Cineva spunea că destinul doar îți pune cărțile pe masă, dar de ales le alegi singur. Cîteodată, destinul mai joacă feste, mai deschide uși care păreau închise, le mai încuie pe altele ce păreau a duce către fericire, sînt lucruri pe care le trăim cu toții, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama ori pe care le realizăm abia după ce s-au întîmplat.
Dar nu destin vreau să scriu în cele ce urmează. Ci despre fotbal. Despre felul în care arată finalul de campionat în Spania. Eu unul nu-mi aduc aminte o derulare asemănătoare a Primerei Division în ultimii 20 de ani. Poate că acum 20 de ani, atunci cînd Barcelona lui Cruyff lua titlul în ultimele secunde ale ultimei etape, grație unui penalty ratat pe un alt stadion, a fost un suspans asemănător. Dar atunci erau doar două echipe implicate, acum sînt 3. Îmi mai aduc aminte, la nivel european, de o ediție de Bundesliga, în 2009, cîștigată de Wolfsburg, la care titlul se putea da pe 3 sau 4 stadioane în ultima etapă (comentam atunci pentru Sport Klub campionatul Germaniei și parcă-mi amintesc că au fost 4 meciuri pe care le-am comentat în acea ultimă etapă, alternativ, împreună cu Octavian Țopa. Dar cum memoria, fiind de gen feminin, mai înșeală – aici am fost răutăcios și misogin, recunosc – e posibil să mă înșel eu, așa că aștept corecturile).
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
În mod normal, astăzi aș fi vrut să scriu despre Barcelona. Despre planurile sale de viitor, despre ceea ce ar trebui să se întîmple. Logic ar fi fost ca astăzi, Barcelona să fie în afara luptei pentru titlu în Primera. Dar cine a spus că logica și fotbalul merg mereu braț la braț? Cine ar fi crezut că Real Madrid nu va lua decît două puncte în două meciuri, tocmai cînd traversa o stare de euforie extraordinară, și că, din principală favorită, așa cum era după Levante-Atetico, e aproape exclusă acum din calcule? Va trebui să parchez analiza pe care intenționam s-o fac pînă după terminarea campionatului. Pentru că Barcelona a primit din partea destinului, cel de care vorbeam la începutul textului, o mînă de ajutor. Dintr-o echipă care doar aștepta să se termine mai repede acest sezon, a devenit o candidată puternică la titlu, care depinde doar de ea și nu de alte rezultate în tentativa de a păstra trofeul cîștigat anul trecut de Tito Vilanova. Dacă ar fi să excludem cele întîmplate pînă acum, am putea spune chiar că Barcelona e principala favorită în momentul ăsta. Are de jucat pe terenul unei nou promovate, din coada clasamentului, și apoi ar avea meciul decisiv acasă.
Dar nu se poate exclude nimic în fotbal. În primul rînd, eu nu-s așa convins că Barcelona va bate așa ușor la Elche. E un stadion pe care se cîștigă greu, ca la Valladolid, e o echipă care trage din răsputeri să evite retrogradarea, ca și Valladolid. Apoi e foarte greu să restartezi un lot care deja intrase pe modulul ”delete”, să reactivezi, mental și fizic, un grup de jucători ce părea sufocat din toate punctele de vedere. La Barcelona ieri se făceau grătare de despărțire, azi se fac antrenamente intense, căci titlul a început să fie posibil. Nu știu dacă antrenorul, cel care prepara grătarele din carne argentiniană, va fi în stare să pregătească și tactica necesară cîștigării campionatului. Meciul de la Elche e prima finală pentru Barcelona, abia apoi vine meciul cu Atletico, la care chiar se poate întîmpla orice. Ar fi una dintre cele mai mari surprize din ultimul timp, căci Barcelona nu prea a arătat a campioană în acest sezon. Și totuși, dacă va bate la Elche, care, repet, e prima condiție, și apoi pe Atletico ar aduna două victorii cu Real plus un egal și o victorie cu Atletico, cele două contracandidate, ceea ce mai schimbă puțin percepția.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Atletico e într-o situație paradoxală, pe care eu unul n-am mai întîlnit-o niciodată. Poate fi campioană cu două puncte în ultimele două etape, adică două egaluri cu Malaga și Barcelona, dar în același timp poate pierde campionatul cu 3 puncte, adică dacă bate pe Malaga și pierde pe ”Camp Nou”, presupunînd evident că Barcelona bate la Elche. Mai mult, echipa atît de lăudată în ultimele luni s-ar putea trezi, după finala Ligii că n-a cîștigat nimic în, poate, cel mai bun sezon din istoria sa.
