol.
Nu știu dacă va prinde loc de titular în meciul următor. Aici e nevoie de o paranteză. La cîte meciuri și competiții se dispută în Anglia, fiecare om al lotului va bifa destule minute. Eu mă refer la meciurile care contează, meciurile tari, cele europene, derbyurile. Acolo trebuie să apari pe gazon, nu în cele obișnuite, și acolo se observă cine e jucător de bază și cine e jucător de lot.
Ca și în meciurile de pregătire, Manuel Pellegrini a mers pe aceeași idee de la Villarrreal și Malaga. Un 4-4-2 destul de clasic, cu tenta lui de 4-4-1-1, cu Dzeko vîrf de lance și Aguero în postură de vîrf 2. Cu Navas inițial pe banda dreaptă, liniar, aspect care cam lipsea în sezonul trecut cînd din benzi se pleca aproape mereu în diagonale spre centru, cu Silva în cealaltă parte și cu doi închizători, Toure Yaya și Fernandinho, capabili să dea și pase de calitate. City e o candidată la toate competițiile în sezonul ăsta și, poate, după două semifinale, inginerul Pellegrini va face pasul către marea finală a Ligii Campionilor.
Mergem mai departe! Rămînem în Manchester ca să vorbim puțin de United. A cîștigat la Swansea, dar jocul a semănat cu cel din sezonul trecut. Pe umerii lui Van Persie a stat această victorie, iar dacă nu am fi fost informați, prin absurd, că Sir Alex Ferguson nu mai e pe bancă, nu ne-am fi dat seama de schimbare. David Moyes încă nu a reușit să imprime acel entuziasm de la Everton, care la United, pe vremea lui Sir Alex, era frecvent domolit de rigori tactice. Dar e abia prima etapă, iar adaptarea la un nou antrenor, vezi și cazul lui Ancelotti la Real Madrid, nu-i așa facilă în toate situațiile. La City se pare că merge mai ușor, asta și pentru că Pellegrini parcă a lăsat mai ușoare frînele tactice pe care le impunea Mancini, dînd mai multă libertate în teren.
Apropo de Swansea, viitorul adversar al Petrolului, pe care mulți o văd, eronat după părerea mea, o echipă ce poate fi învinsă. Mi-a plăcut o caracterizare, pe care am citit-o pe Twitter în timpul meciului, ”Are echipament ca Real Madrid, joacă la fel ca Barcelona și pierde la fel ca Arsenal”. :))) Despre Arsenal, ceva mai încolo, tot în acest registru.
Există însă o mare problemă la Manchester United. Ea se are nume și prenume: Wayne Rooney. ”The goal machine” e altădată a devenit acum un actor cu rol secundar. Priviți imaginea de mai jos:
Echipa se bucură în întregime, el e departe. Se spune în televiziune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Așa mi se pare și mie. Limbajul trupului de puține ori păcălește. Rooney nu e fericit în momentul ăsta. Nu știu dacă e o strategie a impresarilor, așa cum se întîmplă în fotbal, căci și la precedenta renegociere de contract au existat tensiuni, discuții și amenințări, iar rezultatul a fost un salariu foarte mare. E posibil. Mi se pare însă și o criză de personalitate, de ego. Poate și un soi de frustrare. Rooney nu mai e numărul unu la echipă, acesta e Van Persie, nu cred că se poate discuta asta. Pînă și David Moyes a avut momentul său de scăpare, sau poate de sinceritate, cînd a declarat că nu-l va lăsa să plece pe Rooney pentru că nu poate lăsa echipa fără variante în cazul în care lipsește Van Persie. Apoi a revenit și a încercat s-o dreagă, dar răul era deja făcut. Lui Rooney nu i-a picat deloc bine. Vrea să plece, voia să plece însă din sezonul trecut. Poate că după atîția ani la Manchester ar vrea să schimbe ceva în viața lui, poate că vrea să se convingă de ceea ce spun mulți, anume că e între primii 3 atacanți de careu din lume. Atunci cînd analizam obsesia Realului pentru Bale, am scris că în locul lui Florentino Perez m-aș arunca fără ezitare pe pista Rooney. Cu Cristiano, Ozil și Isco, Rooney ar face un careu de poveste la Madrid.
Două vorbe despre Chelsea. Echipa de start din prima etapă nu aduce noutăți în concepția de joc a lui Jose Mourinho. 
