După 3-0 în prima manșă pentru Real Madriud, cred că puțini sînt cei care cred cu adevărat că meciul retur de pe ”Calderon” poate provoca o surpriză colosală. Sigur, în fotbal totul e posibil, iar speranța moare întotdeauna ultima. Logica însă te invită la altceva, iar realismul te coboară cu picioarele pe pămînt. Real Madrid are 95 la sută șanse de a merge în finală, mai ales că la Atetico, cît s-ar lega de lucrul ăsta jucătorii lui Simeone, nu joacă stadionul și, mai mult decît atît, nu joacă nici marcatorii echipei, Diego Costa și David Villa.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Această semifinală, cît ar fi ea de jucată, atrage cîteva pericole pentru ambele echipe. Pentru Real Madrid, pericolele se numesc Sergio Ramos și Pepe. Ambii au cartonașe galbene și sînt la unul singur de suspendare. Sincer n-am înțeles de ce Ramos n-a forțat galbenul în tur, astfel încît să piardă returul, dar să stea liniștit în perspectva finalei. La Pepe n-a fost cazul, ar fi însemnat o eliminare atunci. Pentru Ancelotti, lucrurile nu-s simple. Să începi cu ambii jucători e un mare risc, pentru că, privind lucrurile prin prisma rivalității, a presiunii publicului și a celor întîmplate în meciul tur, e puțin probabil ca amîndoi să scape fără cartonaș. Depinde foarte mult de cum vor decurge ostilitățile.
Pe de altă parte, nici să-i lași pe ambii pe banca de rezerve nu mi se pare o idee prea bună. Cu unul va trebui să riște Ancelotti și să-l trimită din primul minut. Aș merge aici pe mîna lui Pepe, care de vreo doi ani pare mai capabil să-și stăpînească pornirile pe care le avea mai demult. Poate că plecarea lui Mourinho l-a ajutat în sensul ăsta, căci relația existentă între ei la început, dar ruptă complet pe final, îl determina pe fundaș să fie foarte enrgic și determinat în încecarea de a-și ajuta cum poate mai bine compatriotul de pe bancă. Chit că asta îl făcea cîteodată să-și piardă luciditatea. Și-a mai revenit însă în ultimul an. Sergio Ramos nu prea, iar presiunea pe care stadionul o va pune asupra lui ar putea să-i creeze probleme de comportament, căci el nu prea știe să se abțină.
Plus că mai e Varane. E momentul prielnic să vezi care e situația sa. În special din punct de vedere fizic, dar și al nivelului de joc, căci în curînd se face anul de cînd s-a accidentat, iar o astfel de perioadă de inactivitate, presărată și cu recidive, lasă urme clare în evoluțiile ulterioare. E o partidă însă de nivel, nu un test amical comod, astfel că merg pe ideea că Varane va fi unul dintre fundașii centrali. La fel cum cred că Isco va primi șanse azi, poate chiar în locul lui Jese, care e totuși prea crud pentru meciuri din 3 în 3 zile.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Pericolul pentru Atletico vine din altă direcție. Se spune mereu ca fotbalul e o stare de spirit și nu cred că se spune în van. După două înfrîngeri consecutive, starea de spirit la Atletico nu-i cea mai bună, ba chiar cred că stă pe muchie de cuțit. O a treia înfrîngere n-ar fi deloc bună din acest punct de vedere, mai ales încă una venită din partea marelui dușman din oraș, cu care urmează să se întîlnească, pe același stadion, duminică 2 martie.
Dincolo de greșelile de arbitraj care au existat împotriva sa, Atletico traversează un tronson de joc slab. Echipa pare obosită, căci Simeone a cam folosit aceiași oameni, cu foarte puține excepții. Ar fi momentul azi ca Diego și Adrian să arate că se poate conta pe ei, la o adică. În zare se vede Milan, chiar așa cu probleme cum e echipa lui Seedorf, iar spre deosebire de sezonul trecut Atletico nu mai poate trata cu relaxare meciurile de campionat pentru a pregăti în liniște finalul de sezon. O victorie astăzi ar mai readuce din moral fotbaliștilor, căci nimic nu e mai rău pentru ei decît să fie obosiți și din punct de vedere fizic și din punct de vedere psihic. După meciul de azi, vine unul acasă cu Valladolid, apoi Milan, apoi încă o deplasare la Pamplona, apoi pauză de o săptămînă, în care echipa se poate reface cît de cît din punct de vedere fizic. E important însă nivelul mental cu care vor fi abordate cele 3 partide de car pomeneam, astfel că rezultatul de azi, chit că în economia dublei manșe nu va conta, e foarte important. Fie și pentru a pune capăt unei perioade absolut incredibile de 5359 de zile de cînd Atletico nu a mai bătut acasă pe Real Madrid. În perspectiva meciului din 2 martie, e un demers cît se poate de onorabil.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Prin primăvară, atunci cînd ideea că Radamel Falcao va abandona Atletico Madrid spre alte zări, mai prietenoase din punct de vedere financiar pentru el și pentru cei din jurul lui, Gică Craioveanu mi-a spus la o emisiune Fotbal European că după ce ”El Tigre” va pleca, Diego Costa va fi cel care-i va lua locul. Nu neapărat ca poziție, pentru că nu au cei doi caracteristici foarte asemănătoare, ci ca importanță în jocul lui Atletico. Eu unul n-am fost foarte convins atunci. Nu-l vedeam pe Diego Costa în stare să devină liderul echipei. Mă bazam pe devierile lui de comportament, pe modul agresiv în care înțelegea să se lupte pe teren, o agresivitate ce de multe ori depășea granițele fair-play-ului, chiar dacă se menținea în granițele regulamentului. Mă gîndeam că nu poate fi lider un fotbalist care nu știe niciodată dacă termină meciul sau dacă va fi eliminat. Ei bine, se pare că m-am înșelat. E bine să asculți de cei care au jucat fotbal și să nu te dai mai deștept decît e cazul, mai ales dacă fotbalul pe care l-ai jucat tu se rezumă la curtea școlii sau la miuțele între colegi, al căror scop principal era berea de după.
