Când începi un turneu final în calitate de campioană mondială, toată lumea are cele mai mari așteptări de la tine. Campioana Mondială este, din oficiu, favorita numărul unu a unui Campionat European ulterior. S-a întâmplat cu Franța în 2000, s-a întâmplat cu Italia în 2008, s-a întâmplat cu Spania în 2012, se întâmplă cu Germania acum. Franța și Spania au reușit să confirme, Italia a căzut în ”sferturi” la Europeanul austro-elvețian, e rândul nemților să fie în centrul atenției. În plus, dincolo de statutul de favorită, orice campioană mondială e privită cu un pic mai multă atenție, e analizată mai în detaliu.
Citeste mai mult …
”Jurgen Klopp is coming to Kop”. Cam ăsta cred că e refrenul la modă acum în Liverpool. Eventual pe melodia din ”Santa Klaus is coming to town”, pe care ne pregătim s-o ascultăm pînă la disperare în săptămînile care urmează. Se și potrivește. Ia încercați s-o fredonați, cu Klopp în loc de Santa Klaus, și veți vedea că merge la fix. De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, merge la fix și asocierea dintre Jurgen Klopp și Santa Klaus. Citeste mai mult …
De cînd există acest sport în forma sa actuală, mai apropiat de industrie decît de epoca romantică, atacanții formează acel grup pe care orice echipă de fotbal se bazează pentru a cîștiga un meci. Nu degeaba ei sînt, în general, cei care au salariul cel mai mare și în care s-a investit cel mai mult în perioadele de transferuri. În spatele lor stă sarcina de a băga, cum se mai spune pe la noi, mingea în poartă, dar asta, deși uneori pare foarte simplu, se dovedește a fi mult mai complicat. Fotbalul fără atacanți nu prea poate exista. Citeste mai mult …
Pantalonii rupți ai lui Pep Guardiola, înainte de a deveni o imagine virală pe rețelele de socializare, definesc felul în care a trăit antrenorul catalan meciul cu Porto. Agitat, mereu dornic să corijeze ceva în jocul echipei sale, de multe ori prea stresat pentru felul în care se derula partida, întotdeauna atent la ceea ce se întîmplă, Pep cred că simțit mult mai tîrziu față de momentul expunerii media că pantalonii i-au jucat o festă. Nu avea timp pentru așa ceva. Știa că meciul e tare important, simțea probabil cum contestatarii săi, care nu-s puțini, își ascut deja cuțitele, dacă nu pentru o decapitare, măcar a-i produce cîteva răni. Pesemne că, în minutul 90, trebuie să fi fost tare mulțumit că de rupt s-au rupt doar pantalonii săi, nu și vreun jucător.
Pep Guardiola nu-i mai bun antrenor astăzi decît acum o săptămînă. Și după eșecul de la Porto era același. Accidente de genul celui de pe ”Do Dragao” se întîmplă deseori. De foarte multe ori ele nu mai pot fi reparate și condiționează un întreg sezon. Pentru Bayern nu s-a întîmplat așa. Dar, la fel cum Guardiola nu-i mai bun antrenor decît acum o săptămînă, nici Bayern nu-i azi o echipă mult mai bună decît acum o săptămînă. Cei care, după 3-1 pentru Porto, se înecau de nervi și nu găseau cuvinte pentru a-și exprima indignarea, astăzi nu știu pe unde să mai caute adjective și elogii la adresa lui Pep și a echipei. Felul în care e antipatizat Guardiola de anumiți oameni ar merita o analiză separată. Are unele explicații, dar de cele mai multe ori sînt ilogice.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să ne înțelegem, Bayern de azi e la fel de tare și, în același timp, la fel de vulnerabilă ca și acum o săptămînă. Diferența dintre 1-3 și 6-1 a stat în atitudine, căci e posibil ca fotbaliștii lui Pep să-i fi tratat cu ceva superficialitate pe cei ai lui Lopetegui, în capacitatea de intimidare pe care ”Allianz Arena” o oferă unor adversari încă neexperimentați, în felul în care Guardiola a gîndit acest retur, dar și în absențele din tabăra portughezilor.
