Această paranteză, destul de largă, acordată echipelor naționale în plin demaraj al sezonului în curs a oferit timp de dezbatere pentru unele teme rămase nediscutate în perioada de vară, în special înainte și în timpul Campionatului Mondial. Cu turneul final din Brazilia în plină desfășurare sau bătînd la ușă, un subiect precum transferul lui Cesc Fabregas de la Barcelona la Chelsea n-a fost atît de intens analizat. Și vorbim totuși de o mutare de impact, a unui jucător important între două cluburi importante.
La ediția de Euro Fotbal care a îmbrăcat debutul Spaniei în aceste preliminarii, am dezbătut puțin această temă. Eu am mers pe ideea, văzînd jocul lui Fabregas cu ”La Roja”, că Barcelona a făcut o mare greșeală lăsîndu-l pe Fabregas să plece. E părerea mea, nu înseamnă că alții trebuie să fie de acord cu ea, accept evident și păreri contrarii, iar Ilie Dumitrescu mi-a sugerat să explic pe blog acest lucru. Încerc s-o fac acum.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Mă întorc puțin în timp. Copil fiind, Francesc Fabregas nu cutreiera păduri ci se antrena în vechiul sediu al ”La Masia”, de lîngă ”Camp Nou”, în aceeași grupă cu Messi și Pique avîndu-l ca idol pe Pep Guardiola. Voia să fie ca el și să joace ca el, mai ales căpostul său la acel moment era cel de mijlocaș defensiv. Puțin timp după aceea, Fabregas, devenit între timp Cesc, lua drumul Angliei, nefiind foarte sigur pe posibilitatea de a-și găsi un loc în primul ”11” al Barcelonei. Rețineți acest motiv!
La Arsenal, Cesc a devenit Fabregas, iar sub comanda lui Arsene Wenger a devenit unul dintre cei mai buni mijlocași creativi din lume. Tranziția pe care o oferea el, unghiurile de pasare pe care le descoperea, ultima pasă pe care o avea și o folosea în mod strălucitor uneori, dar și capacitatea de a fi prezent la finalizare l-au transformat pe Fabregas într-o țintă pentru marile cluburi. Cu Arsenal într-o altă dimensiune financiară față de cea de azi, Fabregas a acceptat oferta Barcelonei de a reveni acasă. Lăsînd de la el și ceva bani, o poveste destul de încurcată, căci mai apoi Barcelona nu i-a mai plătit acea diferență așa cum conveniseră. Poate fi și acesta un motiv de divorț, pînă la urmă. Însă, eu vă invit să revenim la motivul de mai sus, pe care v-am rugat să-l rețineți! Fabregas, redevenit Cesc, s-a întors la Barcelona FĂRĂ SĂ FIE SIGUR CĂ-ȘI VA GĂSI UN LOC ÎN PRIMUL ”11”. A părut mai degrabă un transfer forțat. Ne aflăm în vara lui 2011, Barcelona tocmai cîștigase UEFA Champions League, provocîndu-i lui Sir Alex Ferguson cea mai vizibilă criză de nervi din pricina neputinței din lunga-i carieră. Cesc venea la Barcelona pentru a concura în linia de mijloc cu Xavi și Iniesta, de neatins la acel moment. Mulți au spus atunci, apropo de transferul forțat, că Barcelona l-a luat pentru a nu ajunge la Real Madrid, acolo unde Mourinho și-l dorea foarte tare. Sau la Manchester United, acolo unde Sir Alex și-l dorea. Sau la Milan, care era campioană a Italiei și care dorea să le aducă lui Ibrahimovici și Thago Silva un superjucător în linia de mijloc, acolo de unde tocmai plecase Pirlo.
E posibil ca aceste oferte, dar mai ales posibilitatea ca fotbalistul să ajungă la Real Madrid-ul inamicului Mourinho, să fi fost decisive în opțiunea Barcelonei de a-l readuce pe Cesc, înainte de opțiunea sportivă. E limpede că în 2011, Barcelona n-avea nevoie de Fabregas.
Așa cum, cred, ar fi avut nevoie acum. Timp de 3 sezoane, cu 3 antrenori diferiți, Cesc Fabregas n-a izbutit să-și găsească acel loc în echipă pe care-l viza încă din perioada La Masia. A jucat în multe poziții, pe unde era nevoie de el, a jucat vîrf de atac, acel ”9 fals” despre care se tot discută. Ba uneori îl vedeam și-n bandă. Conexiunea pe care o avea cu Messi era marele său atu. Nimeni n-a observat, sau poate că n-a vrut să observe, că în mod natural linia de mijloc Xavi-Busquets-Iniesta trebuia să se transforme în Cesc-Busquets-Iniesta. Mai ales după plecarea lui Thiago Alcantara, văzut de mulți drept urmașul natural al lui Xavi.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cifrele lui Fabregas la Barcelona, în condițiile în care, repet, n-a avut un loc stabil în echipă, au fost remarcabile. Numai în ultimul sezon, Fabregas a dat 13 goluri, dar și 22 de pase decisive, în condițiile în care Iniesta dăduse doar 13, iar Xavi 6.
