„Because we love it”. Așa a răspuns Jose Mourinho, la conferința de presă de după meciul cu Manchester City, atunci cînd a fost întrebat cum se face că echipa sa joacă foarte bine meciurile importante, cele în care întîlnește adversari puternici ori rivale la titlu. Victoria de pe terenul lui Manchester City s-a adunat la palmaresul foarte bun înregistrat de Chelsea pînă acum, egaluri afară cu Arsenal, Tottenham, Manchester United, victorii acasă cu Liverpool, City și Manchester United. Fiind însă vorba de o victorie și încă de una pe terenul unei contracandidate la titlu, e cu atît mai importantă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
În avancronica partidei, scriam că ”dacă e cineva care să se pună astăzi stavilă în fața entuziasmului ofensiv al celor de la City acesta e Jose Mourinho”. Și așa a fost. Sigur, dincolo de acest ”because we love it” există și cealaltă zicală atît de demonstrată în fotbal, cum că titlurile se cîștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierd în cele cu echipe mici. Aici mai are de lucrat Mourinho, vezi partida cu West Ham United din etapa precedentă, care i-a smuls un atac furios la adresa stilului de joc pe care West Ham a înțeles să-l practice pe ”Stamford Bridge”. Un atac ce poate părea bizar venind din partea lui Mourinho, care nu se dă în lături să folosească orice mijloc pentru a-și învinge adversarii.
Spre exemplu, ideea cu tactica ultradefensivă. Înainte de meciul de pe ”Etihad”, portughezul arunca oarecum nada spre partea adversă atunci cînd declara că nu va pune autobaza în poarta lui Cech. Și anunța apoi că vrea să atace. Iar apoi completa: ”asta o să încerc în primele 10 minute, dar dacă nu se va întîmpla, lumea să știe că n-am putut, nu că n-am vrut”. Lumea a luat-o ca atare, ceva de genul ”da da, s-o creadă el că ne păcălește!”, toți erau convinși că vor vedea o Chelsea apărîndu-se feroce. E posibil ca și Manuel Pellegrini să fi căzut în această capcană, iar modulul foarte ofensiv pe care l-a alcătuit să fie rodul mesajului subliminal indus de Mourinho. Inclusiv folosirea lui Demichelis ca mijlocaș închizător, în locul lui Fernandinho, accidentat în ultimul moment. Cum lipsea și Javi Garcia și cum Jack Rodwell n-a jucat deloc în acest sezon, soluția Demichelis pare a fi explicabilă. Mai ales că argentinianul a mai jucat în această poziție și la Bayern (Ottmar Hitzfeld l-a transformat în fundaș central), pînă cînd a fost forțat să plece din Munchen în urma unei aventuri amoroase cu o parteneră prost aleasă. Demichelis însă, cu toate calitățile sale, are 33 de ani, iar poziția de mijlocaș implică mult mai mult efort și concentrare decît cea de fundaș central. Eu unul nu pricep de ce Pellegrini nu l-a folosit aici pe Vincent Kompany, care, ca și Demichelis, a jucat mult pe această poziție, dar spre difrerență de argentinian, e mult mai tînăr și mai în putere. Poate că belgianul n-ar fi fost atît de ușor depășit de conaționalul său, Eden Hazard, nu neapărat la faza golului, plecată de la Hazard, ci în general. Eden Hazard care a fost, în opinia tuturor, omul meciului. Am explicat nu demult motivele pentru are Mourinho l-a lăsat pe Mata să plece. S-a văzut și pe ”Etihad”, Mata și hazard nu pot juca împreună sub comanda lui Mourinho.
Sînt însă decizii și decizii. Mourinho a surprins inclusiv cu modulul tactic ales. N-a fost deloc 4-3-3, cum mă așteptam eu și cum se așteptau mulți, ci un clasic 4-2-3-1. Fără Oscar, rezervă și cu Arsenal, cu Ramires în locul lui, dar avansat, în linie cu Hazard și Willian. Marele cîștig al acestui meci pentru Chelsea, dincolo de rezultat și de clasament, e Matic. Nu degeaba a fost adus el de Mourinho, chit că se găsesc destui care să speculeze pe seama transferurilor pe care portughezul le tot face, via Jorge Mendes, de la Benfica. Ca și în situația lui Coentrao, ca și la David Luiz, și la Matic jumătate din banii încasați de Benfica merge la un fond de investiții numit ”Benfica Stras”, gestionat de banca ”Espirito Santo” (e o banca, și încă una importantă n Prtugalia, deși numele v-ar putea duce cu gîndul la altceva), fond de investiții în spatele căruia, se spune, s-ar afla Jorge Mendes. Nemanja Matic a făcut însă un meci memorabil. A avut nevoie de cîteva minute pentru a-și intra în ritm și pentru a se înțelege cu David Luiz, însă perechea pe care au făcut-o cei doi mă face să cred că Mourinho și-a găsit mijlocașii defensivi pentru meciurile importante.