Poate cu aceste absențe ar fi trebuit să încep. S-a vorbit mult despre problemele de lot cu care s-a confruntat Guardiola înaintea meciului tur. Probleme care s-au transformat într-un veritabil scandal, la care o să mă refer ceva mai tîrziu. La Porto, Lopetegui a știut să profite de ele, a înțeles că Bayern are probleme în a asigura cursivitatea jocului și a acționat în consecință. Scriam după meciul tur pe acest blog că Porto a cîștigat în fața lui Bayern fără să facă un meci colosal. Așa e și cu Bayern după acest 6-1 de marți.
Ca și Lopetegui în tur, Guardiola a simțit unde trebuie să acționeze. Fără cei doi fundași laterali, Danilo și Alex Sandro, Lopetegui n-a avut altă variantă decît să pună pe cele două poziții doi fundași centrali, pe Diego Reyes și pe Martins Indi. Pentru o echipă ca Porto, obișnuită cu doi laterali entuziaști și ofensivi, să joci practic cu 4 fundași centrali e o mare problemă. Guardiola a intuit asta și a acționat în consecință. Demult nu l-am mai văzut pe Lahm, teoretic plasat în linia de mijloc, alături de Xabi Alonso și Thiago, demult nu l-am mai văzut așadar pe căpitanul bavarezilor jucînd atît de mult lipit de bandă și intervenind foarte rar în zona centrală. Lahm și Rafinha l-au distrus în drepta pe Martins Indi, iar același lucru s-a întîmplat și dincolo, cu Gotze și Bernat. Chit că Gotze nu mi s-a părut grozav, faptul că pe acea zonă la Porto era Quaresma, care nu știe să se apere, i-a ajutat enorm pe cei doi bavarezi. Golul de 1-0 din centrare, golul de 3-0 din centrare, plus multe alte acțiuni derivate din superioritatea pe care Bayern o avea pe ambele flancuri.
E posibil ca Guardiola să-și fi regîndit opțiunile. Mie mi s-a părut un Bayern destul de apropiat de cel al lui Heynckes, asta poate și ca un răspuns pentru cei care-l acuzau pe Pep, după ”Do Dragao”, că a distrus identitatea jocului echipei bavareze. Chiar aș fi curios să știu care e această identitate, această ștampilă. Ba aș zice că de foarte multe ori Bayern s-a apropiat marți seară de stilul echipei lui Rummenigge, într-un 4-4-2, cu clasicul număr 9, în persoana lui Lewandovski, și al doilea atacant, în persoana lui Thomas Muller. Cu o direcționare a jocului spre benzi, fără a căuta neapărat combinațiile pe metru pătrat, cu atacantul central puternic și un al doilea care să profite de daunele pe care le produce primul. Dar și cu o apărare sigură, fără experimente nefericite gen Dante și fără greșeli neprovocate.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Mă întreb acum ce va face Guardiola cînd vor reveni Ribery și, mai ales Robben? Cei doi fotbaliști de superclasă capabili să dinamiteze, prin stilul lor, orice apărare. Nu-i va fi ușor lui Pep, iar de decis, va decide și în funcție de situația de moment, dar și în funcție de adversar. Cred însă că abia așteaptă acest moment, cel în care va putea conta pe toți jucătorii săi. După meciul de la Porto a produs multă agitație decizia clubului bavarez de a renunța la serviciile doctorului Muller-Wohlfahrt, ce se regăsise în structurile lui Bayerm, cu o mică paranteză de cîteva luni, nesemnificativă totuși, din 1977. Mulți, cu rezultatul de pe ”Do Dragao” încă întipărit în minte, au sărit la beregata antrenorului, considerîndu-l responsabil pentru această decizie. Ba chiar am auzit păreri cum de plecat ar trebui să plece Pep, în nici un caz medicul. Asta apropo de ceea ce spuneam mai sus, de antipatia existentă în jurul lui Guardiola, inclusiv în rîndul fanilor lui Bayern.
