Arsenal e lider în Anglia. Are 8 puncte peste Manchester United, 5 puncte peste City, 4 puncte peste Chelsea și două peste Tottenham și Liverpool. După eșecul cu Aston Villa din etapa inaugurală, nu puțini au fost cei care vedeau un sezon vecin cu dezastrul pentru ”tunari”. A venit însă transferul lui Mesut Ozil, mutarea ultimilor ani pentru Arsenal, și lucrurile au început să se schimbe în bine. Deși Arsenal n-a jucat deocamdată cu marile favorite, exceptînd poate derby-ul cu Tottenham, lumea a început să privească altfel echipa lui Wenger. Și să-și pună întrebarea, ”oare e posibil?”.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cînd a fost transferat Ozil, mă întrebam tot aici dacă neamțul va ajuta Arsenal să intre în lupta pentru titlu. Am fost sceptic atunci, mai sînt și acum. Si acum sînt de părere că nu Ozil era omul care îi lipsea în primul și-n primul rînd lui Wenger, însă nu pot să nu remarc că după venirea sa imaginea echipei s-a schimbat mult. Echipa pare mai liniștită lăsînd pe umerii lui Ozil sarcina ultimei pase, nu mai există acel sentiment de stres pe care-l observam de multe ori, căci Arsenal desena frumos, dar nu concretiza. Ozil s-a acomodat surprinzător de repede, ba parcă și Olivier Giroud a început să fie mai precis la momentul finalizărilor.
Aici vedeam eu poziția ce trebuia întărită, cea a omului de gol. A simțit asta și Jose Mourinho, care nu l-a mai lăsat pe Demba Ba să semneze cu Arsenal, în ultimele ore de mercato, deși totul era pus la punct în acest sens, ba chiar, se spune, jucătorul făcuse inclusiv vizita medicală. Mourinho a intuit că avînd un jucător de ultimă pasă ca Ozil, un marcator ca Demba Ba poate face din Arsenal un rival de temut în lupta pentru titlu. Încă mai cred că în iarnă, cînd se va redeschide mercato, Wenger va căuta să-și întărească această poziție.
Revenind la Arsenal, la poziția sa și la lupta pentru titlu, marele avantaj al ”tunarilor” poate fi, paradoxal, prezența lui Wenger pe banca tehnică. ”The last man standing”, scriam acum ceva vreme despre alsacian, devenit, după retragerea lui Sir Alex și mutarea lui Moyes la United, cel mai longeviv manager din Premier League pe banca unei singure echipe. Se spune că Ozil a ales Arsenal și nu PSG tocmai pentru posibilitatea de a lucra cu Wenger. În condițiile în care United, City și Chelsea au schimbat antrenorul, iar la Tottenham au venit extrem de mulți jucători noi, stabilitatea din punct de vedere al băncii tehnice pe care o are Arsenal e clar un avantaj. În aceeași situație e și Liverpool, poate nu întîmplător a doua echipă din fruntea clasamentului. Nu există nici un fel de schimbare de tactică, de strategie de joc, de discurs, nici măcar de preferințe față de unul sau altul dintre jucători, așa cum e la cele amintite. Arsenal joacă același fotbal de anul trecut, de acum doi ani, de acum trei, există acele automatisme de care toată lumea vorbește, jucătorii îl știu pe Wenger, iar Wenger îi știe pe jucători. Știe ce să le ceară, unde să-i așeze, cîte minute să le dea și împotriva cui. Ceea ce la City, United sau Chelsea încă nu se întîmplă, căci noii antrenori au nevoie de timp pentru a cunoaște perfect toate aceste date.
Din punct de vedere al lotului, Arsenal e clar sub City, Chelsea sau United, în această ordine. Însă acest avantaj oferit de Wenger nu e de neglijat. Care Wenger, iată, merge pe linia sa obișnuită, și propune un alt nume pentru Premier League, dar și, eventual, pentru ”naționala” Germaniei: Serge Gnabry. Abia a împlinit 18 ani, și deja e cel mai tînăr debutant din istoria lui Arsenal, căci Wenger l-a aruncat în luptă încă in octombrie anul trecut, în Premier League și Champions League. La prima vedere pare fratele lui Alex Oxlade-Chamberlain, dar nu e cazul, căci e născut la Stuttgart, din tată ivorian și mamă nemțoaică. Titular în premieră cu Stoke, în etapa trecută, Gnabry a repetat prezența în primul ”11” și la Swansea, făcînd încă un pas înainte, marcînd primul său gol pentru Arsenal. Primul al partidei, foarte important așadar, căci jocul era mai degrabă închis, puțin spectaculos, dar asta din vina celor de la Swansea, a lui Laudrup mai degrabă, care a tratat extrem de fricos acest meci cu Arsenal.
Gnabry pare mai bun decît Oxlade-Chamberlain. Stă mai bine din punct de vedere tactic, folosește la fel de bine ambele picioare, e riguros și nu se atuncă orbește în atac, stă aproape de fundaș și verticalizează atunci cînd e cazul. E un cîștig, în condițiile unui lot mai puțin populat, numeric, dar mai ales valoric. Poate aduce acea concurență benefică, fără de care nu există progres, și care poate ajuta enorm pe Arsenal.
Deocamdată e devreme să tragem concluzia că Arsenal e intrată în lupta pentru titlu. dar, văzînd problemele cu care se confruntă celelalte, pare momentul cel mai bun din ultimii ani.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Rămîn la Premier League pentru că sîmbătă s-a jucat Tottenham-Chelsea. Un meci bun, fără să fie colosal ca altele, dar cu acel ritm de Premier League ce ține din primul pînă în ultimul minut. Cu două reprize complet distincte, cu un Mourinho ce pare să-și fi dat seama că Mata nu e genul pe care să-l marginalizezi din cine știe ce motive, de orgoliu sau tactice. Și cu un Chiricheș doar rezervă, deși orizontul de așteptare, după debutul rezonabil din Cupa Ligii, era mare.