La Chelsea a existat o singură problemă. Și mă tem că Mourinho nu mai are cu s-o rezolve în acest sezon. Atacul. În fața porții, Chelsea n-a fost atît de concretă precum ar fi trebuit, n-a reușit să profite de ocaziile pe care și le-a creat. În mod normal, asta nu trebuie să se întîmple. Dacă e ceva care lipsește la Chelsea e un atacant de careu, dar sînt convins că la vară Mourinho va rezolva problema asta.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Manchester City a jucat excepțional un sfert de ceas. Primul. Perioadă în care toți cei care au văzut meciul ar fi pariat pe încă o victorie clară a echipei lui Pellegrini. Cînd Matic și David Luiz și-au făcut însă rodajul, Toure Yaya și David Silva s-au stins și, în consecință, City s-a stins. Negredo a jucat slab, dar Dzeko a fost și mai slab. Absența lui Kun Aguero a părut un element imposibil de acoperit. Kun poate că ar fi găsit o cale de a marca în aceste 15 minute și totul ar fi decurs altfel.
În perspectiva meciului cu Barcelona, absența lui Aguero trebuie că-l îngrijorează tare mult pe Pellegrini. Într-atît de mult încît eu cred că-l va forța pe Aguero în meciul de pe ”Etihad”. E posibil ca luna de absență pe care o anunța Pellegrini la momentul accidentării argentinianului, meciul cu Tottenham de pe ”White Hart Lane”, să fie doar o strategie. Săptămîna trecută, cînd Aguero a fost supus la noi examene, deja se vorbea de 20 de zile de absență. Fix 20 de zile vor fi marți 18 februarie. Vom vedea.
Nu-s convins că formula cu Negredo și Dzeko împreună va fi prea curînd aplicată din nou de pellegrini. cel puțin nu la meciurile importante. Și-a revenit Jovetic, își va reveni Nasri, cred că 4-4-2 nu e cel mai fericit modul pentru City, chit că la Malaga era foarte des folosit de Pellegrini, un soi de 4-4-1-1 totuși, care aici, cu Negredo mai retras, nu dă rezultate.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Premier League s-a echilibrat la vîrf. Arsenal are 55, City și Chelsea au cîte 53. Dacă bătea City, se ducea la 56, iar Chelsea rămînea la 50 și se deschidea un soi de breșă acolo, mai ales că nu mai sînem în toamnă. Pe 4 e Liverpool, la 8 puncte de Arsenal și 6 de celelalte două. Sîmbătă, pe ”Anfield”, se joacă Liverpool-Arsenal. Dacă Liverpool nu bate, cred că iese complet din lupta pentru titlu și va avea bătălia sa pentru locul 4, cu Tottenham și Manchester United. Interesantă și ea prin numele echipelor implicate.
Manchester City vs Chelsea poate fi caracterizat în multe feluri. Petro dolari vs rublo-dolari. Meciul echipelor pentru care noțiunea de fair-play financiar, cu care ne amenință de ani buni Michel Platini, pare să nu existe. Disputa patronilor al căror buzunar e mereu plin. Pellegrini vs Mourinho. Ideile primullui contra filozofiei celui de-al doilea. Și tot așa. Fiecare după cum îi place. Este însă duelul celor mai puternice loturi din Premier League. Dacă n-ar exista Bayern Munchen, aș spune că e duelul celor mai puternice loturi din lume. Dar, pentru că există Bayern, poate și pentru că nici City și nici Chelsea n-au în componență fotbaliști de genul Cristiano Ronaldo ori Messi, mă limitez la ideea duelului greilor din Premier League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-am uitat de Arsenal. Știu că e liderul la zi și mai știu că tare mult le-ar conveni ”tunarilor” un egal astăzi. Nu cred însă că e cineva care poate să spună răspicat și cu argumente că lotul lui Arsenal e peste cel al lui City sau al lui Chelsea. Luați post cu post echipele și vă veți convinge. Cel mai bun om al lui Arsenal în momentul de față e Mesut Ozil. E singurul care poate susține un astfel de duel, ipotetic evident. Dar luați concurenții lui la celelalte două. Ar fi David Silva și Eden Hazard. Eu unul, dincolo de simpatii, zău că nu mă pot hotărî pentru vreunul dintre ei. La celelalte posturi, deja discuția încetează.