Am citit, imediat după decizia de concediere a medicului, care, să ne înțelegem, nu e unul oarecare, ci o somitate în domeniu, tot felul de statistici. Ceva n-a mers la Bayern din acest punct de vedere în acest sezon. Lui Guardiola i-a lipsit mai mereu aproape un sfert din lot. Cifra exactă e de 23,71 la sută, cea mai mare dintre toate echipele angrenate în cupele europene. Cam 6 jucători deci în fiecare moment, la fiecare meci. Procentul celor de la Borussia Dortmund, tot în acest sezon, e de 20 la sută. În general accidentările s-au petrecut în meciuri și nu în antrenamente, iar aproape de fiecare dată perioada de recuperare fixată inițial a fost depășită, în unele situații, cum ar fi cea de azi a lui Ribery, depășită dramatic și inexplicabil, căci la momentul accidentării francezului se vorbea de doar cîteva zile de pauză.
Guardiola a ajuns la 6 semifinale consecutive de Champions League. E încă un antrenor tînăr. De multe ori încăpățînat. Dar etapa de la Bayern l-a ajutat mult în evoluție. Nu mai pare fixist, ca la Barcelona, parcă a înțeles că nu poți poți face o obsesie în a introduce un stil de joc într-o echipă care nu l-a folosit niciodată pînă atunci și că e bine să te mai și mulezi pe ceea ce ai la dispoziție. Eventual pe identitate, care o fi ea pînă la urmă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre Marco Reus am citit o sumedenie de bazaconii în ultima vreme. Unii erau convinși că va semna cu Real Madrid. Atît de convinși erau, încît am aflat de la ei că Marco s-a apucat să învețe limba spaniola, a început să-și caute casa pe lîngă Madrid ori e în discuții cu compatriotul Khedira să preia locuința acestuia. Alții erau la fel de convinși că va merge la Barcelona, din iarna lui 2016, atunci cînd catalanii vor putea sa faca din nou transferuri. După aceștia, unica preocupare a lui Reus era unde va putea juca în actuala echipă a Barcelonei. Altfel destul de legitimă dacă e să judecăm lucrurile, ciudat e că preocuparea nu ne era servită și dinspre Madrid, totuși și acolo e destulă înghesuială. Englezii nu erau nici ei mai puțin convinși că va ajunge în Premier League. Unde în Premier League depindea de sursă. La Manchester United era dat aproape sută la sută, dar același procent ne era furnizat și dinspre Arsenal. Mai nou și Liverpool apăruse printre cei interesați, iar Chelsea și City n-aveau cum să lipsească de la această masă. În Germania era mai simplu. Acolo doar Bayern era o destinație și mulți credeau că acolo va merge. Și eu am crezut asta, din diverse considerente, dar se pare că șefii lui Bayern au decis că n-ar fi tocmai bine pentru imaginea lor să mai ia un jucător de la Dortmund. Al treilea era deja prea mult, plus că există informații că nici jucătorul nu era foarte convins de această variantă. Despre PSG pînă acum nu auzisem nimic, dar pînă în vară mai era timp. Cît despre italieni, din păcate pentru ei, campionatul în care toți voiau să ajungă acum vreo 20 de ani nu prea mai poate face față unei concurențe în lupta pentru un nume de talia lui Reus.