Deocamdată, Chiricheș nu mi se pare apt pentru un meci de o asemenea intensitate. Mai mult ca sigur îl vom vedea joi în Europa League. Cu Chelsea, Villas Boas a apelat la Dawson și Vertonghen. Mult mai experimentați, mult mai obișnuiți cu adversari ce uzează de toate mijloacele. Am văzut, de exemplu, un Fernando Torres extrem de motivat, cu resurse pe care nu i le bănuiam. Poate că citise presa spaniolă de sîmbătă, care vorbea de interesul spaniolilor pentru selecționarea în ”La Roja” a lui Diego Costa. Al cărui meci, cîteva ore mai tărziu, pe ”Bernabeu”, a fost enorm. Nu știu în ce măsură Chiricheș ar fi făcut față, deocamdată, unui asemenea duel, căci Torres a împărțit coate cu o generozitate de care nu-l credeam în stare. Cei care se așteaptă ca fostul stelist să devină titular indiscutabil ar trebui să facă exact asta, să mai aștepte. Chiricheș va avea opțiunile sale, căci meciuri sînt destule și vor apărea și probleme de lot la Tottenham, dar eu îi socotesc titulari indiscutabili, nu doar la Spurs, în general, pe cei care sînt aleși să joace în derbyuri, în meciurile cu miză mare, care contează,cei ce sînt aleși să joace în condițiile în care nu există probleme de lot. Cred că pentru Chiricheș, pe care s-au plătit bani frumoși, aceste ultime luni ale lui 2013 sînt doar de acomodare.
Ceva și despre Chelsea. Vine la București într-un moment de oarecare liniște după acest egal cu Tottenham. E totuși un punct scos pe terenul unei echipe bune, posibilă rivală la titlu sau la Champions League. Au fost două reprize distincte, a doua mult mai bună, atunci cînd Mourinho a și schimbat sistemul tactic. Începuse, surprinzător pentru el, cu un 4-4-2, cu Oscar ca pereche a lui Torres în ofensivă, pe post de număr 10 cu libertate de mișcare. Încă nu înțeleg de ce-l vede Mourinho pe Oscar drept decarul său, cînd are în echipă un decar adevărat, pe Mata.
Cu Oscar peste tot și pe nicăieri, Chelsea a avut mari probleme în prima repriză. Tottenham a acționat foarte bine între liniile sale, iar tranziția de la apărare la atac n-a avut de cine să fie realizată, căci Oscar se poziționa mai aproape de Torres decît era cazul, iar Hazard ajungea greu în posesie. La pauză, Mourinho a corectat, revenind la așezarea din sezonul trecut, despre care se spunea că era impusă de Roman Abramovici: Oscar, Mata și Hazard în spatele lui Tores și în fața lui Ramires și Lampard. Lucrurile s-au reparat și cred că dacă Torres nu cădea pradă excesului de zel și nu era eliminat, Chelsea putea chiar cîștiga.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
Termin cu Manchester United. Mai multe decît după derbyul cu City nu prea am de adăugat. Poate doar o glumă pe care am primit-o de la un prieten din Anglia, mare fan al lui Manchester United: ”11 ani s-a chinuit David Moyes să aducă pe Everton peste Manchester United la 1 octombrie. În sfîrșit, a reușit”. E o glumă cam amară, dar adevărată.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED GĂSIȚI AICI:
P.S.
Acest text se adresează, așa cum se vor adresa și cele care vor urma avînd ca temă campionatul Angliei, celor care au capacitatea de a înțelege că blogul meu nu are nici o legătură cu televiziunea care va transmite sau nu Premier League. Cei care nu înțeleg asta și continuă să-mi pună obsesiv aceeași întrebare vor primi în continuare același răspuns: NU ȘTIU pentru că nu e treaba mea.
Realizat pe ultima sută de metri a perioadei de mercato, transferul lui Mesut Ozil de la Real Madrid la Arsenal poate fi catalogat drept lovitura verii. În condițiile în care Bale, Neymar și celelalte mutări au fost mai mult sau mai puțin anunțate și extrem de mediatizate, excesiv de mediatizate în cazul lui Bale, surpriza provocată de trecerea lui Ozil sub comanda lui Arsene Wenger conferă acestei tranzacții o importanță deosebită.
Pomeneam acum cîteva zile de felul în care Ozil a ieșit de pe teren după ce a fost schimbat la Granada. Îmbufnat, vizibil deranjat de situație, poate de jocul care nu-i mai ieșea, sigur de poziția în care era distribuit. Scriam atunci de limbajul trupului, care e un barometru de luat în seamă și anticipam într-un fel faptul că va pleca de la Real. Mă gîndeam că spre Manchester United, căci mi se părea că ar fi o excelentă soluție pentru David Moyes. Am primit destule mesaje care încercau să mă convingă cît de puțin mă pricep la fotbal dacă pot crede că Real îi va da vreodată drumul lui Ozil. Mesajele veneau de la fanii Madridului, care confundă sentimentele cu realitatea. Una e să-ți placă de Ozil, alta e să încerci să transferi sentimentele tale către anumiți conducători pentru care fotbalul e totuși o afacere.
Ei bine, iată că s-a întîmplat! Real Madrid l-a lăsat să plece pe Ozil, în schimbul unei sume consistente, e adevărat, dar l-a lăsat. Dacă dorea să-l țină îl ținea, așa cum, de exemplu, Barcelona l-a ținut pe Cesc Fabregas, pentru care United oferea o sumă nu cu mult mai mică. Am avut șansa să-l văd jucînd pe Ozil încă de la primele meciuri ale sale la Werder Bremen și, înainte, la Schalke. Am comentat 3 sezoane Bundesliga la Sport Klub și l-am prins în multe meciuri. În special la Werder mi-a plăcut, societatea pe care o făcea la mijlocul terenului cu brazilianul Diego fiind un important punct de reper al jocului agreabil și estetic pe care-l practica echipa din Bremen pe atunci. Se spunea despe el că e născut pentru a juca la Barcelona, căci părea potrivit pentru fotbalul catalanilor. Apoi l-am văzut în și mai multe meciuri odată cu trecerea la Real, destule pe viu, în El Clasico, împotriva Barclonei. Mi s-a părut și mi se pare unul dintre aceia care fac parte din categoria fotbaliștilor, nu a jucătorilor de fotbal. Capabil să dea o pasă genială, să scoată din joc adversari, să ridice privirea și inclusiv să se oprească atunci cînd nimeni nu se aștepta, pentru a-și crea avantaj.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Nu încerc să discut aici dacă Real Madrid a greșit sau nu lăsîndu-l pe Ozil să plece. Eu cred că da, dar părerea mea poate că nu contează. Încerc să analizez ce s-a întîmplat la Real și ce se va întîmpla la Arsenal. Un calcul simplu, grotesc poate, îmi arată că Ozil e la jumătate de preț față de Gareth Bale. Nu e o ștampilă, nu înseamnă că Bale e de două ori mai bun, e doar o constatare, o realitate de mercato.
