Dacă Messi ar fi marcat la acea ocazie din repriza a doua și Argentina ar fi cîștigat Campionatul Mondial, probabil că am fi citit azi rîuri de elogii la adresa fotbalistului Barcelonei. Iar trofeul acordat, în mod bizar spun și eu ca toată lumea, de FIFA n-ar mai fi fost chestionat de nimeni. Șutul lui Lionel a trecut însă la cîțiva centimetri pe lîngă poarta lui Neuer. Astfel că astăzi citim rîuri de jigniri și păreri contra starului argentinian. Care, brusc, a devenit un fotbalist de duzină, un produs de marketing, un copil al presei sportive, un cobai al industriei farmaceutice. Un neica-nimeni cum s-ar zice.
Messi are o vitrină personală de trofee ce nu încape într-o fotografie. Trofee obținute în 10 ani de fotbal la cel mai înalt nivel cu FC Barcelona. Ii lipsea și-i va lipsi încă 4 ani (cine știe dacă nu cumva îi va lipsi definitiv) această Cupă Mondială cucerită cu Argentina. Faptul că nu are acest trofeu în palmares îl transformă brusc într-un fotbalist mai puțin bun decît acum doi, trei sau patru ani? Eu unul nu cred.
Acum doi, trei sau patru ani, de fiecare dată cînd Messi marca un gol magic, un adjectiv se sinucidea. Au fost chiar momente de sinucidere în masă. Cineva mi-a scris că Messi a dat o căruță de goluri în fața unor adversari slabi, gen Almeria, Osasuna și așa mai departe. Eu știu că memoria, de gen feminin find, mai înșeală, dar chiar atît de repede să uităm golurile marcate de el în finalele de Champions League, de Mondial al cluburilor, în poarta lui Casillas și-n alte porți stăpînite de portari cunoscuți? Mi se pare că s-a intrat într-o dezbatere aberantă, care nu folosește nimănui, poate doar ar merge la o bere cu prietenii, ca să existe subiect de conversație și paharele să se schimbe mai cu spor.
Să ne înțelege din start. Messi n-a făcut un Mondial bun. Dar nici unul catastrofal, așa cum pretind unii. A fost activ, a participat la faza de construcție, inclusiv la cea de apărare. Atît cît l-a ținut benzina. Asta da, ar fi o problemă de dezbătut. Jose Mourinho, care a avut un job de analist la Mondial, a spus următoarele despre Messi: ”S-a sacrificat pentru echipă, ceea ce nu cred că se poate spune despre alți jucători. N-a vrut să fie golgeter ori MVP. Dacă voia să dea mai multe goluri se poziționa mai în față, alături de Higuain și aștepta o oportunitate. Însă el a jucat pe o poziție care nu e a lui, mai în spate, întotdeauna avea în față 2-3 adversari, întotdeauna trebuia să treacă peste două-trei linii”. Pe Mourinho nu-l putem bănui de o mare apropiere față de Messi, căci i-a dat destule bătăi de cap în meciurile directe. Pe Mourinho nu l-am auzit însă niciodată să spună despre Messi că e fotbalist banal, umflat de presă, de marketing și de medicamente.
Problema lui Messi n-a fost doar propria echipă. Faptul că trebuia să coboare atît de mult în teren venea și din lipsa unui alt jucător în linia de mijloc care să poată oferi o pasă decentă celor din față. Mascherano e un alt profil, Biglia la fel, Gago mi se pare o glumă proastă. Iar absența lui Di Maria a contat enorm. Problema lui Messi a venit din acea adversitate puerilă față de el, eterna întrebare dacă e mai bun decît Maradona și, deci, dacă e cel mai bun fotbalist din istorie? În ultimii ani, Messi a fost implicat în două războaie personale, unul al momentuui, cu Cristiano Ronaldo, celălalt al istoriei, cu Maradona.
Mi se pare ilogic să comparăm doi fotbaliști din epoci diferite. Așa cum Maradona nu poate fi comparat cu Pele, din aceeași cauză, nici Messi n-are cum să fie pus în oglindă cu Maradona. Au trecut aproape 30 de ani de cînd Maradona strălucea. Multe s-au schimbat în această perioadă. A compara un jucător de azi cu unul de atunci e cam același lucru cu a compara un Mercedes de azi cu unul de atunci ori un Ferrari de azi cu unul de atunci. Nimic nu mai e la fel în fotbal ca atunci. Echipamentele, mingiile, ghetele, medicamentele, tactica, marcajul, intensitatea sînt la alte dimensiuni azi. La fel cum erau altele pe vremea lui Pele sau a lui Di Stefano, pe care nimeni nu-l pune sub semnul întrebării azi, deși n-a luat niciodată un titlu mondial.