Pesemne că în momentul în care a aflat de negocierile Barcelonei cu Rakitic și Kroos (să nu credeți că în interior lucrurile astea nu se știu), Cesc a decis să plece și să redevină Fabregas. Mă așteptam să ajungă la Bayern, căci și acolo se știa că Tony Kroos va pleca, iar între cei doi există destule asemănări ca stil de joc. A ajuns la Chelsea, la Mourinho așadar, care l-a mai vrut în 2011 și care mereu a văzut în el piesa perfectă în tactica sa de joc. Cînd l-a dat pe Mata, Mourinho a dat de înțeles că actualul jucător al lui United n-avea acele calități prin care să ajute la o tranziție rapidă între apărare și atac. Mata era destul de lent, căuta mereu timp de gîndire, iar la Mourinho, știm bine, rapiditatea contraatacului e esențială. Fabregas nu e Mata. El stăpînește bine timpii, știe să joace și pe contră, dar și pe joc de posesie. Începutul de sezon confirmă rolul extrem de important pe care Fabregas îl va avea, dar și faptul că el e capabil să interpreteze acest rol.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
În fotbal se spune, nu fără temei, că titlurile se cîștigă în mai, dar se pregătesc cu multe luni înainte, în iulie și august. În iulie și august nu se joacă pe teren ci în birourile președinților de club și la sediile firmelor de impresariat. Întîlnirile au loc, de regulă, la restaurante de lux, unde nu intră oricine și nu te poate vedea oricine, iar schimburile de mailuri ulterioare țin loc de digestiv. Transferurile reprezintă subiecte de lux pentru mass-media, practic articolele pe această temă nu se opresc niciodată, căci lumea adoră astfel de informații, toți vor să știe cine vine sau cine pleacă de la echipa favorită ori cine vine sau cine pleacă de la echipele rivale. Strategiile de mercato sînt multe, manipulările cu ajutorul presei sînt la ordinea zilei, iar aceste manipulări pot fi repede probate la finalul perioadei, atunci cînd se trage linia și se vede care din informațiile vehiculate au fost adevărate și care false. De regulă, procentajul de adevăr e sub 25 la sută, dar ce ne-am face în această perioadă dacă n-am avea astfel de articole și știri.
Sînt convins că fiecare dintre transferurile importante oficializate pînă acum ar merita o analiză separată, dar pentru început, ca revenire din vacanță spre actualitate, o să încerc o privire de ansamblu asupra ceor întîmplate pînă acum în mercato. E destul timp apoi pentru analize detaliate.
Mi se pare că, pînă la acest moment, Chelsea și Real Madrid se luptă pentru titlul de campioană a verii. Ambele au transferat mult și bine. Cu un plus, după părerea mea, pentru Chelsea. Jose Mourinho avea oricum la dispoziție un lot extrem de valoros, dar a reușit să-l completeze numai cu fotbaliști de super-clasă. Practic în fiecare compartiment Mourinho a adus un star, iar concurența pe posturi devine feroce. Courtois, Filipe Luis, Fabregas, Diego Costa, chiar și Drogba la anii săi, sînt nume ce transformă pe Chelsea în principala candidată la cîștigarea Premier League și o mare favorită la Champions League. Mourinho a știut perfect ce să aducă, iar acum poate alcătui simplu două echipe competitive cu ce are la dispoziție. Fabregas, am mai spus-o și cred că se va vedea, e un mare cîștig și, automat, o mare greșeală a Barcelonei care, se va vedea, l-a lăsat prea ușor să plece. Diego Costa e o garanție a golurilor, Courtois e deja o valoare confirmată, iar Filipe Luis e un mare plus în comparație cu Ashley Cole. Cred totuși că Mourinho mai are în cap ceva mutări pînă pe 31 august, așa că mare atenție la zona fundașilor centrali, dar și la proaspătul campion mondial Khedira.
Real Madrid a transferat mult, dar mi se pare că achizițiile au fost făcute mai degrabă ca impulsuri de moment, cazurile lui James Rodriguez și Keylor Navas, ori ca oportunități de mercato, cazul lui Kroos. Ancelotti are și el la dispoziție un lot colosal, ce merită analizat pe larg și va fi analizat aici în zilele următoare. Nu știu însă cîtă nevoie avea de fiecare dintre cei trei. De ce să-l iei pe James Rodriguez, la banii ăștia, cînd îl ai pe Di Maria, de care acum trebuie să scapi? Diferența dintre James Rodriguez și Di Maria e cea dintre o promisiune și o certitudine. Columbianul a făcut un Mondial excelent, dar argentinianul vine după un sezon fabulos, mai ales în condițiile în care Ancelotti i-a schimbat de multe ori poziția. N-am să înțeleg, de asemenea, de ce era mai era nevoie și de Navas, cu Casillas și Diego Lopez deja implicați într-o situație bizară.
Toni Kroos era o oportunitate de mercato. În conflict cu Rummenigge pe motiv de salariu (mai exact pe motiv de salariu mare pentru Gotze în raport cu el), Kroos trebuia vîndut de Bayern, pentru a nu fi cedat gratis în vara viitoare. 25 de milioane în situația asta sînt bani buni. Înțeleg că Guardiola s-a opus cît a putut, solicitînd inclusiv să fie păstrat pînă-n vara viitoare cu amenințarea de care vorbeam, dar Rummenigge e cel cu calculele. Pentru Pep e o pierdere mare, rămîne de văzut cît de mare va fi cîștigul pentru Real Madrid și pentru jucător. Eu unul l-aș fi văzut mai degrabă încadrat în stilul și sistemul de joc de la Barcelona decît la Real Madrid, la fel cum l-aș fi văzut mai repede pe Rakitici la Real decît la Barcelona. Se spune că Luis Enrique a avut de ales între Kroos și Rakitici și l-a ales pe croat, rămîne de văzut dacă a avut dreptate. Revenind la Kroos, e o mare problemă pentru Ancelotti găsirea unui loc într-un prim ”11” în care Bale și Cristiano trebuie să joace, iar James Rodriguez, la ce bani s-au plătit pe el, de asemenea. Mă refer aici la un prim ”11” în meciuri importante, în condiții în care n-ar exista accidentări sau suspendări. Să joace contra lui Getafe și Malaga, dar să fie rezervă în El Clasico nu cred că-i va conveni lui Kroos. Cea mai mare eroare mi se pare plasarea din partea unora a lui Kroos în linia mijlocașilor defensivi, în locul lui Xavi Alonso. Chit că a mai jucat acolo la Bayern, nu e postul lui acela. Să ai în fața apărării un modul Modric, Kroos-Bale, James, Cristiano-Benzema (sau Falcao) sună bine, dar la jocurile pe calculator, nu în fotbalul de azi, unde faza de recuperare e la fel de importantă precum cea de construcție.
