Exact un an a trecut de la ultima vizită a Barcelonei pe ”Etihad”, dar nimic nu s-a schimbat în comportamentul lui Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian continuă să aibă un ciudat complex de inferioritate în fața catalanilor. Pare un student cuprins de emoții în fața unui profesor care-l terorizează psihic. Studentul e bine pregătit, învață, e pasionat, rezultatele la alte examene sînt chiar bune, dar cînd are examen cu acel profesor anxietatea îl doboară, îi paralizează simțurile, îi șterge din memorie tot ce pregătise. Manuel Pellegrini nu e un antrenor slab. N-are cum să fie. A demonstrat-o la Villarreal, la Malaga, inclusiv la Real Madrid, deși acel sezon a fost traumatizant pentru el, căci a fost supus unui tir mediatic barbar, plecat chiar din biroul lui Florentino Perez, care nu l-a vrut, l-a numit pentru că l-au refuzat alții, a regretat din primul moment decizia, iar cînd a fost sigur că l-a convins pe Mourinho (doar nu e cineva care să creadă că Mourinho a acceptat oferta Madridului imediat după ce cîștigase Liga cu Inter) i-a făcut, cu mijloacele specifice de care dispune, viața un calvar. Inclusiv la City, Pellegrini și-a arătat valoarea. Titlul în primul an, cu cadou de la Gerrard sau de la Mourinho, contează mai puțin, nu e chiar atît de simplu de obținut.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Și totuși, atunci cînd întîlnește Barcelona, Pellegrini parcă uită tot ce știe. Și, mai ales, atunci cînd întîlnește Barcelona lui Messi. Am citit undeva, în timpul meciului de pe ”Etihad”, o părere interesantă apropo de Pellegrini, dar și de Wenger. Anume că cei doi, foarte buni antrenori de altfel, nu au nici o șansă, indiferent la ce echipă ar antrena, atunci cînd îl au în față pe Messi. Mulți poate că nu vor fi de acord cu asta, destui cu siguranță că da, există însă certitudinea rezultatelor anterioare și mai ales a felului în care au reacționat Pellegrini și Wenger în duelurile ce au urmat unor eșecuri. Mai degrabă cum n-au reacționat.
Subiectul e Pellegrini, Wenger cu altă ocazie. Anul trecut, pierzînd pe ”Etihad”, Pellegrini s-a repezit să dea vina pe arbitru. Mulți au crezut că a fost o strategie, dar că omul și-a învățat lecția. Se pare că nu. E absolut bizar felul în care a gîndit el acest meci tur cu Barcelona. Spre deosebire de anul trecut, Barcelona de azi are o partitură mai ușor de descifrat. Anul trecut încă exista inerția Guardiola + Tito Vilanova (în fond, același concept), iar Tata Martino n-a schimbat prea mult. Asta i s-a și reproșat, de altfel. Paradoxal, după demonstrația de la Manchester de anul trecut, Tata Martino aproape că-și cîștigase prelungirea contractului. Spre deosebire de predecesorii săi, Luis Enrique nu mai e atît de dependent de mijlocași. Guardiola era obsedat de asta, e și acum la Bayern, renunța la atacanți în favoarea mijlocașilor, pentru a asigura fluiditatea necesară jocului de pase, dar cîteodată și la fundași, vezi cazul Mascherano, în favoarea mijlocașilor. Luis Enrique nu pare dispus să varieze registrul, lucrurile la el par clare, cei trei din față sînt de neatins ca și concept, eventual se mai schimbă numele. Asta pare simplu de contracarat, e însă nevoie de idei clare. Dar și-așa, doar pare simplu, căci intervine efectul Messi.
Revenind, City putea să încerce să joace ca Malaga. Sau ca Real Sociedad. Baricade, autobază, cum vreți să-i spuneți, plus așteptarea unui moment prielnic. Putea, teoretic, practic n-aveam cum. City nu e Malaga, e totuși campioana Angliei, iar criticile la care a fost supus Brendan Rodgers după lipsa de curaj pe care Liverpool a arătat-o cu Real Madrid au fost vehemente. Și atunci, ce-i de făcut? Logic ar fi să încerci să joci contra Barcelonei dacă nu ca Real Madrid, căci nu prea ai jucători să faci asta, dacă nu ca Atletico Madrid, căci nu prea ai disciplină ca să faci asta, măcar ca Villarreal, în meciul de campionat. Asta în condițiile în care City nu are o idee de joc clară, bine structurată, bine definită, cu care să-și subordoneze adversarul sau măcar să încerce. Villarreal a pus probleme reale Barcelonei în acel meci de campionat, a pierdut cu 3-2 dar putea foarte bine să și cîștige. E doar o idee.
Mă așteptam ca Pellegrini să populeze mai mult centrul terenului. În loc de asta, l-a trimis doar pe Fernando, căruia i l-a alăturat pe Milner, nu pe Fernandinho. Mă așteptam, am și scris asta pe facebook înainte de meci, să joace Navas, pe partea lui Jordi Alba. L-ar fi ținut ocupat pe Jordi Alba, în condițiile în care Neymar se apară destul de puțin și dezorganizat. În orice caz, cu Navas acolo, Jordi Alba n-ar fi fost atît de liniștit. Mă așteptam ca Pellegrini să încerce să mute jocul undeva în spatele lui Dani Alves, punctul cel mai vulnerabil al apărării Barcelonei. David Silva a stat mai mult în centru, deși eu cred că spre stînga putea face ravagii, eventual în asociere cu Kun Aguero, asta dacă tot ai ținut cu tot dinadinsul să începi cu Dzeko. Cred, și cu asta închei, că un triunghi la mijloc Milner-Fernando-Fernandinho i-ar fi creat mari probleme lui Busquets și mai cred că mult mai util pentru Pellegrini era modulul pe care-l utiliza la Malaga, un 4-4-1-1, cu Silva în rolul lui Isco, orientat spre stînga, și cu Aguero pe fundașii centrali ai Barcelonei, avînd sprijinul lui Navas în dreapta.