Trăim într-o lume în care oamenii sînt tot mai mult guvernaţi de certitudini, cei care mai au şi dubii sînt din ce în ce mai puţini. “Cutare e cel mai bun pentru că aşa cred eu!”. ”Cutare e un bou pentru că așa vreau eu”. ”Cutărică e mai bun decît cutărescu fiindcă așa mi se pare mie”. De cîte ori aţi auzit această exprimare?! De multe ori, sînt convins.
Cineva îmi spunea ieri că Maradona n-a făcut meciuri slabe așa cum a făcut Messi. Iar eu l-am întrebat de unde știe. Pe vremea lui Maradona meciurile se vedeau rar, în România aproape deloc. Același cineva îmi spunea apoi că Maradona avea un caracter mai bun decît Messi. Și iar l-am întrebat de unde știe. Azi, despre Messi aflăm totul, pentru că, nu-i așa?, și presa e alta față de acum 30 de ani. Despre Maradona am aflat că e dependent de cocaină abia după 1990, deși el începuse să se drogheze încă de cînd era la Barcelona.
Ne întrebăm vreodată dacă Beethowen e mai bun ca Mozart ori Wagner? Dacă Rembrandt e mai strălucitor decît Van Gogh? De ce trebuie să ne întrebăm dacă Messi e mai bun ca Maradona? Aceeași întrebare am pus-o mai demult, cînd analizam ”războiul” mediatic dintre Messi și Cristiano Ronaldo.
Maradona a fost imens. Am revăzut de curînd pe TVR filmul lui Kusturica și m-am convins încă o dată. Mi-a rămas în cap o idee spusă chiar de el. ”Ce fotbalist puteam să fiu dacă nu apărea cocaina în viața mea!”. Avea o genialitatea personalizată, cu care n-a putut trăi și care l-a devorat. Messi e și el un fotbalist imens. Geniul său e din alt material. La fel Cristiano, Zlatan și alții din ziua de azi. La fel Zidane și Platini din ziua de ieri. La fel Di Stefano, Pele, Cruyff, Beckenbauer din ziua de alaltăieri. De ce să-i comparăm?
Peste 30 de ani, dacă ne vom mai regăsi pe planeta asta, ne vom aminti cum un băiat timid, nu foarte înalt, Lionel pe numele lui, bătea record după record şi cîştiga trofeu după trofeu într-o luptă teribilă cu un alt băiat, mai înalt și mai bine făcut, Cristiano pe numele lui. Și într-o luptă inegală cu istoria. Dar o vom face privind, în 3D pesemne, cum un alt băiat, poate mai înalt, poate mai timid, sau poate o fată, de ce nu?, va face ca Messi să fie doar o amintire frumoasă a unor ani grei.
Messi, poate, ne va lipsi atunci. Aşa cum azi, poate, ne lipseşte acel Maradona stelar. Se spune că oricît de fericit ai fi cu cei de care eşti înconjurat, îţi lipsesc teribil cei care nu mai sînt în viaţa ta.
S-a stins Alfredo Di Stefano. La 88 de ani, pe care abia ce i-a împlinit pe 4 iulie. Nu mult timp după, în timp ce se uita la un meci de fotbal de la Mondialul brazilian, a suferit un atac cardiac. Inima sa atît de încercată s-a luptat, însă în cele din urmă a încetat să mai bată.
E o zi tristă pentru fotbal. Ne despărțim de una dintre cele mai mari figuri pe care acest sport a fost capabil să le ofere. Trăim timpuri în care Messi, Cristiano Ronaldo, Neymar sau alții ca ei ne acaparează ecranele televizoarelor, ale calculatoarelor, ale tabletelor și ale telefoanelor mobile. A existat însă și o vreme în care toate acestea nu se inventaseră, în care imaginile erau alb-negru, iar mingea de fotbal avea șiret. Acelea au fost timpurile în care un argentinian poreclit ”Săgeata blondă” venea în Europa și-o cucerea definit. Acesta a fost Alfredo Di Stefano, omul de care sînt legate primele 5 Cupe ale Campionilor Europeni, cîștigate de manieră consecutivă și foart clară de Real Madrid. 5 din cele 10 actuale.
