AC Milan a pierdut sîmbătă seară meciul de la Napoli. Nu asta e neapărat important, deși faptul că Napoli n-a mai bătut pe Milan de două ori într-un campionat de pe vremea cînd Maradona era zeul fotbalului, iar Serie A era cel mai puternic campionat din lume, poate că ar merita consemnat. De aceea și consemneze. Milan a pierdut la Napoli, dar mie mi se pare că a arătat primele semne de viață din acest sezon. A arătat că există speranțe de viitor.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE MILANULUI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Clarence Seedorf a ajuns la Milan în plin război civil pentru supremație între Galliani și Barbara Berlusconi. Fiecare își dorea controlul pentru sine, într-o societate (așa le place italienilor să spună, ”societa”) în care, pînă acum, cuvîntul lui Silvio Berlusconi era ultimul și era literă de lege. În paranteză fie spus, nu l-aș vedea pe Don Silvio chiar atît de marginalizat, cum pretind unii, chiar așa la pămînt din punct de vedere financiar, cum pretind alții. De curînd, grupul Mediaset, controlat de el, a dat o mare lovitură de imagine și a reușit să cîștige, în fața atotputernicilor de la SKY, drepturile exclusive pentru Italia ale Ligii Campionilor, din 2015 până în 2018. A plătit pentru asta undeva în jur de 700 de milioane de euro. Ceea ce nu e de colo.
Mă întorc la Seedorf. Mulți s-au întrebat de ce a renunțat la viața frumoasă din Brazilia pentru a se amesteca în vîrtejul milanez. Cei ce s-au întrebat sau încă se întreabă n-au trăit ori nu înțeleg ideea de provocare. De moment. Mai pe românește spus, de tren ce poate trece o singură dată prin gara vieții tale. Se spune că destinul îți pune pe masă cărțile succesului, important e ca tu să ai inspirația s-o întorci pe cea care trebuie, atunci când trebuie, căci mai important decît cartea în sine e momentul în care te decizi s-o joci. Seedorf s-a decis s-o joace acum. Milan e Milan, în orice moment s-ar afla, nu se poate refuza o asemenea provocare indiferent de cît de dulce ar fi viața ta în acel moment. Să aștepți un posibil moment prielnic în viitor nu e o opțiune pentru nimeni, căci acel moment s-ar putea să nu mai vină niciodată.
Spuneam că la Napoli am văzut primele semne de viață ale noului Milan marca Seedorf. Odată cu noile achiziții, Seedorf are mai multe variante la dispoziție acum, dar are și timp să vadă unde și cum mai trebuie întărit. Probabil că olandezul are în minte și acum cel mai de succes modul pe care l-a trăit ca jucător, acel 4-3-2-1 al lui Ancelotti, brăduțul de Crăciun cu care Milan domina Europa la mijlocul deceniului trecut. Dacă stăm să ne amintim, Milan a cîștigat cu acest sistem Liga Campionilor în 2003 și 2007 și logic ar fi fost s-o cîștige și-n 2004 și-n 2005, cînd două accidente greu repetabile au scos Milanul de pe listă, acel retur cu Depor după 4-1 acasă și acea repriză cu Liverpool, după 3-0 la pauză. E logic cred ca Seedorf să încerce să adapteze acel sistem la realitatea din lotul de azi. Care nu prea merită comparată cu ce era atunci, pentru că dezavantajul ar fi major.
La Napoli am văzut o timidă încercare de 4-3-2-1. A început cu De Sciglio fundaș dreapta și Abate în fața lui și cu Emanuelson în stînga. La pauză a schimbat, De Sciglio a revenit pe stînga și Abate a redevenit fundaș, căci în zona de mijloc exprimarea sa n-a prea fost coerentă. În zona fundașilor centrali cred că mai trebuie umblat și sînt convins că la vară se va întîmpla, căci Seedorf pare a avea o forță de persuasiune notabilă față de familia Berlusconi. În față apărării, Essien și De Jong ar trebui să preia rolurile lui Gatusso și Ambrosini, iar pe Montolivo, deși a fost rezervă la Napoli, eu unul îl văd cel mai apropiat de profilul de atunci al lui Pirlo. Pînă să intre Montolivo, Milan a avut mari probleme în a scoate curat mingea din propria jumătate, căci nici Essien și nici De Jong, el mai ales, nu-s prea grozavi la capitolul pase corecte.