Lipsește David Luiz, ceea ce întărește ideea că, în ciuda declarațiilor, el poate pleca. Nu știu dacă spre Barcelona, așa cum ar vrea presa spaniolă, mai degrabă spre Manchester, asta dacă United acceptă să-l lase pe Rooney la Chelsea și să ia un profil de jucător de care, poate, nu are nevoie. La United mai multă nevoie ar fi de un Modrici, de Ozil nu mai vorbesc, decît de un David Luiz. Sau de un Mata, despre care s-a mai vorbit. Un Mata care n-a jucat în prima etapă. A apărut în locul său acest De Bruyne, despre care toată lumea vorbește extrem de frumos, și care se unește la constelația de staruri, incredibilă poate acum vreo 10 ani, din ”naționala” Belgiei, pe care, personal, abia aștept s-o văd la Mondialul din Brazilia. La Chelsea, revenirea la obiceiurile din primul mandat al lui Mourinho par a se face destul de facil. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cu Rooney sau cu Lukaku, pentru că mie mi se pare că Fernando Torres nu e un profil care să-i convină lui Mourinho, la fel și Demba Ba.
Termin cu Arsenal. Promiteam mai sus să mă mențin într-un anume registru, mai degrabă vesel. Cred că fanii lui Arsenal vor zîmbi, căci destul au stat încruntați în aceste zile. La Arsenal nu s-a schimbat nimic. Cuvîntul ”prepare” apare la fel de frecvent în ziarele britanice, atunci cînd vine vorba de ținte din mercato. Arsenal se pregătește mereu să facă o ofertă, dar fie n-o face, fie nu-i oferta care trebuie. Iar jucătorii pleacă în alte detinații. Am văzut că s-a realizat și o echipă tip a celor care au fost în discuții cu Arsenal și au ajuns la alții. N-o mai găsesc, dar după modelul de la emisiunea Fotbal European, sigur se va găsi cineva să mă ajute.
Și dacă tot am spus că o imagine face cît o mie de cuvinte, mi se pare că situația de la Arsenal nu necesită o mie de cuvinte. Ea poate fi încadrată în poza de mai jos și în mesajul acelui fan către Arsene Wenger:
FC Barcelona caută un fundaș central. Eric Abidal a fost la FC Barcelona. FC Barcelona nu i-a prelungit contractul lui Eric Abidal. Eric Abidal joacă fundaș central-stîng la primul meci oficial al lui AS Monaco. Joacă toate cele 90 de minute, pe un teren greu, la Bordeaux, și o face foarte bine, aproape fără greșeală. Eric Abidal e convocat la ”naționala” Franței și spune că speră să prindă Mondialul din Brazilia. Între timp, FC Barcelona primește refuzuri pe bandă rulantă de la cluburile unde joacă fundașii pe care-i vrea și se pune problema să nu mai transfere pe nimeni.
Întrebarea e: nu cumva FC Barcelona a greșit cu Abidal? Eu cred că da.
Să le luăm pe rînd. Operațiunea ”fundaș central pentru Barcelona” se repetă deja în fiecare vară, de cînd Rafa Marquez a încetat să mai fie ”El Kaiser de Michoacan”. Cu același rezultat. Barcelona nu găsește fundaș central care să-i convină. Din varii motive. În primul rînd pentru că nu-i ușor să joci fundaș central la Barcelona, în al doilea rînd pentru că toți cei care o pot face sînt legitimați la cluburi foarte puternice care n-au nici un chef să-i piardă, în al treilea rînd pentru că Barcelona, cu excepția legitimă a lui Messi, nu-și poate permite nici un fel de nebunii financiare.
Ar mai fi un al patrulea aspect, care poartă și un nume: Cigrinski. E vorba, pentru cei foarte riguroși, de fundașul lui Șahtior, scris în engleză Chygrynskiy, pe care Guardiola l-a vrut în 2009, văzînd în el urmașul lui Marquez, iar Joan Laporta, președintele de atunci, i l-a cumpărat pentru 25 de milioane de euro. Un an mai tîrziu, urmare a prestațiilor modeste,pe alocuri caraghioase, noul președinte, Sandro Rosell, a izbutit să-l dea înapoi echipei lui Mircea Lucescu cu 15 milioane de euro. De atunci, parcă toată lumea la Barcelona se teme să riște plata unei sume considerabile pentru un posibil eșec.
Nu intru prea tare în detalii de ordin tehnico-tactic pentru a explica de ce nu-i simplu să găsești un fundaș central care să se integreze în jocul Barcelonei. Fundașii centrali care să fie capabili să dea o pasă corectă, la nivelul ierbii și nu la gît sau șold, sînt puțini, iar la Barcelona jocul de construcție începe obligatoriu de aici, de la fundașii centrali și de la portari. Apropo de portar, veți vedea, dacă Victor Valdes nu-și schimbă planurile, ce greutăți va avea Barcelona în găsirea unui înlocuitor în vara viitoare. Un fundaș central la Barcelona trebuie să știe să se apere foarte foarte sus, de multe ori spre centru, să aibă grijă de teritoriul imens lăsat în spatele său, să fie foarte rapid în acoperirea celuilalt fundaș central sau a lateralului, dacă se poate să fie bun la jocul aerian și, în principal, să nu comite gafe majore atunci cînd pasează. Deocamdată nu s-a găsit acest fundaș central care să poată sta lîngă Pique și să fie mai bun decît Puyol. Thiago Silva și David Luiz poate că ar fi, dar e greu să-i iei de la echipele lor, cît despre Hummels, deși nouă ni se pare excelent, se pare că la Barcelona ideile despre acomodarea lui în jocul echipei sînt altele.