Pellegrini a gîndit altceva. Un soi de pressing avansat, dar sub nici o formă agresiv și nici foarte disciplinat. Rezultatul a fost că a lungit echipa și a permis Barcelonei să paseze cu maximă lejeritate. Nepresat de nimeni, căci atunci cînd a fost presat a greșit de cîteva ori și încă în zone delicate, Busquets a dat o sumedenie de pase între linii și a căutat el însuși să ofere unghiuri de pasare colegilor săi. Acest 1-2 rezultat final al primei manșe e un premiu aproape nesperat pentru Pellegrini și ai săi, care-i ține în viață și le oferă ceva oportunități pentru retur.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Barcelona n-a fost perfectă. Paradoxal, a cîștigat un meci în care Messi n-a dat gol, n-a dat nici pasă de gol și a ratat și un penalty. Însă Messi între minutele 15 și 45 a fost uriaș. Îmi aduc aminte de o părere a lui Xavi, care s-a amuzat de cei care cred că Messi în Premier League ar fi doar o umbră. ”Messi în Anglia ar fi chiar mai bun decît în Spania”, e părerea lui Xavi, iar realitatea meciurilor jucate de Messi cu echipe britanice a demonstrat-o. Eu aș fi curios să aflu părerea lui Xavi în raport cu Serie A, de exemplu. Messi l-a terorizat în mod barbar pe Clichy, totuși un fundaș cu experiență, care a avut o singură dată curajul să-l atace mai viguros și să nu-l lase să preia. La faza golului marcat de Aguero. În rest, Messi, departe de careul lui Hart, a jucat un meci extrem de sobru, de serios, inclusiv cu destule mingi recuperate.
Nu mi-a plăcut Luis Enrique la schimbarea lui Rakitic cu Mathieu. Schimbare de antrenor temător, într-un moment în care City se arăta periculoasă. O făcea însă dintr-un soi de disperare amestecată cu resemnarea, probabil că la pauză, știind că nu mai au ce pierde, jucătorii au ieșit hotărîți să riște totul, un soi de ”ori la bal, ori la spital”. Luis Enrique s-a speriat, aș paria că Guardiola n-ar fi reacționat așa. Mathieu în apărare și Mascherano la mijloc a însemnat o renunțare la principiile din prima repriză. Noroc cu Clichy, care s-a autoeliminat stupid, căci altfel, din acel exces de adrenalină dat de golul lui Kun, City chiar putea egala o Barcelona care nu mai putea construi la fel de coerent. Cred că era momentul lui Xavi la mijloc, era momentul unui ”profesor” care să ordoneze lucrurile. Xavi la mijloc, Pedro în locul unui Neymar din nou discret, plus Messi mutat din bandă în zonă centrală, pe vechea lui poziție, de 9 fals, era o schimbare de atitudine care poate ar fi dictat sentința încă din tur.
Așa, acest 1-2, nu e un scor imposibil de întors. Prin stilul său de joc, prin stilul antrenorului, prin slăbiciunile evidente pe care le are, Barcelona e echipa care poate pierde o calificare, pe teren propriu, pe mîna ei. În minutul 45, City era eliminată. În minutul 90, cînd Messi se pregătea să bată penlty-ul, de asemenea. Acum, nu mai e, iar o deschidere de scor pe ”Camp Nou” i-ar aduce opțiuni nesperate. Dar de aceea e frumos fotbalul, căci granița între situații e foarte subțire.
P.S.
Două vorbe despre Suarez. Ar fi nedrept să nu amintim de jocul său. În prima repriză a fost colosal. În a doua n-a prea existat, dar și pentru că Barcelona, obligată oarecum de reacția celor de la City, dar și ușor autosuficientă, n-a mai forțat. Pe comentariu am spus că cei de la Barcelona ar trebui să îmbutelieze niște aer de Liverpool și să-i mai dea din cînd în cînd lui Suarez să-l respire. Ca orice marcator, și Suarez are nevoie de goluri, pentru ca starea sa de spirit să fie bună. Ceea ce face Suarez în teren are multă legătură cu jocul lui Messi, îl ajută enorm, dar un golgeter trăiește cu numele scris pe tabela de marcaj, nu din spațiile pe care le crează. Dacă Messi era inspirat și la fel de prietenos și-l lăsa pe Suarez să bată penalty-ul, acum incertitudinea față de meciul retur ar fi fost la cote minime.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-o să mă refer prea mult în cele ce urmează la prima manșă dintre Barcelona și Villarreal din Cupa Spaniei. A fost un meci pe care Barcelona l-a terminat bine, deși îl putea termina rău, și pe care Villarreal l-a terminat rău, deși îl putea termina și bine, dar și mai rău. Villarreal a jucat altă partidă miercuri seară pe ”Camp Nou” față de cea pe care o jucase, cu cîteva zile în urmă, în campionat. Marcelino, care e un antrenor dotat, cu o bună lectură a partidelor, dar și dornic să joace fotbal, a înțeles că a încerca în ziua de azi un meci al tranzițiilor cu Barcelona, un meci pe contre, ca să folosesc expresia care e utilizată la noi, devine o loterie din care e mult mai probabil să pierzi. Barcelona de azi, aproape uluitoare transformarea acestei echipe într-o lună și ceva, are o tranziție pozitivă, pe recuperare, care-i permite să-și creeze ocazii de gol la aproape fiecare minge recuperată și la aproape fiecare contraatac pus în scenă. Ține de calitatea celor din fața, de poziția nouă a lui Messi, de felul în care Luis Suarez se înțelege din ce în ce mai bine cu starul argentinian (nu-i simplu să intuiești ce va face Messi și să te poziționezi în consecință, în condițiile în care Messi e imprevizibil), de modul în care Neymar alege să continue anumite faze. Toate aceste detalii vor trebui analizate separat, dar prefer un meci de mai mare amploare ca s-o fac. Villarreal a încercat miercuri să aducă Barcelona în fața meciului care-i convine cel mai puțin, cel al atacurilor poziționale. În mare a reușit, a avut însă și destul ghinion, dar și ghinionul s-a mai înmuiat un pic la penaltyul lui Neymar, căci la 4-1 returul n-ar fi oferit prea multe motive de optimism. Nici la 3-1 nu oferă foarte multe, există însă opțiuni.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
O să mă refer în cele ce urmează la unul dintre cei mai importanți fotbaliști ai Barcelonei de azi. Poate cunoașteți teoria mea, cum că în sportul ăsta există fotbaliști și jucători de fotbal. Ei bine, cred că Javier Mascherano, căci el este subiectul, face parte din categoria fotbaliștilor. Mi se pare destul de clar. ”El Jefecito” este genul de fotbalist pe care orice antrenor l-ar vrea în lotul său, pentru tot ceea ce asigură el. În joc, în vestiar, în viața de zi cu zi.
Cu Villarreal, Mascherano a jucat mijlocaș închizător, în locul lui Sergio Busquets. Poziția sa naturală, chit că la Barcelona a jucat mai mult fundaș central, de cînd Pep Guardiola, omul găselnițelor geniale în fotbalul ultimei decade, l-a distribuit în această zonă. Cu Luis Enrique, Mascherano a mai evoluat în linia de mijloc, chit că majoritatea prezențelor sale a fost în apărare. De fiecare dată cînd a jucat însă la mijloc, ”El Jefecito” a făcut-o perfect. M-am numărat printre cei care au crezut că Macherano nu poate da randament, la Barcelona, pe această poziție. Încep totuși să-mi reconsider ideile. Nu știu dacă și Luis Enrique o face. Probabil că o dilemă tot are vazînd evoluțiile lui Mascherano și siguranța pe care o transmite echipei. Sergio Busquets sau Mascherano? Aceasta e întrebarea.
