Neymar, Radamel Falcao, Gareth Bale. 3 dintre numele mari implicate în această perioadă agitată de mercato, 3 fotbaliști foarte mari despre care s-a scris și se va mai scrie suficient de mult. Neymar a ajuns la FC Barcelona, o mutare anunțată, dar care s-a realizat în termeni puțin modificați, ceva mai mari, față de cei pe care clubul catalan spera să-i obțină. Falcao s-a transferat la AS Monaco, o mișcare ce a stîrnit suficient demulte comentarii, iar Gareth Bale apare constant în presa internațională drept țintă a lui Florentino Perez, noul și vechiul președinte al Realului. Toate cele trei tranzacții, două realizate, una foarte posibilă, au cîteva detalii ce merită remarcate.
Neymar a ajuns la Barcelona după multe eforturi ale catalanilor. Plus un preț, 57 de milioane de euro, asumat pe site-ul oficial al clubului, sensibil mai mare decît cel pe care îl prevăzuseră. Și asta pentru că, la fel ca-n cazul multor brazilieni și sud-americani, Neymar, mai exact drepturile de proprietate asupra sa, erau împărțite în 4: Santos, firmei DIS Esporte (în fapt un fond de investiții aparținînd omului de afaceri Delcir Sonda, proprietarul celui mai mare lanț de supermarketuri din Brazilia), firmei TEISA (Terceira Estrela Investimentos, un alt fond de investiții) și tatăl fotbalistului.
Cînd sînt atîtea părți implicate, e normal ca negocierile să fie mai grele ca în alte situații. E deja o obișnuință la fotbaliștii sud-americani, veți vedea mai jos și situația lui Falcao, să existe astfel de probleme. În plus, la Neymar trebuie adăugat și comisionul impresarilor, 3 la număr, Wagner Ribeiro, cel mai cunoscut dintre toți, Andre Cury și Marcos Malaquias, toți 3 cu contracte de reprezentare în vigoare, căci fiecare dintre ei a contribuit cu ceva la acest adevărat comerț cu amănuntul reprezentat de tranzacționarea în timp a drepturilor federative ale jucătorului. Plus tatăl său, Neymar da Silva Sr, agentul actual.
Fiecare și-a vrut partea. Mai mare, mai mică, funcție de situație și de implicarea în trecut. Vina pentru această stare de fapt aparține lui Santos, care din dorința de a-l ține pe Neymar cît mai mult, pentru a-i crește prețul, a tot scos la vînzare. către fondurile de investiții de mai sus, părți din drepturile sale.
Dacă a fost sau nu o afacere profitabilă, vom vedea peste cîțiva ani. Deocamdată, din Brazilia au început să apară informații despre iritarea lui Delcir Sonda după ce FC Barcelona a avansat pe site-ul propriu suma de 57 de milioane de euro plătită pentru Neymar , omul de afaceri fiind, se pare, nemulțumit de partea pe care a primit-o de la Santos.
Situația lui Radamel Falcao seamănă pînă la un punct cu cea a lui Neymar. Și drepturile sale sînt împărțite. 60 la sută din ele aparțin tot unui fond de investiții, ”Doyen Sports”, cu sediul în Londra. Cînd Radamel a semnat pentru Atletico, în vara lui 2011, multă lume s-a întrebat de unde a avut clubul madrilen 40 de milioane de euro, plus alte 10 milioane bonusuri de performanță, în condițiile în care situația sa economică nu strălucea. Mulți au lăudat managementul conducerii, care ar fi investit practic totți banii obținuți din vînzarea lui Kun Aguero la City. 
De fapt, Atletico n-a plătit decît 18 milioane de euro. Restul sumei a venit de la ”Doyes Sports”, o firmă ce deține, printre altele, lanțul de hoteluri Rixos, și care, sesizînd momentul optim, a decis că e cazul să-și scoată banii investiți și să obțină și un profit consistent. Legătura dintre șefii fondului de investiții și noul patron al celor de la Monaco, omul de afaceri rus Dmitri Ribolovlev, sînt sufiecient de neclare. Unii pretind că în spatele ”Doyes Sports” ar fi Jorge Mendes, celebru impresar, și Peter Kenyon, fostul șef de la Chelsea.