Diego Costa a devenit cel mai important om al lui Atletico. Parcursul fără greșeală al echipei i se datorează și lui, poate imediat după Diego Simeone, motivul numărul unu, fără nici un dubiu. Parcă și comportamentul său din teren a devenit mai echilibrat, mai rațional. De alergat aleargă la fel, se luptă la fel, împarte coate cu aceeași dărnicie cu care le primește, dar parcă e mai conștient de rolul său în echipă. E posibil să se întîmple cu el ceea ce se întîmplă cu Mesut Ozil la Arsenal și cu Gonzalo Higuain la Napoli. Ca rolul de lider să le vină bine, să-i responsabilizeze. Ozil și Higuain n-aveau nici o șansă la Real să devină, cîtă vreme există un Cristiano Ronaldo, la fel Diego Costa era mereu la Atletico în umbra lui Falcao. Acum el e numărul unu, beneficiind și de faptul David Villa, care ar trebui, ținînd cont de CV-ul său, să fie liderul, nu are un caracter care să-l recomande pentru așa ceva, e introvertit, liniștit și uneori prea modest.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID GĂSIȚI AICI:
De ceva vreme, presa spaniolă insistă pe ideea că Vicente Del Bosque ar vrea să-l atragă pe Diego Costa spre ”naționala Spaniei. Idee care i-ar surîde și lui Costa, cel puțin așa susțin ziarele din Spania, direct interesate și, deci, oarecum sub semnul întrebării privind totala veridicitate. Se pare că Del Bosque ar fi vrut să-l cheme pe atacantul lui Atletico chiar acum, la meciurile pe care ”La Roja” le are de disputat în preliminariile Mondialului. Ultimele oficiale, căci apoi pînă la turneul final nu vor mai fi decît amicale. Detaliul nu-i minor, căci doar meciurile oficiale contează. Diego Costa are două selecți în ”naționala” Braziliei, dar numai în meciuri amicale, iar regulamentul FIFA spune clar că ele nu contează.
Nu discut aici partea morală a problemei. Mai ales după ce am văzut cu Germania ne-a bătut la tenis de masă cu un contingent de chinezoaice ce nu și-a găsit locul în țara de origine. Se practică lucrul ăsta, ba chiar m-am mirat că nemții n-au naționalizat și vreo cîteva sute de chinezi doar pentru a fi spectatori la meciurile fetelor respective. Vă invit să priviți ”naționala” Elveției de fotbal și să descoperiți, dacă nu știați deja, cîți fotbaliști născuți în afara granițelor țării se regăsesc sub comanda lui Ottmar Hitzfeld. Mă refer strict la partea sportivă.
Spaniolii au trimis o scrisoare la FIFA, solicitînd o poziție a forului mondial. Care a întîrziat, spre nemulțumirea ziarelor, care au titrat că Brazilia are 1-0 în acest duel. Vorbim totuși despre două țări cu mare influență la FIFA, puternice din toate punctele de vedere. Sînt convins că dacă Diego Costa ar fi fost născut în altă țară decît Brazilia n-ar fi avut mari probleme, ba chiar cred că spaniolii nici nu se mai oboseau să întrebe și-l selecționau direct. Mai ales că, în astfel de situații, fotbaliștii aleg ce e mai bine pentru ei și pentru carierele lor.
Paranteză. Înțeleg că, mai nou, e o dispută asemănătoare în ceea ce-l privește pe noua senzație de la Manchester United, Januzaj. Cît ar vrea tatăl său să-l îndrepte spre Albania, mama sa către Kosovo ori bunicii săi către Turcia, eu cred că puștiul de 18 ani va alege tot Belgia. Mai ales că e născut la Bruxelles, iar Belgia are în acest moment o echipă națională incredibilă, cu un viitor luminos înainte. Nu închid paranteza înainte să observ un amănunt interesant, o coincidență ce poate fi fericită: Januzaj e născut pe 5 februarie, în aceeași zi cu Cristiano Ronaldo, Neymar, Tevez și Gică Hagi, cu care, cred, trebuia să încep. Paranteză închisă.