În vara trecută a fost preferat Song, deși putea fi adus Thiago Silva. Atunci, brazilianul ar fi acceptat să vină pe un salariu mai mic la Barcelona decît la PSG, acum nu mai e cazul, căci și PSG e o echipă din ce în ce mai mare. Și Song e un exemplu în sine despre cît de greu e să pătrunzi în jocul catalanilor, căci pe cînd era la Arsenal, Song părea ideal pentru Barcelona, iar cînd a ajuns la Barcelona a început să-și arate limitele. Se va merge și-n sezonul ăsta, probabil, tot pe mîna lui Puyol, Mascherano și Pique, ceea ce înseamnă un risc imens, ținînd cont de accidentările din ce în ce mai dese ale lui Puyol și fluctuațiile de formă ale lui Pique. Plus că Mascherano a avut și el o accidentare urîtă de curînd.
Și așa fac legătura cu Abidal.
Eric Abidal e un exemplu pentru toată lumea. Un exemplu că nimic nu poate sta în calea voinței, că suferințele, oricît de grele ar fi, pot fi învinse cu o motivație de neatins. Să cîștigi bătălia vieții e cel mai frumos exemplu de autodepășire. Iar Eric Abidal a dat acest exemplu. A luptat cu îndîrjire și nu și-a uitat colegii, echipa. A fost de multe ori prezent, în timpul convalescenței, alături de colegi, i-a încurajat cum a putut mai bine, fără să-și dea seama, poate, că doar simpla lui prezență e o motivație perfectă.
A fost atît de discret Abidal pe finalul sezonului trecut! Putea să se folosească de imaginea sa pentru a forța mîna clubului, dar n-a făcut-o. Nu pricep de ce Tito Vilanova, el însuși implicat într-o luptă asemănătoare, nu i-a dat ocazia să joace mai mult pe finalul unui campionat cîștigat încă din decembrie. Poate că așa ar fi arătat că se poate conta pe el.
Discuția e acum pe două planuri. Eu cred că Barcelona putea să-i prelungească înțelegerea lui Abidal măcar pe un an. Era triumful tuturor, era cea mai potrivită expresie a motto-ului ”Mes que un club” pe care și l-a însușit Barcelona, era o demonstrație a ideei de victorie, a ideii de profesionism, a ideii de motivație. Dincolo de planul, să-i zicem, uman, e și cel sportiv. Văzîndu-l pe Abidal în meciul celor de la Monaco cu Bordeaux nu mi s-a părut că nu ar fi avut loc la Barcelona. Nu mi s-a părut că nu putea fi al patrulea central, care să dea o mînă de ajutor în momente punctuale. Nu cred că el ar fi vrut să fie titular indiscutabil, așa cum era acum două sezoane, înainte de boală. Nici n-ar avea cum, postul său de fundaș stînga s-a ocupat între timp, căci așa e viața, nimeni nu e de neînlocuit. Cred că simpla continuare la Barcelona ar fi fost pentru el un mare succes. Lacrimile sale în momentul cînd și-a anunțat plecarea arată în mod clar că-i părea rău, că tare ar fi vrut să meargă mai departe.
Nu știu dacă nu cumva greșesc, dacă nu cumva alunec pe panta emoționalului. E posibil. Poate că e bine să mai așteptăm înainte să tragem concluzii. Merg însă pe această idee, că Barcelona a greșit cu Abidal. Dacă e cineva de altă părere, aștept să fiu contrazis.
Fie și pentru că, la un moment dat, dacă ar fi apărut un ipotetic conflict de ego-uri între Messi și Neymar, Eric Abidal ar fi putut să le spună: ”Mă baieți, altele sînt luptele în viață, nu astea!”. În lotul Barcelonei e plin de campioni, e plin de cîștigători de trofee. Nici unul însă n-a cîștigat bătălia pe care a cîștigat-o Abidal. Fie și pentru asta i-aș fi prelungit contractul.
Un meci Real Madrid – Chelsea e oricînd un cap de afiș apetisant. Chiar dacă e un ”amical”, de lux, cum se mai spune în ultima vreme acestor partide de pregătire, chiar dacă e oficial. Din ce în ce mai mult în ultimul timp marile cluburi au început să-și programeze astfel de partide de pregătire tari, între ele practic, urmînd oarecum traseul echipelor naționale puternice. Astfel de meciuri aduc beneficii din toate punctele de vedere. Sportiv, vezi cum stai întîlnind un adversar tare și, eventual, poți corecta anumite erori acum, cînd nimic nu e în joc, iar financiar o rețetă bună. Mai ales dacă partidele se joacă prin America sau Asia, unde lumea abia așteaptă să vadă pe viu ceea ce în restul sezonului pot vedea doar la televizor, asta dacă reușesc să se descurce cu orele imposibile pentru aceste continente la care sînt programate duelurile europene. A devenit deja o tradiție și e de presupus că în viitor ea se va extinde.