Să revenim la City-Chelsea! În tur, a fost 2-1 pentru Chelsea. Va amintiți poate meciul, eroarea din final, neînțelegerea dintre Hart și Nastasic de care a profitat Torres. De atunci City s-a schimbat. Parcă a fost un declic, căci înainte de acel meci echipa lui Pellegrini pierduse și cu Cardiff City, și cu Aston Villa, nu mai vorbesc de meciul cu Bayern. Scoțînd din calcul excepția numită Sunderland, Manchester City a devenit o echipă feroce, cea mai feroce din europa, parcă mai feroce și decît Bayern, care cîteodată se mulțumește să gestioneze un avantaj. City dă în schimb goluri peste goluri, acasă, deplasare, nu mai contează.
Luna care urmează se anunță extrem de importantă pentru City. Adaug aici și ziua de 2 martie, cînd e finala Cupei Ligii. Chelsea în campionat și apoi în Cupa Angliei, Barcelona în Champions League, cam astea ar fi bornele. Accidentarea lui Kun Aguero poate fi preocupantă în acest sens. Sînt tare curios cum va aborda Pellegrini meciul de azi în zona de atac. Presa engleză dă ca sigură perechea Negredo-Dzeko, cu David Silva și Navas în benzi, Silva cu ceva mai multă libertate de mișcare, Navas ceva mai liniar, cu Toure Yaya și Fernandinho ca pereche de mijlocași centrali. Dacă ar fi fost apt de joc Nasri, poate că ar fi apărut el în formula de start, dacă Jovetici s-ar fi refăcut mai demult, de asemenea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Formula de mai sus anunță un City super-ofensiv. Ceea ce ar putea însemna un Chelsea fix pe gustul lui Jose Mourinho. Care înseamnă un 4-3-3 și nu un 4-2-3-1. Deși la Real a jucat de mai multe ori 4-2-3-1, se pare că nu era mulțumit. Am citit de curînd o carte scrisă de un ziarist spaniol despre perioada lui Mourinho la Real Madrid, ”Preparanse para perder” se cheamă, o să scriu cît de curînd ceva despre ceea ce am citit acolo. Ei bine în această carte e descrisă bine filozofia lui Mourinho, ideea ”dacă mingea e mai mult la adversar, sînt mai mari și șansele ca el să greșească mai mult și noi să profităm”. Plecînd de aici, cred că e inutil să pariem pe echipa care va cîștiga diseară duelul posesiei.
Acest prim sezon al lui Mourinho la Chelsea părea unul de rodaj. Părea, pentru că eu sînt convins că portughezul vrea să cîștige titlul. Ar fi o recăpătare a strălucirii lui, un pic ștearsă de ultimul sezon fără trofee la Madrid. Dacă e cineva care să se pună astăzi stavilă în fața entuziasmului ofensiv al celor de la City acesta e Jose Mourinho. Să ne uităm la rezultatele sale în fața contracandidatelor. Egaluri afară cu Arsenal, Tottenham, Manchester United, victorii acasă cu Liverpool, City și Manchester United.
Mourinho declara că nu va pune autobaza în poarta lui Cech. Și mai declara că vrea să atace. Apoi completa: ”asta o să încerc în primele 10 minute, dar dacă nu se va întîmpla, lumea să știe că n-am putut, nu că n-am vrut”. Fiecare ia din aceste cuvinte ceea ce crede de cuviință, însă Chelsea n-a fost o echipă care să impresioneze prea tare în sezonul ăsta la capitolul ofensivă.
Există însă unele dueluri care pot îndrepta partida într-o direcție sau alta. Acest gen de meciuri pot fi decise la detalii. Silva contra Ivanovici, Hazard contra Zabaleta, Ramires contra Kolarov (sau Clichy) și Oscar care va încerca să destabilizeze prin poziționare perechea Toure-Fernandinho, cu ceva carențe pe faza defensivă, pe repliere.Eu totuși cred că Mourinho va mai trimite un jucător în zona sa de mijloc, fie retrăgîndu-l pe Ramires, fie jucînd cu David Luiz alături de Obi Mikel sau Lampard, are destule soluții, inclusiv noul venit, Matici, care e un mijlocaș defensiv prin excelență. În atac nu prea are variante Mou, așa că Samuel Eto`o pare a avea garantat locul, cu Torres accidentat și Demba Ba mai puțin în grațiile lui Mourinho. Dar, dacă tot e să facem presupuneri, ce-ați zice de o titularizare surpriză a lui Salah, care nu degeaba a fost adus totuși. De la început ori nu, eu cred că-l vom vedea diseară pe egiptean în teren.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
Un pic cam devreme au fost programate derbyurile din Premier League. În condițiile în care 3 echipe din așa numitul ”Top 6” au antrenori noi, poate că era mai bine ca duelurile directe să se dispute un pic mai tîrziu, ca să se poată vorbi de o omogenizare. Asta e însă situația, așa s-a tras calendarul, așa trebuie să se joace. Dedata aceasta, in ”Super Sunday”, am avut derbyul orașului Manchester, City-United.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre Manchester United – Chelsea am scris la vremea respectivă. Există în acel text o statistică interesantă, Rooney a jucat cu Chelsea de două ori mai multe mingi decît Van Persie. E doar un detaliu ce dorea, atunci, să explice importanța celor doi superfotbaliști în echipa lui David Moyes. Acum s-a jucat Manchester City – Manchester United. Iar Van Persie n-a fost pe teren. Iar United a arătat fără omul său numărul unu ca un autobuz căruia i s-a stricat direcția.