Poate că ideal ar fi cu amîndoi, unul lîngă altul. Așa a cîștigat Spania titlul mondial și european. Vicente Del Bosque avea un om cu care începea echipele de start, Sergio Busquets. Guardiola la fel. Mai bătrîn decît Pep, mai puțin dornic să riște, Del Bosque l-a așezat pe Xabi Alonso lîngă Sergio Busquets. Pep i-a pus pe Xavi și Iniesta, asta după ce acceptase să renunțe la un colos precum Toure Yaya pentru a-i face loc lui Sergio. Sergio Busquets se mula perfect pe acel joc al Barcelonei, gîndit de Guardiola. Era și este mijlocașul defensiv cel mai ofensiv din fotbalul acestei perioade, mijlocașul defensiv care asigura o fluidizare a jocului care permitea ca mingea să circule rapid și să ajungă repede la cei din față. Mascherano nu are această capacitate. Dar nici Sergio Busquets nu are capacitatea lui Mascherano de a intui ce vor face adversarii, de a fi mereu acolo unde se duce pasa pentru a o intercepta. Mascherano nu va putea fi prezent prea curînd la o acțiune de atac la care să dea o pasă decisivă, pentru Pedro, așa cum a făcut Busquets la Bilbao. Dar nici Busquets nu pare capabil să reusească tackling-urile argentinianului (au fost cel puțin două cu Villarreal impecabile) și nici să aibă efectul corector pe care-l are ”El Jefecito”.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Chiar că e o problemă! Mascherano în apărare face aproape întotdeauna un joc corect. Totuși el nu e fundaș, e destul de scund, iar adversarii știu asta și se orientează spre el. Mascherano la mijloc face aproape întotdeauna un joc foarte sigur. Pentru el și pentru echipă. Dar încetinește construcția. Sergio Busquets la mijloc oferă întodeauna soluții, rezolvări, fluidizează, dă cursivitate. Dar are momentele sale de slăbiciune. Barcelona depinde însă foarte mult de acest joc ofensiv. Chit că, spuneam în debutul textului, tranziția sa e din ce în ce mai feroce.
Cred că Luis Enrique, a cărui evoluție de la acel conflict cu Messi merită un articol separat, și-ar dori să poată acționa ca la handbal. Să joace cu Busquets pe atac și cu Mascherano pe apărare. Deocamdată nu poate face asta și trebuie să aleagă. Probabil va merge pe varianta Mascherano în apărare, mă refer aici la meciurile importante, și cu Busquets la mijloc. Eventual cu posibilitatea unei schimbări pe parcursul partidelor, dacă situația o va cere. Asta și pentru că nu are un alt fundaș central de nivelul lui Pique. Sînt convins însă se va gîndi mult pînă să decidă și va avea și o ușoară strîngere de inimă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
P.S.
Remarcabilă e și forma în care se află Dani Alves. Cred că dacă Barcelona se menține pe linia fermă de a nu-i prelungi contractul face o mare greșeală. Dincolo de faptul că nu poate transfera în vară, nici dacă ar putea nu aș fi foarte sigur că ar găsi în momentul ăsta un fundaș lateral dreapta capabil să ofere tot ceea ce oferă Alves. Cuadrado era o soluție, dar s-a dus la Chelsea, Danilo, de la Porto, ar fi alta, dar tot e departe de Alves, Adriano e varianta din lot, dar e extrem de fragil și se accidentează des. Mai rămîne Pedro, pe care sincer îl văd capabil să joace acolo.
P.S. 2
Foarte slab meciul lui Neymar cu Villarreal. Și nu pentru că a ratat penaltyul. N-a fost în meci nici o secundă. Diferența dintre el și Messi aici stă deocamdată. Messi a avut în campionatul trecut multe meciuri în care era de nerecunoscut, în care mergea pe teren. Chiar și așa, la puținele acțiuni la care intervenea, reușea să facă diferența. Neymar mai are de lucru pînă să ajungă acolo.
Despre Marco Reus am citit o sumedenie de bazaconii în ultima vreme. Unii erau convinși că va semna cu Real Madrid. Atît de convinși erau, încît am aflat de la ei că Marco s-a apucat să învețe limba spaniola, a început să-și caute casa pe lîngă Madrid ori e în discuții cu compatriotul Khedira să preia locuința acestuia. Alții erau la fel de convinși că va merge la Barcelona, din iarna lui 2016, atunci cînd catalanii vor putea sa faca din nou transferuri. După aceștia, unica preocupare a lui Reus era unde va putea juca în actuala echipă a Barcelonei. Altfel destul de legitimă dacă e să judecăm lucrurile, ciudat e că preocuparea nu ne era servită și dinspre Madrid, totuși și acolo e destulă înghesuială. Englezii nu erau nici ei mai puțin convinși că va ajunge în Premier League. Unde în Premier League depindea de sursă. La Manchester United era dat aproape sută la sută, dar același procent ne era furnizat și dinspre Arsenal. Mai nou și Liverpool apăruse printre cei interesați, iar Chelsea și City n-aveau cum să lipsească de la această masă. În Germania era mai simplu. Acolo doar Bayern era o destinație și mulți credeau că acolo va merge. Și eu am crezut asta, din diverse considerente, dar se pare că șefii lui Bayern au decis că n-ar fi tocmai bine pentru imaginea lor să mai ia un jucător de la Dortmund. Al treilea era deja prea mult, plus că există informații că nici jucătorul nu era foarte convins de această variantă. Despre PSG pînă acum nu auzisem nimic, dar pînă în vară mai era timp. Cît despre italieni, din păcate pentru ei, campionatul în care toți voiau să ajungă acum vreo 20 de ani nu prea mai poate face față unei concurențe în lupta pentru un nume de talia lui Reus.