Mă întorc în Anglia. Manchester United s-a întărit bine, dar va trece un timp pînă ce ideile lui Van Gaal și preconizata schimbare de sistem defensiv vor fi aglutinate de jucători. Avantajul lui United e că nu e în cupele europene, iar Van Gaal are la dispoziție mai multe zile de antrenament tactic, neavînd mijlocul de săptămînă aproape în permanență ocupat. Arsenal s-a întărit și cred că echipa lui Wenger va avea o implicare mai mare în lupta pentru titlu. Nu sînt convins că la fel vor sta lucrurile cu Liverpool, care și-a pierdut cel mai important jucător, și încă aștept mișcări de trupe la Manchester City, destul de cuminte pînă acum pe piața transferurilor.
Bayern l-a adus pe Lewandowski, dar bilanțul nu e pe un foarte mare plus, căci l-a pierdut pe Kroos. Înțeleg că Guardiola ar gîndi să-l așeze în poziția lui Kroos pe Alaba, ca la ”naționala” Austriei, dar și că meditează la o definitivă schimbare de sistem, cu o linie de 3 fundași.
Coincidență sau nu, la asta se gîndește și Luis Enrique la Barcelona. Și catalanii mi se pare că au acționat după impulsurile de moment. Nu știu cîtă nevoie aveau de Luis Suarez, mai ales la banii dați pe el și la problemele uruguayanului. În continuare Barcelona nu e în stare să aducă un fundaș central care să-l înlocuiască pe Puyol, francezul Mathieu fiind un jucător bun, dar în nici un caz unul pecare să dai 20 de milioane de euro. Totuși are 31 de ani! Felul în care vor conviețui pe teren și-n vestiar Messi, Neymar și Suarez e o mare necunoscută, dar și o mare problemă pentru Luis Enrique. Marele său cîștig rămîne păstrarea lui Xavi, un fotbalist extrem de important în joc și-n vestiar, dar și a lui Mascherano. Formula cu 3 fundași centrali, Pique, Mascherano, Mathieu e un soi de revoluție la o echipă obișnuită să joace într-un 4-3-3 devenit un soi de literă de lege. Înțeleg că Luis Enrique gîndește un soi 3-1-3-1-2, cu Messi în spatele lui Neymar și Suarez, dar ca formula de pe hîrtie să meargă și pe teren e nevoie de multă practică.
Atletico Madrid mi se pare că a rămas pe aceeași linie. A plecat Diego Costa, dar a venit Mandzukic. A plecat Villa, a venit Griezman. Au rămas greii Koke, Miranda și Godin, a rămas în cele din urmă și Thiago, poate doar plecare lui Courtois să lase o ușoară problemă în poartă.
În Italia, Roma mi se pare că s-a întărit serios și e o candidată serioasă la titlu. Mai ales după dezertarea lui Conte de la Juventus. Napoli nu mi se pare ca s-a întărit, dar mai e timp. Inter s-a mișcat interesant, dar nu-mi pare o candidată pregătită pentru titlu, în vreme ce Milan pare să nu poate ieși dintr-o zonă crepusculară în care a intrat de ceva vreme.
PSG mi se pare că n-are o strategie prea coerentă. De ce să dai o căruță de bani pe un fundaș central? N-am să înțeleg. Dacă vor găsi portița prin care să-l ia pe Di Maria, parizienii vor ieși în cîștig, dar și la ei e o aglomerație de valori și caractere ce pot face irespirabil aerul din vestiar.
Cele de mai sus sînt doar o părere, rapidă, asupra transferurilor făcute pînă acum. Nu înseamnă că e și cea mai bună și aștept să fiu contrazis, dar cu argumente. În materie de transferuri, fiecare poate avea propria părere.
Miercuri 18 iunie a fost o zi istorică pentru Spania. După o domnie de 39 de ani, Regele Juan Carlos și-a pus semnătura pe decretul de abdicare. O decizie pe care a luat-o singur, fără să fie constrîns de nimeni, eventual doar de problemele de sănătate. Admirat și controversat în același timp, chit că procentele sînt departe de a fi împărțite egal, popular și contestat, Regele Juan Carlos are marele merit, pe care nimeni nu i-l poate discuta, de a fi orientat Spania către democrație, de a fi omul din umbra unei creșteri economice miraculoase la un moment dat. Juan Carlos pleacă, în locul său va veni fiul său, Felipe, un bărbat la fel de elegant și atractiv, foarte legat de sport și care a găsit de cuviință să iasă din tiparele monarhiei însurîndu-se cu o fostă ziaristă, al cărei trecut, deloc princiar și destul de ambiguu moral vorbind, nu l-a impresionat deloc.