Real Madrid e singura dintre cele trei care are totuși un trofeu în portofoliu. Acea cupă de la Valencia poate valora mult mai mult decît la momentul cîștigării ei. Realul are doar șanse teoretice la titlu și ar putea pierde finala de la Lisabona, asta după ce săptămîna trecută pe vremea asta era considerată cea mai bună echipă a momentului și părea aproape de o triplă istorică. Apropo de Real și de Ancelotti, pe care l-am lăudat atunci cînd a cîștigat duelul tactic cu Guardiola. La Valladolid, Ancelotti s-a comportat un pic iresponsabil aruncîndu-l în teren pe Cristiano Ronaldo, despre care știa că are probleme medicale. În condițiile în care în jurul lui Bale planează suficient mister în ceea ce privește situația sa medicală, riscul de a-l pierde și pe Cristiano e prea mare, căci fără el, Realul a arătat jalnic, nici măcar prestația stelară a lui Sergio Ramos și Xabi Alonso neputînd să șteargă această impresie. În al doilea rînd, la 0-1, Ancelotti a și greșit schimbările, inducînd o stare de panică în rîndul jucătorilor săi.
În zona retrogradării, cam aceleași paradoxuri. Aproape scăpată după egalul de pe ”Camp Nou”, Getafe e iar sub linie, dar, paradoxal, se poate salva dacă bate pe FC Sevilla duminică. Valladolid e acum peste linie, dar poate retrograda cu ușurință, în timp ce Elche, o borna importantă în lupta pentru titlu, se poate salva și dacă nu cîștigă nici un punct.
”Nu întotdeauna cîștigă cei mai buni, de multe ori cîștigă cei care luptă mai mult”. E declarația lui Diego Simeone de după meciul cu Barcelona, la capătul căruia Atletico Madrid s-a calificat în semifinalele Champions League. Mulți consideră această calificare drept o mare surpriză a acestei ediții, dar dacă stăm bine să ne gîndim nu e chiar așa. Sigur că Barcelona pleca, din start, cu un ușor avantaj la punerea în balanță a șanselor, dar acest avantaj venea mai mult din experiența mai mare a jucătorilor de a gestiona astfel de partide decît din forma arătată de ei, căci de multe ori experiența e la fel de importantă ca forma. În fond, Atletico era și e lider în Primera Division, cu un punct mai mult decît Barcelona, așa că nu se prea susține calificativul de mare surpriză.
Brusc, internetul s-a umplut de fani ai lui Diego Simeone. Și ai lui Atletico Madrid. Sînt oameni care au descoperit abia acum această echipă sau acest antrenor. Și nu e drept. Atletico nu e Malaga din sezonul trecut, venită oarecum de nicăieri și care a fost la cîteva secunde de o calificare miraculoasă. La cîteva secunde și la o ridicare de fanion, dacă e să ne amintim bine. Aia da, ar fi fost o mare surpriză. Aici nu. La momentul tragerii la sorți, Gică Craioveanu vedea șanse egale pentru Barcelona și Atletico, ba chiar ne-a spus, într-un moment în care nu eram în direct, că Barcelona nu va trece. Și iată că a avut dreptate. Deja Barcelona a jucat 5 meciuri cu Atletico în acest sezon și n-a cîștigat niciunul. Iar în aceste 5 meciuri, Messi n-a apărut. Nu e întîmplător. La fel, nu e întîmplător faptul că nimeni nu mai vorbește acum că Atletico nu merita calificarea, așa cum se vorbea după meciul tur.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Prin august anul trecut scriam aici că Atletico e cea mai bună echipă fără minge. Imediat după prima manșă a Supercupei Spaniei. După victoria de pe ”Bernabeu”, scriam că Atleti e cea mai în formă echipă din Spania. Tot atunci, scriam, textual: ”Vi se pare, în momentul ăsta, că Bayern, Dortmund, cele două din Manchester, Arsenal, Chelsea, Juventus, PSG, Barcelona sau orice altă echipă vedeți mai sus în lista favoritelor la cîștigarea Champions League e sigură de calificare într-o dublă cu trupa lui Simeone? Mie nu.” Se pare că un pic de dreptate am avut. De fiecare dată s-au găsit oameni care să-mi spună că Atletico nu va rezista prea mult, că nu va putea duce ritmul pe trei fronturi cu un lot destul de restrîns. Poate că era normal să gîndească așa, căci Primera Division ne obișnuise în ultimii ani cu un etern duel Barcelona-Real pentru titlu și o prăpastie căscată din prima treime a campionatului între locul doi și locul 3. Au trecut de atunci multe săptămîni în care am tot așteptat ca Atletico să cadă, să se piardă, să iasă din lupta pentru titlu. S-a întîmplat un scurt circuit, imediat după eliminarea din Cupă în fața Realului, dar norocul s-a întors către Manzanares și a făcut ca Real Madrid și Barcelona să se împiedice, la rîndul lor, dar și să joace meciul direct. Același noroc care, de exemplu, a făcut ca loviturile de cap trimise de Messi și Neymar să mîngîie bara în loc să intre în poartă. Dacă una dintre cele două ocazii era gol, nu știu dacă mai scriam astăzi despre calificarea lui Atletico.