Am citit o comparație excepțională a celor doi. Dacă prin absurd i-am pune pe Ozil și Bale cu o minge în fața unui zid și le-am cere să iasă din aeastă situație, am constata, cred, cum Ozil găsește o breșă în zid și strecoară balonul pe acolo, în vreme ce Bale dărîmă zidul și merge mai departe. E o realitate și poate că asta nu l-a ajutat pe Ozil. I s-a reproșat de multe ori slaba participare la faza defensivă. Inclusiv Mourinho a făcut-o, deși portughezul a fost cel care a insistat pentru a-l transfera. În ultimul timp, părea că progresase la acest aspect, dar la început era departe de cerințe. Îmi amintesc cum la finala Cupei din 2011, de la Valencia, Mourinho l-a scos pe Ozil prin minutul 70, exasperat de felul în care germanul, plasat dacă bine îmi amintesc în banda dreaptă, căci atunci Mourinho a jucat contra Barcelonei cu 3 închizători, cobora în ajutorul lui Arbeloa. E un amănunt interesant cred, pentru că de atunci Mourinho l-a jucat extrem de rar pe Ozil în acea zonă, distribuindu-l mai mult pe zonă centrală. În schimb, după plecarea lui Mourinho și venirea lui Ancelotti, Ozil a fost iar retrimis în dreapta, centrul fiindu-i destinat lui Isco.
În dreptul lui Ozil rămîn însă pasele decisive pe care le-a dat în acești trei ani și nu neapărat golurile, care veneau ca un fel de bonus. Am găsit în statistici că Ozil avea o acuratețe a paselor în terenul advers de 83 la sută, iar în propriul teren de 86 la sută. Aici era marea calitate a germanului, pasele pe care le dădea și mai ales faptul că greșea foarte rar. Și atunci, de ce a plecat? Spre deosebire alți jucători ai Realului, Ozil n-a fost niciodată admonestat de public pe ”Santiago Bernabeu”. Ceea ce, între alții, i s-a întîmplat inclusiv lui Cristiano Ronaldo. Inclusiv la prezentarea oficială a lui Bale, pe fare dacă n-ați văzut-o o găsiți AICI, s-a produs un episod cînd publicul prezent a scandat, spre enervarea lui Florentino Perez, ”Ozil no se vende”. Ei bine, iată că s-a vîndut.
Cu contrat scadent în 2015, Ozil a solicitat de-a lungul sezonului trecut de mai multe ori o prelungire și o mărire de salariu. Mai ales de cînd tatăl său i-a devenit și impresar. Se spune că în vestiar făcea atmosferă proastă, se izolase, nu comunica deloc și dădea senzația că e deprimat. Venirea lui Isco, mai nou preferatul lui Florentino Perez, prestațiile bune ale acestuia, dar mai ales venirea lui Bale i-au dat pesemne senzația lui Ozil că-și pierde locul în echipă. Mai ales că Ancelotti nu pare adeptul formulelor tactice ale lui Mourinho și merge pe clasicul său braduleț, 4-3-2-1, cu Modrici și Isco în stînga și dreapta lui Khedira, Alonso sau a celui care va fi ”închizător”. Mai sus deja locurile se epuizau pentru Mesut, căci tripleta Cristiano-Benzema-Bale e de neatins. Astfel că plecarea i s-a părut unica soluție, iar dacă asta a coincis cu o mărire consistentă de salariu, cu atît mai bine.
Se spune că l-ar fi vrut și PSG pe Ozil. Pe undeva logic, PSG i-ar vrea pe toți, eventual să facă două echipe de aceeași valoare. Banii n-ar fi fost o problemă. Se mai spune însă că Ozil a ales Arsenal pentru Arsene Wenger. Criticat deseori pentru slaba participare în mercato, Wenger a apărut pe ultima turnantă, cu o mutare ce face înconjurul planetei.
Am dubii că Ozil era fix jucătorul de care avea nevoie Arsenal. Eu cred că mai mult decît Ozil ar fi avut nevoie de Luis Suarez, de care s-a vorbit. Sau de Higuain, poftim, ca să nu sară comentatorii-suporteri ai ”cormoranilor” care încă mai cred că nu banii sînt cel mai important lucru în gîndirea unor fotbaliști. Sau de orice alt atacant, David Villa, chiar Fernando Torres, care să se transforme în referința jocului elaborat de Wenger. Dar dacă s-a ivit oportunitatea Mesut Ozil, de ce să n-o fructifice Arsenal? Mai ales că-n iarnă mai e o perioadă de mercato, iar în Anglia nu-s probleme în a schimba un club mare cu un alt club mare.
Mijlocași avea destui Wenger la Arsenal. Poate nici unul de calitatea lui Ozil însă. Să vedem acum unde va juca. Am încercat să arăt mai sus că-n bandă nu se simte prea comod. Oricum, la Arsenal partea dreaptă e acoperită de Walcott. Walcott ar trebui să se transforme în ținta paselor lui Ozil. Obișnuit de atîția ani să privească spre stînga atunci cînd pasa, în căutarea lui Cristiano, acum va fi nevoit să-și schimbe orientarea. Walcott nu e la fel de bun cum e Cristiano, nu e nici Thomas Muller din ”naționala” Germaniei, are însă o viteză care se asortează cu viteza de pasare a lui Ozil. În plus, ritmul în care construiește Arsenal e mai scăzut decît cel cu care fusese obișnuit Ozil la Real, cu acele contraatacuri fulgerătoare din epoca Mourinho. Asta ar putea fi un lucru bun.
În mod normal, Ozil ar veni pe poziția lui Rosicky. Mi se pare cea mai justă așezare. Cu Walcott în dreapta și Cazorla în stînga. Cînd va reveni Podolski, cu care Ozil ar trebui să aibă o legătură specială, poate vom vedea și la Arsenal această nouă modă, inventată de Guardiola, cea cu 9 fals. Variante sînt, la fel cum vor fi și foarte multe meciuri.
