De aproape două luni, PSG și Chelsea erau cu gîndul doar la această partidă. Nu mă refer aici la meciul tur, prin partidă înțeleg ”dubla” eliminatorie. La momentul cînd au aflat rezultatul tragerii la sorți, parizienii și londonezii (e un fel de-a spune asta, căci numărul francezilor și englezilor din această confruntare e redus la cîte unul în fiecare tabără în formulele de start), parizienii și londonezii așadar erau conștienți că pe plan intern nu prea mai are ce să li se întîmple, astfel că le rămînea doar reprezentarea europeană. Sigur, în privința PSG-ului fraza anterioară trebuie citită în alt sens decît la Chelsea. PSG avea încă din luna decembrie titlul în buzunar, în vreme ce pe ”Stamford Bridge” era asumată, tot din decembrie, o lună mai cam secetoasă în ceea ce privește satisfacțiile. Citeste mai mult …
Octombrie 2011 e luna în care destinul celor de la PSG pare să se fi schimbat definitiv. Atunci, după multe săptămîni de tatonări, șeicul Nasser Al-Khelaifi a preluat conducerea clubului din capitala Franței cu promisiunea fermă de a-l scoate la lumina pe care o merită o reprezentantă a Parisului. Nici acum nu-s clare motivele pentru care șeicul a ales PSG, la fel cum nu prea sînt clare motivele pentru care Manchester City a devenit brusc marea dragoste a unui alt șeic plin de bani. De fapt, nici nu contează, nu mai stă nimeni acum să-și pună această problemă. Important e că banii curg și la PSG și la City, iar titlurile interne au început să apară, consecință firească a unui robinet de finanțare ce nu are cum să se oprească atît timp cît lichidul negru ce-l alimentează există din plin. Citeste mai mult …
După ce marți am avut parte de spectacol și răsturnări de situație în destule partide din această a treia etapă a fazei grupelor Champions League, azi capul de afiș este ținut de confruntarea dintre PSG și Real Madrid. Nu e singura partidă însă, căci City-Sevilla sau Juve-Monchengladbach au și ele cota lor de interes. Există și o situație, oarecum neîntîlnită pînă acum, cu o echipă, Astana, care a ales să-și odihnească mulți titulari în confruntarea cu Atletico de la Madrid în perspectiva unui derby de campionat, mult mai important pentru echipa din Kazahstan. Citeste mai mult …
E un mijloc de săptămînă cu etape intermediare, în diverse campionate, ori cu meciuri de Cupă, cazul nostru, sau Cupa Ligii în Anglia. Meciul zilei de azi vine din Bundesliga, acolo unde Bayer Munchen și Wolfsburg reeditează duelul din Supercupa Germaniei, cîștigat de Wolfsburg la penalty-uri. Citeste mai mult …
Și amîndoi fără Luis Suarez. Așa ar fi trebuit să sune titlul acestui text, doar că ar fi ieșit prea lung. Iar cum Suarez nu e la această Copa America, rămîn de analizat ceilalți doi componenți ai tripletei magice cu care Barcelona a cîștigat tripla în acest sezon. Și de la care se aștepta, la startul competiției din Chile, să arate același nivel pe care l-au arătat în tricoul catalanilor.
Și Argentina și Brazilia au jucat cîte două meciuri la Copa America. Un plus evident pentru Argentina, dacă e să facem comparație doar între cele două mari rivale din America de Sud. Argentina e, cum se spune, mai echipă, în ciuda unor carențe evidente, de ordin tactic, de ordin fizic, la anumiți jucători, ori al formei pe care o traversează alții. În schimb, Brazilia continuă pe linia dezamăgirii de la Mondialul de anul trecut. A schimbat selecționerul, l-a readus pe Dunga, un antrenor cu idei și decizii destul de bizare, dar n-a prea avut ce să schimbe la nivel de jucători. Îndrăgostit de fotbalul Braziliei din 1982, chit că n-am înțeles foarte bine acel Mondial din Spania pe care l-am văzut la televiziunea bulgară, și de stilul acelei echipe, mi se pare că Brazilia de azi traversează o criză la nivel de fotbaliști exponențiali. În vara trecută, imediat după finala dintre Germania și Argentina, scriam pe acest blog că ”Germania are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc”. Iar nemților le lipsise și Reus. Nu s-au schimbat prea multe, nu-i așa?