Miercuri 18 iunie a fost o zi istorică și pentru fotbalul spaniol. ”La Roja”, campioana mondială în exercițiu, a abdicat brusc și neașteptat, punînd capăt celei mai glorioase perioade din întreaga existență a acestui sport în Spania. Admirată și controversată în același timp, ”naționala” Spaniei a scris o pagină importantă în istoria fotbalului, pe care l-a dominat destul de categoric din 2008 încoace, căci mi-e greu să cred că vom mai descoperi în viitorul apropiat o reprezentativă, de pe orice continent doriți, capabilă să cîștige 3 turnee finale consecutive.
Nimic nu e etern pe lumea asta. De ce ar fi gloria? E o lege a acestui pămînt, tot ceea ce se naște trebuie să și moară. Amintirea e singurul lucru care poate dăinui peste timp. Din păcate, memoria nu face parte din categoria lucrurilor care să aibă continuitate. Astăzi, nimeni nu-și mai aduce aminte de marșul triumfal al Spaniei în 2010, nici măcar în Spania, de maniera limpede în care această echipă a cîștigat Europeanul din 2012 și cum s-a metamorfozat, în 2008, dintr-o echipă ce oferea pe bandă rulantă titluri de genul ”am jucat ca niciodată, am pierdut ca-ntotdeauna” într-una ce cîștiga întotdeauna, indiferent uneori de cum juca. Toată lumea își amintește azi de felul lamentabil în care Spania a părăsit competiția pe care, la început, o onorase în calitate de deținătoare a trofeului. Toată lumea începe să-și amintească de alte moment, cînd șansa l-a ținut în brațe pe Casillas, i-a oferit inspirație lui Xavi, i-a dat forță lui Torres. Pe undeva e normal, ”ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”, e o vorbă, am mai scris, spusă de Mircea Lucescu.
Se spune că un meci, automat un turneu final sau un campionat, se cîștigă pe trei fronturi: mental, tactic și fizic. Mentalul e cel mai important, căci creierul e cel care comandă și corpul răspunde. Spania a stat bine din punct de vedere mental o jumătate de ceas la acest Mondial. O jumătate de ceas din prima repriză a meciului cu Olanda. Imediat după ratarea lui Sneijder și pînă la golul egalizator al lui Van Persie. Atunci cînd Casillas a scos, în situație de unu contra unu cu fostul său coleg, spaniolii au revăzut finala din 2010 și au crezut că planetele s-au aliniat pentru ei, în frunte cu ”San Iker”. Totul s-a frînt însă după golul lui Van Persie. O transformare incredibilă, o degradare inexplicabilă, o decădere deloc logică. Fizic Spania stătea oricum rău, urmare a unui sezon foarte lung și greu, dar și a unei gestiuni mizerabile a acestui patrimoniu al umanității pe care l-a avut pe mînă Angel Maria Villar, un președinte de federație ce seamănă foarte tare în metehne cu cel pe care l-am avut și noi pînă de curînd. Iar din punct de vedere tactic, Del Bosque a fost complet depășit.
Poate că Del Bosque ar fi trebuit să plece după Euro 2012. Ar fi rămas cu imaginea unui cîștigător. Așa, rămînînd, Del Bosque a căzut pradă sentimentelor, care l-au devorat pînă la urmă. N-a putut să se uite în ochii unora și să le spună că nu-i poate convoca la, probabil, ultimul lor Mondial. N-a putut să se uite în ochii altora și să le spună că, din punct de vedere al formei sportive, nu prea merită să fie titulari. N-a putut să treacă peste trecut, să uite toate acele zile glorioase trăite împreună, Acești fotbaliști l-au transformat pe Del Bosque în singurul antrenor din lume care a cîștigat Champions League, Campionatul European și Campionatul Mondial, nu putea să-i dea la o parte. Cred că nimeni n-ar fi putut. A tras de această generație ca de o gumă de mestecat pînă cînd, în cele din urmă, s-a rupt. A suferit în tăcere, pe bancă, așa cum s-a și bucurat, de altfel, atunci cînd a fost cazul. Demn. De aceea poate că era mai bine să plece în 2012.
Pentru Spania și cred că pentru fotbal s-a terminat o epocă. Epoca tiki-taka și-a consumat poate ultimele minute. A început în 2008, pe mîna lui Xavi, s-a terminat în 2014 cu Xavi privind de pe margine. E finalul unui ciclu care, poate, își începuse numărătoarea inversă atunci cînd Guardiola a plecat de la Barcelona. În 2010 și 2012, Spania a beneficiat din plin de fotbaliștii Barcelonei și de stilul lui Pep. Odată ce creatorul a plecat, flacăra a început ușor-ușor să se stingă. Sînt foarte curios ce se va întîmpla cu Guardiola în continuare, la Bayern, cu acest stil al său. Dar asta e o altă discuție. Revenind la Spania, ea trebuie să se reinventeze, să se recompună. Nu e întîmplător că Spania, ca ”naționala”, și FC Barcelona, ca echipă, trebuie să facă același lucru, în același timp. Barcelona pe mîna lui Luis Enrique, Spania vom vedea dacă pe mîna lui Del Bosque. Un element comun există între cele două proiecte: Andres Iniesta. A venit vremea ca Iniesta să iasă din planul secund în care a stat, voit ori nu, în toți acești ani. Are 30 de ani și poate face tranziția între Xavi și cei care vor veni, poate Thiago, poate Koke, poate Fabregas, cu care, încă o dată spun, Barcelona cred că a făcut o mare eroare lăsîndu-l să plece.