Nu sînt foarte convins că Arsenal se înscrie în lupta pentru titlu odată cu această mutare. S-a întărit însă mult, iar asta în condițiile unui campionat extrem de puternic, poate fi important. Atuul lui Wenger stă în faptul că Manchester United, Manchester City și Chelsea par a avea probleme de adaptare, căci au schimbat antrenorii, în timp ce la ”tunari” e mult mai simplu să integrezi un jucător într-o tactică deja bine stabilită.
Mesut Ozil face parte din acea categorie a oamenilor care-și doresc protagonism, își doresc să fie lideri. La Real Madrid nu putea, să vedem dacă va reuși la Arsenal. Deocamdată a reușit performanța de a fi omul numărul unu fără să joace.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ARSENAL GĂSIȚI AICI:
P.S. Am promis, la începutul lui august, atunci cînd am scris despre situația transferurilor din Premier League că voi reface analiza atunci cînd mercato se va încheia. N-am uitat și o s-o fac, căci transferuri s-au făcut destule în ultimele ore
A început și Premier League, alături de Primera Division. Primele două campionate ale Europei, în statistici, fotbaliști implicați, coeficienți și cote de interes. Dacă despre debutul Barcelonei și debutul Realului am scris într-un text anterior, e timpul să analizăm puțin și etapa inaugurală din Anglia. Am așteptat să joace și Manchester City, pentru a avea toate datele.
Nu vreau să fac o analiză foarte complexă. E totuși prima etapă. Acum ceva vreme, cînd încă mai erau două săptămîni pînă la ora debutului, mă întrebam ce se întîmplă cu Premier League la nivel de transferuri? Care păreau, și par, mai puține ca în alți ani. Scriam acolo că Manchester City s-a mișcat cel mai bine, iar meciul cu Newcastle de luni a confirmat pe deplin asta. În momentul ăsta, repet, e prematur poate să avansăm idei de genul ăsta, dar în momentul ăsta Manchester City mi se pare în pole-position. Are un lot fabulos, dublat pe aproape toate posturile numai cu jucători de valoare, iar concurența interna va fi acerbă și se va nota. Am spus de zeci de ori asta, NIMIC NU E MAI RĂU PENTRU UN FOTBALIST DECÎT LIPSA CONCURENȚEI. Atunci cînd știe că nu are alternativă pe postul său, oricine cade, instinctiv, omenește vorbind, într-un soi de automulțumire. Cînd n-ai cu cine să te compari, ți se pare că ești cel mai bun.
Concurența la City e colosală. Poate așa se explică și reacția lui Nasri, care a intrat excepțional în joc, atunci cînd a fost introdus, în minutul 62. Nasri nu era tocmai cel mai implicat jucător în sezonul trecut. Nu știu dacă în limba franceză există o expresie de la noi, pe care nu-mi permit s-o folosesc aici, dar pe care o știți sigur cu toții atunci cînd caracterizați un astfel de jucători. Ceva cu vîntul :))): Francezii o au pe a lor în schimb, ”je m`en fiche”. Cam așa era Nasri atunci cînd intra pe parcursul meciurilor sub mandatul lui Mancini. Acum a fost altceva, a alergat mult, s-a implicat, iar premiul a venit sub forma unui gol.
Nu știu dacă va prinde loc de titular în meciul următor. Aici e nevoie de o paranteză. La cîte meciuri și competiții se dispută în Anglia, fiecare om al lotului va bifa destule minute. Eu mă refer la meciurile care contează, meciurile tari, cele europene, derbyurile. Acolo trebuie să apari pe gazon, nu în cele obișnuite, și acolo se observă cine e jucător de bază și cine e jucător de lot.
Ca și în meciurile de pregătire, Manuel Pellegrini a mers pe aceeași idee de la Villarrreal și Malaga. Un 4-4-2 destul de clasic, cu tenta lui de 4-4-1-1, cu Dzeko vîrf de lance și Aguero în postură de vîrf 2. Cu Navas inițial pe banda dreaptă, liniar, aspect care cam lipsea în sezonul trecut cînd din benzi se pleca aproape mereu în diagonale spre centru, cu Silva în cealaltă parte și cu doi închizători, Toure Yaya și Fernandinho, capabili să dea și pase de calitate. City e o candidată la toate competițiile în sezonul ăsta și, poate, după două semifinale, inginerul Pellegrini va face pasul către marea finală a Ligii Campionilor.
Mergem mai departe! Rămînem în Manchester ca să vorbim puțin de United. A cîștigat la Swansea, dar jocul a semănat cu cel din sezonul trecut. Pe umerii lui Van Persie a stat această victorie, iar dacă nu am fi fost informați, prin absurd, că Sir Alex Ferguson nu mai e pe bancă, nu ne-am fi dat seama de schimbare. David Moyes încă nu a reușit să imprime acel entuziasm de la Everton, care la United, pe vremea lui Sir Alex, era frecvent domolit de rigori tactice. Dar e abia prima etapă, iar adaptarea la un nou antrenor, vezi și cazul lui Ancelotti la Real Madrid, nu-i așa facilă în toate situațiile. La City se pare că merge mai ușor, asta și pentru că Pellegrini parcă a lăsat mai ușoare frînele tactice pe care le impunea Mancini, dînd mai multă libertate în teren.
Apropo de Swansea, viitorul adversar al Petrolului, pe care mulți o văd, eronat după părerea mea, o echipă ce poate fi învinsă. Mi-a plăcut o caracterizare, pe care am citit-o pe Twitter în timpul meciului, ”Are echipament ca Real Madrid, joacă la fel ca Barcelona și pierde la fel ca Arsenal”. :))) Despre Arsenal, ceva mai încolo, tot în acest registru.
