Titlul acestui text putea foarte bine să fie inversat. ”Finala lui Hazard, finalul lui Sarri”. Nu se schimba mare lucru. Căci, într-adevăr, a fost finala lui Hazard, dar și ultima partidă în tricoul lui Chelsea, a fost finala lui Sarri, dar și (probabil) sfârșitul aventurii sale pe tărâm londonez. E însă un pic nedrept titlul, căci ar fi trebuit să-i cuprindă și pe Giroud, Pedro, Azpilicueta, oameni cu importanță mare în cucerirea trofeului. Sarri și Hazard sunt însă capetele de afiș ale unui meci disputat în condiții bizare, urmare a unei idei cel puțin discutabile a celor de la UEFA, de a duce tocmai la Baku o finală europeană. Văzând cum merg lucrurile, știind că la Baku vor fi și patru partide la Euro 2020, probabil în același decor înghețat, mai degrabă de meci amical, căci miile de kilometri până în Azerbaidjan vor rămâne, la fel cum vor rămâne și dificultățile de a-i străbate fără să faci un credit la bancă, văzând toate acestea deci e de presupus că-n câțiva ani vom avea un astfel de meci și la Astana, căci și Kazahstan merită, nu-i așa? Citeste mai mult …
Marile stadioane nu-și fluieră, în general, echipele favorite. Vorbim de arene grandioase, ce aparțin unor cluburi grandioase, cu istorie, cu trofee, cu muzee garnisite de cupe și medalii. Se mai întâmplă, dar rar, iar atunci când se întâmplă înseamnă că situația este realmente gravă. Iar măsurile radicale se apropie. Pe marile stadioane în schimb, când, din varii motive, spectatorii sunt nemulțumiți, apare acel murmur care e greu de descris, dar care n-are cum să nu fie auzit. De regulă, el e doar preludiul acelor fluierături generale, dar cât durează între o fază și cealaltă ține de tradiție, de temperament, de educație și de starea de spirit. E însă un avertisment serios pentru orice antrenor. Citeste mai mult …
Tocmai ce am revăzut meciul Franța-România. E avantajul pe care ți-l oferă tehnologia de azi. Practic l-am văzut, căci e un fel de a spune l-am revăzut. Pe stadion e altceva. Tensiunea e mare, inima-ți bate cu putere, ai un nod în gât la fiecare centrare, la fiecare pasă greșită, la fiecare dribling al adversarului. Acum, știind și rezultatul, am privit totul cu alți ochi. Citeste mai mult …
Așteptarea a luat sfârșit. Pregătirile s-au încheiat, ultimele detalii au fost deja reglate. De azi începe Europeanul. Care e și al nostru, căci după mult timp suntem și noi părtași la festivalul fotbalistic al continentului. Un festival cu mai multe voci decât de obicei, cu mai multe meciuri decât de obicei, cu mai multe prezențe inedite decât de obicei, dar un festival la care, indiferent de situație și de finalitate, trebuie să ne bucurăm că suntem prezenți. Prea multe veri de genul ăsta am fost implicați în turnee finale de dat cu părerea, prea multe veri de genul ăsta le-am petrecut privind la alții și gândindu-ne cum ne-ar fi stat nouă acolo, în prea multe veri de genul ăsta ne-am dorit fie și să putem critica, dar să avem, pe cine. Scufundată într-o mare de indiferență națională, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, ”naționala” de fotbal a României își revendică din nou dreptul de ne reprezenta ca nație. Suntem la Euro, suntem în Franța, ba mai și jucăm deschiderea chiar cu Franța. Până una alta, să ne bucurăm! Citeste mai mult …
Pentru Arsenal, Bayern era marți seară un vizitator nedorit. Așteptat, dar sosit într-un moment nepotrivit. Un oaspete de genul celor cu care trezești pe cap tocmai cînd ai vrea să faci altceva, care te ține de vorbă, deși n-ai chef, și-ți mănîncă toată mîncarea din casă, deși nu l-ai invitat la masă. Și care mai apoi pleacă lăsîndu-te cu ochii în soare, cu gura căscată și cu gîndurile zburînd la un viitor incert. Citeste mai mult …