S-a terminat o epocă, dar fotbalul nu se termină aici. Iar Mondialul cu atît mai puțin. E vremea altora, că va fi Germania, că va fi Italia, că va fi Argentina, că va fi pînă la urmă Brazilia, o să vedem. Spania a abdicat, dar sceptrul său se joacă.
P.S. 1
Despre Diego Costa și nepotrivirea de stil vizibilă între el și ”naționala” Spaniei am scris încă din octombrie 2013. Mi se pare că Spania a vrut mai mult să-l fure pe Diego Costa Brazilei decît să-l folosească, dar apoi n-a avut ce face, a trebuit să justifice cumva această decizie. Am crezut și atunci, cred și acum că Diego Costa se potrivea mai bine Braziliei.
P.S. 2
Am ținut cu Spania la acest Mondial, dar am scris că nu cred că e capabilă să cîștige. Țin cu Spania din 1992, atunci cînd, student fiind, am făcut și eu, preț de o vară, ceea ce fac astăzi mulți dintre cei care îmi dau lecții de viață de acolo, am lucrat la un restaurant. Am ținut cu Spania la Mondialul ăsta doar pentru că nu era România implicată, dar asta nu înseamnă că traversez acum vreo perioadă de suferință. Cu Spania ieșită, următoarea pe lista simpatiilor e Italia. La cum a jucat în meciul cu Anglia, am speranțe :)))
Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat. La Mircea Lucescu am auzit asta, undeva înainte de 1989. În cazul lui Vicente Del Bosque, ultimul rezultat nu e doar un eșec, e aproape un dezastru. Iar cuvîntul ”aproape” ar putea fi șters cu multă ușurință din propoziție dacă Spania nu va bate Chile. Fotbalul e minunat atunci cînd cîștigi, e tare greu atunci cînd pierzi și devine un coșmar în momentele de dezastru.
Spania-Chile n-ar trebui să fie un meci care să-l pună atît de mult sub semnul întrebării pe Vicente Del Bosque. Pentru tot ceea ce a făcut în fruntea ”naționalei” Spaniei. Numai că fotbalul are orice, mai puțin memorie. Adept al păcii, al liniștii și al atmosferei în vestiar, Del Bosque a premiat cu includerea în lotul pentru acest Mondial, mai apoi cu includerea în primul ”11” cu Olanda, a mai multor fotbaliști pe care, dacă e să-i judecăm după forma arătată de-a lungul sezonului, n-ar fi fost prea logic să-i vedem. Întrebarea care sigur îl macină pe Del Bosque e dacă să schimbe ori nu? Mai exact, dacă să schimbe mult sau doar punctual, pe alocuri?
De schimbat cred că va schimba ceva. A și anunțat asta, fără să dea nici o pistă în sensul ăsta, nici ziariștilor și nici jucătorilor. Echipa de start se va afla abia pe Maracana, o modalitate prin care caută să-și țină toți jucătorii conectați și motivați. Presa spaniolă e plină de diverse echipe probabile, de diverse schimbări. Eu nu prea sînt convins că va fi o revoluție în acest sens. Mai degrabă unele modificări punctuale, condiționate și de adversar. Cred că vor juca Pedro și Fabregas, poate și Juanfran în dreapta, și nu cred că va fi titular Diego Costa. Pedro și Fabregas au format mereu o bună societate în echipa națională, căci demarcările lui Pedro și mișcările permanente ale lui Fabregas între linii au destabilizat mereu adversarii. Eu unul l-aș încerca pe Koke lîngă Xabi Alonso, în locul lui Xavi, și pe Javi Martinez în locul lui Pique, dar asta deja ar însemna un soi de revoluție și nu sînt sigur că asta vrea Del Bosque.
Chile a bătut Australia jucînd cu 4 oameni în linia de fund, dar probabil că lucrurile se vor schimba cu Spania. Modelul cu 3 fundași centrali, care a funcționat contra Spaniei în cazul Olandei, a fost încercat de chilieni într-un amical cu Germania, în martie, la Stuttgart. Atunci au cîștigat nemții cu 1-0, dar Chile a lăsat o foarte bună impresie. Am scris chiar AICI despre această partidă. Semnele de întrebare ale sud-americanilor vin din forma lui Arturo Vidal. Operat de menisc la începutul lui mai, Vidal a cam ars etapele recuperării și e evident că nu e la procentaj maxim din punct de vedere fizic. Cu Australia n-a avut probleme, dar Spania nu e Australia. Dar nu doar Vidal preocupă, ci și faptul că doi dintre cei trei fundași centrali preconizați, Medel și Silva, provin din mijlocași închizători. În plus, lumea se întreabă în ce măsură Isla și Mena (sau Beausejour), lateralii chilieni, vor izbuti ceeau ce au izbutit Janmaat sau Blind, căci Del Bosque sigur a tras concluziile de rigoare după acel joc.