Se spune însă că ”El Tigre” a primit mutarea în plic, ca și Atletico Madrid, de altfel. Astfel că și jucătorul și Atletico, în circumstanțele date, s-au văzut nevoiți să accepte situația. La fel de posibil e ca și viitoarele mutări ale celor monegascilor să fie influențate de acest fond de investiții, ce ar mai deține, se zice, procente importante din fotbaliști cu nume, precum De Gea, Borja Valero sau Kondogbia.
În același timp, apar și explicații privind graba celor de la Monaco de a aduce cît mai repede fotbaliști și pe cale de consecință, a-i cumpăra cu sume relativ mari. În mod normal, sezonul de mercato se termină pe 31 august, probabil luni 2 septembrie în multe țări, căci 31 august cade sîmbătă, și logica spune că negocierile se pot prelungi. Monaco însă e sub o oarecare presiune. Începînd cu 1 iulie, își va pierde statutul preferențial dat de fiscalitatea din Principat și se va alinia la politica de taxe din restul Franței. Exercițiile bugetare în fotbal se termină însă pe 30 iunie, astfel că orice tranzacție efectuată pînă la această dată beneficiază de condițiile speciale. Chiar dacă asta ar însemna ca respectivul exercițiu bugetar să se termine pe minus, cu pierderi considerabile urmare a sumelor investite, însă nu cred că acest aspect îl preocupă extrem de tare pe Ribolovlev.
În ceea ce-l privește pe Gareth Bale, situația e diferită. Sau cel puțin nu s-a aflat nimic pînă acum că ar fi și el amestecat în tranzacții precum cele de mai sus. Dorit insistent de Real Madrid, Bale are o mică-mare problemă. Mică sau mare, depinde din ce punct de vedere privești problema și cum sînt făcute contractele.
Gareth Bale este imaginea, pe parte sportivă, a concernului British Telecom. Care tocmai ce a cumpărat drepturile de difuzare pentru Premier League, mai exact pentru 38 de meciuri din campionatul Angliei, cîte unul pe etapă, marea lor majoritate cele de sîmbătă, de la ora României 14:45. Inclusiv meciul inaugural al sezonului 2013-2014. De menționat că, după mulți ani de supremație SKY și pay-per-view, toate aceste meciuri vor fi free.
BT Sport, operatorul British Telecom pe piața TV, îl are ca imagine pe Gareth Bale și deja și-a început campania de promovare a noului sezon avîndu-l pe internaționalul galez, printre alte figuri pe care le veți recunoaște în mod sigur, în prim-plan.
E de presupus că atunci cînd au semnat contractul cu Bale, cei de la BT Sport au încercat să se asigure că unul dintre actorii principali nu va pleca. Evident, orice contract are și clauze de reziliere, dar asta înseamnă o sumă mult mai mare pe care Real Madrid ar trebui s-o plătească. Undeva spre 100 de milioane, bani pe care Bale nu cred să-i facă.
Pe de altă parte, privind spotul de mai sus, un detaliu îmi sare în ochi: Rooney nu apare.
Subiectul pe care aș vrea să-l pun pe tapet în cele ce urmează a plecat de la o discuție începută la Fotbal European, printr-o întrebare ce-a fost adresată, și continuată pe facebook. Cineva mi-a pus următoarea întrebare: Cine va lua Balonul de Aur în 2013? Am pus-o și eu, chiar în titlul acestui text. Pentru toată lumea.
Mărturisesc că m-am blocat un pic la început. În ultimii 4 ani am avut un singur cîștigător. Undeva pe la începutul anului, am încercat să explic pe acest blog de ce cîștigă întotdeauna Messi. La acea dată, Balonul de Aur 2013 părea o continuare a disputei dintre Messi și Cristiano Ronaldo, cu un mic plus în dreptul lui Cristiano, al cărui start de 2013 a fost fantastic. Lucrurile s-au așezat între timp, iar cei doi, victime ale eliminărilor suferite de Barcelona și Real Madrid în semifinalele Ligii au intrat într-un con de umbră. Accentuat de problemele fizice ale lui Messi și de problemele cu Mourinho ale lui Cristiano, apoi noile accidentări ale lui Messi și de momentele mai puțin bune ale Realului sub comanda lui Ancelotti.
Revin la întrebare. Totuși, cine va cîștiga Balonul de Aur? În momentul ăsta, logic e să te gîndești la un jucător de la Bayern. Orice jucător de la Bayern, chiar și portarul Neuer, pare în acest moment mai aproape de trofeu decît Messi și Cristiano, cei care l-au pasat în ultimii 5 ani.