Destinul lui Di Stefano nu are cum să nu fie legat de aceste trofee. Poate că așa a fost să fie, ca exact în anul în care Real Madrid a cîștigat ”la decima”, omul care a adus-o pe prima să plece din această lume. S-a bucurat de acest trofeu ca și când ar fi fost primul. Iar acum a plecat într-o altă lume, să le povestească lui Ferenc Puskas și Santiago Bernabeu cum stă treaba cu fotbalul 50 de ani mai tîrziu.
Pentru cine nu știe, Alfredo Di Stefano a fost primul mare nume disputat de Real Madrid și FC Barcelona. A ajuns la Madrid, după ce jucase în cîteva meciuri amicale în tricoul Barcelonei. După o istorie rocambolească, zice-se că la intervenția lui Franco, dictatorul spaniol avînd legături afective cu clubul din Madrid. Aveți întreaga poveste, spusă chiar de cei implicați, mai jos:
Și pentru că imaginile vorbesc cel mai bine atunci cînd vine vorba de un fotbalist, vă invit să-l descoperiți pe Alfredo Di Stefano așa cum a fost. De multe ori genial, de foarte multe ori decisiv. Sînt două filme documentare care pot reliefa personalitatea celui care a fost ”La Saeta”.
Odihnească-se în pace!
Primul film:
Cel de=al doilea film:
Mergem mai departe cu povestea Baloanelor de Aur. O dovadă în plus că există în istoria fotbalului și alte nume foarte mari, nu doar Messi ori Cristiano Ronaldo și al lor etern duel pentru supremație.
Săptămîna trecută, în EPISODUL 1, i-ați putut admira pe Ronaldinho, Zidane, Van Basten, Rumenigge, Cruyff și Beckenbauer. Dacă l-ați ratat, nu-i nimic, AICI găsiți poveștile celor 6.
Astăzi vă propun alte nume mari, uriașe chiar. Tot din trei momente istorice diferite, prilej foarte bun de a observa cum a evoluat fotbalul cu trecerea anilor. Sînt filme ceva mai vechi, e de fapt o serie produsă de France Football despre trofeul pe care prestigioasa revistă l-a inventat. Filmele sînt în limba franceză, dar imaginile nu au nevoie de traducere.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Încep cu RONALDO VS ȘEVCENKO. Doi golgeteri, doi mari atacanți. Despre Ronaldo ați mai putut citi și vedea imagini pe acest blog. Despre Andrei Șevcenko încă nu. Apare cu această ocazie pentru prima dată.
Mai departe, vă invit să ne delectăm cu EUSEBIO VS GEORGE WEAH. Și ei sînt în premieră pe acest blog. N-au avut parte de expunerea mediatică de care ar fi meritat. În special Eusebio, căci așa erau vremurile, însă veți pe imagini ce fotbalist colosal a fost.
Pentru final, am păstrat PLATINI VS DI STEFANO. Astăzi, cei doi sînt mai degrabă asociați cu funcțiile pe care le au. Michel Platini de președinte al UEFA, probabil viitor al FIFA, iar Alfredo Di Stefano, președinte de onoare la Real Madrid. Contestat pentru anumite decizii de azi, Michel Platini a fost un fotbalist uriaș, în veme ce Di Stefano, prezent mereu alături de noile achiziții ”galactice” ale lui Florentino Perez la Real, a fost imens în perioada cînd Real Madrid stăpînea lumea și cucerea cu lejeritate Cupa Campionilor Europeni.
Sper că v-au plăcut imaginile. Dacă da, rămîneți aproape, vor urma și altele!
Toată săptămîna s-a discutat despre Messi și Cristiano Ronaldo. A fost mai întîi El Clasico, apoi declarația nepotrivită a lui Sepp Blatter, (președintele FIFA dînd senzația unui om serios urmărit de bolile bătrîneții atunci cînd a spus ce-a spus, uitînd totuși ce funcție are), care a reaprins eterna, dar și terna, dezbatere ”cine e mai bun, Messi sau Cristiano?”. O dezbatere despre care mi-a manifestat opinia, încercînd să explic că nu prea merg comparațiile între doi oameni ce nu practică un sport individual, ci unul de echipă.