A fost 4-1 pentru City, însă mie victoria mi s-a părut mai clară chiar decît acel 1-6 de pe ”Old Trafford”. Atunci au fost condiții speciale, poate vă amintiți, acea eliminare, acea lipsă surprinzătoare de reacție din partea lui Sir Alex Ferguson, acele contraatacuri fantastice ale ”cetățenilor”, acele goluri de pe final. Acum, victoria s-a conturat clar încă din start, poate chiar din momentul în care s-a aflat că Van Persie nu poate juca.
Fără olandez, David Moyes a trimis în teren echipa pe care a crezut-o cea mai potrivită. Dublu pivot, Fellaini-Carrick, două benzi, Valencia și Young, plus Welbeck distribuit pe poziția lui Van Persie. Și Rooney, cel despre care Ilie Dumitrescu spune că e cel mai bun transfer al lui United în această vară. Problema lui Manchester United e tocmai stilul de joc. Acum exact o lună scriam că încă nu se vede stilul lui David Moyes și că echipă joacă în continuare de parcă l-ar avea pe bancă tot pe Sir Alex. Pe undeva normal, căci după atîția ani, schimbarea se face un pic mai greu.
Pe Moyes îl știam altfel de la Everton. Parcă era mai mult entuziasm în joc, parcă era mai puțină rigoare. Nu reușește să injecteze aceste aspecte încă la United. Aceeași apărare greoaie, cu două preocupări, careul propriu și benzile. Presingul lui Manchester United e destul de timid și fără intensitate, iar pe faza de apărare există o prea mare încredere în cuplul Vidici-Ferdinand. Care au mari probleme, s-a văzut și în trecut, cînd un jucător rapid primește mingea în fața lor, dar în spatele liniei de mijlocași. Între linii, mai exact, această noțiune un pic nouă, dar care dacă e implementată cu succes poate aduce mari daune. Guardiola a făcut-o la Barcelona, amintiți-vă doar de Messi în finala Ligii Campionilor de pe ”Wembley”, și încearcă acum s-o facă la Bayern.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pellegrini a intuit problemele lui United. Și i-a dat lui Kun Aguero această sarcină, să coboare, să preia, să se întoarcă apoi cu fața și să continue acțiunea. Unde crede el de cuviință, căci apărarea lui United oricum devine vulnerabilă. Mai ales că perechea Fellaini-Carrick nu pare deloc sudată în momentul ăsta, iar aici cred că a greșit Moyes, mult mai bine era să meargă pe mîna lui Cleverley, cu care Carrick a jucat mai multe meciuri. Aguero a primit mingea cînd a vrut și unde a vrut în spatele celor doi.
La City perchea adversă a fost Toure Yaya-Fernandinho. Surprinzător, omul mai retras a fost brazilianul, o poziție un pic nouă pentru el, căci la Sahtior juca oarecum ce a jucat Yaya acum. Adică mai avansat. Aici au apărut cîteva dubii în jocul lui City, căci și aici vorbim de un proces de adaptare. Poate dacă ar fi jucat Van Persie, United ar fi putut profita de aceste dubii.
O zonă în care City a demolat pe United a fost în stînga, acolo unde Kolarov și Nasri au făcut ce-au vrut. Atenția lui United era îndreptată spre zona cealaltă, de unde se așteptau sprinturile lui Navas. Care au venit, vezi golul de 3-0, dar în general fazele periculoase au fost dincolo. Nasri este clasicul exemplu de fotbalist pentru care concurența e benefică. Iar concurența la City e colosală, lotul e formidabil, toți au calitate, toți vor să joace, iar cînd prind minute caută să-și arate valoarea.
În momentul ăsta, și nu e prima dată cînd o scriu, City e clar peste United ca valoare. Campionatul Angliei e însă un maraton, unde trebuie să știi să gestionezi tot ce ai la îndemînă. Iar United are această știință. Mai bine zis o avea. Cînd a fost numit David Moyes scriam despre ”David și Goliat-ul din Manchester”. Și-mi puneam problema dacă succesiunea la tronul lui Sir Alex va fi la fel de blîndă precum abdicarea acestuia. Succesiunile de la marile monarhii n-au fost mereu line, lipsite de probleme, de tensiuni, de controverse. Manchester United e o monarhie în felul ei. Iar Sir Alex Ferguson e ”Ultimul Împărat”. David Moyes e doar un prinț moștenitor. Deocamdată.