Cred că mulți dintre cei care au fost miercuri seară pe ”Emirates”, dar și cei care au urmărit meciul la televizor, s-au simțit destul de straniu. Cam ca acum vreo 30 de ani, cînd internetul încă nu exista la nivelul de azi, iar televiziunile nu pătrundeau în casele și viețile oamenilor cu forța de acum. Și mergeau la meci, ca să-și vadă echipa favorită, o forță totuși în campionatul intern și pe continent, și se trezeau că adversarul, despre care nu știau mare lucru, vine, joacă, dă trei goluri, cîștigă meciul și face o demonstrație de fotbal concis, cu care devine favorită la calificare. Să nu se înțeleagă de aici că AS Monaco e o necunoacută. Nici vorbă de așa ceva, nici nu cred că ar avea cum într-o perioadă în care, spre deosebire de timpurile de care-mi aminteam mai sus, accesul la informație este extrem de facil. Dar nici nu reprezintă AS Monaco o grupare pe care lumea s-o urmărească frecvent, mai ales în Anglia, dar și la noi, de exemplu. În campionatul Franței de azi, PSG este echipa pe care toți o cunosc, grație lotului și mediatizării implicite. Marseille și Lyon au devenit echipe urmărite și ele, prin ricoșeu, căci se află în luptă cu PSG pentru titlul în Ligue 1. Ieșind din această luptă, Monaco a ieșit un pic și din prim-plan. Dar a avut grijă să-l recupereze cu victoria obținută pe ”Emirates”. De acum înainte, dacă se va califica, Monaco nu va mai fi lăsată prea ușor în plan secund.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cine ești dumneata domnule Leonardo Jardim? E întrebarea pe care o puneam, retoric firește, miercuri seară la Euro Fotbal. Aducîndu-l în locul lui Claudio Ranieri, Monaco a dat senzația unui pas înapoi, căci Ranieri, cu toate eșecurile sale, era mult mai cunoscut, public vorbind, decît Jardim. Și totuși cine e acest Leonardo Jardim? Un portughez de 40 de ani, născut la Barcelona. Dar nu la Barcelona din Catalunya, dacă era așa sigur ar fi avut parte de o expunere mediatică mai profundă, ci în orașul Barcelona din Venezuela. Stabilit de mic împreună cu familia lui în Insulele Maderira. Unde și-a și început cariera de antrenor, foarte tînăr fiind, la 27 de ani, ca ”secund” la o echipă minusculă de acolo. Mai apoi, devenind principal, a promovat pe Chaves (echipă care a eliminat pe Universitatea Craiova din Cupa UEFA, în 1987) din liga a treia în liga a doua. Apoi a promovat pe Beira Mar în prima divizie. Apoi a plecat în Grecia, la Olympiakos, unde a cîștiat campionatul și cupa. Apoi s-a întors în Portugalia, la Sporting Lisabona, cu care a terminat pe locul doi, performanță destul de mare de vreme ce Sporting traversa ceva probleme în eterna luptă cu FC Porto și Benfica. Și apoi a plecat la Monaco, pe care scos-o lider în grupa de Champions League din care plecase cam cu șansa a patra, după Leverkusen, Benfica și Zenit, calificînd-o în ”optimi” și fiind acum la un pas de ”sferturi”.
Așadar, Leonardo Jardim nu e chiar un oarecare. E un antrenor bun, care a avut însă ghinionul să nimerească la Monaco într-o perioadă ușor incertă. Nu pentru Principat, ci pentru finanțatorul grupării, Dmitri Ribolovlev. La Monaco se preconiza să apară un nou ”El Dorado” fotbalistic. Se preconiza doar, pentru că în cele din urmă n-a mai apărut, un divorț cu balamuc și mușchii pe care Putin și-i arată în ultimul timp reprezentînd factorii ce au dus la diluarea aproape dramatică a averii oligarhului rus. Sau, mai degrabă, a disponibilității sale de a băga bani cu nemiluita în echipa de fotbal a orașului ce-l găzduiește. Nu știu ce ar fi făcut Monaco cu James Rodriguez și Radamel Falcao, dar și cu transferuri de genul celor făcute în vara lui 2013. Poate că s-ar fi luptat și pentru titlu în Ligue 1. Știu însă că după victoria de la Londra, avînd la dispoziție o echipă cu mulți tineri, Jardim a intrat abrupt pe etajul destinat antrenorilor cu personalitate.