Eu unul m-aș gîndi în primul rînd la Ribery. Mai ales că e într-o formă fantastică, iar premiul primit recent de la UEFA Champions League ar fi un motiv în plus. Dar nu l-aș ocoli nici pe Robben. Roata carierei sale s-a întors elegant în finala de pe Wembley. Dintr-un pierzător de finale, un ”loser” de profesie, a devenit un cîștigător. A decis încotro merge trofeul Champions League, a avut un final de sezon fantastic, a cîștigat și campionatul și Cupa Germaniei, deci mi se pare candidatul perfect. Ar trebui să-l urmeze alți jucători de la Bayern. Ar mai fi Lahm, poate Thomas Muller. Poate Schweinsteiger.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:
Zic totuși să nu ne grăbim. Eu unul nu-s așa convins că vreunul dintre ei va izbuti să convinga marea masă de votanți și să cîștige trofeul. O să mă explic. De cînd FIFA s-a insinuat în tradiționala anchetă France Football și i-a dat o nuanță mult mai globală, criteriile s-au mai schimbat. Înainte era clar, votau corespondenții L`Equipe-France Football, căci era premiul revistei. Era o mînă de oameni, căci oricît de prestigios ar fi grupul de presă nu putea acoperi toate continentele. Cu ajutorul FIFA, votul a devenit universal, pătrunzînd în cele mai îndepărtate colțuri. S-au schimbat și criteriile. Cel sportiv, dat de trofeele cîștigate, reprezintă o treime. S-au dus vremurile cînd Cannavaro lua Balonul, în 2006, sau cînd Oliver Kahn venea pe locul 3 în 2002, exclusiv datorită performanțelor echipelor naționale sau de club. Acum se ia în calcul și constanța, căci trofeul e pe tot anul, nu doar pe prima lui jumătate. Iar din acest punct de vedere, multe se mai pot întîmpla în lunile rămase.
Se va vota în decembrie și, cum în general ultima impresie contează, cine știe ce va fi atunci. Mai ales că un alt criteriu luat în calcul de votanți e cel al imaginii. Iar aici, cei de la Bayern au mult de pierdut. Și asta pentru că Bundesliga nu are impactul mediatic pe care îl provoacă Primera Division, prin Real Madrid și Barcelona, ori Premier League. Înainte să se repeadă asupra mea cei care au devenit peste noapte admiratori ai campionatului german, îi rog să-și reamintească, să revadă, cum a fost a doua zi de după finala germană a Ligii Campionilor. În duminica respectivă, știrile cu și despre Bayern campioană a Europei au fost, în multe locuri ale lumii, depășite ca impact emoțional de informația, lansată în primele ore ale dimineții chiar pe site-ul oficial al clubului catalan, Neymar la Barcelona.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Oamenii vor vota și în funcție de ceea ce văd. Venirea lui Guardiola la Bayern a ajutat clar la creșterea mediatică a Bundesligii. Pe de altă parte, Bayern e atît de puternică în momentul ăsta, încît nu știu dacă e cineva care să creadă că-n sezonul viitor ar putea pierde campionatul. Nu mai pun la socotează un alt aspect, nici unul dintre cei pomeniți nu e un foarte vizibil în reclame la nivel mondial, ca să nu mai spun că Thomas Muller e clasicul exemplu de anti-star.
Aparatul mediatic din jurul lui Messi, mai ales, căci presa catalană e ”trup și suflet pentru culori”, dar și al lui Cristiano Ronaldo va fi foarte important. Germania și Anglia nu au ziare de sport, iar asta contează, indiferent de cît de bine arată suplimentele sportive ale cotidianelor generaliste ori ale tabloidelor.
Nu văd, așadar, atît de clar înclinată balanța Balonului de Aur către un jucător sau altul, fie ei și de la tripla campioană Bayern Munchen. Zic să reluăm discuția undeva la finalul lunii noiembrie, cu date noi. Deocamdată, să ne bucurăm de fotbalul și de spectacolul campionilor din Champions League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
UPDATE 3 IUNIE
Aici puteti vedea, in direct, de pe „Camp Nou”, prezentarea lui Neymar. Analiza transferului sau mai jos
Era un transfer anunțat de multă vreme. Se știa de mai bine de un an că Neymar va face, în vara lui 2013, pasul spre Europa. Circumstanțele care indicau acest pas erau clare: contractul lui expira în 2014, asta în primul rînd, apoi faptul că în vara viitoare Brazilia găzduiește Mondialul, în al doilea rînd. Neymar e om de bază în naționala Braziliei, pe undeva chiar cel mai important nume la această oră într-o selecționată ce nu mai dispune de branduri ”titanice”, de genul Ronaldinho, Ronaldo, Romario etc. Pentru Neymar, un sezon în Europa era obligatoriu înaintea Mondialului, căci oricît ar fi de frumos campionatul Braziliei, oricît de mulți bani s-ar învîrti acolo, și sînt foarte mulți, nivelul e limpede mult sub ligile puternice ale Europei. Ca să nu mai vorbim de Liga Campionilor.