Apoi a venit ziua lui Maradona, prilej pentru alții să consideră că Diego e cel mai bun din istoria fotbalului. O altă dezbatere inutilă, zic eu. Pe parcursul ei însă au fost scoase la înaintare numele lui Pele, Cruyff, Di Stefano, Eusebio sau Zidane. Exceptîndu-l pe Zizou, despre care promit solemn să postez săptămîna viitoare un documentar cu adevărat excepțional, toți ceilalți fac parte dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, în orice caz destul de puțin mediatizat.
Televiziunea era altfel atunci, fotbalul de asemenea. De aceea orice comparație între jucători aparținînd epocilor diferite mi se pare un demers ridicol. Am scris jucători. Am greșit. Cei de care pomeneam mai sus fac parte din categoria Fotbaliștilor, cu ”F” mare. Jucătorii de fotbal sînt alții, vedem destui la televizor în zilele noastre.
Dacă nu mă credeți, priviți filmele de mai jos. Sînt realizate de SKY Sports, deci calitatea lor nu se discută. Sînt nume mari, foarte mari aș zice, care au adus acestui sport titulatura de ”sport rege”. Puteți alege ce film preferați, în funcție de simpatie sau antipatie, eu vă sfătuiesc să găsiți timp să le vizionați pe toate. Sînt imagini pe care probabil nu le-ați mai văzut, deci cu atît mai mult merită efortul.
Geniile există în toate domeniile, deci și în fotbal. Vă veți convinge!
PELE
JOHAN CRUYFF
EUSEBIO
ALFREDO DI STEFANO
ZIDANE
De fiecare dată cînd Messi marchează un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Atunci cînd Cristiano Ronaldo reuşeşte o prestaţie precum cea din ultima partidă, metaforele iau și ele calea sinuciderii. Cînd cei doi sînt puși față în față, sinuciderea devine în masă. Adjectivele sînt brusc puţine, metaforele la fel, parcă toate au fost folosite, e greu să găseşti ceva inedit pentru a descrie o parabolă, o acţiune, un şut sau o pasă. Şi atunci nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să deschizi celebra discuție: cine e mai bun, Messi sau Cristiano?
De cîte ori aţi auzit această dezbatere în ultima vreme? De cîte ori v-aţi contrazis cu cineva, cu argumente, pe această temă? De cîte ori aţi spus că da, Messi e cel mai bun sau, după caz, că nu, nu e cel mai bun. Iar acest “după caz” devine deja chestie de preferinţă personală, plecînd evident şi de la vîrsta fiecăruia.
A fost ziua lui Maradona, prilej pentru mulți să declare că Diego e cel mai mare fotbalist din toate timpurile. Alte dezbateri, alte păreri împărțite, alte diferențe de opinii și, inevitabil, alte certuri. După unii, n-ar fi Maradona. După alţii ar fi Pele. Nu puţini cred că e Zidane. Destui îl văd pe Johan Cruyff. Există şi păreri pro Eusebio, Di Stefano, Ronaldinho. Cei mai tineri, al căror orizont informațional nu se întinde prea departe (nu din vina lor, evident, deși cei mai bătrîni simt o ușoară invidie față de cei mai tineri), cred că lupta pentru supremația istorică se duce, ați ghicit, între Messi și Cristiano.
Cît de corecte sînt oare aceste aprecieri? Trăim într-o lume în care oamenii sînt tot mai mult guvernaţi de certitudini, cei care mai au şi dubii sînt din ce în ce mai puţini. “Cutare e cel mai bun pentru că aşa cred eu!”. De cîte ori aţi auzit această exprimare?! ”Cutare e un bou pentru că nu are aceeași părere cu mine, eu fiind evident mult mai deștept”.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dezbaterea în sine e falsă. Motivul e atît de simplu încît nu-l vedem. Fotbalul e un sport de interactivitate colectivă, unde nu există lupta unui individ contra altui individ decît la o scară redusă. Nici măcar statisticile abundente nu oferă o bază de plecare, căci ele aduc doar nişte date, importante în context, dar nu determinante. Ne putem întreba cine e mai bun între Nadal şi Djokovici, ne-am întrebat ani de-a rîndul între Karpov şi Kasparov, între Borg şi McEnroe, între Carl Lewis şi Ben Johnson. E o diferenţă. Ei stăteau faţă în faţă, fiecare cu forţele lui.