Am avut, spre exemplu, un ”Derby d”Italia” jucat în America. Un Juve-Inter terminat după multe penaltyuri de departajare. Calendarul, stabilit cu mult înainte, precum și jocul rezultatelor, căci vorbim de o competiție cu dueluri eliminatorii, au adus față în față pe Real Madrid și pe Chelsea. Un meci amical deloc amical însă, căci la mijloc era, în primul rînd, Jose Mourinho, împotriva fostei sale echipe. Și împotriva, mai ales, a lui Cristiano Ronaldo, jucătorul său favorit la un moment dat, devenit între timp o țintă a declarațiilor sale răutăcioase. Am încercat să explic într-un articol precedent ce motive ar fi avut Mou să se comporte astfel față de Cristiano, nu mai revin. Am spus tot acolo despre Cristiano că mi se pare în cel mai bun moment al carierei sale. O să revin asupra acestui aspect, la final.
Despre meci acum. A bătut Real Madrid cu 3-1. Ceea ce, în ciuda faptului că Mourinho a încercat să minimalizeze rezultatul, nu-i o bagatelă. Chelsea e cu o lungime înaintea Realului în ceea ce privește pregătirea, cu toate astea diferențele nu s-au văzut. Ba chiar Real a părut echipa mai proaspătă, mai bine echilibrată fizic, mai dornică să pună mingea în mișcare. La Chelsea parcă s-a observat un soi de reținere, un soi de lipsă de înțelegere a jucătorilor față de ceea ce vrea Mourinho de la ei.
Cine dorește poate vedea un scurt, dar cuprinzător rezumat, al meciului în continuare:
Am văzut cîte ceva din intențiile celor doi antrenori. Mai mult la Real, parcă, decît la Chelsea, deși de ambele părți au fost destule schimbări pe parcursul meciului. Prima repriză e cea care merită consemnată, căci în partea a doua schimbările au afectat calitatea jocului, mai ales că s-a trecut și la ceva experimente. Spre exemplu, dacă e să vorbim de experimente, Ancelotti a probat din nou, mai mult de jumătate de oră în această perioadă, o schemă fără vîrf de atac, cu Di Maria, Ozil, Isco și Cristiano în fața ”închizătorilor”. A fost încercat inclusiv Ozil pe poziția de 9 fals, dar mai mult Cristiano. Realul cam stă în acest moment doar în Benzema ca referință a atacului și e logic ca Ancelotti să se gîndească la posibilitatea, destul de probabilă, ca francezul să fie accidentat sau suspendat la un anumit moment al sezonului și să încerce anumite experimente, dincolo de Morata.
Începutul însă a arătat cam ceea ce vrea Ancelotti de la această echipă. O linie de fund în care, probabil, Pepe va trebui să lupte cu Varane, și înclin să cred că francezul pleacă în avantaj, iar Arbeloa cu Carvajal. Coentrao n-a fost utilizat de loc, ceea ce mă face să cred că e mai degrabă plecat, iar Marcelo s-a descurcat foarte bine, a dat și gol și i-a făcut o ușoară dedicație lui Mourinho, care-l neglijase serios în campionatul trecut, zice-se pentru că n-a vrut să semneze contract de reprezentare cu amicul Jorge Mendes. În față, deși a părut un 4-4-1-1, a fost un clar 4-2-3-1, transformat, în multe momente, în 4-1-4-1. Cu Khedira avînd rolul de bodyguard, efectiv rolul de mijlocaș la acoperire, desemnat să acopere și să închidă. Lîngă el a stat Modrici, ce pare reinventat în aceste perioadă de pregătiri. Poate că Ancelotti, care l-a văzut destul de bine în perioada sa londoneză jucînd excelent la Tottenham pentru că-l avea mereu pe Parker în preajma, gata să-i acopere erorile, încearcă să facă același lucru cu Khedira. Modrici asigură o ieșire la construcție mult mai curată, astfel că prima linie de pasă către croat pare deja o obligație. Iar faptul că se poziționează ușor spre stînga, în zona lui Marcelo și Cristiano, face ca această bandă a Realului să fie un coșmar pentru adversari.
Apoi urmează Isco și Ozil. Va fi spectaculos acest cuplu, sînt convins. Zona de creație, pînă acum situată doar în dreptul lui Ozil, are doi oameni cu capacitate tehnică exemplară. Și o știință a plasării între linii, care-i face extrem de periculoși. Poate că nu mai e Di Maria și slalomurile sale, pe alocuri liniare, în schimb sînt sigur că Real va avea o fază de construcție mult mai artistică, mai estetică.