Revin la Diego Costa! Mi se pare că Spania vrea să fure un fotbalist ce poate deveni important pentru Brazilia. Imediat după ce Arsenal l-a transferat pe Ozil, se spune că Mourinho a stopat orice fel de negociere privind trecerea lui Demba Ba la Arsenal, deși tranzacția era pe punctul de a se oficializa, pentru că și-a dat seama că avînd un pasator ca Ozil, Demba Ba devine foarte important, iar Arsenal devină un adversar foarte puternic. Cred că așa gîndește și Spania, ceva de genul decît să joace la Brazilia, mai bine să fie la noi, mai vedem noi ce facem cu el. Din perspectiva Spaniei, Brazilia e una dintre contracandidatele la cîștigarea titlului mondial anul viitor, ba chiar cea mai importantă ținînd cont că e gazdă. Cam la fel a procedat Spania și cu Thiago Alcantara, pe care l-a făcut spaniol, blocîndu-i astfel drumul spre echipa Braziliei, unde, e părerea mea, Thiago avea mai mari șanse să joace decît la Spania. Cam așa e și cu Diego Costa.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Nu știu în ce măsură Diego Costa s-ar putea adapta la stilul Spaniei. Dincolo de faptul că Spania are în acest moment un număr considerabil de atacanți, Fernando Torres, David Villa, Negredo, Soldado, mai nou Michu, convocat în sfîrșit. Plus Llorente, plus Morata. Cam aceeași a fost și situația lui Thiago Alcantara, de care vorbeam mai sus și care a plecat la Bayern ca să încerce să prindă un loc în ”naționala” Spaniei, deși cei care-i blocau titularizarea la Barcelona, Xavi, Iniesta și Fabregas, o fac și în ”La Roja”, plus că mai există un David Silva, un Mata și, mai nou, un Koke.
Diego Costa mi se pare în aceeași situație. Nu știu dacă stilul său de fotbal se adaptează la cel al Spaniei. Stilul de care am vorbit mai sus, fizic în cazul său, cu coate multe și dueluri corporale, reactiv în cazul echipei, căci Atletico e departe ca stil de Barcelona. Iar Barcelona dă, deocamdată, linia și-n naționala Spaniei, cu rezultate excepționale. L-ați vedea pe Diego Costa integrat în stilul Barcelonei? Eu personal nu. Merg atunci mai departe, se poate el integra în reprezentativa Spaniei? Care folosește acel fotbal pe spații restrînse, de combinații, de pase, de tiki-taka, complet diferit de fotbalul pe contraatac, pe spații largi, promovat de Diego Simeone la Atletico. Veți spune că într-o echipă, mai ales într-una națională, e bine să ai fotbaliști cu diverse stiluri, însă mie mi-e greu să cred că Spania va juca vreodată pe contraatac și va renunța la posesie. Mai ales dacă privim în urmă și descoperim că au fost destule meciuri jucate cu Fabregas ca 9 fals.
Mi se pare că la Brazilia nu are un atacant de calibrul lui Diego Costa. Cum mi se pare că nu are un pasator de nivelul lui Thiago Alcantara, care ar fi fost, cred, titular cert în formula lui Scolari. Poate Oscar, asta dacă-i iese lui Mourinho pariul de a-l transforma dintr-un mijlocaș mai degrabă defensiv într-unul creativ. Mai repede își face loc Diego Costa printre titularii Braziliei decît printre cei ai Spaniei.
El e acum la mijloc în acest război. Spune că ar alege Spania, dar jucînd la Madrid i-ar fi greu să declare altceva. Eu totuși cred că va merge la Mondial cu Brazilia. E totuși cea mai logică variantă, chit că, născut în Brazilia trăiește în Spania de cînd avea 19 ani și a obținut, recent, și cetățenia.
În mod normal aș fi început cu Real Madrid. Așa e firesc, indiferent de ce zic și gîndesc unii. Real Madrid e Real Madrid, orice înfrîngere de genul ăsta, într-un derby de genul ăsta, ar trebui tratată din punctul de vedere al echipei cu mai mare impact mediatic. Iar asta e Real Madrid.
N-o s-o fac însă. Despre Real, ceva mai încolo. Deocamdată, să-i dăm lui Atletico prim-planul pe care-l merită. Am spus la finalul meciului de pe ”Bernabeu”, pe care l-am comentat, că mi se pare că Atletico e cea mai bună echipă a Spaniei în acest moment. Am stat apoi și m-am gîndit dacă nu cumva m-am grăbit, dacă nu cumva m-a luat valul unui meci foarte bun, la care crește și adrenalina comentatorilor, nu doar a celor din stadion.
Nu cred însă că am greșit. Atletico e la cel mai bun start din istorie. E la egalitate de puncte cu Barcelona în fruntea Primerei Division, la 5 puncte de Real sînt ambele, doar că spre deosebire de catalani echipa lui Simeone parcă joacă altceva. Nu mă refer la valoarea estetică a fotbalului prestat, ci la efectivitate. Atletico joacă fix ce știe și știe ce joacă. La Barcelona încă ideile nu sînt clare, ori e tiki-taka, ori e fotbal vertical, ori e posesie, ori e apărare cu contraatac. La Atletico nu-i așa. Stilul se menține, iar asta se întîmplă pentru că pe margine Simeone se agită ca un jucător în plus. Am vrut să scriu ca un leu în cușcă, numai că eu, sincer, n-am văzut niciodată leii agitîndu-se în cuști, la toate grădinile zoologice la care am fost, și am fost la cîteva prin Europa, bieții regi ai animalelor păreau la fel de plictisiți precum bugetarii de pe la noi, așteptînd mîncarea fix ca bugetarii de la noi salariul.