Nu se poate spune că Leonardo Jardim i-a aplicat o lecție din punct de vedere tactic lui Arsene Wenger. Ar fi cred prea mult. Wenger a avut și el probleme de lot și mari dificultăți în a crea o formulă de start echilibrată. I-au lipsit oamenii de la mijloc, oamenii de meserie, nu cei de conjunctură. Măcar cu unul dintre mijlocașii săi centrali disponibil, poate că jocul lui Arsenal s-ar fi legat altfel. Un joc care, paradoxal, n-a fost chiar atît de rău precum ar putea spune rezultatul final al primei manșe. Pînă la golul de 0-1, Arsenal și-a creat o sumedenie de ocazii, iar Monaco nu se arăta capabilă să iasă din propria jumătate. Ordonată în apărare, ca de obicei aș zice, gruparea monegască părea puțin preocupată de faza de atac. A venit însă golul lui Kondogbia și lucrurile au început să se precipite pentru Arsenal. Jucătorii lui Wenger, aș zice că și Wenger însuși, s-au prăbușit complet la acea ocazie imensă ratată de Giroud. De atunci, Arsenal a fost o harababură tactică, plecată și din schimbările antrenorului, dar și din dispariția completă a lui Ozil. Ceea ce se întîmplă cu acest băiat e un mister. De unde la momentul achiziției sale, în septembrie 2103, mă întrebam dacă această lovitură de forță dată de Wenger îl va ajuta să reintre în lupta pentru titlu în Premier League, acum mă întreb dacă nu cumva ar fi mai bine pentru Ozil să plece în vară, ca să nu se irosească definitiv. Se pare că Anglia și Londra nu-i priesc lui Ozil, din mai multe puncte de vedere, nu doar cel sportiv.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Revenind la Monaco, citeam pe twitter opinii în timpul meciului cum că ar fi un soi de Grecia de la Euro 2004. Aș zice că se apropie ca organizare, ca disciplină tactică, dar cred că Jardim are la dispoziție și ceva fotbaliști tehnici, pe care Otto Rehhagel nu-i prea avea la Grecia sa. Mă refer la Moutinho, al cărui joc a fost minunat și despre care, văzîndu-l, nu pot să nu mă întreb, ca pe vremuri, ce-a făcut el în ultimii 5 ani, pe unde a umblat? Apoi ar fi acest uluitor Anthony Martial, pe care Monaco a dat 5 milioane de euro ca să-l disloce de la Lyon (mare greșeală a celor de la Lyon) și despre care mulți spun că seamănă cu Henry, dar pe care eu l-aș asemui mai degrabă cu Kanoute, din epoca de aur a Sevillei. Plus Ferreira-Carrasco, Bernardo Silva și Kurzawa, toți cu probleme fizice înainte de Londra. Plus Toulalan, a cărui revenire în meciul retur e cea mai bună veste posibilă pentru Leonardo Jardim.
Despre Arsenal și Wenger prefer să vorbim după retur. Ca și despre evoluția generală a echipelor din Anglia în competițiile europene, extrem de bizară totuși. În precedentul editorial de pe aces blog scriam că Barcelona e capabilă, prin stilul de joc, prin stilul antrenorului și prin slăbiciunile evidente pe care le arată, să rateze calificarea în returul cu Manchester City. Aș zice că și Arsenal e într-o situație similară, dar cu consecințe inverse. prin stilul său de joc, prin stilul lui Wenger, inclusiv prin slăbiciunile pe care le are, Arsenal e unica echipă din Anglia capabilă să dea trei goluri în deplasare. Inclusiv pe terenul unui adversar care a luat doar două goluri în 7 meciuri de Champions League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!