Cred că, de fapt, asta și încearcă Ancelotti. Să iasă puțin din sfera jocului reactiv practicat de Mourinho, care cam enerva, căci fanii Realului nu vedeau cu ochi buni această strategie prin care Realul se lăsa de multe ori dominat cu bună știință. Automatismele contraatacului funcționează și vor funcționa, vezi meciul cu Everton, iar Ancelotti caută să imprime jocului și un aspect constructiv.
În aceste condiții, lui Xavi Alonso îi va fi greu să se impună, din nou, în primul 11. Eu am rezerve în acest moment față de continuitatea lui la Real. Îi expiră cotractul la vară, deja mai sînt aproape 10 luni pînă atunci, iar timpul lucrează în favoarea lui. Faptul că Real l-a adus pe Illaramendi poate indica și o posibilă resemnare a pierderii lui Xabi Alonso. În vara viitoare sau, de ce nu?, chiar în vara asta. Mourinho îl place mult, sentimentul e reciproc, căci Xabi Alonso a fost singurul din ”garda de fier” a vestiarului care s-a întreținut cu Mou. El și Coentrao, dar pe portughez nu-l includ în această categorie. Nu-i exclus ca Mourinho să forțeze un transfer încă din această vară.
Apropo de Mourinho. S-a văzut cred în această primă repriză cu Real că va merge, în general, pe mîna lui Lukaku ca vîrf de atac mai mult decît pe cea a lui Torres. Lampard și Ramires sînt pilonii liniei de mijloc, iar aici, la Ramires, parcă eu l-aș vedea pe Xabi Alonso. Eden Hazard e cheia jocului mai departe, de talentul lui se leagă speranțele ofensive. N-a jucat Mata, dar e de presupus că o va face, la fel cum cred că și Oscar va avea rolul lui.
N-a jucat deloc David Luiz. Motiv de speculații, mai ales, că, vezi revista presei de azi, Barcelona a făcut o primă ofertă oficială pentru el. În prima repriză, Mourinho a notat tot timpul cîte ceva și cred că i-a folosit mult acest meci de pregătire.
Promiteam ceva despre Cristiano Ronaldo. Am mai spus-o, mi se pare că a ajuns la maturitate deplină. Are un alt comportament pe teren și-n afara lui, iar vestiarul pare că l-a recunoscut ca lider. Ancelotti știe lucrul ăsta, iar faptul că dă de înțeles că portughezul e omul său numărul unu, indiferent de cîte zeci de milioane ar costa Bale sau altcineva, ajută mult. Cristiano primește în momentul ăsta cam același tratament ca Messi la Barcelona. Și mi se pare absolut normal. Știind că Messi n-a avut un final de sezon strălucit și pleacă pe picior de egalitate cu el în lupta pentru Balonul de Aur, Cristiano a plecat ca din pușcă în acest sezon. Eu cred că tot între cei doi se va da lupta pentru acest trofeu. Și asta pentru că vorbim de un trofeu personal, iar Bayern, cea mai bună echipă a momentului, nu propune un personaj de genul ăsta, ci un colectiv. La nivel personal, cifrele lui Ribery, goluri și pase decisive, sînt la mare mare distanță de cele ale lui Messi și Cristiano.
Scriam atunci cînd Messi a primit Balonul de Aur 2013, că lui Cristiano îi lipsește ceva la nivel de imagine, de charismă. Gestul său față de un suporter intrat pe teren în partida cu Chelsea spune că încearcă să se autodepășească și pe acest plan.
Nu mai e mult pînă va începe Premier League. Prilej de calcule, de întrebări, de analize, de presupuneri ori de încercări, din partea specialiștilor sau doar a suporterilor, de a dibui cîte ceva din strategiile pe care le pregătesc echipele. Față de alte veri, mie mi se pare că echipele din Premier League, cu unele excepții, n-au mai fost atît de active pe piața transferurilor. Sigur, există excepții, sau mai bine zis excepția numită Manchester City, dar și ideea, bazată pe experiențe anterioare, că multe manevre se vor face pe ultima sută de metri, în ultimele zile ale lui august deci, după ce campionatul va fi început.
O să încerc în cele ce urmează să fac o scurtă trecere în revistă și, evident, să provoc lumea la discuții. Fiecare dintre echipele pe care le voi aminti merită un articol separat, dar toate la timpul lor.
Am pomenit de Manchester City. Am văzut-o în două meciuri, la Audi Cup, cu Milan și Bayern. Mi se pare o echipă mult mai puternică decît în sezonul trecut. Aș îndrăzni să spun chiar că e cea mai puternică, în momentul ăsta, repet. Achizițiile sînt notabile, dacă nu cumva excelente, căci asigură dubluri de valori sensibil egale aproape pe fiecare post. Ideile lui Manuel Pellegrini încep încet-încet să se vadă, iar mie mi se pare că echipa e mult mai relaxată, mai scăpată din chingile defensive ale lui Mancini, din obsesiile sale derivate din cultura italiană.