Focul s-a stins brusc, temperatura s-a răcit, toată lumea s-a liniștit. Marco Reus a semnat un nou contract cu Borussia, pînă în 2019. Articii, șampanie, poze. Să curgă vinul, să cînte muzica își spun fanii Borussiei, gata să garanteze acum că Marco va îmbătrîni în tricoul galben. Să nu trecem totuși în extrema cealaltă! În fotbalul de azi, a fi convins de un lucru care încă nu e semnat și parasemnat ține de hazard. Nu de Eden Hazard, ci de hazardul de a crede că în fotbalul zilelor noastre mai e foarte mult loc pentru sentimente.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Astăzi, certitudinea e una singură. Anume că Marco Reus nu va mai costa 25 de milioane de euro atunci cînd se va decide să plece de la Borussia. De decis, se va decide, asta mi se pare destul de clar, întrebarea e cînd. Odată cu noul contract, acea clauză de eliberare, care în vară era de 25 de milioane de euro, nu mai există. Asta e, de fapt, marea lovitură dată de Borussia Dortmund. Dar și marele gest pe care l-a făcut Marco Reus. Asta trebuie s-o admitem, la fel cum trebuie să admitem că Borussia nu va putea ține prea mult timp în curtea proprie un astfel de talent. E în firea lucrurilor să se întîmple asta. Reus însă a făcut un lucru pe care puțini l-ar fi făcut. A dat o mînă de ajutor clubului, într-un moment tare delicat, cînd retrogradarea stă ca o fantomă, după ușă, și amenință, în ciuda faptului că puțini sînt cei care cred în fantome. Așa a fost și cu Atletico Madrid în 2000. În acel sezon, Atletico era considerată candidată la titlu, alături de Real, Barcelona, Deportivo și Valencia, a ajuns inclusiv în finala Cupei, dar spirala negativă în care intrase clubul, tot cam în această perioadă, a dus la retrogradare și la un purgatoriu de doi ani în Segunda Division. Ca și Borussia azi, Atletico avea echipă bună, aceiași fani pasionali, dar lucrurile odată intrate în regim de avarie au scăpat de sub control.
Revenind la Reus, gestul său e așadar remarcabil. Puțini l-ar fi făcut. 25 de milioane de euro pentru un talent ca el e un preț foarte mic, chit că problema accidentărilor dese pe care le suferă e de discutat. O sumă de transfer de 25 de miloane echivala cu un salariu sensibil mai mare la destinație. Reus a acceptat să renunțe la acea clauză, dar probabil că a primit și ceva la schimb, dincolo de admirația fanilor care se va transforma repede în adulație. Cifre oficiale despre noul salariu n-au apărut, în Germania se vorbește despre 10 milioane de euro pe sezon, nu se știe dacă impozabil sau nu, se spune că o parte din sumă ar fi plătită de sponsori. Probabil însă că Reus a primit și alte garanții. Cum ar fi, de exemplu, că în cazul unei oferte ferme venită de la un club care să-i convină și lui, Borussia nu-i va pune bețe-n roate și va negocia. Eu unul presupun, știind oarecum felul în care funcționează astfel de lucruri, că Reus va primi și un procent din suma pe care Borussia o va încasa peste acei 25 de milioane de euro cît se vorbea pînă acum. Cu tot cu aceste garanții, gestul oricum rămîne remarcabil.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Nu uitați că Luis Suarez a făcut cam același lucru în iarna lui 2013. Și-a prelungit contractul cu Liverpool, a dispărut din înțelegere o clauză ce-i permitea să plece la anumite cluburi dacă un anumit prag financiar era atins, dar de plecat, tot a plecat. La momentul acela, Suarez a ajutat pe Liverpool cu acea semnătură, căci a contribuit prin asta la crearea unei atmosfere foarte bune, la întărirea legăturii dintre club și fani. Atmosfera creată a ajutat în lupta ce a urmat și cu puțin noroc vorbeam azi despre ”cormorani” ca despre campionii ”en titre” din Premier League.