Focul s-a stins brusc, temperatura s-a răcit, toată lumea s-a liniștit. Marco Reus a semnat un nou contract cu Borussia, pînă în 2019. Articii, șampanie, poze. Să curgă vinul, să cînte muzica își spun fanii Borussiei, gata să garanteze acum că Marco va îmbătrîni în tricoul galben. Să nu trecem totuși în extrema cealaltă! În fotbalul de azi, a fi convins de un lucru care încă nu e semnat și parasemnat ține de hazard. Nu de Eden Hazard, ci de hazardul de a crede că în fotbalul zilelor noastre mai e foarte mult loc pentru sentimente.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Astăzi, certitudinea e una singură. Anume că Marco Reus nu va mai costa 25 de milioane de euro atunci cînd se va decide să plece de la Borussia. De decis, se va decide, asta mi se pare destul de clar, întrebarea e cînd. Odată cu noul contract, acea clauză de eliberare, care în vară era de 25 de milioane de euro, nu mai există. Asta e, de fapt, marea lovitură dată de Borussia Dortmund. Dar și marele gest pe care l-a făcut Marco Reus. Asta trebuie s-o admitem, la fel cum trebuie să admitem că Borussia nu va putea ține prea mult timp în curtea proprie un astfel de talent. E în firea lucrurilor să se întîmple asta. Reus însă a făcut un lucru pe care puțini l-ar fi făcut. A dat o mînă de ajutor clubului, într-un moment tare delicat, cînd retrogradarea stă ca o fantomă, după ușă, și amenință, în ciuda faptului că puțini sînt cei care cred în fantome. Așa a fost și cu Atletico Madrid în 2000. În acel sezon, Atletico era considerată candidată la titlu, alături de Real, Barcelona, Deportivo și Valencia, a ajuns inclusiv în finala Cupei, dar spirala negativă în care intrase clubul, tot cam în această perioadă, a dus la retrogradare și la un purgatoriu de doi ani în Segunda Division. Ca și Borussia azi, Atletico avea echipă bună, aceiași fani pasionali, dar lucrurile odată intrate în regim de avarie au scăpat de sub control.
Revenind la Reus, gestul său e așadar remarcabil. Puțini l-ar fi făcut. 25 de milioane de euro pentru un talent ca el e un preț foarte mic, chit că problema accidentărilor dese pe care le suferă e de discutat. O sumă de transfer de 25 de miloane echivala cu un salariu sensibil mai mare la destinație. Reus a acceptat să renunțe la acea clauză, dar probabil că a primit și ceva la schimb, dincolo de admirația fanilor care se va transforma repede în adulație. Cifre oficiale despre noul salariu n-au apărut, în Germania se vorbește despre 10 milioane de euro pe sezon, nu se știe dacă impozabil sau nu, se spune că o parte din sumă ar fi plătită de sponsori. Probabil însă că Reus a primit și alte garanții. Cum ar fi, de exemplu, că în cazul unei oferte ferme venită de la un club care să-i convină și lui, Borussia nu-i va pune bețe-n roate și va negocia. Eu unul presupun, știind oarecum felul în care funcționează astfel de lucruri, că Reus va primi și un procent din suma pe care Borussia o va încasa peste acei 25 de milioane de euro cît se vorbea pînă acum. Cu tot cu aceste garanții, gestul oricum rămîne remarcabil.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Nu uitați că Luis Suarez a făcut cam același lucru în iarna lui 2013. Și-a prelungit contractul cu Liverpool, a dispărut din înțelegere o clauză ce-i permitea să plece la anumite cluburi dacă un anumit prag financiar era atins, dar de plecat, tot a plecat. La momentul acela, Suarez a ajutat pe Liverpool cu acea semnătură, căci a contribuit prin asta la crearea unei atmosfere foarte bune, la întărirea legăturii dintre club și fani. Atmosfera creată a ajutat în lupta ce a urmat și cu puțin noroc vorbeam azi despre ”cormorani” ca despre campionii ”en titre” din Premier League.
Cei de la Borussia s-au mișcat inteligent de data asta. N-au făcut-o în cazul lui Lewandowski, pe care l-au pierdut fără să obțină nimic pe el, în afara regretelor și a resentimentelor fanilor. În cazul lui Gotze, chit că și acolo era vorba de o clauză, măcar a fost o sumă cît de cît bună, plus că a fost și o decizie destul de neașteptată. Greșeala în cazul lui Gotze a fost că nu s-a anticipat acest posibil pas al său. Din greșeli, uriașă în cazul Lewandowski, destul de mare în cel al lui Gotze, se învață. Iar Borussia a învățat și a aplicat. Și-a asigurat stare de spirit excelentă în această perioadă, iar vineri seară, cînd Borussia are meci acasă în Bundesliga, probabil că Reus va fi primit ca un erou, ca un Balon de Aur. Și-a asigurat și deplina implicare a jucătorului, care nu mai e acum cu gîndul la alte lucruri, și-a asigurat și o sumă de bani mult mai mare la plecarea acestuia. Presupun că discuțiile vor demara undeva la granița celor 50 de milioane, astfel ca măcar 40 de milioane să fie obținute. Și și-a asigurat o altă poziție în negocierile ulterioare, arătînd că Borussia nu e un club căruia îi poți lua fotbaliști după bunul plac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
”Ole, Ole, Ole! Cholo Simeone!”. E scandarea favorită a fanilor lui ”Vicente Calderon” din ultimii doi ani și a devenit refrenul la modă în fotbalul spaniol. A fost și titlul unui articol de pe acest blog, scris la finalul lunii mai, atunci cînd ”Atleti” cîștiga în mod absolut surprinzător campionatul Spaniei. Cred însă că e la modă și acum, căci dacă astăzi Primera Division e singurul campionat din Europa cu trei pretendente reale la cîștigarea Champions League e doar meritul lui Diego Simeone. Evident și al celor care au avut curajul să-l așeze pe banca unui club cu atîtea probleme, neregulat și incert, cum e Atletico Madrid. Mergînd mai departe pe firul logicii de mai sus, dacă astăzi lupta pentru titlu în Primera Division e la fel de frumoasă și imprevizibilă ca în sezonul trecut, asta i se datorează tot lui Cholo Simeone.