Să revenim la Atletico. Și la derby. 13 de ani de așteptare, 13 de ani în care fanii lui ”Atleti” și-au înghițit dezamăgirile, au digerat umilințele și au mestecat de multe ori în gol așteptînd o soartă mai bune. Care, iată, a venit. ”Se caută rival demn pentru un derby decent”, acesta era mesajul pe care suporterii Realului îl afișau ostentativ în toată această perioadă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Azi, Atletico e un rival mai mult decît demn. Eu nu-mi aduc aminte de un meci al Realului pe teren propriu în care spectatorii de pe ”Bernabeu” să nu palpeze nici măcar un minut senzația unei posibile victorii. Nici măcar la eșecurile cu Barcelona, din perioada Guardiola, nu am simțit așa ceva. Sigur, scorul final putea fi altul, putea fi egal, chiar în favoarea Realului cu un ajutor divin, dar ar fi fost mincinos. De fapt, și acest 0-1 e un pic mincinos, mult mai aproape de adevărul din teren era un 0-3.
Despre Diego Simeone am mai vorbit. Despre Diego Costa, nu prea. Cred că o vom mai face. Spaniolii se gîndesc să-l selecționeze în ”La Roja”, iar asta spune multe. Imaginea pe care o lasă Diego Costa nu te invită la prea multe idei pozitive, frumoase. Și asta pentru că Diego Costa nu e vreun frumos. Dimpotrivă, e mai degrabă urît, cu aerul său de bătăuș de cartier, de bodyguard de discotecă. Nu e un dandy în nici un caz. E însă un luptător, un luptător care nu ezită să-și folosească toate armele din dotare, unele dincolo de regulament, dar un fotbalist care termină fiecare meci stors de puteri după zeci de sprinturi, plin de vînătăi după zeci de coate pe care le-a încasat, dar cu siguranță mulțumit că a făcut tot ce i-a stat în putință pentru victoria echipei sale.
În jurul lui Diego Costa a construit celălalt Diego, Simeone, acest nou Atletico, rămas oarecum lipsit de un punct de referință după plecarea lui Radamel Falcao. Diego Costa s-a multiplicat pe ”Bernabeu”, a fost pe tot terenul și cred că fanilor Realului le-a trecut pentru o clipă prin minte că are un frate geamăn care a intrat și el pe teren. Cînd stătea în umbra lui Falcao, Diego Costa era de multe ori superficial, suficient. Acum, în condițiile în care David Villa, chit că are un CV uluitor, e mai degrabă un soi de anti-star, Costa a preluat conducerea echipei, e terminația lui Simeone în teren.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID GĂSIȚI AICI:
Să analizăm puțin derbyul! Simeone și-a făcut perfect temele, la fel cum și le făcuse și pe ”Camp Nou”. O echipă atît de scurtă precum Atletico rar am văzut. Jucătorii parcă sînt legați cu o sfoară, atît de disciplinat se realizează bascularea înainte-înapoi sau stînga-dreapta, în funcție de cum manevrează mingea adversarul. Aproape întotdeauna jucătorul Realului cu mingea la picior era în inferioritate, un doi contra unu sau chiar trei contra unu care făcea imposibilă progresia. În timpul meciului, senzația a fost că David Villa n-a fost în apele lui. Însă ”El Guaje” a făcut un joc de echipă admirabil, a jucat departe de careul advers, a fost un mijlocaș în plus, asigurînd densitate mereu în linia mediană, lăsînd atacul pe umerii puternici ai lui Diego Costa. Mie David Villa mi-a adus aminte în acest meci de Samuel Eto`o de la Inter-ul lui Mourinho, cînd se sacrifica pentru echipă jucînd în bandă și fiind extrem de disciplinat. Dacă Mourinho l-a convins pe camerunez să joace așa, iar Simeone a făcut același lucru cu Villa, putem trage, folosind regula de trei simplă, concluzii.
Nici în partea a doua, cînd a intrat Bale și Realul a început să atace pe benzi lucrurile nu s-au schimbat. Cei doi fundași centrali s-au apropiat de laterali și au creat aceeași superioritate. Mutarea părea riscantă în condițiile în care Realul ar fi avut un atacant în zi bună, însă ceea ce se întîmplă cu Benzema e de domeniul bizarului absolut. Cred că nu va mai dura mult și răbdarea lui Florentino Perez se va termina, iar atunci se va termina și șederea francezului la Madrid. Plus că a încerca să aduci pericol în benzi folosindu-te de Arbeloa și Coentrao e un demers aproape penibil.
Am trecut, ușor-ușor, la Real. Cred că Ancelotti nu știa la ce muncă se înhamă. Nu putem vorbi despre italian ca despre un antrenor prost. Nu poți fi un antrenor prost cu un asemenea CV. La instalare, Ancelotti și-a asumat ideea de schimbare la față a unei echipe ce se construise după ideile lui Mourinho. Deloc simplu demersul, dimpotrivă, mai ales în condițiile în care pilonul de rezistență al echipei, Xabi Alonso, e surprinzător de mult accidentat, în care piesa de creație a echipei, Mesut Ozil, e vîndut dintr-un capriciu de business, în care omul de gol, Benzema, nu are concurență care-i să-i pericliteze locul în echipă și în care vedeta echipei, Cristiano Ronaldo, pare un copil ce și-a pierdut și colegii de joacă și jucăriile, reușind cu toate astea să mențină un ritm rezonabil. Fără Cristiano, Realul ar fi o echipă lipsită de definiție, prelungirea contractului său fiind cel mai inspirat act al lui Florentino de la aducerea sa încoace.