Messi e determinant la Barcelona, dar în “naţionala” Argentinei nu e, pentru că diferenţele dintre cele două grupări sînt mari. Acelaşi lucru e şi la Cristiano. Una e Real Madrid, alta e Portugalia. Nimeni în fotbal n-a reuşit de unul singur. Se vorbeşte de Maradona, dar se uită pe cine a avut Maradona lîngă el, cu Argentina şi la Napoli. Valdano, Burruchaga, Ruggeri sau Batista, ori Careca, Alemao, Ferrara nu erau doar piese de umplutură. Zidane nu putea fi acelaşi fără Djorkaeff, Deschamps, Blanc sau Henry, Cruyff fără Neeskens sau Rensembrink, Pele fără Garincha, Vava sau Rivelono.
Timpul e și el important. Cumva un Mercedes din 2012 are aceleaşi caracteristici ca unul din 1986? Sau ca unul din 1970? Sigur un BMW de azi e mai bun decît unul de acum 40 de ani. Timpul nu stă pe loc, ştiinţa nici atît, iar fotbalul e şi el o ştiinţă. Messi beneficiază de avantajul mass-media. Cristiano la fel. De fiecare dată cînd ei marchează un gol cosmic, lumea începe să scrie. O ştire, un editorial, o opinie, un sms, o postare pe reţele de socializare. Maradona n-a avut şansa asta. Pele nici atît. Presa era alta, fotbalul era altul, lumea era alta. Nimic nu era comparabil cu ce e azi. Pînă şi faulturile parcă sînt altfel acum.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Contextul e fundamental în fotbal. Comparaţia nu se poate face departe de preferinţele individuale ale fiecăruia dintre noi, dar mai ales departe de ceea ce reprezintă ei în grupurile din care fac parte. Mai nou s-a trezit și Sepp Blatter să-și exprime o părere. Ar avea tot dreptul, dacă n-ar fi președintele FIFA. Așa că reacțiile n-au întîrziat, chit că vorbele lui Blatter n-au fost nici pe departe atît de aspre la adresa lui Cristiano și laudative la adresa lui Messi. Eu însumi am scris despre diferențele dintre cei doi, e ceva ce simte multă lume. Dar reacțiile sînt și ele dictate de elementele subiective. Cînd am postat pe acest blog două filme documentare, unul despre Messi altul despre Cristiano, mi s-a reproșat că filmul despre Messi e mai lung. De parcă l-aș fi făcut eu. Cîteodată, pînă la nebunie e doar un pas.
Ne putem întreba la nesfîrşit cine e mai bun, Messi sau Cristiano? Ne putem certa pe tema asta. Ne putem imagina chiar că Messi şi Cristiano ar încinge o cafteală dacă, presupunere absurdă, s-ar întîlni pe înserat pe o stradă pustie. Mult mai bine ar fi totuşi să ne bucurăm că sîntem contemporani cu ei, că putem admira, săptămînă de săptămînă, ceea ce pot ei realiza. Să nu uităm că timpul în fotbal e limitat! Şi, mai ales, să nu uităm altceva, mult mai important! Că fiecare experienţă trăită alături de o altă fiinţă nu se va mai repeta niciodată. Din păcate, am vrea să retrăim vremurile în care Maradona era cel mai bun. Sau Pele. Sau cînd Cruyff făcea ce voia pe teren. Din păcate asta nu se poate.
Peste 20 de ani, dacă ne vom mai regăsi pe planeta asta, ne vom aminti cum un băiat timid, nu foarte înalt, Lionel pe numele lui, bătea record după record şi cîştiga trofeu după trofeu, fiind bănuit a fi cel mai bun din istoria fotbalului. Și ne vom aminti cum un alt băiat, mai înalt și mai bine făcut, mai prezentabil și mai puțin timid, dar la fel de bun fotbalist, dădea peste cap recordurile. O vom face privind, în 3D pesemne sau în cine știe ce mod, cum un alt băiat, poate mai înalt, poate mai timid, sau poate o fată, de ce nu?, va face ca Messi să fie doar o amintire frumoasă a unor ani grei.
Pînă atunci, avem tot timpul din lume să dezbatem. Doar că pierdem din timpul pe care ar trebui să-l petrecem admirîndu-i.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!