Acest text nu se vrea o odă pentru antrenorul argentinian. Am mai spus-o, e o părere strict personală și nu cer nimănui să se alinieze la ea, Diego Simeone e cel mai bun antrenor din Primera Division în acest moment. Repet, e doar părerea mea. N-are performanțele lui Ancelotti, asta e limpede, însă are ceva în plus față de italian. A reușit să facă din Atletico o echipă cîștigătoare, o forță. Poate că nu toată lumea e de acord cu mine în această privință, dar eu cred că dacă Atletico Madrid a devenit o putere în fotbalul mondial este în mod evident meritul lui Diego Simeone. Lotul pe care l-a avut și-l are la dispoziție Simeone nu se compară nici cu al Realului, nici cu al Barcelonei. Am si aici o teorie, cu care puteți fi de acord ori nu. Cîți jucători din actualul lot al lui Atletico ați vedea în primul ”11” la Real sau Barcelona? Poate Koke, poate Arda, poate Godin. Poate. Luați bucată cu bucată și evaluați, comparați mai bine zis cu cei de la Barcelona sau Real Madrid, e posibil ca nici cei trei amintiți mai sus să nu fie preferați. Întrebarea ar merita pusă și la lotul de anul trecut, dar e foarte posibil, cu tot cu Courtois ori Diego Costa, răspunsul să fie tot unul mai degrabă negativ. Și atunci, nu e limpede meritul lui Simeone? Eu cred că da, chit că, da, e greu de crezut că Simeone însuși ar putea sta pe banca lui Real Madrid ori a Barcelonei. Și nu neapărat din pricina trecutului său de jucător, a legăturii cu Atletico, ci din pricina filozofiei sale. Simeone și Atletico Madrid sînt partenerii cei mai potriviți ai unei căsătorii deocamdată fericite. Am spus deocamdată, pentru că-n fotbal e mai rău decît în viață atunci cînd vine vorba de așa ceva, iar cel mai bun exemplu e Jurgen Klopp, despre care se credea că s-ar putea pensiona pe banca Borussiei Dortmund, iar acum lumea se întreabă inclusiv dacă va prinde acolo finalul de sezon.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Atletico Madrid-Real Madrid de sîmbătă a fost un film pe care l-am mai văzut. De 5 ori doar în acest sezon. Nici al 6-lea episod nu ne-a surprins. După finala de la Lisabona, balanța lui Ancelotti în duelurile cu Simeone e de două egaluri, ambele pe ”Bernabeu”, și 4 înfrîngeri. Imediat după meci, Bernd Schuster, care analiza împreună cu Gică Craioveanu derby-ul la postul de radio Onda Cero, a spus un lucru extrem de adevărat: ”Dacă vii să joci împotriva lui Simeone cu aceeași tactică pe care ai folosit-o la meciurile pe care le-ai pierdut, normal e să pierzi din nou”. Schuster spunea asta la pauză, cînd încă nu apăruse schimbarea Khedira-Jese, care a dinamitat și ultima fărîmă de tactică a Realului din acest meci.
Adevărul e că Ancelotti a abordat ciudat partida. Nu l-a surprins cu nimic pe Simeone, dar mai rău e că nici n-a încercat. E posibil să nu-ți iasă de multe ori, e posibil ca antrenorul rival să-ți citească gîndurile și să-ți înțeleagă ideile, dar tot e mai bine decît să nu încerci nimic. Spuneam mai sus de finala de la Lisabona. Eu aș merge puțin mai în urmă. Anul trecut, cam pe vremea asta, Realul bătea de două ori pe Atletico în Cupă, 3-0 și 2-0. Cu cîteva luni mai devreme, în campionat, Atletico bătea pe ”Bernabeu”, e foarte adevărat, dar la fel de adevărat e că la acel eșec Realul a avut ocazii și putea foarte ușor să cîștige. Ideea e că de la acea dublă manșă din Cupă, Simeone l-a citit pe Ancelotti, iar în duelurile ce au urmat Realul a avut din ce în ce mai puține oportunități de a învinge sistemul gîndit de argentinian. Nu doar de a învinge, ci de a-și crea ocazii de gol. Inclusiv la finala de la Lisabona, pe care fanii Realului o scot la înaintare în fața fanilor lui Atletico, a fost cam același scenariu timp de 90 de minute. Ceea ce s-a întîmplat în prelungiri ține de alte aspecte. Iar după finala de la Lisabona bilanțul e cel de care aminteam mai sus.
Ancelotti nu e stilul de antrenor care să inoveze în permanență. Dar nici unul plat nu e. Am scris de multe ori aici și am analizat la Fotbal European mutările sale. Pare însă a dezvolta un ciudat complex Simeone, care parcă-i paralizează simțurile, îi îngheață ideile. A gîndit ciudat meciul ăsta. Practic nu l-a gîndit. Evident, din capul locului trebuie amintite absențele cu care s-a confruntat italianul înaintea acestui derby. Altceva e să joci cu Pepe și Ramos în apărare, cu Modrici la mijloc și cu Marcelo în banda stîngă. Intrăm însă pe teritoriul lui ”dacă” și n-avem de unde să știm ce s-ar fi întîmplat. Se vor repezi destui să spună că Real ar fi cîștigat. Eu aș lua-o ca în medicină, pe cazuistică, aș pune diagnosticul bazîndu-mă pe cazuri anterioare. Nu știu cît s-ar fi schimbat datele problemei. Probabil că Real ar fi jucat mai bine, s-ar fi apărat mai exact, dar nu știu în ce măsură scenariul ultimelor partide nu s-ar fi aplicat din nou. N-am această garanție, așa că prefer să analizez ce a fost, nu ce ar fi fost dacă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Iar ce-a fost, s-a văzut destul de clar. Un Real Madrid incapabil să iasă cu pasă din zona careului propriu, incapabil să ducă mingea spre atacanții săi, incapabil să construiască. Un Atletico Madrid dornic să arate că poate și pasa, că știe să si combine artistic, estetic, nu doar să distrugă și să faulteze. Cînd l-a pierdut pe Koke, destul de repede, Simeone putea să regîndească strategia și să-l introducă pe Mario Suarez. Sau pe Raul Garcia. L-a introdus însă pe Saul. 20 de ani abia împliniți, încă verde, dar mai tehnic și mai combinativ decît contondenții Raul Garcia și Mario. A fost o declarație de intenții limpede a argentinianului, care i-a ieșit de minune La fel cum i-a ieșit de minune manevra cu Mandzukic. Nu neapărat introducerea lui, ci poziția pe care a jucat. De regulă, cînd joacă împreună, Mandzukic e orientat spre dreapta și Griezmann spre stînga. De data asta, Simeone i-a inversat. Mandzukic spre stînga, în zona lui Varane, iar Griezmann spre dreapta, în cea a lui Nacho. Inițial părea o mutare greșită, căci Varane părea capabil să ducă această bătălie. Problema nici n-a fost la el, ci la Nacho, expus în mod clar aparițiilor pe care le aveau în zona lui Griezmann și Arda Turan, căci Varane era scos în mod constant spre bandă de Mandzukic. Ciudat e că Ancelotti n-a reacționat mai repede și nu le-a schimbat poziția celor doi. Mandzukic ar fi cîștigat duelurile cu Nacho, căci le cîștiga oricum și pe cele cu Varane, dar francezul cred că s-ar fi descurcat mai bine în fața lui Griezmann. Cînd a făcut-o, în repriza a doua, era tardiv, căci îl scosese și pe Khedira, zice-se accidentat, dar în locul său îl introdusese pe Jese, nu pe Illaramendi, cum poate era mai bine, mai natural. După ieșirea lui Khedira, tot greul defensiv a căzut pe umerii lui Kroos, a cărui scădere de randament e evidentă, la fel cum ar trebui în mod evident legată de absența lui Modric. Kroos e din categoria fotbaliștilor, știe cu mingea, o stăpînește perfect, o pasează ideal, problema lui e că un mijlocaș închizător trebuie să știe să joace și fără minge, să se poziționeze, nu să se asocieze. Priviți poziția lui Kroos la cele 4 goluri ale lui Atletico și încercați să vă imaginați unde ar fi stat Xabi Alonso la acele faze.