Bizar a fost și ideea lui Ancelotti de a renunța la Modric în echipa de start. Inițial, croatul a fost anunțat de toate sursele posibile, alături de Illaramendi. Ori a fost o eroare de comunicare ori ceva l-a făcut pe Ancelotti să-și schimbe opinia și să-l trimită în joc pe Khedira. Fără Modric, Realul n-a avut cu cine să înceapă acțiunile de atac, diferențele s-au văzut în partea a doua, atunci cînd a intrat Modrici, a intrat și Bale, iar sistemul s-a schimbat din 4-4-2 în 4-2-3-1. Insuficient totuși, chit că Morata a arătat mai bine în 20 de minute decît Benzema în 20 de meciuri. Pentru Real vin vremuri destul de grele, noroc că are un calendar favorabil, căci dacă în Champions League ar fi fost Juventus și nu FC Copenhaga, iar în campionat n-ar fi urmat o deplasare la Levante, cine știe ce s-ar mai fi întîmplat. Pe 26 octombrie însă e ”Clasico” și atunci s-ar putea deschide prima breșă cu adevărat importantă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Termin cu ce am început. Cu Atletico și cu Simeone. Dacă Atletico va ști să gestioneze calendarul infernal al acestui sezon pre-Mondial, atunci avem o candidată clară la titlu și, de ce nu, o posibilă surpriză în Liga Campionilor. Vi se pare, în momentul ăsta, că Bayern, Dortmund, cele două din Manchester, Arsenal, Chelsea, Juventus, PSG, Barcelona sau orice altă echipă vedeți mai sus în lista favoritelor la cîștigarea Champions League e sigură de calificare într-o dublă cu trupa lui Simeone? Mie nu. Intrarea lui Atletico în lupta pentru titlu e o veste tare bună pentru un campionat al Spaniei pe care mulți îl considerau monoton și lipsit de interes.
Cît despre Simeone, o să adaug o idee pe care am văzut-o undeva, cred că în presa engleză. În ceea ce-l privește putem vorbi despre ”THE SPECIAL SIME-ONE”.
Realizat pe ultima sută de metri a perioadei de mercato, transferul lui Mesut Ozil de la Real Madrid la Arsenal poate fi catalogat drept lovitura verii. În condițiile în care Bale, Neymar și celelalte mutări au fost mai mult sau mai puțin anunțate și extrem de mediatizate, excesiv de mediatizate în cazul lui Bale, surpriza provocată de trecerea lui Ozil sub comanda lui Arsene Wenger conferă acestei tranzacții o importanță deosebită.
Pomeneam acum cîteva zile de felul în care Ozil a ieșit de pe teren după ce a fost schimbat la Granada. Îmbufnat, vizibil deranjat de situație, poate de jocul care nu-i mai ieșea, sigur de poziția în care era distribuit. Scriam atunci de limbajul trupului, care e un barometru de luat în seamă și anticipam într-un fel faptul că va pleca de la Real. Mă gîndeam că spre Manchester United, căci mi se părea că ar fi o excelentă soluție pentru David Moyes. Am primit destule mesaje care încercau să mă convingă cît de puțin mă pricep la fotbal dacă pot crede că Real îi va da vreodată drumul lui Ozil. Mesajele veneau de la fanii Madridului, care confundă sentimentele cu realitatea. Una e să-ți placă de Ozil, alta e să încerci să transferi sentimentele tale către anumiți conducători pentru care fotbalul e totuși o afacere.
Ei bine, iată că s-a întîmplat! Real Madrid l-a lăsat să plece pe Ozil, în schimbul unei sume consistente, e adevărat, dar l-a lăsat. Dacă dorea să-l țină îl ținea, așa cum, de exemplu, Barcelona l-a ținut pe Cesc Fabregas, pentru care United oferea o sumă nu cu mult mai mică. Am avut șansa să-l văd jucînd pe Ozil încă de la primele meciuri ale sale la Werder Bremen și, înainte, la Schalke. Am comentat 3 sezoane Bundesliga la Sport Klub și l-am prins în multe meciuri. În special la Werder mi-a plăcut, societatea pe care o făcea la mijlocul terenului cu brazilianul Diego fiind un important punct de reper al jocului agreabil și estetic pe care-l practica echipa din Bremen pe atunci. Se spunea despe el că e născut pentru a juca la Barcelona, căci părea potrivit pentru fotbalul catalanilor. Apoi l-am văzut în și mai multe meciuri odată cu trecerea la Real, destule pe viu, în El Clasico, împotriva Barclonei. Mi s-a părut și mi se pare unul dintre aceia care fac parte din categoria fotbaliștilor, nu a jucătorilor de fotbal. Capabil să dea o pasă genială, să scoată din joc adversari, să ridice privirea și inclusiv să se oprească atunci cînd nimeni nu se aștepta, pentru a-și crea avantaj.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Nu încerc să discut aici dacă Real Madrid a greșit sau nu lăsîndu-l pe Ozil să plece. Eu cred că da, dar părerea mea poate că nu contează. Încerc să analizez ce s-a întîmplat la Real și ce se va întîmpla la Arsenal. Un calcul simplu, grotesc poate, îmi arată că Ozil e la jumătate de preț față de Gareth Bale. Nu e o ștampilă, nu înseamnă că Bale e de două ori mai bun, e doar o constatare, o realitate de mercato.