Stilul de joc pare un 4-4-1-1, apropiat de partidele europene ale lui Pellegrini la Malaga. Aducerea lui Jesus Navas mi se pare foarte interesantă, căci el asigură variante noi de ordin tactic, ce nu prea existau în lot, acele verticalizări liniare în banda dreaptă. Apoi, Jovetici e iar o achiziție spectaculoasă, un jucător cu o tehnică sclipitoare, ceva mai bună decît a lui Aguero, cu care pare a-și disputa acel loc de vîrf retras, vîrf doi cum i se mai spune. Apropo de Aguero, el a lipsit în cele două meciuri pomenite de mine mai sus și nu-s puțini cei care cred că va fi una din surprizele de la finalul perioadei de mercato, în sensul că ar putea părăsi Manchester City. Rămînînd la achiziții, să-l notăm și pe Fernandinho, adus pe o sumă foarte mare (e stranie legătura de business existentă între City și Șahtior), dar care aduce, la rîndu-i, ceva în plus în zona centrală a echipei, o capacitate mai mare de a gestiona mingea, în comparație cu Toure Yaya, Barry și Javi Garcia. Ultimul, dar nu în cele din urmă, Negredo, cu caracteristici diferite de ale lui Dzeko, adus pentru a acoperi un rol de a lipsit la City, atacantul de careu, cu mobilitate mare, dar cu instinct de killer în fața porții.
Chelsea mi se pare a doua pe listă. A doua pe grila de start, dacă ar fi să vorbim în termeni de Formula 1. Jose Mourinho e un mare cîștig. Stilul său conflictual, ultimul pe lista reacțiilor sale fiind Cristiano Ronaldo, ajută echipa pe care o antrenează, oferindu-i o motivație suplimentară. Mourinho e garanție a revenirii la vechile obiceiuri ale lui Chelsea, din punct de vedere tactic vorbind, căci stilul portughezului e cunosut de toată lumea. E posibil ca, din nou, Chelsea să devină cea mai reactivă echipă din Premier League, așa cum era în prima perioadă a lui Mourinho.
Diferența față de atunci vine din transferuri. Nici Chelsea n-a făcut mutări spectaculoase. Schurrle, chit că s-au dat pe el 22 de milioane, nu reprezintă totuși decît o promisiune, iar Van Ginkel o necunoscută. Iar Lukaku e o revenire la bază, deși e posibil să fie o piesă de rezistență în angrenajul lui Mourinho. E posibil ca Mourinho să-și fi schimbat strategia față de primul său mandat. Pe undeva, aș asemăna transferul lui Schurrle cu cel al lui Ozil la Real Madrid. Nu neapărat din punct de vedere tactic, ci din ceea ce reprezintă jucătorul în momentul ăsta. Ca și Schurrle azi, nici Ozil nu era decît un fotbalist de mare perspectivă, la care se intuia capacitatea de creștere. I-a ieșit cu Ozil lui Mourinho, dacă-i iese și cu Schurrle va fi un alt cîștig pentru naționala Germaniei.
Chelsea era oricum foarte puternică la nivel de lot. În sezonul trecut mi se părea cea mai puternică, acum parcă City i-a luat un pic fața. Trecerea de la stilul Benitez la stilul Mourinho n-are cum să fie convulsivă, căci nici Benitez nu e vreun ofensiv, plus că așezarea în teren e cam aceeași, tot 4-2-3-1. De văzut ce se va întîmpla cu anumiți oameni, gen David Luiz, Torres, chiar Mata, cu care, se aude, Mourinho n-ar avea mare ”feeling”.
O surpriză mi se pare Manchester United. Nu știu dacă neplăcută, o să vedem. United n-a făcut nici o achiziție, ceea ce, trebuie să recunoască toată lumea, nu-i prea obișnuit. Și nici prea normal, căci e limpede că e nevoie de jucători pe unele posturi. Numirea lui David Moyes a fost văzută ca o încercare de menținere a stabilității, căci Moyes e un tip fidel, fotbalistic vorbind, dovada fiind perioada lungă petrecută la Everton.
United a pierdut, prin plecarea lui Sir Alex Ferguson, destul de mult protagonism, căci Moyes e departe de a fi un personaj mediatic. Charismatic nici atît. Din punct devedere al jocului, vom vedea, dar dacă luăm ca punct de plecare Everton, iar alt reper nu avem, ar trebui să vedem un United mai eliberat de rigorile lui Ferguson, un pic mai liber, mai viu, mai vesel. Asta însă necesită ceva timp, iar rezultatele din perioada de pregătire nu prea sînt concludente.