Spania se află în fața unei situații pe care a mai trăit-o. La Mondialul trecut, după eșecul cu Elveția, dar și în preliminariile pentru acest Mondial. A trecut peste ambele, cu seninătatea echipei care-și știe valoarea. Totuși, indiferent de ce spunea Mircea Lucescu, valoarea acestei echipe nu este dată de acest 1-5 cu Olanda. N-ar fi deloc o mirare ca Spania să cîștige, și încă de-o manieră categorică, acest meci și să redevină o echipă care să conteze la acest Mondial. Dar cum fotbalul e o stare de spirit și cum starea de spirit în lotul Spaniei nu e prea bună, n-ar fi exclus nici sa asistăm la prima surpriză palpabilă a acestui turneu final, eliminarea campioanei mondiale după doar două meciuri. Căci, atenție, egalul nu-i ajută pe spanioli.
Am mai spus-o, nici nu mai știu de cîte ori, fotbalul e o chestiune de detalii. Vă ofer unul, după acest halucinant Spania-Olanda 1-5. Sîntem în prima repriză, scorul e 1-0 pentru Spania și totul mergea conform planului pentru campioana mondială. În sensul că primise un penalty (eu cred că a fost, încerc să nu fiu subiectiv aici , mă iau după privirea lui diego Costa în momentul faultului, dacă vă uitați cu atenție, el privește înainte, caută o soluție, n-are nici cea mai mică intenție să cadă ci încearcă să descopere cum să continue faza), trecuse, grație lui ”San Iker”, peste un moment delicat, și controla jocul la mijlocul terenului. Sîntem, de fapt, spre finalul primei reprize cînd David Silva primește acea pasă incredibilă marca Andres Iniesta, dar încearcă o ”scăriță” în locul unei finalizări simple ori, și mai bine, a unei pase spre Diego Costa rămas, în limbaj fotbalistic, în poziție de joker. Dacă Spania marchează și face 2-0, mi-e greu să cred că Olanda, cu a sa apărare tînără ce comisese cîteva erori pînă atunci, ar fi avut puterea să întoarcă rezultatul. Ba mai degrabă cred că diferența s-ar fi mărit în partea a doua, nu cu mult, căci Spania nu e echipa care să caute să-și umilească adversarii (vezi finala cu Italia de la Euro), dar suficient astfeșlîncît să vorbim de un start perfect al campioanei mondiale.
David Silva a ratat însă.
La fel, apropo de detalii, n-o să-mi schimbe nimeni părerea că în Real Madrid-Bayern, din prima mansă a semifinalelor, dacă Bayern deschide scorul la capătul acelui prim sfert de ceas, în care Madridul n-a ieșit din jumătatea proprie, soarta calificării și poate chiar a finalei Champions League era decisă în favoarea bavarezilor. La fel ca David Silva au ratat atunci și nemții, iar urmarea o știți. În faza imediat următoare Realul a dat gol, la fel cum și acum, cîteva zeci de secunde după ratarea lui Silva a marcat Van Persie.
Înainte de meci, pe acest blog, îmi pusesem cîteva întrebări referitoare la Spania. Ma gîndeam la cei 4 ani in plus pe care-i au Xavi si Xabi Alonso, l-am uitat pe Casillas în acea enumerare, ma gîndeam la relațiile dintre Ramos si Pique, nu neapărat de joc, la nevoia lui Pique de a avea un Puyol sau un Mascherano lîngă el, dar si la capacitatea lui Diego Costa de a se implica in stilul de joc al Spaniei. N-am primit încă răspunsurile. Mi se pare că Vicente del Bosque a tratat cam superficial Olanda în general, dar și pe Van Gaal în special. Cei care nu erau de aocrd cu mine atunci cînd scriam tot aici că Manchester United și-a adus un super-antrenor cred că acum se mai gîndesc. Del Bosque a părut un antrenor încremenit în timp, criogenat parcă din zilele Mondialului de acum 4 ani. O singură inovație, Diego Costa, dar una care mie mi se pare că a stricat într-un fel dinamica din jocul spaniolilor. Diego Costa nu e un om de combinație, e un tip care se luptă, dă din coate, exagerează de multe ori, dar Spania nu e Atletico Madrid. Cu așezarea pe care a avut-o Olanda, Diego Costa n-a prea avut șanse, căci Van Gaal a aglomerat perfect zona din jurul acestuia. Rememorînd faze din meci, cred acum că mult mai utilă ar fi fost pentru Spania o echipă fără vîrf, cu Fabregas pe poziție de ”9 fals”, un modul care să aducă densitate în zona combinațiilor și să-i surprindă pe neexperimentații olandezi.
Cu o astfel de așezare, poate că Del Bosque l-ar fi surprins pe Van Gaal. Așa, intrînd cu formula așteptată de toți, a căzut în plasa întinsă de olandezi. Apoi, la momentul înlocuirilor, Del Bosque a greșit din nou, părînd o copie a lui Tata Martino. N-a surprins cu nimic, a făcut exact schimbările pe care cred că le aștepta Van Gaal. Iese Xabi Alonso, ceea ce înseamnă o condamnare definitivă a lui Sergio Busquets, căci imediat a apărut Robben la pupitru, în zonă centrală, exact peste mijlocașul Barcelonei, care nu se putea multiplica în fața atîtor riscuri. Apoi Torres la Diego Costa, schimbare post pe post, care era limpede că nu putea aduce mare lucru. Mie mi se pare clar că Diego Costa nu poate acționa în această echipă decît alături de Pedro, la fel cum mi se pare clar că Pedro, chiar într-o formă discutabilă din pricina ostracizării la care a fost supus de Tata Martino, e singurul care poate provoca o rupere de ritm, o dereglare a apărărilor adverse. Chile, sînt aproape convins, va juca la fel contra Spaniei, tot cu 3 fundași centrali, chit că în 3-1 cu Australia a avut un 4-4-2 clasic. Ar fi pentru mine o surpriză să n-o facă.