P.S.
Iată și un scurt rezumat al partidei de pe ”Etihad Stadium”. Iar pentru cei care continuă să-mi pună aceeași întrebare, obsedant, eu voi continua să dau același răspuns: NU ȘTIU.
A început și Premier League, alături de Primera Division. Primele două campionate ale Europei, în statistici, fotbaliști implicați, coeficienți și cote de interes. Dacă despre debutul Barcelonei și debutul Realului am scris într-un text anterior, e timpul să analizăm puțin și etapa inaugurală din Anglia. Am așteptat să joace și Manchester City, pentru a avea toate datele.
Nu vreau să fac o analiză foarte complexă. E totuși prima etapă. Acum ceva vreme, cînd încă mai erau două săptămîni pînă la ora debutului, mă întrebam ce se întîmplă cu Premier League la nivel de transferuri? Care păreau, și par, mai puține ca în alți ani. Scriam acolo că Manchester City s-a mișcat cel mai bine, iar meciul cu Newcastle de luni a confirmat pe deplin asta. În momentul ăsta, repet, e prematur poate să avansăm idei de genul ăsta, dar în momentul ăsta Manchester City mi se pare în pole-position. Are un lot fabulos, dublat pe aproape toate posturile numai cu jucători de valoare, iar concurența interna va fi acerbă și se va nota. Am spus de zeci de ori asta, NIMIC NU E MAI RĂU PENTRU UN FOTBALIST DECÎT LIPSA CONCURENȚEI. Atunci cînd știe că nu are alternativă pe postul său, oricine cade, instinctiv, omenește vorbind, într-un soi de automulțumire. Cînd n-ai cu cine să te compari, ți se pare că ești cel mai bun.
Concurența la City e colosală. Poate așa se explică și reacția lui Nasri, care a intrat excepțional în joc, atunci cînd a fost introdus, în minutul 62. Nasri nu era tocmai cel mai implicat jucător în sezonul trecut. Nu știu dacă în limba franceză există o expresie de la noi, pe care nu-mi permit s-o folosesc aici, dar pe care o știți sigur cu toții atunci cînd caracterizați un astfel de jucători. Ceva cu vîntul :))): Francezii o au pe a lor în schimb, ”je m`en fiche”. Cam așa era Nasri atunci cînd intra pe parcursul meciurilor sub mandatul lui Mancini. Acum a fost altceva, a alergat mult, s-a implicat, iar premiul a venit sub forma unui gol.
Nu știu dacă va prinde loc de titular în meciul următor. Aici e nevoie de o paranteză. La cîte meciuri și competiții se dispută în Anglia, fiecare om al lotului va bifa destule minute. Eu mă refer la meciurile care contează, meciurile tari, cele europene, derbyurile. Acolo trebuie să apari pe gazon, nu în cele obișnuite, și acolo se observă cine e jucător de bază și cine e jucător de lot.
Ca și în meciurile de pregătire, Manuel Pellegrini a mers pe aceeași idee de la Villarrreal și Malaga. Un 4-4-2 destul de clasic, cu tenta lui de 4-4-1-1, cu Dzeko vîrf de lance și Aguero în postură de vîrf 2. Cu Navas inițial pe banda dreaptă, liniar, aspect care cam lipsea în sezonul trecut cînd din benzi se pleca aproape mereu în diagonale spre centru, cu Silva în cealaltă parte și cu doi închizători, Toure Yaya și Fernandinho, capabili să dea și pase de calitate. City e o candidată la toate competițiile în sezonul ăsta și, poate, după două semifinale, inginerul Pellegrini va face pasul către marea finală a Ligii Campionilor.
Mergem mai departe! Rămînem în Manchester ca să vorbim puțin de United. A cîștigat la Swansea, dar jocul a semănat cu cel din sezonul trecut. Pe umerii lui Van Persie a stat această victorie, iar dacă nu am fi fost informați, prin absurd, că Sir Alex Ferguson nu mai e pe bancă, nu ne-am fi dat seama de schimbare. David Moyes încă nu a reușit să imprime acel entuziasm de la Everton, care la United, pe vremea lui Sir Alex, era frecvent domolit de rigori tactice. Dar e abia prima etapă, iar adaptarea la un nou antrenor, vezi și cazul lui Ancelotti la Real Madrid, nu-i așa facilă în toate situațiile. La City se pare că merge mai ușor, asta și pentru că Pellegrini parcă a lăsat mai ușoare frînele tactice pe care le impunea Mancini, dînd mai multă libertate în teren.