Unica necunoscuta era destinația lui Neymar. Necunoscută și nu prea totuși. Pe Neymar l-au vrut toți. Și Real Madrid, și Bayern, și City, și Chelsea, și PSG. L-a luat Barcelona, în această goană pentru putere, din care au avut de cîștigat cel mai mult jucătorul și anturajul lui, prin anturaj înțelegînd impresarii și familia, căci tatăl său a avut și el un rol extrem de important. Sandro Rosell, președintele Barcelonei, și-a jucat cartea inteligent. Avea intrare și la jucător și la tatăl său. Înainte să fie președinte la Barcelona, Rosell a fost șeful Nike pe Brazilia și America de Sud. Poziție cu care și-a făcut suficiente relații în zona jucătorilor și a impresarilor. A plătit un avans, a lăsat jucătorul să joace încă un sezon și jumătate la Santos, dar a și pus clauze prin care a făcut ca transferul spre altă echipă, chit că această echipă ar fi dat mai mulți bani, să devină imposibil. Santos trebuia să plătească Barcelonei compensații foarte mari, iar prețul unui potențial transfer în altă parte ar fi trecut deci peste suta de milioane de euro. Iar Neymar nu face acești bani.
Pe undeva, la fel s-a întîmplat cu Cristiano Ronaldo în 2009. El a ajuns la Real Madrid oarecum forțat, căci Florentino Perez s-a văzut pus în fața unui precontract al fostului președinte, unul de tristă amintire după părerea mea, Ramon Calderon, prin care dacă nu făcea transferul pe suma stabilită, 96 de milioane de euro, urma să plătească daune de 30 de milioane. Perez a ales să facă un efort, să dea banii și să ia jucătorul, nu să dea bani degeaba. Dar Cristiano la vremea respectivă era o certitudine, cîștigase un Balon de Aur și avea un potențial în continuă creștere. Neymar, la acest moment, e încă la nivel de promisiune, iar a plăti 100 de milioane pe el era o nebunie curată.
Barcelona a pus mîna pe un mare talent. dar și pe un mare generator de bani. Neymar are în momentul ăsta 12 firme mari cu care are contract și care vor continua să plătească. Probabil valoarea contractelor va crește, e posibil să vină și alții, căci brandul Barcelona în ziua de azi atrage ca un magnet. Jumătate din bani ar trebui să meargă la Barcelona, cel puțin așa se negoziază în aceste zile, e un aspect încă nefinalizat, ceea ce ar fi o premieră, căci Barcelona lăsa mereu drepturile de imagine în întregime jucătorului.
La nivel fotbalistic, Neymar e abia la început. Nu vă luați după cei care, brusc, nu-l văd un mare fotbalist. Din frustrări se nasc cele mai mari bazaconii. Neymar e un mare talent. Ambidextru, cu viteză de reacție, cu tehnică sclipitoare, cu un unu contra unu devastator pe spații mici, Neymar poate fi tratamentul perfect împotriva dependenței de Messi a Barcelonei. Sînt însă destule semne de întrebare ce roiesc în jurul său. Cum va fi adaptarea la fotbalul european și la viața europeană, în general. Iar apoi, cum se va adapta la stilul Barcelonei. Și, mai ales, întrebarea de o mie de puncte, întrebarea care-i preocupă pe toți: CUM SE VA ÎNȚELEGE CU MESSI?
Avem în față o pereche, Messi-Neymar, ce poate distruge orice apărare. Dar care poate distruge și propria echipă. Aici e problema lui Tito Vilanova. Sau a celui ce va fi antrenor al Barcelonei în sezonul viitor, căci mie încă nu mi-e prea clară continuitatea lui Tito. La Santos, Neymar beneficia de libertate totală de mișcare, era absolvit aproape total de sarcinile defensive. La Barcelona, aceste detalii sînt însă rezervate lui Messi. O echipă cu doi fotbaliști beneficiind de libertate de mișcare și degrevați de sarcini defensive poate deveni haotică la început, victimă sigură apoi.