Si am mai spus în textul de care vorbeam că Olanda e capabilă de orice. Imi mențin părerea, Olanda e capabilă inclusiv sa se încurce cu Australia si apoi Chile. Spunea bine cineva, Olanda e capabilă să te facă să te îndrăgostești de jocul ei, dar nu prea cîștigă finalele, meciurile decisive. Toată lumea vorbește de această tactică prin care Van Gaal a reușit să masacreze Spania. N-a fost însă un 5-3-2, așa cum s-a crezut, așa cum părea pe hîrtie, ci un limpede 3-3-3-1. Nu e o noutate pentru tehnicianul olandez. Îmi amintesc perfect meciuri ale Barcelonei în sezonul 1998-1999, cu Van Gaal antrenor, căci am comentat multe dintre ele la programul Barcelona TV pe care-l făceam la defunctul canal Sport Klub (un exemplu de canal tv cu un conținut excelent la un moment dat, dar cu o gestiune mizerabilă, motiv pentru care a și decedat). Barcelona a jucat de multe ori în acel sezon în această formulă, cu Hesp în poartă, cu Reiziger, Abelardo și Frank de Boer în prima linie, cu Luis Enrique, Cocu și Sergi în cea de-a doua, cu Figo, Guardiola, Rivaldo în a treia și cu Kluivert pe post de Van Persie. Nu cumva vă seamănă cu așezarea folosită cu Spania? La care mai am de adăugat un singur lucru: nu pot să nu-mi amintesc cum l-a tăvălit Adi Popa pe Blind la Amsterdam și la București și nu pot să nu constat ce bine a jucat el contra spaniolilor!
Rezumînd, Spania a pierdut foarte mult și pe mîna ei: la 1-0 ratează Silva, apoi, la golul de 1-1, Pique greșește grav, stricînd clar linia de apărare așezată de Ramos și ținîndu-l în joc pe Van Persie, apoi, la golul de 1-2, din nou eroare a lui Pique, se vede clar cum deschide eronat spațiul și apoi e lent în încercarea de a se corecta, apoi, la golul de 1-3, eroare de arbitraj mare (apropo de detalii), apoi, la 1-4, eroare uriașă a lui Casillas, apoi, la 1-5, eroare mare Ramos, care nu e normal să-l piardă pe Robben în sprint în halul ăsta, ba chiar avînd un ușor avantaj pozițional la un moment dat.
Spania e într-o situație la limita dintre grea și disperată. Are șanse mai mari acum să nu iasă din grupă, decît să iasă, căci golaverajul poate fi o piatră de moară la un eventual clasament în 3, Olanda-Spania-Chile, toate 3 cu 6 puncte. Pîna la Brazilia-Spania de care vorbesc toți mai e Spania-Chile, asa ca sa nu ne grăbim cu pronosticurile.
Despre Spania-Olanda, despre transferul lui Fabregas la Chelsea și despre cele petrecute în meciul inaugural al Mondialului va fi vorba în rîndurile care urmează. Încep cu Spania-Olanda, pentru că e meciul zilei și unul dintre capetele de afiș ale acestei prime etape din faza grupelor, cu mai multe partide tari ca niciodată parcă. Rar vedem ca finala ediției precedente să se regăsească în meciul de început al unei grupe.
Spania-Olanda, finala de la Johanesburg, a fost momentul care a schimbat percepția oamenilor despre Spania fotbalistică, dar și percepția spaniolilor despre ei înșiși. A fost momentul în care Spania a devenit principala putere fotbalistică mondială, poziție pe care se regăsește și astăzi, la aproape 4 ani de la acel gol marcat de Iniesta, dar și de la acele intervenții miraculoase ale lui Iker Casillas. Lumea își amintește de golul lui Iniesta, dar tinde să uite că fără miracolele lui ”San Iker” poate că ”Iniesta de mi vida” nu ar fi existat.
După 4 ani, Spania a mai adăugat un trofeu în palmaresul său și forțează cea ce nimeni n-a mai reușit pînă acum: 4 turnee finale consecutive cîștigate. Meciul cu Olanda e un prim test, un prim set de întrebări la care Vicente del Bosque și ai lui trebuie să răspundă. Cît de mult s-a schimbat Spania față de momentul Johanesburg? Din cei 14 jucători care au fost atunci pe gazon, 11 se regăsesc și azi în lot. Va fi asta o problemă? Ăsta e un prim răspuns pe care trebuie să-l dea campioana mondială. Xabi Alonso și Xavi au 4 ani mai mult. Ambii au fost și sînt puctele cele mai importante în modulul tactic al lui del Bosque. 4 ani nu sînt neapărat mulți pentru un bărbat obișnuit, dar pot fi pentru un fotbalist trecut bine de 30 de ani. 30 de ani are și Iniesta, dar asta nu pare o problemă, dimpotivă, jocul său a devenit mai consistent, mai profund, mai matur. Este Iniesta omul numărul unu al Spaniei de azi? Eu cred că da, dar nu eu sînt cel care trebuie să răspundă la întrebare.