Apropo de Swansea, viitorul adversar al Petrolului, pe care mulți o văd, eronat după părerea mea, o echipă ce poate fi învinsă. Mi-a plăcut o caracterizare, pe care am citit-o pe Twitter în timpul meciului, ”Are echipament ca Real Madrid, joacă la fel ca Barcelona și pierde la fel ca Arsenal”. :))) Despre Arsenal, ceva mai încolo, tot în acest registru.
Există însă o mare problemă la Manchester United. Ea se are nume și prenume: Wayne Rooney. ”The goal machine” e altădată a devenit acum un actor cu rol secundar. Priviți imaginea de mai jos:
Echipa se bucură în întregime, el e departe. Se spune în televiziune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Așa mi se pare și mie. Limbajul trupului de puține ori păcălește. Rooney nu e fericit în momentul ăsta. Nu știu dacă e o strategie a impresarilor, așa cum se întîmplă în fotbal, căci și la precedenta renegociere de contract au existat tensiuni, discuții și amenințări, iar rezultatul a fost un salariu foarte mare. E posibil. Mi se pare însă și o criză de personalitate, de ego. Poate și un soi de frustrare. Rooney nu mai e numărul unu la echipă, acesta e Van Persie, nu cred că se poate discuta asta. Pînă și David Moyes a avut momentul său de scăpare, sau poate de sinceritate, cînd a declarat că nu-l va lăsa să plece pe Rooney pentru că nu poate lăsa echipa fără variante în cazul în care lipsește Van Persie. Apoi a revenit și a încercat s-o dreagă, dar răul era deja făcut. Lui Rooney nu i-a picat deloc bine. Vrea să plece, voia să plece însă din sezonul trecut. Poate că după atîția ani la Manchester ar vrea să schimbe ceva în viața lui, poate că vrea să se convingă de ceea ce spun mulți, anume că e între primii 3 atacanți de careu din lume. Atunci cînd analizam obsesia Realului pentru Bale, am scris că în locul lui Florentino Perez m-aș arunca fără ezitare pe pista Rooney. Cu Cristiano, Ozil și Isco, Rooney ar face un careu de poveste la Madrid.
Două vorbe despre Chelsea. Echipa de start din prima etapă nu aduce noutăți în concepția de joc a lui Jose Mourinho. 
Lipsește David Luiz, ceea ce întărește ideea că, în ciuda declarațiilor, el poate pleca. Nu știu dacă spre Barcelona, așa cum ar vrea presa spaniolă, mai degrabă spre Manchester, asta dacă United acceptă să-l lase pe Rooney la Chelsea și să ia un profil de jucător de care, poate, nu are nevoie. La United mai multă nevoie ar fi de un Modrici, de Ozil nu mai vorbesc, decît de un David Luiz. Sau de un Mata, despre care s-a mai vorbit. Un Mata care n-a jucat în prima etapă. A apărut în locul său acest De Bruyne, despre care toată lumea vorbește extrem de frumos, și care se unește la constelația de staruri, incredibilă poate acum vreo 10 ani, din ”naționala” Belgiei, pe care, personal, abia aștept s-o văd la Mondialul din Brazilia. La Chelsea, revenirea la obiceiurile din primul mandat al lui Mourinho par a se face destul de facil. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cu Rooney sau cu Lukaku, pentru că mie mi se pare că Fernando Torres nu e un profil care să-i convină lui Mourinho, la fel și Demba Ba.
Termin cu Arsenal. Promiteam mai sus să mă mențin într-un anume registru, mai degrabă vesel. Cred că fanii lui Arsenal vor zîmbi, căci destul au stat încruntați în aceste zile. La Arsenal nu s-a schimbat nimic. Cuvîntul ”prepare” apare la fel de frecvent în ziarele britanice, atunci cînd vine vorba de ținte din mercato. Arsenal se pregătește mereu să facă o ofertă, dar fie n-o face, fie nu-i oferta care trebuie. Iar jucătorii pleacă în alte detinații. Am văzut că s-a realizat și o echipă tip a celor care au fost în discuții cu Arsenal și au ajuns la alții. N-o mai găsesc, dar după modelul de la emisiunea Fotbal European, sigur se va găsi cineva să mă ajute.