Există însă o mare problemă la Manchester United. Ea se are nume și prenume: Wayne Rooney. ”The goal machine” e altădată a devenit acum un actor cu rol secundar. Priviți imaginea de mai jos:
Echipa se bucură în întregime, el e departe. Se spune în televiziune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Așa mi se pare și mie. Limbajul trupului de puține ori păcălește. Rooney nu e fericit în momentul ăsta. Nu știu dacă e o strategie a impresarilor, așa cum se întîmplă în fotbal, căci și la precedenta renegociere de contract au existat tensiuni, discuții și amenințări, iar rezultatul a fost un salariu foarte mare. E posibil. Mi se pare însă și o criză de personalitate, de ego. Poate și un soi de frustrare. Rooney nu mai e numărul unu la echipă, acesta e Van Persie, nu cred că se poate discuta asta. Pînă și David Moyes a avut momentul său de scăpare, sau poate de sinceritate, cînd a declarat că nu-l va lăsa să plece pe Rooney pentru că nu poate lăsa echipa fără variante în cazul în care lipsește Van Persie. Apoi a revenit și a încercat s-o dreagă, dar răul era deja făcut. Lui Rooney nu i-a picat deloc bine. Vrea să plece, voia să plece însă din sezonul trecut. Poate că după atîția ani la Manchester ar vrea să schimbe ceva în viața lui, poate că vrea să se convingă de ceea ce spun mulți, anume că e între primii 3 atacanți de careu din lume. Atunci cînd analizam obsesia Realului pentru Bale, am scris că în locul lui Florentino Perez m-aș arunca fără ezitare pe pista Rooney. Cu Cristiano, Ozil și Isco, Rooney ar face un careu de poveste la Madrid.
Două vorbe despre Chelsea. Echipa de start din prima etapă nu aduce noutăți în concepția de joc a lui Jose Mourinho. 
Lipsește David Luiz, ceea ce întărește ideea că, în ciuda declarațiilor, el poate pleca. Nu știu dacă spre Barcelona, așa cum ar vrea presa spaniolă, mai degrabă spre Manchester, asta dacă United acceptă să-l lase pe Rooney la Chelsea și să ia un profil de jucător de care, poate, nu are nevoie. La United mai multă nevoie ar fi de un Modrici, de Ozil nu mai vorbesc, decît de un David Luiz. Sau de un Mata, despre care s-a mai vorbit. Un Mata care n-a jucat în prima etapă. A apărut în locul său acest De Bruyne, despre care toată lumea vorbește extrem de frumos, și care se unește la constelația de staruri, incredibilă poate acum vreo 10 ani, din ”naționala” Belgiei, pe care, personal, abia aștept s-o văd la Mondialul din Brazilia. La Chelsea, revenirea la obiceiurile din primul mandat al lui Mourinho par a se face destul de facil. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cu Rooney sau cu Lukaku, pentru că mie mi se pare că Fernando Torres nu e un profil care să-i convină lui Mourinho, la fel și Demba Ba.
Termin cu Arsenal. Promiteam mai sus să mă mențin într-un anume registru, mai degrabă vesel. Cred că fanii lui Arsenal vor zîmbi, căci destul au stat încruntați în aceste zile. La Arsenal nu s-a schimbat nimic. Cuvîntul ”prepare” apare la fel de frecvent în ziarele britanice, atunci cînd vine vorba de ținte din mercato. Arsenal se pregătește mereu să facă o ofertă, dar fie n-o face, fie nu-i oferta care trebuie. Iar jucătorii pleacă în alte detinații. Am văzut că s-a realizat și o echipă tip a celor care au fost în discuții cu Arsenal și au ajuns la alții. N-o mai găsesc, dar după modelul de la emisiunea Fotbal European, sigur se va găsi cineva să mă ajute.
Și dacă tot am spus că o imagine face cît o mie de cuvinte, mi se pare că situația de la Arsenal nu necesită o mie de cuvinte. Ea poate fi încadrată în poza de mai jos și în mesajul acelui fan către Arsene Wenger:
Un meci Real Madrid – Chelsea e oricînd un cap de afiș apetisant. Chiar dacă e un ”amical”, de lux, cum se mai spune în ultima vreme acestor partide de pregătire, chiar dacă e oficial. Din ce în ce mai mult în ultimul timp marile cluburi au început să-și programeze astfel de partide de pregătire tari, între ele practic, urmînd oarecum traseul echipelor naționale puternice. Astfel de meciuri aduc beneficii din toate punctele de vedere. Sportiv, vezi cum stai întîlnind un adversar tare și, eventual, poți corecta anumite erori acum, cînd nimic nu e în joc, iar financiar o rețetă bună. Mai ales dacă partidele se joacă prin America sau Asia, unde lumea abia așteaptă să vadă pe viu ceea ce în restul sezonului pot vedea doar la televizor, asta dacă reușesc să se descurce cu orele imposibile pentru aceste continente la care sînt programate duelurile europene. A devenit deja o tradiție și e de presupus că în viitor ea se va extinde.
Am avut, spre exemplu, un ”Derby d”Italia” jucat în America. Un Juve-Inter terminat după multe penaltyuri de departajare. Calendarul, stabilit cu mult înainte, precum și jocul rezultatelor, căci vorbim de o competiție cu dueluri eliminatorii, au adus față în față pe Real Madrid și pe Chelsea. Un meci amical deloc amical însă, căci la mijloc era, în primul rînd, Jose Mourinho, împotriva fostei sale echipe. Și împotriva, mai ales, a lui Cristiano Ronaldo, jucătorul său favorit la un moment dat, devenit între timp o țintă a declarațiilor sale răutăcioase. Am încercat să explic într-un articol precedent ce motive ar fi avut Mou să se comporte astfel față de Cristiano, nu mai revin. Am spus tot acolo despre Cristiano că mi se pare în cel mai bun moment al carierei sale. O să revin asupra acestui aspect, la final.
Despre meci acum. A bătut Real Madrid cu 3-1. Ceea ce, în ciuda faptului că Mourinho a încercat să minimalizeze rezultatul, nu-i o bagatelă. Chelsea e cu o lungime înaintea Realului în ceea ce privește pregătirea, cu toate astea diferențele nu s-au văzut. Ba chiar Real a părut echipa mai proaspătă, mai bine echilibrată fizic, mai dornică să pună mingea în mișcare. La Chelsea parcă s-a observat un soi de reținere, un soi de lipsă de înțelegere a jucătorilor față de ceea ce vrea Mourinho de la ei.