Cei de la Borussia s-au mișcat inteligent de data asta. N-au făcut-o în cazul lui Lewandowski, pe care l-au pierdut fără să obțină nimic pe el, în afara regretelor și a resentimentelor fanilor. În cazul lui Gotze, chit că și acolo era vorba de o clauză, măcar a fost o sumă cît de cît bună, plus că a fost și o decizie destul de neașteptată. Greșeala în cazul lui Gotze a fost că nu s-a anticipat acest posibil pas al său. Din greșeli, uriașă în cazul Lewandowski, destul de mare în cel al lui Gotze, se învață. Iar Borussia a învățat și a aplicat. Și-a asigurat stare de spirit excelentă în această perioadă, iar vineri seară, cînd Borussia are meci acasă în Bundesliga, probabil că Reus va fi primit ca un erou, ca un Balon de Aur. Și-a asigurat și deplina implicare a jucătorului, care nu mai e acum cu gîndul la alte lucruri, și-a asigurat și o sumă de bani mult mai mare la plecarea acestuia. Presupun că discuțiile vor demara undeva la granița celor 50 de milioane, astfel ca măcar 40 de milioane să fie obținute. Și și-a asigurat o altă poziție în negocierile ulterioare, arătînd că Borussia nu e un club căruia îi poți lua fotbaliști după bunul plac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Nici nu apucase să fluiere Nicola Rizzoli finalul finalei de la Rio că rețelele de socializare erau deja încinse. Fără să fie un barometru exact, aceste rețele reprezintă totuși un reper. Minutele treceau, nemții se pregăteau și apoi primeau titlul suprem, dar cei mai mulți vorbeau și scriau despre Messi. Despre eșecul său, nu al echipei sale, despre prestația sa, nu a echipei sale, despre duelul imaginar cu Maradona pentru o supremație imaginară, care nu ajută la nimic. O dezbatere ce nu se mai termină și nu folosește nimănui, o dezbatere de-a dreptul idioată. Îmi asum acest cuvînt și-l voi explica într-o viitoare postare. Efectul marketingului e vizibil, inclusiv în acordarea stupidă a acelui premiu lui Messi, de care el însuși părea un pic jenat.
Sînt convins că un text despre Messi și Maradona e mult mai apetisant și ar stîrni mai multe comentarii. Însă azi, la cîteva ore după decernarea celui mai important trofeu fotbalistic, ar fi de-a dreptul ilogic și lipsit de politețe să abordez o astfel de temă. Germania e totuși campioana mondială și merită toate elogiile zilei de azi.
Spania în 2010 și Germania în 2014 au avut o filozofie comună. Prietenia față de minge, pe care și-au dorit-o în posesie, în timp ce alții nu știau cum să facă în așa fel încît să scape de ea. Germania a fost la acest turneu final cea mai estetică echipă, lafel cum a fost și Spania în 2010. Nu s-a subjugat unui singur jucător, ci a scos în evidență grupul. Eu cred că și dacă Reus ar fi putut juca, tot echipa ar fi fost vedeta nemților. Într-o vreme în care, spuneam și mai sus, marketingul dictează, Germania n-a avut un personaj mediatic, ci un grup de persoane subjugate unor idei venite de pe bancă.
Într-o vreme în care, după eșecurile lui Bayern și ale Barcelonei, mulți se întrebau dacă nu cumva conceptul de tiki-taka e depășit, a venit Germania cu un stil foarte diferit de cel cu care erau nemții obișnuiți pînă acum și a cîștigat Mondialul. Cu un soi de ”tiki-taken”, căci Germania de azi are destul de puține asocieri cu cea din 1986 sau 1990, anii precedentelor finale cu Argentina. Germania de azi are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc, țările care acum vreo 20 de ani reprezentau reperul fotbalului spectacol. Ozil, Kroos, Muller, Gotze, Lahm, Schurrle, absentul Reus, chiar și ”defensivii” Schweinsteiger, Khedira ori Hummels văd în minge un aliat, o caută și construiesc jocul plecînd de la ideea de posesie, de pasă, de la atît de vechiul concept ”dai și pleci” pe care alții, Brazilia ori, cel mai nou exemplu, Olanda, l-au abandonat. Din acest punct de vedere, faptul că Germania a cîștigat titlul mondial în urma unei execuții splendide, ”de autor”, e doar un element ajutător în teoria de mai sus. Parcă n-ar fi fost la fel de frumos dacă, să zicem, Germania cîștiga grație unui gol din fază fixă, ca-n meciul cu Franța.