Am citit o comparație excepțională a celor doi. Dacă prin absurd i-am pune pe Ozil și Bale cu o minge în fața unui zid și le-am cere să iasă din aeastă situație, am constata, cred, cum Ozil găsește o breșă în zid și strecoară balonul pe acolo, în vreme ce Bale dărîmă zidul și merge mai departe. E o realitate și poate că asta nu l-a ajutat pe Ozil. I s-a reproșat de multe ori slaba participare la faza defensivă. Inclusiv Mourinho a făcut-o, deși portughezul a fost cel care a insistat pentru a-l transfera. În ultimul timp, părea că progresase la acest aspect, dar la început era departe de cerințe. Îmi amintesc cum la finala Cupei din 2011, de la Valencia, Mourinho l-a scos pe Ozil prin minutul 70, exasperat de felul în care germanul, plasat dacă bine îmi amintesc în banda dreaptă, căci atunci Mourinho a jucat contra Barcelonei cu 3 închizători, cobora în ajutorul lui Arbeloa. E un amănunt interesant cred, pentru că de atunci Mourinho l-a jucat extrem de rar pe Ozil în acea zonă, distribuindu-l mai mult pe zonă centrală. În schimb, după plecarea lui Mourinho și venirea lui Ancelotti, Ozil a fost iar retrimis în dreapta, centrul fiindu-i destinat lui Isco.
În dreptul lui Ozil rămîn însă pasele decisive pe care le-a dat în acești trei ani și nu neapărat golurile, care veneau ca un fel de bonus. Am găsit în statistici că Ozil avea o acuratețe a paselor în terenul advers de 83 la sută, iar în propriul teren de 86 la sută. Aici era marea calitate a germanului, pasele pe care le dădea și mai ales faptul că greșea foarte rar. Și atunci, de ce a plecat? Spre deosebire alți jucători ai Realului, Ozil n-a fost niciodată admonestat de public pe ”Santiago Bernabeu”. Ceea ce, între alții, i s-a întîmplat inclusiv lui Cristiano Ronaldo. Inclusiv la prezentarea oficială a lui Bale, pe fare dacă n-ați văzut-o o găsiți AICI, s-a produs un episod cînd publicul prezent a scandat, spre enervarea lui Florentino Perez, ”Ozil no se vende”. Ei bine, iată că s-a vîndut.
Cu contrat scadent în 2015, Ozil a solicitat de-a lungul sezonului trecut de mai multe ori o prelungire și o mărire de salariu. Mai ales de cînd tatăl său i-a devenit și impresar. Se spune că în vestiar făcea atmosferă proastă, se izolase, nu comunica deloc și dădea senzația că e deprimat. Venirea lui Isco, mai nou preferatul lui Florentino Perez, prestațiile bune ale acestuia, dar mai ales venirea lui Bale i-au dat pesemne senzația lui Ozil că-și pierde locul în echipă. Mai ales că Ancelotti nu pare adeptul formulelor tactice ale lui Mourinho și merge pe clasicul său braduleț, 4-3-2-1, cu Modrici și Isco în stînga și dreapta lui Khedira, Alonso sau a celui care va fi ”închizător”. Mai sus deja locurile se epuizau pentru Mesut, căci tripleta Cristiano-Benzema-Bale e de neatins. Astfel că plecarea i s-a părut unica soluție, iar dacă asta a coincis cu o mărire consistentă de salariu, cu atît mai bine.
Se spune că l-ar fi vrut și PSG pe Ozil. Pe undeva logic, PSG i-ar vrea pe toți, eventual să facă două echipe de aceeași valoare. Banii n-ar fi fost o problemă. Se mai spune însă că Ozil a ales Arsenal pentru Arsene Wenger. Criticat deseori pentru slaba participare în mercato, Wenger a apărut pe ultima turnantă, cu o mutare ce face înconjurul planetei.
Am dubii că Ozil era fix jucătorul de care avea nevoie Arsenal. Eu cred că mai mult decît Ozil ar fi avut nevoie de Luis Suarez, de care s-a vorbit. Sau de Higuain, poftim, ca să nu sară comentatorii-suporteri ai ”cormoranilor” care încă mai cred că nu banii sînt cel mai important lucru în gîndirea unor fotbaliști. Sau de orice alt atacant, David Villa, chiar Fernando Torres, care să se transforme în referința jocului elaborat de Wenger. Dar dacă s-a ivit oportunitatea Mesut Ozil, de ce să n-o fructifice Arsenal? Mai ales că-n iarnă mai e o perioadă de mercato, iar în Anglia nu-s probleme în a schimba un club mare cu un alt club mare.
Mijlocași avea destui Wenger la Arsenal. Poate nici unul de calitatea lui Ozil însă. Să vedem acum unde va juca. Am încercat să arăt mai sus că-n bandă nu se simte prea comod. Oricum, la Arsenal partea dreaptă e acoperită de Walcott. Walcott ar trebui să se transforme în ținta paselor lui Ozil. Obișnuit de atîția ani să privească spre stînga atunci cînd pasa, în căutarea lui Cristiano, acum va fi nevoit să-și schimbe orientarea. Walcott nu e la fel de bun cum e Cristiano, nu e nici Thomas Muller din ”naționala” Germaniei, are însă o viteză care se asortează cu viteza de pasare a lui Ozil. În plus, ritmul în care construiește Arsenal e mai scăzut decît cel cu care fusese obișnuit Ozil la Real, cu acele contraatacuri fulgerătoare din epoca Mourinho. Asta ar putea fi un lucru bun.