Mai în față ar fi Kaka, elementul de legătură între vechiul și noul Milan. Mi se pare că Seedorf s-ar vedea pe sine în Taarabt, al cărui debut în Serie A pe un teren complicat a fost mai mult decît notabil. Mai e și varianta Honda în zonă, chit că eu l-aș vedea pe japonez ceva mai în spate în anumite meciuri, așa cum era Rui Costa prin 2003, alături de Pirlo și Gatusso, pentru a oferi echipei un plus de idei, de talent. Mi se pare că sună bine Essien-Montolivo, Honda-Taarabt, Kaka.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Apoi ar veni atacul. Șevcenko era omul în acea perioadă. Acum ar trebui să fie Balotelli. Aici am dubiile mele în legătură cu continuitatea lui Super Mario. Dar și cu posibilitatea ca el să-și asume acest rol, extrem de important. E în continuare prea răsfățat, cu un caracter pe care greu te poți baza și extrem de sinusoidal în prestații. Are și un anturaj, a se citi impresar, care-l predispune la conflicte, căci un fotbalist care pînă la vârsta lui a jucat la Inter, City și Milan, fără să se impună nicăieri, nu-i o garanție. Poate că ar fi mai bine să fie lăsat să plece și banii obținuți să fie investiți într-un atacant, nu neapărat tînăr, dar pe care să te bazezi în moment dificile și nu să te temi că te-ar putea lăsa oricînd baltă.
Nu cred că Milanul lui Seedorf poate juca mai rău decît cel al lui Allegri din acest sezon. Cred că Seedorf are la dispozție această perioadă pentru a încerca să repare ce se mai poate repara. Dacă va reuși, va fi meritul lui, dacă nu va reuși, nu va fi vina lui. Cam în această frază cred că trebuie căutat motivul pentru care a aceptat să preia acum echipa. Sezonul viitor însă va fi cel în care va trebui să-și foloseasă bine creditul pe care-l are în acest moment.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Așadar, Jose Mourinho nu mai e nici ”Special One”, nu mai e nici ”Only One”, începînd de azi e ”The Happy One”. De azi, de cînd a fost prezentat oficial la Chelsea, deși are toate motivele să fi fost ”happy” din prima zi de cînd legăturile sale cu Real Madrid au încetat.
Așa cum îl știm, ”The Happy One” n-a uitat să dea replică la înțepăturile pe care le primise din Spania. L-a atacat pe Iniesta, probabil singurul jucător al Barcelonei care se bucură de simpatie constantă în toată țara, dar, să recunoaștem, n-a făcut-o la modul agresiv ori arogant. Chestiune de feeling, probabil. Dacă nu s-ar fi simțit ”happy”, ar fi știut el să-i răspundă mai tăios. I-a spus totuși un adevăr. El, pe vremea cînd oscila între ”Special One” și ”Only One” a dat o mînă de ajutor la stoparea supremației Barcelonei în fotbalul spaniol și mondial. Eu un punct de vedere cu care am fost și sînt de acord. De altfel, am și scris despre asta.
Așa cum îl știm, Mourinho se va apuca imediat de treabă. A lăsat puține repere legate de viitor, ceea ce, cu siguranță, n-a convenit jurnaliștilor. Toată dimineața s-a speculat pe ideea că la respectiva conferință de presă va fi anunțat și transferul lui Cavani. Așa, ca un cadou de ”welcome” din partea lui Roman Abramovici. Nu s-a întîmplat așa. În schimb, Mourinho a anunțat că Lukaku e pregătit să revină la echipă după împrumutul la West Bromwich.
Pesemne nu din teama de a-l lăsa pe tînărul internațional belgian să împartă vestiarul cu Tamaș s-a gîndit Mourinho să-l readucă la bază. E un semn al filozofiei cu care va aborda noua lui etapă la Chelsea. Filozofie fotbalistică, evident.