Spun foarte mulți că e cea mai anostă echipă a Braziliei din istorie. E posibil, n-am atîtea date încît să invoc istoria. Ceea ce se vede la această Copa America e o echipă naționale ce trăiește din personalitatea lui Neymar, din reușitele ori nereușitele acestuia. Pe umerii lui sînt depozitate speranțele unei națiuni pentru care fotbalul e o stare de spirit (să ne amintim doar de lacrimile ce inundaseră stadionul după acea halucinantă semifinală de anul trecut). Doar că Neymar de la Barcelona, cel ce alimenta acestă depozitare a iluziilor, e un pic orfan în selecționata ”canarinha”. Orfan din punct de vedere fotbalistic, evident. Nu are cu cine juca, nu există alt jucător care să genereze faze periculoase. La Barcelona îl are pe Messi, cu care se înțelege perfect, îl are pe Suarez, care se bate ca un gladiator ca să-i creeze spații, îl are pe Jordi Albe în spate și, de multe ori, în fața lui. Îl are pe Iniesta, îl are pe Busquets. Și mai are ceva,extrem de important. Are sute de ore de antrenament și zeci de ore de meciuri oficiale cu cei amintiți mai sus. Neymar, trezit la 7 dimineața, presupunînd că n-a avut o noapte agitată la ”Bling Bling”, clubul pe care-l mai frecventează, și aruncat direct pe teren alături de ceilalți colegi, puși și ei într-o situație asemănătoare, tot găsește resusele cîtorva zeci de combinații cu Messi, Suarez și compania.
Discuția e lungă pe această temă. Cei care cer echipelor naționale să se comporte precum o echipă de club sînt într-o mare eroare. Asta e mai greu și cred că nu întîmplător ultimele trei campioane mondiale vin din Europa și s-au bazat, la vremea respectivă, pe relațiile de joc deja existente între jucătorii unei echipe de club, Bayern în 2014, Barcelona în 2010, Juventus în 2006, dar și pe rivalitatea existentă între echipele amintite și adversarele din campionat. Pentru Brazilia și Argentina, căci despre ele e vorba în acest text, dar într-o măsură mai mică sau mai mare și pentru celelalte selecționate din America de Sud, lucrul ăsta e un pic mai greu, căci campionatele interne sînt puțin spre deloc reprezentate.
Întorcîndu-mă la Brazilia și la stilul său, aș putea s-o numesc ”Neymaria”. Brazilia de azi înseamnă Neymar. Din păcate, nu știu cît de mult poate Neymar să susțină această responsabilitate, dublată acum și de banderola de căpitan ce i-a fost oferită. La 23 de ani, e încă tînăr pentru a fi un lider, pentru a fi cel care să coaguleze un vestiar, pentru a fi cel care dă exemplu. Revedeți minutele de dinaintea startului partidei cu Columbia, momentul fotografiilor oficiale, tragerea la sorți a terenurilor, fotografiile de la centrul terenului. Neymar e pus numai pe șotii, face cu ochiul, rîde, glumește, e o stare de spirit foarte bună, nimic de zis, dar nu a unui căpitan. Spre comparație, Messi de azi e mai serios, chit că are și el scăpările sale, vezi glumele cu Di Maria de dinaintea reprizei secunde cu Paraguay. Iar Messi îl are acolo, lîngă el, întotdeauna pe Mascherano, căruia nu degeaba i se spune ”El Jefecito” și al cărui rol trece de multe ori neobservat, dar e esențial. Neymar s-a autoexclus în meciul cu Columbia, va pierde în mod sigur duelul cu Venezuela și, în mod normal, căci a luat ”roșu” direct, și meciul din ”sferturi”. Asta în situația în care Brazilia va ajunge acolo, căci Venezuela nu e chiar un adversar comod. Xavi spunea despre Neymar, imediat după terminarea sezonului, că trebuie să mai învețe cum să se comporte, să se maturizeze. Pare o noțiune simplă, dar vă invit să revedeți fiecare cum vă purtați și cum gîndeați la 23 de ani, ca să înțelegeți că nu e chiar așa ușor.