Mergem mai departe. În apărare s-a produs o mutare importantă: Sergio Ramos a trecut din dreapta în centru. Ramos pare cel mai în formă spaniol al momentului, iar societatea pe care o va face cu Pique va fi un element extrem de important. Cu Puyol în teren era simplu, el era șeful apărării și nimeni nu discuta asta. Acum, atît Ramos cît și Pique au o mare personalitate fiecare, de aici și tendința de a deveni protagoniști. Fără un ”corector” lîngă el, Puyol sau Mascherano, Pique are de multe ori probleme. Va putea fi Ramos acest ”corector”? Iată o altă întrebare. Prin Spania se vorbește că între Ramos și Pique nu-s cele mai bune relații, de unde și zvonul că ar putea apărea Javi Martinez în primul ”11”, alături de Ramos. Pe de altă parte, ultimele evoluții ale lui Sergio Ramos, care țintește acum Balonul de Aur, au arătat o maturizare nu doar în joc ci și în comportament, momentele de derapaj, ce n-au dispărut de tot, fiind din ce în ce mai puține.
Ajungem și la zona atacului. Spre deosebire de 2010, dar mai ales de 2012, în lotul Spaniei a apărut Diego Costa. În 2010, Torres a avut mari probleme medicale, iar Villa n-a fost acel vîrf de careu clasic. În 2012, vîrful de careu ”clasic” a dispărut de tot, conceptul de ”9 fals” fiind preluat și de Vicente del Bosque. De vreme ce a fost cîștigat Euro, conceptul a funcționat. Acum există Diego Costa. Iar întrebarea e dacă atacantul lui Atletico (încă) se poate mula pe filozofia de joc a Spaniei? Dacă, mai clar, calitățile sale se integrează în jocul de posesie al colegilor săi. Diego Costa e o bestie, ”pantera roja” îi spun cei de la Marca, dar are un alt stil de joc cu care s-a făcut remarcat, destul de diferit de cel al ”naționalei” iberice. Va reuși Diego Costa să confirme că au meritat eforturile și mobilizarea spaniolilor în a-l convinge să-și schimbe echipa națională? Iată o altă întrebare.
Dacă Spania s-a schimbat destul de puțin față de 2010, Olanda e foarte mult schimbată. În primul rînd din punct de vedere al selecționerului, dar și al jucătorilor. 9 din cei 14 jucători prezenți în finală nu mai sînt. E de bine asta sau e de rău? O să vedem. Senzația e că Olanda e capabilă de orice, poate ajunge departe, dar la fel de ușor poate rata ieșirea din grupe. Atenție la Chile, nu e chiar o reprezentativă de lepădat! Problema lui Van Gaal e lipsa de experiență a apărătorilor săi, doar Vlaar, la 29 de ani, dar provenind de la un club destul de anost în ultima vreme, Aston Villa, fiind o excepție. Aceste este, pesemne, motivul pentru care Van Gaal a renunțat la tradiționalul său 4-3-3 pentru o apărare în 5 oameni, cu 3 fundași centrali. ”Nu e cazul să facem tiki-taka, trebuie să obținem rezultate”, a explicat, cît se poate de clar, viitorul antrenor al lui Manchester United, care a lăsat de înțeles că arma contraatacului va fi preponderent utilizată.
Mă întorc la Spania, mai exact la Cesc Fabregas, așa cum am promis. Vom mai găsi timp, spre toamnă, să analizăm transferul lui la Chelsea. Mi se pare o mare greșeală a Barcelonei că l-a lăsat să plece. Se pare că Fabregas e cel care a plătit factura sezonului trecut. Asta deși cifrele sale n-au fost deloc proaste, 13 goluri și 22 de pase decisive, la mare distanță de Xavi și Iniesta, care împreună n-au golurile și pasele lui Cesc. Adus de Guardiola în 2011 pentru a spori competența și concurența în linia de mijloc, Fabregas nu și-a găsit, în 3 sezoane, locul. Ciudat, căci se întorcea totuși acasă, la origini. Guardiola avea un plan în minte. Xavi, Iniesta, Fabregas și Thiago erau, în ordinea vîrstei, creatorii săi. Thiago a plecat, acum pleacă Fabregas, Iniesta are 30 de ani, pare că Barcelona ar vrea să se întoarcă în timp, deși, pe de altă parte, ar cam dori să-i facă vînt spre Qatar și lui Xavi. Mi se pare mai mult decît riscant.
Două vorbe despre Brazilia-Croația. Toată lumea vorbește de arbitrul japonez. Eu nu sunt mirat. Iată ce am scris în ultima postare pe acest blog: ”Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cît mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atît mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sînt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri”. Mă aștept să revăd decizii de genul acelui penalty.
Pe de altă parte, fotbalistic vorbind, Brazilia a trăit prin Oscar și Neymar. Neymar trăgea la poartă din orice poziție, se simte la el dorința de a fi protagonist și de a reveni la Barcelona cu o altă anvergură, în vreme ce Oscar pasa din orice poziție. Brazilia nu te mai face să te îndrăgostești de fotbalul ei, a devenit o echipă cinică. Mi se pare incredibil să spui despre Brazilia că are cea mai bună apărare a turneului, dar asta e realitatea, chit că ne zgîrie la urechi.
Puține lucruri a arătat totuși Croația. Chit că au pierdut pe mîna arbitrului. Cred că Niko Kovac a greșit puțin începînd cu tripleta Modric-Rakitic-Kovacic, de care am vorbit și-n avancronică. Mult prea implicați în faza defensivă, ei au pierdut ușor-ușor din energie. Poate dacă ar fi terminat cu ei și ar fi început cu un închizător de meserie, Croația ar fi pus mai multe probleme Braziliei, în special pe partea lui Dani Alves, care-și continuă prestațiile nesigure de la Barcelona.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!