Barcelona are, de pe vremea lui Cruyff, un joc pozițional extrem de clar. Se învață de la primele clase de vîrstă. Un joc pozițional în care nimeni nu face ce-i trece prin cap. Excepțiile s-au numit Laudrup, Romario, Ronaldinho și acum Messi. Ceilalți, și au fost un Stoicikov, un Figo, un Xavi, un Eto`o, un Iniesta, s-au integrat în această disciplină. Riquelme, de exemplu, n-a putut, de aceea s-a și autoexclus. La nivel de antrenori, Louis van Gaal a încercat să schimbe un pic modulul, dar și el s-a autoexclus cu această mișcare.
Poziția naturală a lui Neymar e centru-stînga. Dar, fiind ambidextru, poate foarte bine să joace centru-dreapta. E oare posibil ca ei să se întersecteze, să schimbe pozițiile unul cu altul? În principiu, da. Una din marile calități ale lui Neymar e simțul asociativ, felul în care se asociază cu coechipierul care are mingea. Messi, la fel. S-ar putea ca și unul și celălalt să-și gasească cel mai bun coechipier posibil. Căci Messi a avut, în ultimul timp, tendința de a coborî mult spre centru pentru a pasa decisiv, dar nu de puține ori n-a avut cui să paseze. Acum are o variantă în plus.
Tito Vilanova are așadar această misiune. Nu imposibilă, dar nici prea lesne de obținut. Să-i facă să joace pe cei doi în același timp. Mai are însă de lucrat la ceva Tito. Neymar e o mașină de creat fotbal, dar și o mașină de pierdut mingi. Ceea ce la Barcelona e total interzis. În Brazilia își permitea să piardă baloane, la Barcelona nu prea, mai ales în Champions League, cu rivale extrem de puternice și bine așezate în teren.
În mod normal, Iniesta e factorul-cheie în adaptarea lui Neymar. Ritmul pe care-l propune Iniesta se potrivește perfect cu cel al lui Neymar. E posibil ca Xavi să fie un pic în dificultate, dar experiența sa îl va ajuta. În aceste condiții, nu cred că Barcelona ar face o afacere foarte bună pierzîndu-l pe Thiago, căci Thiago are, la rîndu-i, capacitatea de a juca la viteza impusă de perechea Messi-Neymar.
Acum, astăzi, nu se poate spune cu certitudine nimic. Numai proștii au certitudini, oamenii inteligenți trebuie sa aibă și dubii. A spune cu convingere că Neymar nu se va adapta la Barcelona e o mare greșeală. La ce talent are, la felul aproape umil în care vine la Barcelona și la ce dorință a avut de a juca alături de Messi, Neymar are deschise toate ușile viitorului. Dar nici nu se poate spune, cu aceeași siguranță, că va reuși, că va fi un mare succes. Pentru asta trebuie să așteptăm. Și să ne bucurăm că avem prilejul să vad în fiecare săptămînă de ce este capabil acest băiat.
P.S. 1
Aștept reacția Madridului. Și a lui Florentino Perez. Deocamdată Barcelona i l-a luat pe Neymar, iar Bayern, se pare, pe Lewandovski. Perez visează la Bale, dar e un transfer foarte greu de realizat, chit că în mass-media se scrie și se vorbește mult pe această temă.
P.S. 2
Se naște o nouă forță în Franța și Europa: AS Monaco. Îl va semna pe Radamel Falcao, ceea ce o mare victorie, dar și un semn de întrebare pentru mine și pentru toți cei care mai cred că fotbaliștii nu sînt guvernați de principiul ”show me the money”. Atenție la alte manevre în zonă, căci Jorge Mendes, impresarul lui Falcao și al multor altora, pare să-și fi găsit un nou client.
Ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat. Jose Mourinho s-a despărțit, în mod oficial, de Real Madrid. E ceea ce am presupus încă din primele zile de existență ale acestui blog, atunci cînd am încercat să explic care e originea crizei ce a apărut pe neașteptate la Real, de ce Marca a scris despre un ”divorț anunțat” și care au fost culisele conflictului cu Iker Casillas.