Dar norocul face parte din joc, nu-i așa? Și se transformă în aliat al celui care-l forțează. Atletico Madrid și-a creat de mult propria identitate. După chipul și asemănarea lui ”Cholo” Simeone. Nu cred că-și poate cineva imagina în momentul ăsta un Atletico Madrid jucînd în stilul Borussiei Dortmund, să zicem. Dacă am încerca asemănări jucător per jucător poate că ne-ar ieși ceva. Simeone însă nu-i Klopp. Lui nu-i place să atace, ăsta e el, pe stil italian, mai degrabă, poate și pentru că s-a format oarecum la școala asta. Ajuns la 43 de ani, Simeone pare obsedat de cifra 4. Cele două linii de 4 pe care le formează în fața careului propriu se văd atît de bine, la televizor sau pe stadion, încît sînt convins că antrenamentele se bazează mult pe asta. Cele două linii de 4, foarte apropiate una de alta, cu jucători parcă prinși într-un cordon, au făcut ca Barcelona să arate, miercuri noapte, ca un tenisman care dă la perete.
Nu mă refer la valoarea estetică a fotbalului prestat, ci la efectivitate. Atletico joacă fix ce știe și știe ce joacă. Stilul se menține, iar asta se întîmplă pentru că pe margine Simeone se agită ca un jucător în plus. Am vrut să scriu ca un leu în cușcă, acea expresie venită dintr-o limbă de lemn a trecutului, numai că eu, sincer, n-am văzut niciodată leii agitîndu-se în cuști, la toate grădinile zoologice la care am fost, și am fost la cîteva prin Europa, bieții regi ai animalelor păreau la fel de plictisiți precum bugetarii de pe la noi, așteptînd mîncarea fix ca bugetarii de la noi salariul. Simeone e legătura dintre echipă și fani, e cordonul ombilical ce leagă fotbalistul de suporter și face ca Atletico, acasă, să joace de cele mai multe ori în 12. Din punctul ăsta de vedere, dintre toate cele 4 semifinaliste, Atletico are de departe cel mai frumos public.
Ce a înseamnat Diego Simeone pentru fanii lui Atletico e inutil să reamintim. Cînd a aterizat Simeone lîngă “Manzanares”, Atletico avea 3 victorii în 12 meciuri, nu cîştigase nici măcar o partidă în deplasare, tocmai ce fusese eliminată din Cupă de o echipă de liga a treia, iar aerul pe “Vicente Calderon” devenise irespirabil, într-o senzaţie de “deja vu” de care parcă nu se poate scăpa. Aducerea sa a semănat cu gestul populist al guvernelor de a închide gura protestatarilor cu “cadouri” financiare derizorii. În limbaj fotbalistic, aducem un idol şi calmăm spiritele.
Ce înseamna antrenorul Diego Simeone la acel moment merită o scurtă trecere în revistă. La 36 de ani, cîştiga titlul în Argentina, cu Estudiantes La Plata, în 2006. În 2008, repeta performanţa cu River Plate. De logodna sa cu River, prima, se leagă explozia unui anume Alexis Sanchez, apariţia unui anume Radamel Falcao, renaşterea, din păcate prea scurtă, a unui Ariel Ortega, plus un alt nume propus marilor cluburi, Diego Buonanotte, dispărut între timp în noapte. Dar se leagă şi marile turbulenţe pe care clubul de pe “Monumental” avea să le survoleze şi care aveau să ducă, 3 ani mai tîrziu, la retrogradarea în a doua divizie a Argentinei. Ar mai fi de menţionat episodul Catania, nereuşit şi el, dar pare a fi un eşec necesar, la prima aventură pe o bancă tehnică europeană.