Marea problemă vine însă, așa cum am mai zis, din lipsa transferurilor. Poate că United și-a pierdut, odată cu Sir Alex, acea capacitate de convingere. S-a vorbit de Thiago, și a ajuns la Bayern. Se bate monedă cu Fabregas, deși pare destul de clar că nu vrea să plece de la Barcelona. Lui Sir Alex nu-i scăpau astfel de jucători, așa cum, spre exemplu, nu i-a scăpat Van Persie. Aflînd că e nehotărît, căci City oferea un salariu mai mare, a plecat din cantonamentul echipei din Norvegia, chiar în ziua unui meci amical, și s-a dus la Londra să-l convingă. Și a reușit.
Mai e și problema Rooney, care, brusc și de nicăieri, s-a accidentat. E limpede că nu mai vrea să stea și ar putea fi, apropo de paragraful precedent, marea lovitură de imagine a lui Mourinho.
Arsenal se află într-un soi de letargie. N-a venit nimeni, dar e ceva cu care fanii s-au obișnuit, fără ca asta să fie neapărat de bine. S-a vorbit de Higuain, acum se vorbește de Luis Suarez, dar nu cumva să se întîmple ca în cazul argentinianului. Totul e pus în cîrca lui Wenger, iar lumea n-are cum să nu-și amintească de Henry, Fabregas, Song, Nasri și Van Persie, adică de cei mai buni oameni ai lui Arsenal din ultimii ani. Toți au avut un destin similar, au fost vînduți, iar în locul lor n-a prea venit nimeni. Nu știu însă dacă Wenger e vinovat de toate, căci există oameni deasupra lui în organigramă, iar eu nu-s covins că lui Wenger îi convine așa de tare situația din ultimii ani. Poate că ar vrea și el să aibă la dispoziție un lot cu care să se bată pentru toate trofeele, să vadă și el dacă valoarea lui ca antrenor mai există, nu să fie precum un șef de supermarket, unde totul e de vînzare, iar profitul e obiectivul prioritar, nereușitele în materie de trofee find mascate de jocul agreabil, estetic, al echipei.
Liverpool e în aceeași situație. Aproape că n-a venit nimeni, căci Iago Aspas nu e un transfer de marcă, nici Mignolet, iar Kolo Toure e doar o plombă. Ba Luis Suarez e mai degrabă afară decît înăuntru. Iar Dany Agger e o incertitudine, căci dacă-l vrea Barcelona cu adevărat, va pleca, chit că și-a tatuat ”YNWA” pe deget. Se spune că ar trebui să fie anul lui Brendan Rodgers, că echipa, pe final de sezon, a dat semne că aglutinează ideile antrenorului. Afară din Europa, Liverpool își menține doar statutul de echipă foarte iubită, dar rezultatele se obțin pe baza lotului, nu pe baza iubirii fanilor.
Tottenham s-a mișcat un pic, cu Soldado și Paulinho, dar depinde foarte mult de Bale. Cu cît starea de incertitudine e mai mare, cu atît problemele lui Villas Boas se înmulțesc. Dacă va pleca se va obține o sumă closală, dar timpul rămas pentru transferuri se scurtează și orice echipă care vinde va mări prețul automat știind că Tottenham e în nevoie și are și bani la dispoziție. Tottenham e, deocamdată, o necunoscută. Una e să-l ai pe Bale într-o echipă întărită față de sezonul trecut, alta e să ai 100 de milioane cu care să ieși la shopping.
Nici nu știu cu ce să încep. Cu succesul lui Rafa Benitez, cu copleșitorul ghinion al lui Jorge Jesus sau cu blestemul ce pare a nu se mai termina al celor de la Benfica? Sau poate cu Fernando Torres? Sau poate cu gestul splendid făcut de Terry și Lampard, unul față de celălalt? Ori cu performanțele pe care Chelsea izbutește să le adune în urma unui fotbal nu întotdeauna generos.
O sa încep totuși cu Benfica. Lacrimile au curs și cred ca mai curg încă la Lisabona. Destinul a fost din nou crud cu Benfica și pare că blestemul lui Bela Guttmann nu poate fi nicicum îmblînzit. Pentru cine nu știe, și e posibil ca foarte mulți să fie în situația asta, Bela Guttmann a fost antrenorul maghiar cu care Benfica a cîștigat de două ori consecutiv Cupa Campionilor Europeni. Născut la Budapesta, Guttmann a antrenat pentru o scurta perioadă, în 1946, într-o perioadă de foamete crîncenă ce cuprinsese România, echipa Ciocanul București, grupare din care se va crea, ulterior, Dinamo București. Cu Bela Guttmann antrenor, Benfica a învins în 1961 pe FC Barcelona, în finala de la Berna, iar în 1962 pe Real Madrid, la care străluceau Di Stefano și Puskas, cu 5-3 în finala de la Amsterdam. Atunci, la Amsterdam, după două Cupe ale Campionilor cîștigate, Guttmann a cerut o mărire de salariu. A primit în schimb o demitere din partea conducerii clubului, care a considerat că avîndu-l pe Eusebio în lot e suficient. ”Nici în 100 de ani Benfica n-o să mai cîștige o cupă europeană”, a sunat atunci profeția-blestem a ungurului. Iar Benfica a pierdut, din acel moment, toate finalele în care a jucat. Și au fost 7, din care 5 de Cupa Campionilor. Ultima, miercuri seară, coincidență, la Amsterdam.