În mod normal, Ozil ar veni pe poziția lui Rosicky. Mi se pare cea mai justă așezare. Cu Walcott în dreapta și Cazorla în stînga. Cînd va reveni Podolski, cu care Ozil ar trebui să aibă o legătură specială, poate vom vedea și la Arsenal această nouă modă, inventată de Guardiola, cea cu 9 fals. Variante sînt, la fel cum vor fi și foarte multe meciuri.
Nu sînt foarte convins că Arsenal se înscrie în lupta pentru titlu odată cu această mutare. S-a întărit însă mult, iar asta în condițiile unui campionat extrem de puternic, poate fi important. Atuul lui Wenger stă în faptul că Manchester United, Manchester City și Chelsea par a avea probleme de adaptare, căci au schimbat antrenorii, în timp ce la ”tunari” e mult mai simplu să integrezi un jucător într-o tactică deja bine stabilită.
Mesut Ozil face parte din acea categorie a oamenilor care-și doresc protagonism, își doresc să fie lideri. La Real Madrid nu putea, să vedem dacă va reuși la Arsenal. Deocamdată a reușit performanța de a fi omul numărul unu fără să joace.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ARSENAL GĂSIȚI AICI:
P.S. Am promis, la începutul lui august, atunci cînd am scris despre situația transferurilor din Premier League că voi reface analiza atunci cînd mercato se va încheia. N-am uitat și o s-o fac, căci transferuri s-au făcut destule în ultimele ore
Urcată în nori după un 6-0 la pauză cu o echipă mai mult decît modestă, chit că Levante a fost în sezonul trecut în Europa League și n-a lăsat o impresie proastă, dar în campionatul ăsta mă tem că va fi clară candidată la retrogradare, urcată în nori așadar, Barcelona s-a văzut nevoită să coboare un pic spre zone mai apropiate de cele pamîntene, să respire același aer cu alții. Niciodată nu-i bine să ți-o iei în cap, niciodată nu-i tîrziu să revi cu picioarele pe pămînt. Asta e valabil oriunde, nu doar în fotbal, vezi cazul Stelei cu Legia, vezi, la o adică, și situația personală a unora. Inclusiv a mea, dacă vreți și vă mulțumește chestia asta în vreun fel.
Să revenim la Barcelona! Dar pînă să ajungem în Catalunya să ne oprim totuși la Madrid. Nu pe ”Castellana”, ci undeva mai spre margine, pe malul rîului Manzanares. Aici găsim un Atletico Madrid care începe din ce în ce mai tare să-și creeze propria identitate. După chipul și asemănarea lui ”Cholo” Simeone. Am spus miercuri noapte, în timpul comentariului, în prima repriză a meciului de pe ”Calderon”, că Atletico începe să devină cea mai bună echipă fără minge din Spania. Anii trecuți, acesta părea locul Realului, căci Jose Mourinho avea, oarecum, aceeași filozofie reactivă ca și Simeone. Beneficia însă și de un lot mult mai competitiv, ofensiv vorbind, astfel că-și permitea să facă, în destule meciuri, abstracție de această filozofie.
Nu știu ce va face Atletico în viitor, căci lumea a început să-i învețe. Inclusiv Mourinho, în finala Cupei de anul trecut, a încercat să-l atragă pe Simeone în capcană și să invite pe Atletico să atace. Pentru a-și putea pune în aplicare planul său de reacție. A fost aproape să-i iasă lui Mourinho și am fi avut ocazia să vedem un dublu Clasico în aceste zile. A fost aproape, dar nu i-a ieșit, ba dimpotrivă, lucrurile s-au întors împotriva portughezului.
Nu cred că-și poate cineva imagina în momentul ăsta un Atletico Madrid jucînd în stilul Borussiei Dortmund, să zicem. Dacă am încerca asemănări jucător per jucător poate că ne-ar ieși ceva. Simeone însă nu-i Klopp. Lui nu-i place să atace, ăsta e el, pe stil italian, mai degrabă, poate și pentru că s-a format oarecum la școala asta. Ajuns la 43 de ani, Simeone pare obsedat de cifra 4. Cele două linii de 4 pe care le formează în fața careului propriu se văd atît de bine, la televizor sau pe stadion, încît sînt convins că antrenamentele se bazează mult pe asta.
Cele două linii de 4, foarte apropiate una de alta, cu jucători parcă prinși într-un cordon, au făcut ca Barcelona să arate, miercuri noapte, ca un tenisman care dă la perete. Semicercul paselor catalane a fost prezent, dar spațiul de verticalizare foarte greu a fost găsit. Am fost așadar exteem de multe pase lungi, de la Pique și Mascherano, într-o diagonală desprinsă din epoca lui Ronald Koeman, cu Stoicikov destinatar. Intenția era clară, desfacerea zidului, crăparea lui, însă și intențiile băieților lui Simeone erau la fel de clare. Nici o gaură.
Cît timp energia a existat, breșele n-au apărut. Sîntem totuși în august, iar o echipă nu se poate apăra așa 90 de minute. Efortul e uriaș. De cele mai multe ori jucătorul Barcelonei cu mingea era pus într-o situație de inferioritate numerică flagrantă. 3 contra 2 sau chiar contra unu, asta nu e ușor de obținut, din punct de vedere fizic.