Aminteam mai sus de Dunga și de ideile sale. Văzînd cele două meciuri jucate de Brazilia, mi se pare incredibil că nu l-a chemat pe Dani Alves decît în ultimul moment, forțat de accidentarea lui Danilo. Momentul de formă prin care trece Dani Alves, apropo de maturizare, mi se pare incredibil, cred că putea la fel de bine să joace și împreună cu Danilo, el ceva mai avansat și noul fundaș al Realului ceva mai retras. Apoi, nu înțeleg de ce nu a fost chemat Lucas Moura. E al doilea turneu final pe care-l ratează și presupun că există anumite motive ce țin de birouri, de impresari, de șefii federației. A mai fi Luiz Adriano, a cărui absență iarăși n-o înțeleg. Faptul că Brazilia se bazează, pentru linia de atac, pe un fotbalist ce joacă în China și pe altul ce vine de la Hoffenheim (chit că Firmino nu e un fotbalist rău, se spune chiar că l-ar vrea Manchester United, dar parcă de la Brazilia așteptam altceva) e doar un detaliu ce explică situația de față.
Două vorbe și despre Argentina. Din punct de vedere al lotului stă mai bine ca Brazilia, cel puțin atacanți are să dea și altora. Tata Martino și-a regîndit strategia după egalul cu Paraguay, a înțeles că echipei sale îi trebuie mai multă siguranță în zona de mijloc, astfel că l-a ales pe Biglia în locul lui Banega. Și a înțeles că are nevoie și de un fundaș dreapta care să compenseze desele plecări ale lui Messi din acea zonă. Roncaglia nu putea să facă asta, Zabaleta a făcut-o, de la el a și plecat de fapt golul victoriei. Problema Argentinei vine, de asemenea, din jocul de construcție. Dar și aici discuția e aceeași ca la Brazilia. Messi n-a fost strălucitor pînă acum, dar nici absent n-a fost. Schimbarea din stilul său de joc se observă. A-l compara cu Messi de la Barcelona e incorect. Nu-l mai are pe Neymar, Mascherano nu e Busquets la construcție, Aguero nu e Suarez, iar Di Maria nu e Neymar. Spre deosebire de Neymar, are totuși altceva în jurul lui. Pare clar că Tata Martino are o formulă de joc asumată, cea cu Di Maria pe post de extremă stîngă. Tevez nu poate juca acolo, eventual Pastore, dar el e util în linia de mijloc. Di Maria resimte însă sezonul nefast de la Manchester United, îi lipsește prospețimea, nu are explozie. După minutul 60 e sufocat, pînă în minutul 60 aleargă mult, dar și greșește mult. Argentina rămîne însă, după două etape jucate, favorită în a disputa finala cu Chile.
Despe Manchester United am scris destul de puțin în ultima vreme pe acest blog. De fapt, mi se pare că absența din competițiile europene a determinat pentru clubul de pe ”Old Trafford” și o ușoară retrogradare în planul secund al comentariilor generale ce vizează fotbalul din Anglia. Dacă adăugăm aici și perioada de incertitudine la nivelul jocurilor și rezultatelor din Premier League, plus eliminările mai mult sau mai puțin premature din cupele naționale, găsim anumite explicații ale acestei ”ostracizări”.