Simeone a făcut din Atletico nu doar o echipă ci o stare de spirit. Iar fotbalul e, o s-o spun de fiecare dată cînd am ocazia, o stare de spirit. Nu știu ce va face Atletico de acum înainte. E posibil ca sezonul să fie unul pierdut, căci adversarii din Champions League sînt tare grei, iar în campionat mai sînt destule etape și program mai greu decît al Barcelonei. Seri precum cea de miercuri vor rămîne însă pentru fani memorabile.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Două vorbe și despre Barcelona. Din 2007 încoace a fost mereu prezentă în semifinalele Ligii. Acum trebuie să digere și acest eșec. N-o să mă refer la Tata Martino, căci deja m-am plictisit. Omul n-are nici o vină, de vină sînt cei care au aruncat un antrenor fără personalitate într-un vestiar prea plin de personalitate. Să forțezi golul egalizator, care, mare atenție!, te-ar fi dus în prelungiri nu te-ar fi calificat, dar să-l scoți pe Iniesta mi se pare cam mult. Tocmai pe Iniesta. N-o să mă refer nici la Messi, care e acum linșat mediatic de toți cei care și-au rumegat frustrările în momentele sale de glorie. Eu nu pot să cred că Messi n-a vrut, nu mă convinge nici acea cifră a kilometrilor alergați. Totuși nu-i cal să alerge, e un fotbalist care aleargă dacă are de ce sau pentru ce. Messi e același care a cîștigat aproape de unul singur pe ”Bernabeu”. Cu Simeone însă nu-i merge. E al 5-lea meci consecutiv împotriva lui Atletico în care nu dă nici gol nici pasă decisivă. Ne-am obișnuit ca Messi să cîștige de unul singur, dar tocmai pentru că a făcut-o de foarte multe ori am uitat că fotbalul e un sport care se joacă în 11 contra 11 și ne mirăm atunci cînd n-o mai face.
Pentru Barcelona, finala Cupei de săptămîna viitoare e un meci esențial. Dacă va cîștiga, își va recăpăta starea de spirit cu care să atace finalul de campionat. Să nu uităm totuși că meciul decisiv s-ar putea juca pe ”Camp Nou” și să nu uităm că-n ultima jumătate de oră a meciului tur, Atletico a părut sufocată. Poate că și atunci s-a jucat calificarea. Așa moartă cum e, Barcelona e capabilă să se regenereze și să cîștige și cupa și campionatul. Nimic nu e pierdut pînă nu e pierdut definitiv.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
S-au jucat deja 4 meciuri între Barcelona și Atletico Madrid în acest sezon și toate s-au terminat cu același rezultat de egalitate. Au fost 360 de minute disputate de manieră aproape identică, la capătul cărora s-au marcat doar 4 goluri. Barcelona n-a izbutit nici de data asta să descopere drumul spre victorie, mai are o șansă săptămîna viitoare, cînd trebuie neapărat să dea gol pentru a putea spera la calificare. Văzînd precedentele 4 dueluri, demersul pare mai dificil ca niciodată.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am tot citit, în timpul și imediat după meciul de pe ”Camp Nou” tot felul de păreri, de opinii ori de analize ce vizau jocul lui Atletico Madrid. Sau, mai exact, tactica pe care Diego Simeone o utilizează pentru a scoate rezultatele dorite. Nu puțini sînt cei care cred că un astfel de stil nu poate fi pus în dreptul unei echipe mari, cu pretenții la semifinalele Champions League, sau în dreptul unei potențiale campioane a Spaniei, căci să nu uităm că Atletico e lider în Primera și nu știu dacă există cineva care să fie sigur că-n ultima etapă Barcelona va cîștiga meciul direct. E vechea teorie a meritului în fotbal. Și vechea dilemă, cine merită să cîștige un meci și, mergînd pe firul logicii, un trofeu? Există suficiente partide în care echipa mai bună cîştigă, la capătul unui joc strălucitor, cu un fotbal modern, estetic, plin de ocazii şi, consecinţă logică, goluri. Există însă şi partide cînd o echipă atacă aproape non-stop, dar termină prin a pierde în faţa celei care, în marea majoritate a timpului, se apără. Sau face egal, cazul Barcelonei, ceea ce, oricum am lua-o, tot un soi de rezultat negativ este, mai ales pe teren propriu, mai ales într-o dublă eliminatorie.