Plecarea portughezului de la Real Madrid a fost primită, cum era și firesc, cu satisfacție în presa catalană. Care consideră că această despărțire prematură, căci Mourinho prelungise contractul pînă în 2016, e un eșec al clubului rival Barcelonei, un eșec, evident, la care a contribuit noua campioană a Spaniei.
Dezbaterea cred că e mai extinsă și trebuie analizată bine ștampila pusă pe fruntea lui Jose Mourinho. Înainte de a vorbi despre un eșec, trebuie să ne reamintim motivele pentru care a fost adus Jose Mourinho, în 2010. El n-a primit un contract generos de la Florentino Perez pentru că ar avea un caracter ales. Știam cu toții care a fost comportamentul portughezului la Porto, la Chelsea și la Inter, gesturile teribiliste pe care le-a făcut, certurile cu presa și ironiile trimise către adversari. Mourinho n-a fost adus pentru că ar fi un antrenor dedicat fotbalului spectacol. Dimpotrivă, spectacolul e ultimul lucru la care se gîndește. Și nici n-a fost adus pentru vreo posibilă aplecare spre tineri fotbaliști, cărora să le faciliteze ascensiunea în fotbalul mare. Nici vorbă, căci Mourinho e dintre cei care cumpără fotbaliști și nu din categoria celor ieftini, numărul celor promovați de el de la academiile cluburilor la care a activat fiind extrem de mic în raport cu sumele cheltuite pentru achiziționarea altora.
Jose Mourinho putea fi antrenorul Barcelonei în vara lui 2008. La fel cum și Cristiano Ronaldo putea fi jucătorul Barcelonei în 2003. Nu e o presupunere, e o informație certă. Txiki Beguiristain a negociat cu el în mai multe rînduri, a mers după portughez inclusiv la Cupa Africii, unde era comentator. Lucrurile n-au evoluat și pentru că Joan Laporta, cel care are președinte al Barcelonei atunci, n-a fost prea convins că Mourinho era antrenorul care le trebuie catalanilor, influențat fiind și de Johan Cruyff, care l-a sfătuit să meargă pe mîna începătorului, pe atunci, Pep Guardiola. Motivele lui Laporta au fost, dincolo de banii pe care ar fi fost nevoit să-i plătească lui Mourinho, echipei sale de asistenți, Vilas Boas era unul dintre ei, sau transferurilor pe care le-ar fi solicitat portughezul, tocmai cele amintite mai sus.
Florentino Perez l-a luat pe Mourinho cu un singur scop. Să bată Barcelona și să cîștige Liga Campionilor. Perez e om de afaceri înainte de a fi om de fotbal. Așa cum a adus, la vremea respectivă, cei mai buni jucători din lume, tot așa l-a adus, în vara lui 2010, pe antrenorul momentului. Cîștigase Liga Campionilor cu Inter, cu care mai făcuse și eventul în Italia. La Inter, așadar, club ce părea logodit cu eșecul și intrat într-o perpetuă criză de nervi. ”Dacă la Inter a putut, de ce n-ar putea la Real”, pesemne că și-a spus Perez în momentul în care a negociat cu Mourinho, undeva în aprilie 2010, căci nu cred că e cineva care își poate imagina că negocierea s-a purtat după cîștigarea Ligii Campionilor.
Acum, după 3 sezoane, a spune că a fost un eșec mi se pare cam mult. În fond, omul și-a respectat jumătate de promisiune. A bătut Barcelona, luîndu-i un titlu, o cupă și o supercupă. Cînd citiți FC Barcelona trebuie să aveți în vedere că a fost cea mai bună echipă a Barcelonei din toate timpurile, după mulți cea mai bună echipă din istoria fotbalului. A pus capăt supremației acestei echipe și a contribuit decisiv la plecarea lui Guardiola. În fața acestei echipe, Real a luat campionatul cu un punctaj record și un număr record de goluri marcate. Cupa Spaniei a revenit în vitrina de trofee a Realului după mulți ani, ba aș îndrăzni să spun că Mourinho a avut rolul său în revitalizarea acestei competiții pe care granzii Spaniei n-o prea luau în serios.
Mai rămîne Champions League. Aici, da, nu și-a îndeplinit obiectivul. De fapt, cred că că ăsta era obiectivul principal al lui Florentino Pereze. Real n-a mai luat Liga din 2002 și e o perioadă foarte mare pentru un club care are 9 trofee C 1 în palmares. Mourinho a subordonat totul acestui obiectiv și a greșit.