Două vorbe despre Cristiano Ronaldo. Glumind puțin, el parcă e înțeles cu Messi, parcă sînt vorbiți să cîștige pe rînd Baloanele de Aur pînă o să se pensioneze unul dintre ei. Două sezoane, Cristiano a fost excelent, iar Messi de nerecunoscut. Acum, portughezul pare a-și fi reluat rolul de acum trei ani, mai degrabă negativ, ușor arogant și fără prea mare greutate în teren. Spaniolii au un cuvînt, ”prepotente”, cam așa pare Cristiano. Inclusiv fiesta pe care s-a trezit s-o programeze în orele de după derby a enervat lumea. Sigur, el n-a încălcat nici un regulament (cum a făcut-o, de altfel, Neymar, care a organizat petrecerea de ziua lui joi seară, deși vineri dimineață avea antrenament. Evident că a întîrziat și a fost amendat), dar putea evita, se putea gîndi că e posibil ca lucrurile să nu iasă bine. Sau, dacă nu mai putea anula, putea destul de ușor să încerce să blocheze difuzarea imaginilor din interior, astfel că toate cele ce s-au petrecut să rămînă între pereții restaurantului La Finca, situat într-una dintre cele mai bune zone rezidențiale ale Madridului. Se spune că Florentino Perez ar fi încercat să-l determine pe Cristiano să anuleze evenimentul, dar n-a izbutit.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
P.S.
Am amintit ceva mai sus de Messi și Cristiano Ronaldo. Mergînd mai departe pe firul glumei, pare că de la acel scandal care a fost între Messi și Luis Enrique, la începutul anului (scandal care chiar a fost, deși amîndoi s-au chinuit să spună că nu e adevărat), Messi a devenit și impresarul lui Luis Enrique și acum se chinuie să-i cîștige antrenorului o prelungire de contract. Din victima ce părea la începutul lui ianuarie, Barcelona s-a metamorfozat într-o favorită la cîștigarea campionatului, ba chiar și a Champions League. Inovația lui Luis Enrique, cea cu Messi reașezat în banda dreaptă, chiar pare să funcționeze, rămîne să ne lîmurim a cui a fost ideea, a lui sau a lui Messi.
P.S. 2
Îmi doresc în continuare să văd un duel Simeone-Guardiola în Champions League.
Despre cei care cîștigă un salariu pe terenul de fotbal se spune că se împart în două categorii: fotbaliști și jucători de fotbal. Și pe unii și pe ceilalți îi vizualizăm foarte bine și-i delimităm după ceea ce fac pe acel teren, uneori și după preferințe. Fotbaliștii sînt cei care decid meciurile și aduc lumea în tribune, cu un gol, cu o fentă, cu o execuție, cu o pasă decisivă. Ceilalți, jucătorii, la fel de importanți în angrenajul unui grup, sînt cei care fac tot posibilul pentru ca execuțiile celor de mai sus să fie securizate, să-și găsească utilitate în rezultate. Unii fără ceilalți nu pot evolua, iar o echipă formată doar din fotbaliști supravieșuiește destul de greu în competiții, din motive lesne de înțeles. Ca să folosesc o veche vorbă românească, e extrem de important cel care cîntă la pian, dar la fel de importanți sînt și cei care-l acompaniază ori, după caz, cei ce cară pianul.
Luni, Juan Roman Riquelme a anunțat oficial că se retrage din fotbalul profesionist. De fapt, el se retrăsese mai demult, în vara trecută, atunci cînd abandonase clubul vieții sale, Boca Juniors, pentru a mai evolua cîteva luni, pentru a forța destinul într-un fel, căci trecerea anilor, din păcate, nu iartă pe nimeni, la Argentinos Juniors, în a doua ligă argentiniană. Vestea retragerii sale a venit într-un moment în care tocmai se discuta despre posibilitatea ca Riquelme să ajungă în Paraguay, în prima ligă, la Cerro Porteno, cel mai important club al acestei țări, ce se arăta pregătit să-i ofere un salariu de 100.000 de euro pe lună. N-a mai fost cazul, căci Riquelme a decis, așa cum a tot făcut-o de-a lungul carierei sale, să facă un lucru pe care puțini fotbaliști l-ar fi făcut. Dincolo de latura financiară, importantă în context, dar nu esențială, căci mă gîndesc că Juan Roman nu e deloc un băiat sărac, tentația de a mai juca fotbal e foarte mare în astfel de situații. Riquelme a fost însă toată viața lui un altfel de fotbalist.
Eu unul cred că-l putem considera, apropo de primul paragraf al acestui text, fotbalist. Juan Roman Riquelme a făcut parte din categoria celor pe care natura i-a înzestrat cu un har pe care mulți din practicanții acestui sport dificil numit fotbalul și l-ar fi dorit. Mi-a plăcut întotdeauna Riquelme și cred că ar fi meritat, acum la retragere, un palmares mai bogat, mai apropiat de talentul pe care l-a avut. Un palmares care nu-i deloc sărac, voi reveni la asta ceva mai tîrziu, dar care ar fi putut să fie, încă o dată spun, mult mai bogat.
Am citit un editorial scris pentru El Pais-ul din Spania de un ziarist argentinian despre Riquelme. Îl numea ”El hombre de la pausa” sau ”El 10 de la pausa”. În românește nu sună atît de bine, de aceea las doar varianta în spaniolă, oricum nu e greu de înțeles. Dacă stăm bine să ne gîndim și să privim un pic în trecut, asta a fost Riquelme în teren. Un ”10 de la pausa”. Așa era stilul lui, acele pauze pe care le făcea atunci cînd primea mingea, care-l scoteau din minți pe Louis van Gaal (o să revin și la acest episod), pauze de cîteva sutimi de secundă, transformau complet jocul. Și asta nu pentru că n-ar fi putut da o pasă mai rapidă, ci pentru că el iubea mingea cu patosul cu care un adolescent își iubește prima dragoste. Iubea mingea și dorea cea mai bună continuare pentru ea. De cele mai multe ori, din acea pauză venea o pasă de geniu, chiar și goluri de geniu. Riquelme a avut multe inserții de geniu în felul în care interpreta fotbalul, dar, ca orice om atins de acest ”microb” magic care este geniul avea curiozitățile lui, bizareriile lui. Pe Riquelme pur și simplu trebuia să-l înțelegi și să pui echipa să joace în jurul lui.