Nu știu dacă latura mistico-religioasă trebuie apropiată atît de tare de fotbal. Știu însă că Benfica nu merita să piardă finala cu Chelsea. Sau, cel puțin, nu merita s-o piardă în astfel de circumstanțe. Dacă intra șutul lui Lampard, cu doar cîteva zeci de secunde înainte, poate ar fi fost privit altfel eșecul. Ar fi fost un gol de autor, o execuție magică. Dar așa! Benfica a căzut victimă propriilor erori, căci un astfel de marcaj la o fază fixă, petrecută în ultimul minut, împotriva lui Chelsea, recunoscută ca extrem de tare în astfel de momente ale jocului, e o curată sinucidere. N-o să insist pe latura tehnico-tactică a fazei. A fost suficient de bine analizată la Euro Fotbal. Ideea e limpede, Benfica s-a cam bătut singură.
Pentru că Benfica a fost echipa care a pus fotbalul pe masă la această finală. În avancronica partidei, anticipam că Nicola Gaitan va juca în banda stîngă. Așa a fost, deși grafica de început îl plasa în dreapta. Mai mult, Gaitan a terminat meciul ca fundaș stînga și el era cel care trebuia să țină acea bară pe lîngă care s-a prelins în plasă mingea trimisă cu capul de Ivanovici. N-a ținut-o și consecința a venit imediat. Foarte bine a jucat Matici, pe care sigur cei de la Chelsea îl privesc acum cu alți ochi, care s-a multiplicat pur și simplu la mijlocul terenului, transformîndu-l aproape într-un anonim pe David Luiz.
Benfica are însă o mare problemă. Un mare dezechilibru între atac și apărare. Chelsea dădea senzația că nu are nevoie de prea multe oportunități pentru a da un gol și părea că așteaptă această oportunitate. Chelsea a jucat cam la fel pe tot parcursul meciului. La fel de prost. Cu mici excepții, pe cîteva tronsoane ale partidei, Benfica a avut inițiativa. I-a lipsit însă instinctul de asasin, pe care, spre exemplu, l-a avut Torres.
O să revin la Torres. Deocamdată vreau să mă refer la Jorge Jesus. Să te cheme Jesus și să primești două lovituri aproape identice în interval de 5 zile, iată o cruzime, zău că intolerabilă, a destinului. A căzut în genunchi la Porto, acum n-a mai avut puterea să facă nici măcar asta. Părea înghețat, vaporizat, părea un organism fără materie, ce se prelingea încet-încet spre pămînt. Va trebui să treacă multă vreme pentru ca această ”manita” blestemată să poată fi uitată.
Primul articol pe acest blog s-a numit ”Rafa împotriva furtunii”. A fost despre Rafa Benitez. Si scriam asa: ”E injust să-i fie aplicată lui Rafa Benitez ștampila de antrenor slab doar pentru nereușita de la Inter. Hai să ne gîndim repede și să spunem ce antrenori au facut performanță la Inter după razboi!? Herrera și Mourinho. Sau pentru că nu a luat titlul cu Liverpool? Dar ce s-a ales din Liverpool după plecarea lui se vede!”.
Rafa a muncit exemplar. Inclusiv în momentele cînd toate îi erau împotrivă. În mintea lui Rafa Benitez cred că au fost mii de gînduri. A reușit să treacă peste ele, a depășit toate obstacolele și a reușit, iată, să cîștige încă un trofeu european. Una din mizele numirii sale a fost relansarea pe orbită a starului numit Fernando Torres. La 29 de ani, ”El Nino” e departe de a mai fi un copil, are el însuși ”ninos”, dar rămîne unul din marii atacanți ai fotbalului. E unicul jucător din istorie care a jucat și cîștigat toate finalele importante, Mondial, European, Champions League, Europa League. Blocajul mental în care intrase Torres, poate tot un soi de blestem, asta apropo de Benfica, dar dinspre Liverpool, a fost depășit. La 29 de ani, Torres și-a reactivat opțiunile de a fi și în sezonul viitor atacantul numărul unu al celor de la Chelsea.
Apropo de sezonul viitor. Am scris nu de mult ca aș vrea să știu ce e în mintea lui Roman Abramovici. Și acum aș vrea. Abramovici e într-un moment fericit. Roata destinului s-a întors, iar ghinioanele ce l-au însoțit de-a lungul timpului la Chelsea s-au transformat acum în noroc. E o lege a vieții nu doar a fotbalului. Ceea ce se va întîmpla la Chelsea în sezonul viitor e un mare semn de întrebare. Această echipă pare predestinată să facă performanțe europene doar cu antrenori interimari.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!