Ce înseamnă totuşi a juca bine? Fotbalul se compune din două faze, cea de atac şi cea de apărare. Unii, în special adepţii şcolii italiene, le inversează şi încep cu faza de apărare. Pentru ei, apărarea e esenţială, de la asigurarea propriului teritoriu porneşte cucerirea teritoriilor adverse. Pare o teorie militară, dar se aplică perfect şi în fotbal. Echipa care face perfect ambele faze e perfectă, din punctul de vedere al rezultatului final. Din acest punct de vedere, nici Atletico și, cu atît mai puțin Barcelona n-au fost perfecte.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Tata Martino și Simeone au desenat două stiluri de joc diferite. Barcelona cu mingea, Atletico fără minge. Ambii au fost nevoiți pe parcurs să redeseneze. Simeone după ce s-a accidentat Diego Costa, a cărui prezență (sau absență) la meciul retur devine un element extrem de important, Barcelona după ce a primit gol. Barcelona a arătat mai bine cu Neymar în stînga, iar Atletico și-a coborît spre zona propriului careu fortificațiile de apărare, căci fără Diego Costa presiunea nu se mai putea exercita la centrul terenului. Din punctul meu de vedere, ambii antrenori au avut oarecare lipsă de inspirație. Tata Martino, care parcă e pe pilot automat, căci ne-a obișnuit cu aceste schimbări parcă dictate de un computer de bord, ar fi trebuit cred să apeleze la Pedro și nu la Alexis, căruia nu-i convin spațiile mici, iar Simeone ar fi trebuit să-și dea seama că Mario Suarez putea închide mai bine în fața lui Iniesta, în mod clar cel mai bun jucător de pe teren. Jucător de câmp, căci altfel Curtois e premiantul meu
Apropo de Iniesta. E o poezie a fotbalului și tind să cred că nimeni, suporteri sau nu ai Barcelonei, nu poate spune vreodată ceva rău despre el. Într-un fotbal dominat de ego-uri, ceea ce face Iniesta pe teren e un omagiu adus privitorului. E din ce în ce mai mult Zidane și poate că într-o zi Balonul de Aur va poposi și-n piciorul său, fără obligația de a-l pasa decisiv unui coleg mult mai mediatizat. De multe ori Messi, în cazul de față Neymar, care, dacă tot sîntem la paranteze, a făcut un joc remarcabil, mai ales că Messi a fost mai degrabă absent.
Dacă Atletico merită sau nu să se califice o să vedem miercurea viitoare. Dacă se va califica, atunci sigur va merita asta. Stilul nu și-l va schimba, căci Simeone nu are cum să facă asta. Întrebare pentru toată lumea: ce e mai important? Să domini sau să cîştigi? În meciurile decisive. Aici e chestiune de opţiuni, de calcul, de cunoaştere a realităţii. De conştientizare a priorităţilor. Învingătorul rămîne în istorie, învinsul rămîne cu regretele.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
De prin septembrie anul trecut am tot auzit păreri cum că Atletico Madrid nu ar avea forța să reziste pînă la finalul sezonului. Cum că nu ar dispune de suficiente resurse pentru a concura, cu șanse reale, pe trei fronturi. Cei care emiteau aceste păreri au avut momentul lor de oarecare dreptate atunci cînd echipa lui Simeone a pierdut, și încă de manieră categorică, dubla manșă din Cupa Spaniei cu Real Madrid, episod ce s-a intersectat și cu o perioadă de turbulențe în Primera Division. Odată survolat acest episod, Atletico a revenit în luptă, ba parcă a făcut-o cu și mai multă putere. Dovadă fiind victoria recentă de la Bilbao, acolo unde nici Real și nici Barcelona n-au putut bate. Asta apropo de forța pe care unii n-o vedeau posibilă la acest nivel al sezonului.
Dubla cu Barcelona e încă o oportunitate pentru Atletico de a arăta că se poate lupta cu giganții. E un fel de ”keep walking”, un soi de mesaj pe care Simeone și ai săi îl dau. Și de data asta Atletico îmbracă haina care-i convine cel mai tare lui Simeone, aceea de outsider, căci favorita dublei e limpede că e Barcelona. Asta nu înseamnă însă nimic pentru Barcelona, căci pînă acum catalanii n-au izbutit să bată pe Atletico, în 3 confruntări. Avantaj moral au totuși, căci Supercupa Spaniei a ajuns la ei, după două partide egale, decise de golul mai degrabă întîmplător marcat de Neymar pe ”Calderon”.
În mod normal nu va fi un meci frumos între Barcelona și Atletico. S-au dus vremurile cînd cele două echipe istorice ale Spaniei ofereau dueluri cu goluri multe, cu 7, cu 8, chiar cu 9 goluri. Simeone nu e tipul de antrenor care să agreeze astfel de partide. De cînd a venit el la Atletico, dar mai ales în ultimul sezon, echipa sa a demonstrat o soliditate de multe ori incredibilă în apărare, dar bazată, de cele mai multe ori, pe o fază defensivă realizată foarte aproape de propriul careu. Atletico e o echipă scurtă, cu linii extrem de apropiate, dar care de foarte puține ori se deplasează prea departe de poarta lui Curtois, la partidele jucate în deplasare. Cu atît mai mult pe ”Camp Nou”, ale cărui dimensiuni pot lesne deveni un handicap. Atletico, am tot spus-o, e cea mai bună echipă din Spania fără minge. Posibil chiar din Europa, căci Chelsea, pe care eu o aveam ca reper din acest punct de vedere prin prisma lui Mourinho, a mai dat semne de oboseală. E o echipă pe care greu o surprinzi, căreia greu îi găsești puncte nevralgice. Asta nu se poate face însă decît cu riscul, asumat de Simeone, de a trece spectacolul în plan secund.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Din punct de vedere al Barcelonei, lucrurile ar trebui să fie mai simple. Trebuie să marcheze măcar un gol și să nu primească. Dacă privim la optimi, doar Manchester United, dintre cele calificate, n-a dat gol în deplasare. Ideea de gol în deplasare devine, iată, în această competiție extrem de importantă. Un 1-0 pentru Barcelona ar fi un scor ce ar transforma echipa catalană în mare favorită pentru retur, însă acest gol trebuie dat.