În Europa, singurul care a făcut-o a fost Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian, se spune, a aceptat oferta celor de la Villarreal, în 2004, doar după ce a primit asigurări că Riquelme, pe atunci doar împrumutat de la FC Barcelona, va rămîne în lot. În jurul lui, Pellegrini a construit acea echipă care a bătut cu putere la ușa finalei Champions League, ajungînd pînă în semifinalele ediției 2005-2006. Pellegrini a priceput că Riquelme are nevoie de un om valoros în spatele și de un marcator în fața lui, Cei doi s-au numit Marcos Senna și Diego Forlan. Cheia acelei uși a fost la Riquelme, dar un destin care nu i-a fost mereu alături a făcut ca în cel mai important moment al său și al echipei, semifinala cu Arsenal, să rateze un penalty, în minutul 90, în meciul retur, după 1-0 pentru Arsenal la Londra. Nimeni nu știe ce-ar fi putut ieși în prelungirile acelui joc sau, eventual, în finala de la Paris cu Barcelona. O Barcelona împotriva căreia Juan Roman ar fi avut extra-motivație.
Barcelona l-a adus în vara lui 2002, ca alternativă la transferul ”galactic” al lui Ronaldo la Real Madrid. Președintele Barcelonei era Joan Gaspart (pentru cei mai tineri, Gaspart a fost vicepreședintele lui Nunez în perioada Cruyff, care i-a adus pe Hagi și Gică Popescu și în fața căruia s-a pus Giovanni Becali în genunchi la un ultraluxos hotel londonez) , dar de guvernat la catalani în acea vreme guvernau crizele de nervi și de personalitate. Crizele de nervi ale fanilor și crizele de personalitate ale lui Gaspart. Riquelme a nimerit cum nu se poate mai prost, se aștepta de la el să fie Zidane, Ronaldo și Figo la un loc. Dar el era doar Riquelme, omul cu pauze, al cărui stil s-a ciocnit violent de cel al lui Louis van Gaal. Olandezul, care era la al doilea mandat la Barcelona, pe vremea aceea extrem de fixist, nu l-a plăcut din prima clipă, căci l-a considerat un transfer al conducerii, pe care el nu l-a vrut. Sînt arhicunoscute înfruntările dintre ei la antrenamente, deși înfruntări e un fel de-a spune, căci Riquelme nu-i răspundea niciodată antrenorului atunci cînd acesta țipa la el (urla la el, după unele surse), preferînd să se uite în pămînt. Se spune că Luis Enrique, antrenorul de azi, jucător atunci, i-ar fi și recomandat argentinianului să-i răspundă într-un fel olandezului: ”Spune-i și tu ceva să se calmeze, că apoi se enervează și mai tare și ne rupe pe toți”. Sfaturi pe care Riquelme nu le lua în considerare.
În ciuda unui sezon complicat, început cu Van Gaal și terminat cu Radomir Antic, Riquelme a jucat suficiente meciuri, a dat destule goluri, mult mai multe pase, dar a atras suporterii de partea lui. Al doilea ghinion al său s-a numit Ronaldinho, a cărui achiziție, în vara lui 2003, i-a blocat viitorul în tricoul Barcelonei. Nici ca stil și nici ca statut (ambii erau extracomunitari), Riquelme și Ronaldinho nu încăpeau în aceeași teacă. Astăzi, văzînd situația lui Neymar și Messi ori a lui Cristiano și Bale, poate că ar fi încăput, chit că Riquelme n-a fost niciodată un ”mediatic”, atunci erau alte vremuri. Riquelme a luat drumul lui Villarreal, apoi s-a întors la Boca Juniors, de unde aproape că s-a retras din fotbalul mare. Și aici, la acest capitol, Juan Roman a fost atipic, ca tot ceea ce a făcut în fotbal, căci repatrierea lui s-a făcut la o vîrstă, 28 de ani, la care alți sud-americani nu se gîndesc defel să ia astfel de decizii. A rămas la Boca deși a existat o ofertă concretă pentru el de la Manchester United. Sir Alex Ferguson, care spunea despre el în 2003, ”un astfel de jucător nu mi-aș dori la mine în echipă”, își schimbase optica, Riquelme însă nu și-a schimbat felul de a fi.
Nu cred că se poate vorbi, acum la retragere, despre o carieră eșuată. A cîștigat totuși trofee într-o țară, Argentina, ahtiată după fotbal și fotbaliști. Titluri interne, plus o Cupă Intercontinentală contra lui Real Madrid (a fost magistral atunci) plus de trei ori Copa Libertadores, printre altele, ”Champions League”- ul Americii de Sud. Ultima în 2007, abia revenit de la Villarreal, cînd a ținut în spate pe Boca la fel ca Maradona în zilele lui bune. Comparația poate fi grosieră, exagerată și poate părea un sacrilegiu, dar nu e chiar așa, căci vorbim de idolii ultimei jumătăți de secol pentru fanii lui Boca. Nu e puțin lucru, să recunoaștem, chit că, așa cum am spus la începutul acestui text, se putea obține mai mult.
Poate că maxima recunoaștere a valorii acestui fotbalist a venit în ziua retragerii lui Zinedine Zidane. Riquelme a fost omul cu care Zizou a ales să facă schimb de tricouri atunci, ba chiar l-a și așteptat cîteva minute la marginea terenului pentru asta. Marii fotbaliști știu imediat cînd au în față unul de-al lor. Unul dintre ultimii romantici ai fotbalului a părăsit un sport din ce în ce mai puțin romantic.
P.S.
Apropo de ghinioane și de decizii de antrenor. Îmi amintesc perfect sfertul de finală de la Mondialul din 2006, Germania-Argentina. Am fost la meci atunci, la Berlin. La 1-0 pentru Argentina, gol Ayala din pasa lui Riquelme, selecționerul Jose Pekerman îl scoate pe Riquelme și-l bagă pe Cambiasso, iar pe Messi îl uită pe banca de rezerve. După 8 minute a egalat Klose pentru nemți, s-a ajuns la loviturile de departajare, iar Cambiasso a ratat penalty-ul decisiv.
Avem un Messi, cum procedăm? Parafrazînd o rubrică dintr-o revistă de la noi, întrebarea și-o pun nu doar adversarii Barcelonei, care au în Messi cel mai important reper atunci cînd își calculează strategia defensivă, ci și cei de la Barcelona. Antrenorii în primul rînd. De la Guardiola încoace, care l-a scos la masă pe Messi în primele sale zile ”in charge”, căutînd în primul rînd să-i înțeleagă felul de a fi, toți cei care s-au așezat pe banca Barcelonei după plecarea lui Pep au avut această problemă. Poate mai puțin Tito Vilanova, numai că, din nefericire, tocmai cel care se presupune că trebuia să aibă cea mai bună relație posibilă cu starul argentinian n-a apucat s-o pună în aplicare, din cauza unui destin nemilos și nedrept.