La Real, Mourinho a jucat un 4-2-3-1 suficient de clar. Cu doi închizători și un singur vîrf, cu o bună densitate în zona centrală, dar și cu două benzi extrem de agresive și extrem de importante. Mergînd înapoi, în perioada Inter, Mourinho a luat Liga Campionilor cu 3 atacanți, dintre are doi ”exilați” în benzi, doi inchizători de meserie și un număr 10, în persoana lui Sneijder, ale cărui calități nu aveau nici o legătură cu omologul său din perioada Real, l-an numit pe Ozil. Așa cum nici Eto`o și Pandev n-aveau mari legături cu Cristiano și Di Maria. În teorie, s-ar putea vorbi tot de un 4-2-3-1, dar nu e chiar așa. Am mai spus-o, atunci cînd vorbim de așezări, trebuie să facem distincție între campionatele pe care le discutăm. Fotbalul italian e singurul în care așezarea în teren e citită pe faza de atac și nu pe faza de apărare, cum e în Spania sau Anglia. Un modul cu 3 fundași în Italia, vezi Juve sau Napoli, nu are nimic în comun cu apărarea în 3 a Barcelonei, de exemplu. De aceea, 4-3-3-ul lui Mourinho din perioada Inter nu are nimic în comun cu 4-2-3-1 de la Real.
Revenind la Lukaku, e posibil ca Mourinho să încerce să readucă în echipa sa modelul de atacant central pe care l-a apreciat cel mai tare. Și anume Drogba. Lukaku are multe calități care-l apropie de Drogba, la fel cum mai are mult de muncă pînă să ajungă la varianta de vîrf a ivorianului. E încă tînăr însă și are timp. Mourinho l-a plăcut mult pe Drogba. A încercat să-l aducă la Real de mai multe ori, ultima dată chiar vara trecută, dar nu a izbutit să impună ideea. În primul său sezon, dacă vă amintiți, a încercat varianta Adebayor, oarecum asemănătoare și ea, semn că în mintea lui tot acel modul fantastic pe care-l pusese în scenă la Chelsea era cel preferat.
Era acea echipă de dinaintea venirii lui Șevcenko și Ballack. Cei doi, impuși de Abramovici în primul ”11”, au stricat acea dinamică senzațională, acel fantastic joc de reacție pe care-l impusese Chelsea. Cu Drogba împins și două extreme de mare viteză și maximă agilitate, Robben și Duff, cu un singur închizător de mesrie, Essien, dar cu doi mijlocași de mare acoperire, Lampard și Gudjohnsen, ambii cu goluri multe în acele timpuri.
E posibil ca pe Mourinho să-l încerce aceleași idei și acum. Cu toate astea, cred că va trebui să se și adapteze la ceea ce are la dispoziție. Aducerea lui Lukaku cred că-i deschide serios ușa de plecare lui Fernando Torres. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cu alți jucători. Essien și Lampard încă există în lot, dar nu mai sînt la nivelul de atunci, e clar. Mata, Eden Hazard, Oscar, Ramires, iată 4 nume care vor fi nevoite să coabiteze cu noua filozofie tactică.
Se tot vorbește de Cavani. Se vorbește cam mult totuși. E o strategie în fotbal și asta, se vorbește insistent despre un jucător, se lansează un soi de cortină de fum, în timp ce interesul real e pentru altul, iar negocierile decurg în liniște. Sînt multe tertipuri, multe strategii care se utilizează în această perioadă. Dacă-l va aduce pe Cavani, Mourinho ne va da un semnal cît se poate de clar asupra gîndirii sale.
Și ar mai rămîne un mijlocaș la închidere. Nu-s convins că-l apreciază Mourinho prea tare pe David Luiz în această poziție. Mai degrabă pe Obi Mikel, pe care el l-a adus la Chelsea, furîndu-l de sub nasul celor de la Manchester United. Atenție la pista De Rossi, unul dintre peferații portughezului, dispus, pentru prima dată, să accepte o plecare de la Roma.
Deocamdată, Mourinho e ”happy”. Cît de curînd vom începe să avem vești despre ce înseamnă, de fapt, această fericire. Cum se traduce ea în termeni fotbalistici.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!