Am un bun prieten care, cred, e cel mai mare fan român al celor de la Manchester United. Nu mă pretind a fi obiectiv în această caracterizare, posibil că se vor simți destui lezați de ea. Îi rog să nu se supere. Cel despre care vorbesc are marele avantaj de a locui în Londra de mai bine de 20 de ani și de a avea posibilitatea de merge la toate meciurile lui Manchester United dorește, inclusiv cele din străinătate, inclusiv la cele amicale, inclusiv la ”nebunii” de genul unor turnee de pregătire peste mări și țări. Pentru că reușim rar să ne vedem în România, imi tot spune să vin la un meci al lui Manchester United pe ”Old Trafford”. Aș merge cu drag, e de fapt ceea ce i-am și răspuns, dar aștept să fie un meci important, eventual decisiv, la care United să se lupte pentru ceva palpabil, nu doar pentru simple 3 puncte în clasamentul din Premier League. Pe ”Old Trafford” am fost (și am fost impresionat la vremea respectivă de această colosală arenă), orașul Manchester nu prea mă atrage, problema e că și meciurile cu adevărat importante au lipsit. Absența din Champions League e, din acest punct de vedere, un mare handicap. Un duel de genul celui cu Real Madrid de acum doi ani ori chiar și cu Bayern de anul trecut ar fi fost un bun prilej de vizită, din păcate va trebui să mai aștept pentru asta.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Trecînd peste această paranteză, să revenim la Manchester United. În curînd se va face un an de la demiterea lui David Moyes, cu care șefii de pe ”Old Trafford” au fost destul de drastici, atitudine oarecum invers proporțională cu modul de lucru din fotbalul englez, dar și cu contractul extrem de larg, 6 ani, pe care scoțianul îl semnase în momentul în care se lăsase convins să devină succesor al lui Sir Alex Ferguson. Moyes n-a avut șansa lui Van Gaal de a cheltui sume colosale pe fotbaliști. Pesemne că e în mare parte vina lui, din nou revin la modul de lucru din fotbalul englez și rolul managerului, pesemne că a crezut prea mult în capacitățile sale și în posibilitatea de a scoate la fel de multe rezultate precum Ferguson cam cu același lot de jucători. Am spus-o la momentul retragerii lui Sir Alex, la Manchester United n-a fost o domnie obișnuită, ci un soi de dictatură, iar după orice dictatură lucrurile reintră greu în normal. Moyes n-a știut sau n-a crezut asta și a plătit.
În momentul ăsta, mi se pare destul de greu de făcut un bilanț al celor 9 luni de cînd Louis van Gaal e în fruntea echipei. În 9 luni, din păcate pentru Van Gaal și United, n-a fost zămislit nimic concret, doar ceva perspective și destul de multe semne de întrebare. În momentul ăsta, echipa pare inclusiv implicată în lupta pentru titlu, dar cred că sînt puțini cei care chiar cred în această posibilitate. Revenirea în Champions League e văzută ca marele trofeu din acest sezon, iar o calificare directă, ceea ce ar însemna locul doi sau trei, fără bătăile de cap impuse de turul preliminar, ar deveni chiar un succes major dacă rivala din oraș, City, ar termina pe un loc inferior în clasament. Spre deosebire de Moyes, Van Gaal a fost un pic mai deștept și nu și-a asumat mai nimic pentru primul sezon. Era și destul de greu să promită marea cu sarea, căci el însuși s-a alăturat tîrziu noului proiect Manchester United, din cauza (sau datorită, depinde din ce punct de vedere privim lucrurile) parcursului Olandei de la Mondial. În acele zile în care un manager muncește pentru definitivarea lotului, iar un manager nou instalat caută să-și cunoască noul loc de muncă, Van Gaal muncea în Brazilia. De aici proabil și senzația că transferurile au fost făcute destul de bizar, destul de tîrziu unele, extrem de scumpe altele, ba chiar și oarecum nefirești în anumite situații, vezi de exemplu Radamel Falcao. Van Gaal a transferat scump, mult și cu destulă calitate, dar parcă n-a făcut-o în urma unui plan, așa cum face de regulă un antrenor tipicar. Partea bună a acestor transferuri e că respectiva calitate l-a ajutat să rezolve unele partide în care echipa nu funcționa, dar apărea valoarea individuală.
Cînd a fost numit la Bayern, într-o situație oarecum similară, după degringolada lăsată de gestiunea lui Jurgen Klinsmann, Louis van Gaal spunea în ”Bild”: ”Jucătorii au nevoie de cîteva luni pentru a se adapta la ideile mele, pentru a mă cunoaște, pentru a înțelege ce pretind de la ei. S-a întîmplat asta și la Barcelona, și la Alkmaar, așa va fi și la Bayern”. Și așa a fost. La United, cînd a fost instalat, n-a mai zis asta, deși n-a promis nimic imediat. Dar se vede că a avut dreptate, căci a fost nevoie de cîteva luni pentru ca, de exemplu, Ander Herrera, să priceapă ceea ce vrea de la el Van Gaal. Bascul a recunoscut într-un interviu dat acum vreo lună în ”El Pais” că-n primele luni traversa o stare vecină cu depresia fiindcă era în mod constant certat de Van Gaal. Acum, Ander Herrera pare element de bază în noul desen tactic al olandezului.