Cine dorește poate vedea un scurt, dar cuprinzător rezumat, al meciului în continuare:
Am văzut cîte ceva din intențiile celor doi antrenori. Mai mult la Real, parcă, decît la Chelsea, deși de ambele părți au fost destule schimbări pe parcursul meciului. Prima repriză e cea care merită consemnată, căci în partea a doua schimbările au afectat calitatea jocului, mai ales că s-a trecut și la ceva experimente. Spre exemplu, dacă e să vorbim de experimente, Ancelotti a probat din nou, mai mult de jumătate de oră în această perioadă, o schemă fără vîrf de atac, cu Di Maria, Ozil, Isco și Cristiano în fața ”închizătorilor”. A fost încercat inclusiv Ozil pe poziția de 9 fals, dar mai mult Cristiano. Realul cam stă în acest moment doar în Benzema ca referință a atacului și e logic ca Ancelotti să se gîndească la posibilitatea, destul de probabilă, ca francezul să fie accidentat sau suspendat la un anumit moment al sezonului și să încerce anumite experimente, dincolo de Morata.
Începutul însă a arătat cam ceea ce vrea Ancelotti de la această echipă. O linie de fund în care, probabil, Pepe va trebui să lupte cu Varane, și înclin să cred că francezul pleacă în avantaj, iar Arbeloa cu Carvajal. Coentrao n-a fost utilizat de loc, ceea ce mă face să cred că e mai degrabă plecat, iar Marcelo s-a descurcat foarte bine, a dat și gol și i-a făcut o ușoară dedicație lui Mourinho, care-l neglijase serios în campionatul trecut, zice-se pentru că n-a vrut să semneze contract de reprezentare cu amicul Jorge Mendes. În față, deși a părut un 4-4-1-1, a fost un clar 4-2-3-1, transformat, în multe momente, în 4-1-4-1. Cu Khedira avînd rolul de bodyguard, efectiv rolul de mijlocaș la acoperire, desemnat să acopere și să închidă. Lîngă el a stat Modrici, ce pare reinventat în aceste perioadă de pregătiri. Poate că Ancelotti, care l-a văzut destul de bine în perioada sa londoneză jucînd excelent la Tottenham pentru că-l avea mereu pe Parker în preajma, gata să-i acopere erorile, încearcă să facă același lucru cu Khedira. Modrici asigură o ieșire la construcție mult mai curată, astfel că prima linie de pasă către croat pare deja o obligație. Iar faptul că se poziționează ușor spre stînga, în zona lui Marcelo și Cristiano, face ca această bandă a Realului să fie un coșmar pentru adversari.
Apoi urmează Isco și Ozil. Va fi spectaculos acest cuplu, sînt convins. Zona de creație, pînă acum situată doar în dreptul lui Ozil, are doi oameni cu capacitate tehnică exemplară. Și o știință a plasării între linii, care-i face extrem de periculoși. Poate că nu mai e Di Maria și slalomurile sale, pe alocuri liniare, în schimb sînt sigur că Real va avea o fază de construcție mult mai artistică, mai estetică.
Cred că, de fapt, asta și încearcă Ancelotti. Să iasă puțin din sfera jocului reactiv practicat de Mourinho, care cam enerva, căci fanii Realului nu vedeau cu ochi buni această strategie prin care Realul se lăsa de multe ori dominat cu bună știință. Automatismele contraatacului funcționează și vor funcționa, vezi meciul cu Everton, iar Ancelotti caută să imprime jocului și un aspect constructiv.
În aceste condiții, lui Xavi Alonso îi va fi greu să se impună, din nou, în primul 11. Eu am rezerve în acest moment față de continuitatea lui la Real. Îi expiră cotractul la vară, deja mai sînt aproape 10 luni pînă atunci, iar timpul lucrează în favoarea lui. Faptul că Real l-a adus pe Illaramendi poate indica și o posibilă resemnare a pierderii lui Xabi Alonso. În vara viitoare sau, de ce nu?, chiar în vara asta. Mourinho îl place mult, sentimentul e reciproc, căci Xabi Alonso a fost singurul din ”garda de fier” a vestiarului care s-a întreținut cu Mou. El și Coentrao, dar pe portughez nu-l includ în această categorie. Nu-i exclus ca Mourinho să forțeze un transfer încă din această vară.
Apropo de Mourinho. S-a văzut cred în această primă repriză cu Real că va merge, în general, pe mîna lui Lukaku ca vîrf de atac mai mult decît pe cea a lui Torres. Lampard și Ramires sînt pilonii liniei de mijloc, iar aici, la Ramires, parcă eu l-aș vedea pe Xabi Alonso. Eden Hazard e cheia jocului mai departe, de talentul lui se leagă speranțele ofensive. N-a jucat Mata, dar e de presupus că o va face, la fel cum cred că și Oscar va avea rolul lui.
N-a jucat deloc David Luiz. Motiv de speculații, mai ales, că, vezi revista presei de azi, Barcelona a făcut o primă ofertă oficială pentru el. În prima repriză, Mourinho a notat tot timpul cîte ceva și cred că i-a folosit mult acest meci de pregătire.
Promiteam ceva despre Cristiano Ronaldo. Am mai spus-o, mi se pare că a ajuns la maturitate deplină. Are un alt comportament pe teren și-n afara lui, iar vestiarul pare că l-a recunoscut ca lider. Ancelotti știe lucrul ăsta, iar faptul că dă de înțeles că portughezul e omul său numărul unu, indiferent de cîte zeci de milioane ar costa Bale sau altcineva, ajută mult. Cristiano primește în momentul ăsta cam același tratament ca Messi la Barcelona. Și mi se pare absolut normal. Știind că Messi n-a avut un final de sezon strălucit și pleacă pe picior de egalitate cu el în lupta pentru Balonul de Aur, Cristiano a plecat ca din pușcă în acest sezon. Eu cred că tot între cei doi se va da lupta pentru acest trofeu. Și asta pentru că vorbim de un trofeu personal, iar Bayern, cea mai bună echipă a momentului, nu propune un personaj de genul ăsta, ci un colectiv. La nivel personal, cifrele lui Ribery, goluri și pase decisive, sînt la mare mare distanță de cele ale lui Messi și Cristiano.
Scriam atunci cînd Messi a primit Balonul de Aur 2013, că lui Cristiano îi lipsește ceva la nivel de imagine, de charismă. Gestul său față de un suporter intrat pe teren în partida cu Chelsea spune că încearcă să se autodepășească și pe acest plan.