”Messi Club Barcelona” e o găselniță jurnalistică mai veche. Dacă ar exista, vezi titlul acestui articol, un manual de ultilizare a relaților cu Lionel Messi ar fi bine. Numai că nu există. E limpede că pe Messi nu ai cum să-l privești ca pe un fotbalist oarecare. Cei care pretind, fără să fi călcat vreodată într-un vestiar sau fără să fi avut vreodată tangențe cu lumea fotbalului mai departe de ecranul televizorului, cei care pretind deci că Messi trebuie tratat ca toți ceilalți jucători din lot sînt într-o mare eroare. Nicăieri nu se întîmplă asta, iar capacitatea antrenorului de a gestiona o astfel de relație cu cel mai important și, în consecință, cel mai capricios fotbalist pe care-l are la dispoziție îi aduce sau nu beneficii. După acea cină, Guardiola a știut cum să-l ia pe Messi astfel încît să-i impună și ce să mănînce la micul dejun. A înțeles că-și dorește neapărat să meargă la Olimpiada de la Beijing și l-a lăsat să plece, deși erau primele sale săptămîni ca antrenor și avea mare nevoie de cel mai important om al său. Messi s-a dus la Beijing, a cîștigat aurul, s-a întors fericit, extrem de motivat și oarecum obligat față de Pep, iar în anii ce au urmat relația lor a funcționat perfect, în avantajul ambilor și al echipei.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Luis Enrique a venit la Barcelona după o experiență oarecum nefericită cu Francesco Totti, la Roma. Care nu l-a ajutat în cele din urmă, dimpotrivă. Caracter puternic, ușor încăpățînat și cu certe deficiențe de comunicare cu jucătorii (a spus-o Bojan, unul dintre cei cu care a lucrat la Roma) Luis Enrique a vrut să se impună chiar în fața starului echipei. Și-a arătat mușchii, după care s-a îmbrăcat și a plecat. De tot. Lumea a crezut că învățat cîte ceva din acel eșec, dar semnele de întrebare au apărut după dezvăluirile din presa catalană referitoare la conflictul pe care l-ar fi avut cu Messi. Chiar dublu conflict, căci se pare că au fost două înfruntări între Luis Enrique și Messi. Chit că ambii au dezmințit, iar Messi a dat chiar și un interviu pe această temă, mi se pare limpede că a fost ceva acolo. Cînd un ziar de casă al Barcelonei cum e ”Sport” face astfel de dezvăluiri ”top secret” e greu de crezut că totul e inventat. Poate un pic înflorit, sigur cu ceva interese, căci vor fi alegeri la vară, dar inventat nu.
Vă amintiți povestea de acum vreo doi ani, cînd Marca scria despre conflictul apărut între Jose Mourinho pe de-o parte și Iker Casillas și Sergio Ramos pe de altă parte. Am scris la vremea respectivă despre acel conflict și despre un soi de ultimatum dat de cei doi fotbaliști, ceva de genul ”ori el, ori noi”. Deși mulți n-au crezut atunci și au comentat apoi pe principiul ”dacă eu nu cred sigur nu s-a întîmplat”, lucrurile s-au confirmat ulterior, iar plecarea lui Mourinho a arătat că Marca nu inventase. Poate doar înflorise, dar nu inventase. Despre relația dintre ziarele de sport din Spania și cluburile mari se poate scrie și vorbi mult. Presa știe multe, căci în fiecare vestiar există personaje mai prietene cu ziariștii și dornice să ofere informații. La vremea lui, Guardiola îl bănuia pe Fabregas că ar fi ”furnizor” și ceruse chiar să fie transferat, iar refuzul conducerii s-a constituit într-unul dintre motivele divorțului dintre Pep și Barcelona. Asta și ca o posibilă explicație a plecării lui Fabregas din vara trecută. Dar nu ăsta e subiectul.
Revenind la Luis Enrique și Messi, n-avem cum să știm sigur ce s-a întîmplat între ei. Ci doar să bănuim că după acel meci cu Real Sociedad de pe ”Anoeta” a mai existat o a treia discuție, iar lucrurile s-au calmat. Poate că Luis Enrique și-a dat seama că Messi e mult mai important pentru echipă chiar decît el și a acționat în consecință. De atunci, Messi e omul numărul unu al Barcelonei la fiecare meci, poziția lui în teren s-a schimbat oarecum, iar atitudinea de asemenea. La acest din urmă aspect poate că a contribuit si cîștigarea Balonului de Aur de către Cristiano Ronaldo, care trebuie să-l fi mobilizat la maxim pe argentinian. Competiția dintre ei continuă, iar dacă Ronaldo a înțeles acum doi ani că trebuie să-și schimbe atitudinea din afara terenului, poate că și Messi a priceput că ar fi bine să și-o schimbe puțin pe cea din teren, din timpul jocurilor. Cînd lui Messi îi iese jocul, Barcelonei îi merge bine. Cînd Messi e fericit, Barcelona e mulțumită.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
O să mă refer puțin, pe final, la jocul dintre Barcelona și Atletico, din Cupa Spaniei. Învins în meciul de campionat de Luis Enrique, un eșec tactic pe care de foarte puține ori l-a trăit în ultimii ani, Diego Simeone a reaționat în consecință și a umblat la manualul de utilizare anti-Messi. Atletico și-a făcut jocul obișnuit pentru o dublă manșă, ducînd meciul spre un 0-0 cu rezolvare pe ”Calderon”. Barcelona a avut doar 5 minute electrizante, primele, apoi s-a lovit de acel zid ”made in Simeone”. Asocierea cu Marele Zid din China e și mai la modă acum, de cînd un miliardar chinez a preluat 20 de procente din acțiunile campioanei Spaniei. Simeone i-a orientat spre stînga pe Koke și Arda Turan, nu din intîmplare, căci acolo pierduse meciul de campionat, cu experimentul, falimentar atunci, Jesus Gamez plus Tiago. De fiecare dată cînd Messi primea mingea se trezea cu trei oameni în fața lui și primea doar ajutorul lui Dani Alves, care a jucat cu totul altceva decît de obicei, mult spre centru, pe poziția normală a lui Xavi. Dani Alves e un subiect care ar merita comentat în săptămînile următoare, căci mi se pare că Barcelona ar trebui să încerce să-l păstreze.
Dar la fotbal se întîmplă să apară și neprevăzutul. Nu totul e în manuale. O confuzie în propriul careu, o fază judecată și jucată superficial de Juanfran, un penalty ratat în primă fază și un gol care face ca returul să se schimbe complet. De la excelentul 0-0, care o împingea tot pe Barcelona să atace în retur, Atletico s-a trezit în situația de a fi nevoită să dea două goluri pentru a se califica. Situație ușor inedită în mandatul lui Simeone, căci Atletico rezolva în general calificările în deplasare. Cu atît mai interesant devine returul de pe ”Calderon”.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!