Și dacă tot am spus că o imagine face cît o mie de cuvinte, mi se pare că situația de la Arsenal nu necesită o mie de cuvinte. Ea poate fi încadrată în poza de mai jos și în mesajul acelui fan către Arsene Wenger:
Nu mai e mult pînă va începe Premier League. Prilej de calcule, de întrebări, de analize, de presupuneri ori de încercări, din partea specialiștilor sau doar a suporterilor, de a dibui cîte ceva din strategiile pe care le pregătesc echipele. Față de alte veri, mie mi se pare că echipele din Premier League, cu unele excepții, n-au mai fost atît de active pe piața transferurilor. Sigur, există excepții, sau mai bine zis excepția numită Manchester City, dar și ideea, bazată pe experiențe anterioare, că multe manevre se vor face pe ultima sută de metri, în ultimele zile ale lui august deci, după ce campionatul va fi început.
O să încerc în cele ce urmează să fac o scurtă trecere în revistă și, evident, să provoc lumea la discuții. Fiecare dintre echipele pe care le voi aminti merită un articol separat, dar toate la timpul lor.
Am pomenit de Manchester City. Am văzut-o în două meciuri, la Audi Cup, cu Milan și Bayern. Mi se pare o echipă mult mai puternică decît în sezonul trecut. Aș îndrăzni să spun chiar că e cea mai puternică, în momentul ăsta, repet. Achizițiile sînt notabile, dacă nu cumva excelente, căci asigură dubluri de valori sensibil egale aproape pe fiecare post. Ideile lui Manuel Pellegrini încep încet-încet să se vadă, iar mie mi se pare că echipa e mult mai relaxată, mai scăpată din chingile defensive ale lui Mancini, din obsesiile sale derivate din cultura italiană.
Stilul de joc pare un 4-4-1-1, apropiat de partidele europene ale lui Pellegrini la Malaga. Aducerea lui Jesus Navas mi se pare foarte interesantă, căci el asigură variante noi de ordin tactic, ce nu prea existau în lot, acele verticalizări liniare în banda dreaptă. Apoi, Jovetici e iar o achiziție spectaculoasă, un jucător cu o tehnică sclipitoare, ceva mai bună decît a lui Aguero, cu care pare a-și disputa acel loc de vîrf retras, vîrf doi cum i se mai spune. Apropo de Aguero, el a lipsit în cele două meciuri pomenite de mine mai sus și nu-s puțini cei care cred că va fi una din surprizele de la finalul perioadei de mercato, în sensul că ar putea părăsi Manchester City. Rămînînd la achiziții, să-l notăm și pe Fernandinho, adus pe o sumă foarte mare (e stranie legătura de business existentă între City și Șahtior), dar care aduce, la rîndu-i, ceva în plus în zona centrală a echipei, o capacitate mai mare de a gestiona mingea, în comparație cu Toure Yaya, Barry și Javi Garcia. Ultimul, dar nu în cele din urmă, Negredo, cu caracteristici diferite de ale lui Dzeko, adus pentru a acoperi un rol de a lipsit la City, atacantul de careu, cu mobilitate mare, dar cu instinct de killer în fața porții.
Chelsea mi se pare a doua pe listă. A doua pe grila de start, dacă ar fi să vorbim în termeni de Formula 1. Jose Mourinho e un mare cîștig. Stilul său conflictual, ultimul pe lista reacțiilor sale fiind Cristiano Ronaldo, ajută echipa pe care o antrenează, oferindu-i o motivație suplimentară. Mourinho e garanție a revenirii la vechile obiceiuri ale lui Chelsea, din punct de vedere tactic vorbind, căci stilul portughezului e cunosut de toată lumea. E posibil ca, din nou, Chelsea să devină cea mai reactivă echipă din Premier League, așa cum era în prima perioadă a lui Mourinho.
Diferența față de atunci vine din transferuri. Nici Chelsea n-a făcut mutări spectaculoase. Schurrle, chit că s-au dat pe el 22 de milioane, nu reprezintă totuși decît o promisiune, iar Van Ginkel o necunoscută. Iar Lukaku e o revenire la bază, deși e posibil să fie o piesă de rezistență în angrenajul lui Mourinho. E posibil ca Mourinho să-și fi schimbat strategia față de primul său mandat. Pe undeva, aș asemăna transferul lui Schurrle cu cel al lui Ozil la Real Madrid. Nu neapărat din punct de vedere tactic, ci din ceea ce reprezintă jucătorul în momentul ăsta. Ca și Schurrle azi, nici Ozil nu era decît un fotbalist de mare perspectivă, la care se intuia capacitatea de creștere. I-a ieșit cu Ozil lui Mourinho, dacă-i iese și cu Schurrle va fi un alt cîștig pentru naționala Germaniei.
Chelsea era oricum foarte puternică la nivel de lot. În sezonul trecut mi se părea cea mai puternică, acum parcă City i-a luat un pic fața. Trecerea de la stilul Benitez la stilul Mourinho n-are cum să fie convulsivă, căci nici Benitez nu e vreun ofensiv, plus că așezarea în teren e cam aceeași, tot 4-2-3-1. De văzut ce se va întîmpla cu anumiți oameni, gen David Luiz, Torres, chiar Mata, cu care, se aude, Mourinho n-ar avea mare ”feeling”.