Nici Barcelona nu e la capacitate maximă din acest punct de vedere. Iniesta, spre exemplu, a făcut cel mai prost meci pe care eu mi-l amintesc. Nici un dribling, preluările nu-i ieșeau, sărea mingea dubios din el. Cum fotbalul n-aveam cum să-l uite, pun asta pe seama problemelor fizice, mai ales că a și fost foarte cald, 34 de grade la ora 11 noaptea, plus umiditate, nu e deloc o atmosferă plăcută. Paradoxal, cei mai buni oameni ai Barcelonei mi se par, în momentul ăsta, cei mai slabi de la finalul sezonului trecut, Fabregas și Alexis. Plus Mascherano, perfect aproape în orice duel unde e nevoie de anticipație, trecutul său ca mijlocaș la acoperire fiind din acest punct de vedere foarte important. Cu siguranță că meciul i-a folosit lui Tata Martino. A trăit pe pielea lui un scenariu pe care, poate, l-a văzut la televizor de multe ori în sezonul trecut și pe care, în mod sigur, îl va mai trăi. Vezi meciul cu Milan, din deplasare, în Ligă, de exemplu. Din nou mi se pare că Xavi face din ce în ce mai greu față unor astfel de meciuri, astfel că pierderea lui Thiago rezultă a fi importantă. Din nou Messi a acuzat probleme fizice și în curînd se fac 6 luni de cînd a jucat ultima dată 90 deminute. E bizar ce se întîmplă cu el, căci ceva se întîmplă, astfel că golul lui Neymar mi se pare cea mai bună veste posibilă pentru Barcelona după această primă mansă a Supercupei.
Cineva mi-a trimis un mesaj, imediat după meci: ”Neymar, două meciuri, nici un driblig și doar pase simple, înapoi. Va fi țeapa secolului”. Nu-l cunosc personal pe expeditor, dar am senzația că e fan al Barcelonei. Paradoxal. Mi se pare ilogic să faci o caracterizare a unui fotbalist după două meciuri în care n-a fost niciodată titular și a adunat ceva mai mult de 45 de minute. E ceea ce fac mulți urechiști din presa de la noi, punînd ștampila pe un fotbalist după jumătate de ceas, uitînd că fotbalul e totuși ceva mai complicat. Renta lui Neymar, în perioada asta, e totuși de un gol, și încă unul foarte important.
De ce spuneam că e cea mai bună veste? Pentru că Barcelona are nevoie de cineva care să apară atunci cînd dispare Messi. Și să dea un gol chiar cînd nu face mare lucru. Neymar n-a făcut mare lucru nici cu Atletico, deși mie mi s-a părut în progres față de meciul cu Levante. Dar e totuși un jucător nou, venit într-un continent nou, într-o țară nouă, într-un fotbal nou. Totul e nou pentru el, iar comparația cu Ronaldinho, care avea deja omogenizarea cu Europa făcută la PSG mi se pare stupidă. Despre Neymar vom vorbi ca despre o țeapă sau o reușită peste doi ani pe vremea asta. Cine se repede să dea verdicte acum, pozitive sau negative, e departe de ideea de fotbal și foarte aproape de ideea de bîrfă.
Nu vreau să termin fără a-l menționa pe David Villa. A făcut ceea ce mă așteptam să facă. A jucat cum putea el mai bine și a marcat. Nu discut acum dacă plecarea lui de la Barcelona se justifică ori nu. Poate că da, poate că nu. A plecat pe considerente mai degrabă extrafotbalistice. Multă lume pune în spatele lui Messi plecarea lui David Villa. Nu-i chiar așa sută la sută, pentru că el a plecat în primul rînd fiindcă n-a vrut să prelungească înțelegerea ce expira în vara viitoare. Sau a vrut, dar în condiții financiare un pic departe de statutul său actual, căci nu poți pretinde un salariu mai mare ca Iniesta sau Neymar, de exemplu, atunci cînd nu mai ești cel din 2010. Dar chiar și dacă a plecat pentru că s-a certat cu Messi, să presupunem că e așa și că ei nu mai puteau continua împreună. Deși e și asta o teorie falsă, căci vestiarul unei echipe nu e format din 20 și ceva de prieteni, ci din 20 și ceva de caractere, de rechini cum ar zice Gică Craioveanu, care-și văd în primul rînd interesul propriu. Dacă Messi nu mai putea continua cu Villa, urmarea e una singură și în nici un caz ea nu poate fi îndepărtarea lui Messi. În momentul ăsta, Messi e mai important pentru FC Barcelona decît oricine, chiar decît stadionul Camp Nou sau contractul cu Qatar Airways. Cine spune altceva, mă întorc la ce-am scris mai sus, e departe de ideea de fotbal și foarte aproape de ideea de bîrfă.
Miercuri seară, la Euro-Fotbal, imediat după meciul tensionat dintre Barcelona și PSG, vorbeam despre Messi, despre faptul că el a intrat pe teren nerefăcut și despre riscurile pe care și le-a asumat făcînd-o. Mi-am amintit atunci despre Andres Iniesta, despre finala Ligii de la Roma, din 2009, atunci cînd el a intrat, la fel, nerefăcut și a recidivat, urmînd un sezon de coșmar pentru el. Mi-am amintit tot atunci despre acest film documentar, pe care l-am văzut cu destul de mult timp în urmă. Am primit foarte multe mesaje, în care mi se solicita acest film, chiar mai multe decît mă așteptam. Așa că, iată-l! Citeste mai mult …
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!