Cînd vorbești despre un grup de jucători, n-ai cum să-l excluzi pe antrenor. Joachim Low nu cred că ar mai fi continuat ca selecționer dacă Germania nu cîștiga. I s-ar fi pus în discuție acest stil, pe care nemții l-au primit cu destulă reținere, căci nu prea îi reprezenta. Low a crezut însă în ideile lui și a cîștigat. A știut să-și corecteze anumite erori pe parcurs, a găsit soluția în anumite momente, astfel că merită și el toate elogiile. Semifinală în 2006, ca ”secund” al lui Klinsmann, deși mulți vorbeau încă de atunci în Germania că el e cel care de fapt conduce, finală în 2008, semifinală în 2010, semifinală în 2012 și acum finală cîștigată. E un traseu nu lipsit de greutăți, dar pe parcursul căruia Low n-a renunțat, în esență, la ideile sale.
Imediat după meci, am observat, am și postat de fapt pe facebook, o coincidență. World Cup 2010. Pep Guardiola era antrenor la FC Barcelona. FC Barcelona era campioana Spaniei, cu un an in urma castigase Champions League, în acel sezon fusese eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si avea 7 jucatori in finala Mondialului. Iar unul dintre ei, Iniesta, dădea golul decisiv in prelungiri. World Cup 2014. Pep Guardiola e antrenor la Bayern Munchen. Bayern e campioana Germaniei, cu un an in urma a cîștigat Champions League, în acest sezon a fost eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si a avut 7 jucatori in finala. Iar unul dintrei ei, Gotze, a dat golul decisiv in prelungiri. Eu cred că nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu atît mai puțin în fotbal. Faptul că Low s-a putut baza pe 7 jucători de la aceeași echipă, unde ideea de fotbal era aceași, a fost un mare atu pentru el. La fel cum s-a întîmplat cu Del Bosque în 2010. Mergînd mai departe, faptul că Barcelona în 2010 și Bayern în 2014 au avut competitor direct un Real Madrid, cu Pellegrini, și un Dortmund, cu Klopp, îmbrățisînd aceeași filozofie a fost un ajutor în plus. Privind la ultimele trei campioane mondiale, Italia, Spania și acum Germania, observăm că toate s-au bazat la momentul încoronării în principal pe campionatul intern. E și ăsta un punct de plecare într-o eventuală analiză.
Două cuvinte despre doi proaspeți campioni mondiali. Mario Gotze e eroul Germaniei de azi, după ani sinusoidal. Din 23 aprilie 2013, atunci cînd și-a anunțat plecarea la Bayern, cariera lui Gotze n-a fost deloc liniștită. Nu și-a găsit un loc fix la Bayern, nici la echipa națională (altă coincidență, nu-i așa?!), ba chiar s-a transformat în motivul pentru care Kroos va pleca de la Bayern la Real. Are însă în față un viitor la fel de mare pe cît de mare îi e talentul.
Al doilea personaj e Schweinsteiger. După semifinala Argentina-Olanda îmi manifestam admirația pentru Mascherano, pe care-l caracterizam drept ”enorm”. Cuvîntul se mută spre Schweinsteiger, a cărui contribuție la cîștigarea finalei a fst uriașă. Felul în care a urcat spre tribuna oficială, cu fața plină de răni, probabil cu picioarele pline de vînătăi și sleit de puteri (aproape că nu putea să urce treptele) caracterizează perfect fotbalistul de care e nevoie într-o echipă. Poate că nu va cîștiga niciodată Balonul de Aur, însă, la fel ca și-n cazul lui Mascherano, fără el nu se poate într-o echipă cîștigătoare.
Revenind la Germania, sper că felul estetic în care a cîștigat acest Mondial să excludă din limbajul unora termenul de ”panzere” atunci cînd vine vorba de echipa națională. Germania de azi, fotbalistic vorbind, e orice altceva.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!