O surpriză mi se pare Manchester United. Nu știu dacă neplăcută, o să vedem. United n-a făcut nici o achiziție, ceea ce, trebuie să recunoască toată lumea, nu-i prea obișnuit. Și nici prea normal, căci e limpede că e nevoie de jucători pe unele posturi. Numirea lui David Moyes a fost văzută ca o încercare de menținere a stabilității, căci Moyes e un tip fidel, fotbalistic vorbind, dovada fiind perioada lungă petrecută la Everton.
United a pierdut, prin plecarea lui Sir Alex Ferguson, destul de mult protagonism, căci Moyes e departe de a fi un personaj mediatic. Charismatic nici atît. Din punct devedere al jocului, vom vedea, dar dacă luăm ca punct de plecare Everton, iar alt reper nu avem, ar trebui să vedem un United mai eliberat de rigorile lui Ferguson, un pic mai liber, mai viu, mai vesel. Asta însă necesită ceva timp, iar rezultatele din perioada de pregătire nu prea sînt concludente.
Marea problemă vine însă, așa cum am mai zis, din lipsa transferurilor. Poate că United și-a pierdut, odată cu Sir Alex, acea capacitate de convingere. S-a vorbit de Thiago, și a ajuns la Bayern. Se bate monedă cu Fabregas, deși pare destul de clar că nu vrea să plece de la Barcelona. Lui Sir Alex nu-i scăpau astfel de jucători, așa cum, spre exemplu, nu i-a scăpat Van Persie. Aflînd că e nehotărît, căci City oferea un salariu mai mare, a plecat din cantonamentul echipei din Norvegia, chiar în ziua unui meci amical, și s-a dus la Londra să-l convingă. Și a reușit.
Mai e și problema Rooney, care, brusc și de nicăieri, s-a accidentat. E limpede că nu mai vrea să stea și ar putea fi, apropo de paragraful precedent, marea lovitură de imagine a lui Mourinho.
Arsenal se află într-un soi de letargie. N-a venit nimeni, dar e ceva cu care fanii s-au obișnuit, fără ca asta să fie neapărat de bine. S-a vorbit de Higuain, acum se vorbește de Luis Suarez, dar nu cumva să se întîmple ca în cazul argentinianului. Totul e pus în cîrca lui Wenger, iar lumea n-are cum să nu-și amintească de Henry, Fabregas, Song, Nasri și Van Persie, adică de cei mai buni oameni ai lui Arsenal din ultimii ani. Toți au avut un destin similar, au fost vînduți, iar în locul lor n-a prea venit nimeni. Nu știu însă dacă Wenger e vinovat de toate, căci există oameni deasupra lui în organigramă, iar eu nu-s covins că lui Wenger îi convine așa de tare situația din ultimii ani. Poate că ar vrea și el să aibă la dispoziție un lot cu care să se bată pentru toate trofeele, să vadă și el dacă valoarea lui ca antrenor mai există, nu să fie precum un șef de supermarket, unde totul e de vînzare, iar profitul e obiectivul prioritar, nereușitele în materie de trofee find mascate de jocul agreabil, estetic, al echipei.
Liverpool e în aceeași situație. Aproape că n-a venit nimeni, căci Iago Aspas nu e un transfer de marcă, nici Mignolet, iar Kolo Toure e doar o plombă. Ba Luis Suarez e mai degrabă afară decît înăuntru. Iar Dany Agger e o incertitudine, căci dacă-l vrea Barcelona cu adevărat, va pleca, chit că și-a tatuat ”YNWA” pe deget. Se spune că ar trebui să fie anul lui Brendan Rodgers, că echipa, pe final de sezon, a dat semne că aglutinează ideile antrenorului. Afară din Europa, Liverpool își menține doar statutul de echipă foarte iubită, dar rezultatele se obțin pe baza lotului, nu pe baza iubirii fanilor.
Tottenham s-a mișcat un pic, cu Soldado și Paulinho, dar depinde foarte mult de Bale. Cu cît starea de incertitudine e mai mare, cu atît problemele lui Villas Boas se înmulțesc. Dacă va pleca se va obține o sumă closală, dar timpul rămas pentru transferuri se scurtează și orice echipă care vinde va mări prețul automat știind că Tottenham e în nevoie și are și bani la dispoziție. Tottenham e, deocamdată, o necunoscută. Una e să-l ai pe Bale într-o echipă întărită față de sezonul trecut, alta e să ai 100 de milioane cu care să ieși la shopping.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!