Nu mi-e foarte clar de unde a început deteriorarea relațiilor dintre Mourinho și vestiar. De unde s-a născut acel ultimatum al lui Casillas și Ramos. Există unele speculații pe care se poate pedala. Căci e limpede că această deteriorare s-a petrecut în vară, chiar înainte de cîștigarea campionatului.
În cercurile apropiate vestiarului se cam știa că Mourinho negocia destul de intens cu Marina Granovskaia, cea care-l reprezintă practic pe Roman Abramovici la Chelsea, ba chiar se spunea că s-ar fi înțeles să preia echipa londoneză imediat după finala Ligii. S-a întîmplat însă atunci că Di Matteo a cîștigat acea finală, iar penalty-ul transformat de Drogba la Munchen a reprezentat practic semnătura pe un nou contract al italianului.
Pe 24 mai 2012 anunța Marca faptul că Mourinho a semnat prelungirea cu Real pînă în 2016. Vestiarul a văzut un joc la două capete al portughezului, care mai întîi căuta soluție de plecare prin acele reproșuri aduse unui lot care tocmai luase un titlul Barcelonei, ajutîndu-l pe Mou să-și întărească mitul celui de-al doilea sezon miraculos la echipele pe care le pregătește, și apoi obținea prelungirea contractului, bazîndu-se tocmai pe această performanță.
Cît despre cine va veni în locul lui Mourinho, e timp suficient să discută, să comentăm, să analizăm. Cert e că nu-i va fi ușor. După Mourinho e întotdeauna greu să lucrezi.
Barcelona a cîștigat, așadar, campionatul Spaniei. A făcut-o și de manieră matematică, pentru că de cîștigat, teoretic, îl cîștigase cu multe luni înainte. E un titlu chemat să fie un bun medicament pentru suporteri, dar și pentru anumiți componenți ai lotului.
FC Barcelona a dominat această ediție a Primerei Division într-o formă extrem de categorică. Cu o primă parte de record, astfel că prin luna ianuarie vorbeam tot pe acest blog despre o Barcelona aproape perfectă, dar cu o parte a doua mai degrabă de uitat, în care calificarea cu Milan a reprezentat momentul care lipsea. O parte a doua marcată de aparenta senzație de asemănare cu un avion în prăbușire, dar, mai ales, pentru că s-a întîmplat recent și ultimele impresii sînt cele care contează, de senzația de impotență în dubla manșă cu Bayern Munchen.
Este titlul lui Tito Vilanova! E limpede. Tito și-a asumat rolul extrem de ingrat de continuator al politicii lui Pep Guardiola într-un moment în care sănătatea sa, pînă la urmă cel mai important lucu din lume, nu era deloc clară. A venit acea recidivă a unei maladii parșive și acea dublă bătălie pe care a fost nevoit s-o ducă. Bătălia cu boala, dar și cea cu adversarii fotbalistici, cea de-a doua dusă de la mii de kilometri distanță și dintr-un alt fus orar. Cîștigarea campionatului, în aceste condiții, trebuie aplaudată ca atare, iar performanța trebuie privită drept una extrem de importantă.
Campionatele sînt turnee de regularitate, cu probe de anduranță multe, pe care dacă nu știi să le gestionezi riști să pierzi contactul cu plutonul. Iar exemplele în acest sens sînt nenumărate și nu trebuie căutate doar în sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem. Nu-i ușor să joci cu Getafe acasă înainte să joci cu Milan și nu-i deloc simplu să te concentrezi cu Celta după ce ai eliminat pe PSG. Aici e misiunea antrenorului, iar în condițiile date performanța Barcelonei trebuie aplaudată.
Evident, e și campionatul lui Messi. Cifrele sale sînt din nou uluitoare, cu toate că, dacă privim la rece lunile scurse, pare să fi fost cel mai slab sezon al lui Leo din 2008 încoace. Fie și faptul că a suferit o accidentare, urmată de recidive, invită la această concluzie. În doar două meciuri jucate de el în acest campionat, Messi n-a participat,cu gol sau pase de gol, la reușitele echipei. E un alt detaliu al importanței lui Messi în acest angrenaj, o importanță poate prea mare, căci atunci cînd echipa e dependentă de un jucător nu știe cum să abordeze meciurile importante fără el. Poate de aceea se forțează aducerea lui Neymar, un fotbalist cu multe calități, dar încă un mister pentru fotbalul european, dar un fotbalist ce pare capabil să-și asume rolul de vicepreședinte, iar atunci cînd e cazul, să preia puterea.