Probabil că Tata Martino va aborda meciul cu formula deja standard a partidelor importante. Cu Messi, Iniesta, Xavi și Fabregas împreună. Și cu Neymar, cel puțin așa cred eu, deși am văzut păreri care-l dau ca titular pe Pedro. Neymar ar putea oferi în această partidă soluțiile pe care Pedro nu le are în portofoliu. Brazilianul e principalul aliat al lui Messi și Iniesta în dueluri cu echipe scurte și agresive. E capabil de orice, iar atunci cînd mingea e la el atrage inevitabil atenția adversarilor, căci nu-l poți lăsa pe Neymar în situații de unu contra unu, iar asta face ca Messi și Iniesta să fie un pic mai eliberați de presiune. Am citit că Messi are un procentaj mai mare de finalizare a acțiunilor atunci cînd joacă alături de Neymar decît atunci cînd e alături de Pedro sau Alexis, ceea ce, pesemne, știe și Tata Martino. Singura problemă a lui Neymar vine din slaba participare defensivă și din acele momente cînd pierde mingea și-și expune colegii unor contraatacuri. La acest meci însă, pe teren propriu, să nu uităm, eu aș începe cu Neymar, în dreapta, în banda lui Felipe Luis și Arda Turan.
La Atletico, există o mare problemă: Raul Garcia. Mai exact absența lui. E suspendat, căci altfel ar fi fost aproape sigur titular. Simeone avea nevoie de forța lui, de capacitatea lui de efort, de contondența lui în anumite momente, chit că nu l-ar fi avut adversar pe Xabi Alonso. Și de prezența lui la fazele fixe. Fără Raul Garcia, Simeone trebuie să găsească formula potrivită. În prima partidă din seria celor trei jucate cu Barcelona a mers pe un 4-4-2, cu David Villa și Diego Costa. Era septembrie însă, de atunci s-au schimbat multe, iar David Villa pare să fi ieșit din grațiile lui Simeone la meciurile de acest gen. Mult mai probabilă mi se pare folosirea lui Jose Ernesto Sosa, pentru un soi de 4-5-1, cu care Atletico să încerce să cîștige lupta la centrul terenului. Mai există varianta Diego, dar brazilianul mi se pare încă inadaptat și, în orice caz, o soluție puțin viabilă pentru un astfel de meci.
Am spus că, în mod normal, nu va fi un meci frumos. Asta nu înseamnă că va fi unul urît, ci mai degrabă unul închis de Atletico. Nu cred însă că vom avea parte de momentele mai puțin plăcute din meciurile lui Atletico cu Real Madrid, acele dueluri ce intersectau, ba de multe ori depășeau, granița regulamentului. Barcelona nu e echipa care să se angreneze în acest tip de partide, iar Atletico nu are nici un interes, mai ales că arbitrul e un neamț.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Parcă nu era normal ca Manchester United să lipsească de la acest turnir colosal ce se anunță în sferturile de finală ale Champions League! Era păcat ca o echipă cu o asmenea istorie, o asemenea tradiție, un asemenea stadion și un asemenea public să nu se regăsească pe lista celor 8, unde, pentru prima dată cred în istoria competiției, vor fi doar cîștigătoare de cupe europene. Observați că n-am amintit, în alăturarea motivelor de mai sus, un termen: fotbal. Deocamdată, la acest capitol, Manchester United are multe restanțe, care nu știu cît de mult vor putea fi șterse cu această calificare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Anul trecut pe vremea asta scriam același lucru despre Barcelona, după ce reușise să refacă un 0-2 în tur. A fost o noapte care le-a lipsit celor de la United. Echipă și fani, care, încă o dată, au format un tot unitar demn de zile mai bune. Atmosfera a fost fantastică miercuri seară, publicul a simțit pericolul ca, în caz de eliminare, sezonul să se termine practic în martie, căci e și sezonul lor, nu doar al vestiarului. Una e să aștepți un meci de Champions League, cu un adversar important, alta e ca orizontul de așteptare să se limiteze doar la finalul unui campionat agonizant care, în mod normal, va trage după sine o absență din Liga Campionilor în stagiunea viitoare, ceva la care fanii de pe Old Trafford nu cred să se fi gîndit acum cîteva luni.