Așadar, Jose Mourinho nu mai e nici ”Special One”, nu mai e nici ”Only One”, începînd de azi e ”The Happy One”. De azi, de cînd a fost prezentat oficial la Chelsea, deși are toate motivele să fi fost ”happy” din prima zi de cînd legăturile sale cu Real Madrid au încetat.
Așa cum îl știm, ”The Happy One” n-a uitat să dea replică la înțepăturile pe care le primise din Spania. L-a atacat pe Iniesta, probabil singurul jucător al Barcelonei care se bucură de simpatie constantă în toată țara, dar, să recunoaștem, n-a făcut-o la modul agresiv ori arogant. Chestiune de feeling, probabil. Dacă nu s-ar fi simțit ”happy”, ar fi știut el să-i răspundă mai tăios. I-a spus totuși un adevăr. El, pe vremea cînd oscila între ”Special One” și ”Only One” a dat o mînă de ajutor la stoparea supremației Barcelonei în fotbalul spaniol și mondial. Eu un punct de vedere cu care am fost și sînt de acord. De altfel, am și scris despre asta.
Așa cum îl știm, Mourinho se va apuca imediat de treabă. A lăsat puține repere legate de viitor, ceea ce, cu siguranță, n-a convenit jurnaliștilor. Toată dimineața s-a speculat pe ideea că la respectiva conferință de presă va fi anunțat și transferul lui Cavani. Așa, ca un cadou de ”welcome” din partea lui Roman Abramovici. Nu s-a întîmplat așa. În schimb, Mourinho a anunțat că Lukaku e pregătit să revină la echipă după împrumutul la West Bromwich.
Pesemne nu din teama de a-l lăsa pe tînărul internațional belgian să împartă vestiarul cu Tamaș s-a gîndit Mourinho să-l readucă la bază. E un semn al filozofiei cu care va aborda noua lui etapă la Chelsea. Filozofie fotbalistică, evident.
La Real, Mourinho a jucat un 4-2-3-1 suficient de clar. Cu doi închizători și un singur vîrf, cu o bună densitate în zona centrală, dar și cu două benzi extrem de agresive și extrem de importante. Mergînd înapoi, în perioada Inter, Mourinho a luat Liga Campionilor cu 3 atacanți, dintre are doi ”exilați” în benzi, doi inchizători de meserie și un număr 10, în persoana lui Sneijder, ale cărui calități nu aveau nici o legătură cu omologul său din perioada Real, l-an numit pe Ozil. Așa cum nici Eto`o și Pandev n-aveau mari legături cu Cristiano și Di Maria. În teorie, s-ar putea vorbi tot de un 4-2-3-1, dar nu e chiar așa. Am mai spus-o, atunci cînd vorbim de așezări, trebuie să facem distincție între campionatele pe care le discutăm. Fotbalul italian e singurul în care așezarea în teren e citită pe faza de atac și nu pe faza de apărare, cum e în Spania sau Anglia. Un modul cu 3 fundași în Italia, vezi Juve sau Napoli, nu are nimic în comun cu apărarea în 3 a Barcelonei, de exemplu. De aceea, 4-3-3-ul lui Mourinho din perioada Inter nu are nimic în comun cu 4-2-3-1 de la Real.
Revenind la Lukaku, e posibil ca Mourinho să încerce să readucă în echipa sa modelul de atacant central pe care l-a apreciat cel mai tare. Și anume Drogba. Lukaku are multe calități care-l apropie de Drogba, la fel cum mai are mult de muncă pînă să ajungă la varianta de vîrf a ivorianului. E încă tînăr însă și are timp. Mourinho l-a plăcut mult pe Drogba. A încercat să-l aducă la Real de mai multe ori, ultima dată chiar vara trecută, dar nu a izbutit să impună ideea. În primul său sezon, dacă vă amintiți, a încercat varianta Adebayor, oarecum asemănătoare și ea, semn că în mintea lui tot acel modul fantastic pe care-l pusese în scenă la Chelsea era cel preferat.
Era acea echipă de dinaintea venirii lui Șevcenko și Ballack. Cei doi, impuși de Abramovici în primul ”11”, au stricat acea dinamică senzațională, acel fantastic joc de reacție pe care-l impusese Chelsea. Cu Drogba împins și două extreme de mare viteză și maximă agilitate, Robben și Duff, cu un singur închizător de mesrie, Essien, dar cu doi mijlocași de mare acoperire, Lampard și Gudjohnsen, ambii cu goluri multe în acele timpuri.
E posibil ca pe Mourinho să-l încerce aceleași idei și acum. Cu toate astea, cred că va trebui să se și adapteze la ceea ce are la dispoziție. Aducerea lui Lukaku cred că-i deschide serios ușa de plecare lui Fernando Torres. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cu alți jucători. Essien și Lampard încă există în lot, dar nu mai sînt la nivelul de atunci, e clar. Mata, Eden Hazard, Oscar, Ramires, iată 4 nume care vor fi nevoite să coabiteze cu noua filozofie tactică.
Se tot vorbește de Cavani. Se vorbește cam mult totuși. E o strategie în fotbal și asta, se vorbește insistent despre un jucător, se lansează un soi de cortină de fum, în timp ce interesul real e pentru altul, iar negocierile decurg în liniște. Sînt multe tertipuri, multe strategii care se utilizează în această perioadă. Dacă-l va aduce pe Cavani, Mourinho ne va da un semnal cît se poate de clar asupra gîndirii sale.
Și ar mai rămîne un mijlocaș la închidere. Nu-s convins că-l apreciază Mourinho prea tare pe David Luiz în această poziție. Mai degrabă pe Obi Mikel, pe care el l-a adus la Chelsea, furîndu-l de sub nasul celor de la Manchester United. Atenție la pista De Rossi, unul dintre peferații portughezului, dispus, pentru prima dată, să accepte o plecare de la Roma.
Deocamdată, Mourinho e ”happy”. Cît de curînd vom începe să avem vești despre ce înseamnă, de fapt, această fericire. Cum se traduce ea în termeni fotbalistici.
Nici nu știu cu ce să încep. Cu succesul lui Rafa Benitez, cu copleșitorul ghinion al lui Jorge Jesus sau cu blestemul ce pare a nu se mai termina al celor de la Benfica? Sau poate cu Fernando Torres? Sau poate cu gestul splendid făcut de Terry și Lampard, unul față de celălalt? Ori cu performanțele pe care Chelsea izbutește să le adune în urma unui fotbal nu întotdeauna generos.