Am spus noul desen tactic. Asta e o altă problemă. În mai anul trecut, atunci cînd a fost oficializată numirea sa, scriam pe acest blog: ”nu cred că sistemul 4-3-3 e negociabil la Van Gaal”. M-am înșelat. Eram înainte de Mondial. Acolo a apărut acel sistem cu 3 fundași centrali al Olandei, zice-se pregătit special doar pentru meciul inaugural cu Spania, de care Van Gaal s-a îndrăgostit subit. Și pe care l-a folosit în primele săptămîni la United, cu rezultate mai mult decît discutabile. De fapt, senzația lăsată în acea perioadă era de continuu experiment. Au apărut apoi alte sisteme, pînă ce astăzi Van Gaal pare să fi revenit la prima sa dragoste, acel 4-3-3 pe stil olandez. E importantă această idee, a stilului olandez, care e un pic diferit de 4-3-3-ul folosit de Barcelona în ultimii ani ori de Ancelotti într-o bună parte a sezonului trecut. De aici, din acele diferențe, apar și problemele lui Di Maria, excelent la Real în 4-3-3, cu multe dificultăți la United în acest sistem. Van Gaal nu e adeptul paselor între linii și nici al permanentei mișcări, mai degrabă preferă triunghiuri poziționale cu care echipa să avanseze.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Au fost 3 meciuri consecutive, cu 3 victorii, în care Van Gaal a trecut de la un 4-2-3-1 la un 4-3-3, cu Carrick punct fix în fața apărării, cu Ander Hererra și Fellaini lîngă el. Cazul belgianului poate fi discutat separat, dintr-un jucător ce nu-și găsea locul nici pe bancă, a devenit un punct fix, cam cum s-a întîmplat și cu Herrera. Mata și Rooney se simt și ei foarte bine în acest desen, problema e că Di Maria nu se simte la fel de bine, iar el costat 75 de milioane și nu e de colo. De văzut ce se va întîmpla cînd va reveni Van Persie, căci Van Gaal nu l-a jucat pe Falcao în această perioadă cu probleme pentru atacantul olandez, ci l-a mutat acolo pe Rooney, care mai are puțin și acoperă toate posturile în cîmp la United.
Di Maria e o problemă, Falcao e o altă problemă. Ambele vor trebui rezolvate în vară. Cred că Falcao va pleca. Pentru un fotbalist proaspăt ieșit dintr-o gravă accidentare (ruptura de ligamente încrucișate e o mare pacoste, căci necesită un timp lung de pauză și apoi de recuperare) a fost o mare greșeală venirea la Manchester United, într-un campionat pretențios și într-un oraș cu o climă imposibilă. Cu Di Maria lucrurile se mai pot schimba, deși pare și el, astăzi, pe picior de plecare. Mai sînt cîteva săptămîni în care, vezi situația lui Ander Herrera, Di Maria poate prinde ideile tehnicianului olandez. În fond, el era un soi de extremă la Benfica.
Probabil că Manchester United va cheltui enorm și în această vară. Cred însă c-o va face cu mai mult discernămînt. Plecînd eventual de la această așezare 4-3-3 ce pare să prindă contur. Apărarea are urgențele ei, în special în centru. Hummels ar veni perfect acolo. Van Gaal are în față un campionat, 2015-2016, în care scuzele nu-i vor mai fi acceptate. Întrebare e dacă va reuși el însuși să-și gestioneze ego-ul, care s-a ciocnit de cîteva ori cu al jucătorilor în această perioadă. Sir Alex își permitea multe, dar în spatele său stăteau trofeele cîștigate. Moyes n-a avut timp să-și permită nimic. În dreptul lui Van Gaal stau zecile de milioane cheltuite, care-și cer dreptul la rentabilizare. Cu umbra lui Sir Alex și amintirea lui Moyes, Van Gaal e în fața celui mai complex sezon din întreaga lui carieră.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!