Manchester United a trecut de Olympiakos și a depășit handicapul unui 2-0 ce se întoarce foarte greu în cupele europene. Le lipsea fotbaliștilor lui David Moyes o noapte ca asta, o noapte în care să se simtă din nou eroi. Lui Moyes îi lipsea cel mai mult o noapte ca asta, căci el nu știu să se fi întîlnit pînă acum cu asemenea senzații. L-am văzut la începutul meciului, crispat, un pic cocoșat de presiunea partidei, resemnat oricum cu criticile pe care le-a primit și, sînt convins, le va mai primi. Nu știu dacă o seară ca asta salvează sezonul lui Moyes, dar eu m-am bucurat pentru el, căci imaginea de la început mi-a creat un sentiment de compasiune. Pare mai degrabă un dresor neexperimentat aruncat într-o cușcă plină de lei, tigrii și pantere gata să se devoreze reciproc, nu înainte de a-l devora, ca aperitiv, pe el. Nu știu dacă această calificare salvează sezonul lui United, mai degrabă nu, însă Moyes le-a făcut cadou fanilor, ce i-au fost alături într-un mod de-a dreptul miraculos în toată acestă spirală a eșecurilor, o noapte frumoasă, epică, de gustul căreia le era dor. A visa nu e interzis, ba chiar, susțin unii, e recomandat, căci cine nu are vise nu are nici aspirații. De ziua internațională a fericirii, fanii lui United pot trăi din nou acest sentiment.
Înainte de meci, Phil Neville, unul dintre secunzii lui Moyes, a făcut o ședință de cîteva minute cu copii de mingi, explicîndu-le cum trebuie retrimise în teren baloanele ce ies afară, la ce înălțime, cu ce viteză. Nimic n-a fost, iată, lăsat la voia întîmplării, așa procedează un club mare, categorie din care Manchester United face parte. Un alt secund al lui Moyes, Ryan Giggs, a fost trimis în teren, o măsură a la SirAlex Ferguson, care îi prefera mereu pe veterani în partide cheie. Giggs, despre care s-a speculat că a avut un dialog mai puțin elegant cu Moyes la un antrenament, și-a făcut treaba cum a putut. Are 40 de ani, și vreo 100 de zile pe deasupra, nu mai are rapiditatea în mișcări și prospețimea de altădată, dar are acea capacitate de a intimida o echipă adversă de tipul Olympiakos, cu fotbaliști care-l vedeau pe Giggs la televizor acum cîțiva ani, poate chiar era idolul lor, iar acum s-au trezit cu el în față. Și cum din piciorul lui Giggs au plecat primele două goluri putem trage vechea concluzie: fotbalul nu se uită îndiferent de vîrstă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED GĂSIȚI AICI:
La 3-0, United a revenit la imaginea de echipă cu mari probleme. Grecii au dominat finalul și puteau marca golul agoniei englezilor, la fel cum o puteau face și la 1-0 și la 2-0. Olympiakos a avut ocazii, fără să fie o mare echipă, iar asta mă face să mă întreb ce se va întîmpla cînd adversar va fi, într-adevăr, o mare echipă. În momentul ăsta, înaintea tragerii la sorți, Manchester United îmi pare ultima pe lista favoritelor. Poate părea dur, dar e Olympiakos-ul acestei trageri la sorți, așa cum grecii erau adversarul dorit de toți în decembrie, tot așa cred că United ar fi acum rivalul preferat de celelalte 7.