O sa încep totuși cu Benfica. Lacrimile au curs și cred ca mai curg încă la Lisabona. Destinul a fost din nou crud cu Benfica și pare că blestemul lui Bela Guttmann nu poate fi nicicum îmblînzit. Pentru cine nu știe, și e posibil ca foarte mulți să fie în situația asta, Bela Guttmann a fost antrenorul maghiar cu care Benfica a cîștigat de două ori consecutiv Cupa Campionilor Europeni. Născut la Budapesta, Guttmann a antrenat pentru o scurta perioadă, în 1946, într-o perioadă de foamete crîncenă ce cuprinsese România, echipa Ciocanul București, grupare din care se va crea, ulterior, Dinamo București. Cu Bela Guttmann antrenor, Benfica a învins în 1961 pe FC Barcelona, în finala de la Berna, iar în 1962 pe Real Madrid, la care străluceau Di Stefano și Puskas, cu 5-3 în finala de la Amsterdam. Atunci, la Amsterdam, după două Cupe ale Campionilor cîștigate, Guttmann a cerut o mărire de salariu. A primit în schimb o demitere din partea conducerii clubului, care a considerat că avîndu-l pe Eusebio în lot e suficient. ”Nici în 100 de ani Benfica n-o să mai cîștige o cupă europeană”, a sunat atunci profeția-blestem a ungurului. Iar Benfica a pierdut, din acel moment, toate finalele în care a jucat. Și au fost 7, din care 5 de Cupa Campionilor. Ultima, miercuri seară, coincidență, la Amsterdam.
Nu știu dacă latura mistico-religioasă trebuie apropiată atît de tare de fotbal. Știu însă că Benfica nu merita să piardă finala cu Chelsea. Sau, cel puțin, nu merita s-o piardă în astfel de circumstanțe. Dacă intra șutul lui Lampard, cu doar cîteva zeci de secunde înainte, poate ar fi fost privit altfel eșecul. Ar fi fost un gol de autor, o execuție magică. Dar așa! Benfica a căzut victimă propriilor erori, căci un astfel de marcaj la o fază fixă, petrecută în ultimul minut, împotriva lui Chelsea, recunoscută ca extrem de tare în astfel de momente ale jocului, e o curată sinucidere. N-o să insist pe latura tehnico-tactică a fazei. A fost suficient de bine analizată la Euro Fotbal. Ideea e limpede, Benfica s-a cam bătut singură.
Pentru că Benfica a fost echipa care a pus fotbalul pe masă la această finală. În avancronica partidei, anticipam că Nicola Gaitan va juca în banda stîngă. Așa a fost, deși grafica de început îl plasa în dreapta. Mai mult, Gaitan a terminat meciul ca fundaș stînga și el era cel care trebuia să țină acea bară pe lîngă care s-a prelins în plasă mingea trimisă cu capul de Ivanovici. N-a ținut-o și consecința a venit imediat. Foarte bine a jucat Matici, pe care sigur cei de la Chelsea îl privesc acum cu alți ochi, care s-a multiplicat pur și simplu la mijlocul terenului, transformîndu-l aproape într-un anonim pe David Luiz.
Benfica are însă o mare problemă. Un mare dezechilibru între atac și apărare. Chelsea dădea senzația că nu are nevoie de prea multe oportunități pentru a da un gol și părea că așteaptă această oportunitate. Chelsea a jucat cam la fel pe tot parcursul meciului. La fel de prost. Cu mici excepții, pe cîteva tronsoane ale partidei, Benfica a avut inițiativa. I-a lipsit însă instinctul de asasin, pe care, spre exemplu, l-a avut Torres.
O să revin la Torres. Deocamdată vreau să mă refer la Jorge Jesus. Să te cheme Jesus și să primești două lovituri aproape identice în interval de 5 zile, iată o cruzime, zău că intolerabilă, a destinului. A căzut în genunchi la Porto, acum n-a mai avut puterea să facă nici măcar asta. Părea înghețat, vaporizat, părea un organism fără materie, ce se prelingea încet-încet spre pămînt. Va trebui să treacă multă vreme pentru ca această ”manita” blestemată să poată fi uitată.
Primul articol pe acest blog s-a numit ”Rafa împotriva furtunii”. A fost despre Rafa Benitez. Si scriam asa: ”E injust să-i fie aplicată lui Rafa Benitez ștampila de antrenor slab doar pentru nereușita de la Inter. Hai să ne gîndim repede și să spunem ce antrenori au facut performanță la Inter după razboi!? Herrera și Mourinho. Sau pentru că nu a luat titlul cu Liverpool? Dar ce s-a ales din Liverpool după plecarea lui se vede!”.
Rafa a muncit exemplar. Inclusiv în momentele cînd toate îi erau împotrivă. În mintea lui Rafa Benitez cred că au fost mii de gînduri. A reușit să treacă peste ele, a depășit toate obstacolele și a reușit, iată, să cîștige încă un trofeu european. Una din mizele numirii sale a fost relansarea pe orbită a starului numit Fernando Torres. La 29 de ani, ”El Nino” e departe de a mai fi un copil, are el însuși ”ninos”, dar rămîne unul din marii atacanți ai fotbalului. E unicul jucător din istorie care a jucat și cîștigat toate finalele importante, Mondial, European, Champions League, Europa League. Blocajul mental în care intrase Torres, poate tot un soi de blestem, asta apropo de Benfica, dar dinspre Liverpool, a fost depășit. La 29 de ani, Torres și-a reactivat opțiunile de a fi și în sezonul viitor atacantul numărul unu al celor de la Chelsea.
Apropo de sezonul viitor. Am scris nu de mult ca aș vrea să știu ce e în mintea lui Roman Abramovici. Și acum aș vrea. Abramovici e într-un moment fericit. Roata destinului s-a întors, iar ghinioanele ce l-au însoțit de-a lungul timpului la Chelsea s-au transformat acum în noroc. E o lege a vieții nu doar a fotbalului. Ceea ce se va întîmpla la Chelsea în sezonul viitor e un mare semn de întrebare. Această echipă pare predestinată să facă performanțe europene doar cu antrenori interimari.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!