Vom avea timp să vorbim toată vara despre plecările și venirile de la FC Barcelona. Cred că va fi o vară agitată, pentru că Barcelona trebuie să schimbe ceva, trebuie să aducă figuri noi, trebuie să reasigure acea competiție internă, în vestiar, care a cam lipsit în ultima vreme. Nimic nu e mai rău pentru un fotbalist, pentru starea sa psihică, decît să știe că joacă indiferent de situație, prin decret cum s-ar spune. Achzițiile pentru asta sînt făcute, dincolo de cele de maximă urgență, iar la Barcelona de maximă urgență sînt postul de portar și cel de fundaș central, căci nu e poți baza la infinit pe Puyol, nu poți aștepta totul de la Mascherano și nu poți sta cu inima cît un purice cu gîndul că Pique face cine știe ce năzbîtie, în teren sau în afara lui.
Nu l-am uitat pe Abidal. Forța sa de a înfrunta destinul reprezintă o victorie la fel de mare precum cea a echipei. Pusă alături de lupta lui Tito Vilanova, cea a lui Eric Abidal adaugă o notă de și mai mare frumusețe acestui campionat.
Nu de mult mă întrebam, privind spre campionatul Angliei, dacă e chiar așa de tare Manchester United pe cît de mare e diferența din clasamentul Premier League? Aceeași întrebare mi-o pun și acum. Oare asta e diferența dintre Barcelona și Real Madrid în momentul acesta? Oare Barcelona a cîștigat titlul sau l-a pierdut Real Madrid? Ceea ce s-a întîmplat la Madrid necesită un articol amplu, pentru că e caz de studiu cum un om a reușit să subjuge interesul echipei unui ego ce a depășit periculos de mult granițele minții.
Pînă atunci, să dăm învingătorului ce e al învingătorului.
7 mai rămîne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti. Ziua cînd, vorba unui promo, am fost şi noi stăpînii lumii. Am mai spus-o, nu sînt și nu voi fi probabil niciodată stelist, dar asta nu înseamnă că nu știu să respect adevărul și valorile. Ceea ce alții nu fac.
Măcar un şpriţ, ceva, putea şi finanţatorul să dea, eventual sacrifica o oaie-două, un miel că tot e perioada Paștelui, şi punea şi de un grătar. Pe de altă parte, nu e nici o mirare. Pe vremea aia era un demn habarnist în ale fotbalului, nu că acum ar fi o enciclopedie, şi un destoinic crescător de animale. Pesemne că-şi aduce mai repede aminte cum mergea iaurtul pe 7 mai 1986 decît că Lăcătuş şi Balint au transformat penaltyurile decisive. Cine au fost cei care au ratat deja e prea mult.
Să revenim la oile noastre! Merge în context. Şi să vorbim despre un lucru important. La care astăzi nici măcar n-am avea curaj să visăm. În 1986 am avut o echipă care a bătut Barcelona. Într-o finală europeana, în cea mai importantă finală europeană posibilă. Sînt destui care spun acum că meciul a fost prost, că Steaua doar s-a apărat şi a avut noroc. OK, şi ce dacă? Ideea rămîne. Aşa prost cum a jucat, Steaua a fost egala Barcelonei timp de 120 de minute şi a bătut-o la penaltyuri.
Iar acel meci nu reprezintă sub nici o formă caracteristica fotbalului Stelei din acea perioadă, absolut strălucitor pe alocuri. “Tiki-taka Barcelona” nu era o caterincă ieftină, zău că era chiar o realitate! Steaua din 1986 pasa mult mai repede decît Steaua de azi, viteza de joc de atunci era peste cea de azi. Luaţi de curiozitate orice meci de atunci, returul cu Anderlecht spre exemplu, şi o să vă convingeţi.
Sînt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Aşa cel puţin se spune într-o reclamă tv. Se mai spune ceva acolo: “Fericirea copilului meu e nepreţuită”. Pe 7 mai 1986, milioane de copii au fost fericiţi. Copiii de atunci au devenit oameni mari, oamenii mari de atunci au mai îmbătrînit. Amintirile lor sînt nepreţuite. Amintirea fericirii de atunci. Şi nici un finanţator din lume nu va putea cumpăra acest sentiment.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!