Apropo de ”sferturi”. Vor fi 4 duble manșe splendide, cel puțin din punct de vedere al afișului, 4 posibile finale. Am spus la Euro Fotbal că nu mi-aș dori confruntări între echipe din aceeași țară, din același campionat. Ar fi păcat, sînt meciuri pe care oricum le vedem, parcă mult mai apetisante ar fi duelurile cu combatante din țări diferite, ar fi mai în spiritul Champions League. Nu mi-aș dori așadar un Clasico, nici un duel englez sau german, aș prefera, de exemplu, așa cum am spus, un Bayern-Atletico, ca să văd cum se descurcă Bayern în fața unei apărări ca a lui Atletico, dar și Simeone în fața atacurilor lui Guardiola. Mi-ar mai plăcea un Chelsea-Real Madrid, pentru implicațiile oferite, întoarcerea lui Mourinho pe ”Bernabeu” și, mai ales, duelul lui Casillas, Cristiano, Ramos, Pepe cu el. Aș mai vrea un Barcelona-Dortmund, pentru că mi se pare că ar fi un superduel din punct de vedere estetic și ar mai rămîne, în consecință, un PSG-Man United, care sună și el la fel de bine.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
După 3-0 în prima manșă pentru Real Madriud, cred că puțini sînt cei care cred cu adevărat că meciul retur de pe ”Calderon” poate provoca o surpriză colosală. Sigur, în fotbal totul e posibil, iar speranța moare întotdeauna ultima. Logica însă te invită la altceva, iar realismul te coboară cu picioarele pe pămînt. Real Madrid are 95 la sută șanse de a merge în finală, mai ales că la Atetico, cît s-ar lega de lucrul ăsta jucătorii lui Simeone, nu joacă stadionul și, mai mult decît atît, nu joacă nici marcatorii echipei, Diego Costa și David Villa.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Această semifinală, cît ar fi ea de jucată, atrage cîteva pericole pentru ambele echipe. Pentru Real Madrid, pericolele se numesc Sergio Ramos și Pepe. Ambii au cartonașe galbene și sînt la unul singur de suspendare. Sincer n-am înțeles de ce Ramos n-a forțat galbenul în tur, astfel încît să piardă returul, dar să stea liniștit în perspectva finalei. La Pepe n-a fost cazul, ar fi însemnat o eliminare atunci. Pentru Ancelotti, lucrurile nu-s simple. Să începi cu ambii jucători e un mare risc, pentru că, privind lucrurile prin prisma rivalității, a presiunii publicului și a celor întîmplate în meciul tur, e puțin probabil ca amîndoi să scape fără cartonaș. Depinde foarte mult de cum vor decurge ostilitățile.
Pe de altă parte, nici să-i lași pe ambii pe banca de rezerve nu mi se pare o idee prea bună. Cu unul va trebui să riște Ancelotti și să-l trimită din primul minut. Aș merge aici pe mîna lui Pepe, care de vreo doi ani pare mai capabil să-și stăpînească pornirile pe care le avea mai demult. Poate că plecarea lui Mourinho l-a ajutat în sensul ăsta, căci relația existentă între ei la început, dar ruptă complet pe final, îl determina pe fundaș să fie foarte enrgic și determinat în încecarea de a-și ajuta cum poate mai bine compatriotul de pe bancă. Chit că asta îl făcea cîteodată să-și piardă luciditatea. Și-a mai revenit însă în ultimul an. Sergio Ramos nu prea, iar presiunea pe care stadionul o va pune asupra lui ar putea să-i creeze probleme de comportament, căci el nu prea știe să se abțină.
Plus că mai e Varane. E momentul prielnic să vezi care e situația sa. În special din punct de vedere fizic, dar și al nivelului de joc, căci în curînd se face anul de cînd s-a accidentat, iar o astfel de perioadă de inactivitate, presărată și cu recidive, lasă urme clare în evoluțiile ulterioare. E o partidă însă de nivel, nu un test amical comod, astfel că merg pe ideea că Varane va fi unul dintre fundașii centrali. La fel cum cred că Isco va primi șanse azi, poate chiar în locul lui Jese, care e totuși prea crud pentru meciuri din 3 în 3 zile.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Pericolul pentru Atletico vine din altă direcție. Se spune mereu ca fotbalul e o stare de spirit și nu cred că se spune în van. După două înfrîngeri consecutive, starea de spirit la Atletico nu-i cea mai bună, ba chiar cred că stă pe muchie de cuțit. O a treia înfrîngere n-ar fi deloc bună din acest punct de vedere, mai ales încă una venită din partea marelui dușman din oraș, cu care urmează să se întîlnească, pe același stadion, duminică 2 martie.
Dincolo de greșelile de arbitraj care au existat împotriva sa, Atletico traversează un tronson de joc slab. Echipa pare obosită, căci Simeone a cam folosit aceiași oameni, cu foarte puține excepții. Ar fi momentul azi ca Diego și Adrian să arate că se poate conta pe ei, la o adică. În zare se vede Milan, chiar așa cu probleme cum e echipa lui Seedorf, iar spre deosebire de sezonul trecut Atletico nu mai poate trata cu relaxare meciurile de campionat pentru a pregăti în liniște finalul de sezon. O victorie astăzi ar mai readuce din moral fotbaliștilor, căci nimic nu e mai rău pentru ei decît să fie obosiți și din punct de vedere fizic și din punct de vedere psihic. După meciul de azi, vine unul acasă cu Valladolid, apoi Milan, apoi încă o deplasare la Pamplona, apoi pauză de o săptămînă, în care echipa se poate reface cît de cît din punct de vedere fizic. E important însă nivelul mental cu care vor fi abordate cele 3 partide de car pomeneam, astfel că rezultatul de azi, chit că în economia dublei manșe nu va conta, e foarte important. Fie și pentru a pune capăt unei perioade absolut incredibile de 5359 de zile de cînd Atletico nu a mai bătut acasă pe Real Madrid. În perspectiva meciului din 2 martie, e un demers cît se poate de onorabil.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!