E seara în care România poate face pasul cel mare spre Euro 2016. Dar și o seară cu multe alte partide interesante. Cum ar fi cea din grupa noastră, dintre Irlanda de Nord și Ungaria, ori cea dintre Scoția și Germania. Foarte interesantă e și vizita pe care Portugalia lui Cristiano Ronaldo o face în Albania, echipă de care a fost învinsă în primul meci. Citeste mai mult …
Se spune că e bine să te temi de greci chiar și atunci cînd îți fac daruri. Nu știu eu astăzi ce daruri ne-au pregătit nouă grecii, dar presimt că multă lume le așteaptă. Și asta nu e bine. Grecii vin la București ca ocupantă a ultimului loc, fără absolut nici o șansă de calificare, fără nici un fel de stres referitor la partida de pe Arena Națională. Dar știm cu toții că nu-s o echipă de ultimul loc, așa cum știm cu toții că locul pe care echipa României îl ocupă în acel straniu clasament FIFA e departe de realitate. Știm cu toții că Grecia era cea mai bună echipă a grupei la momentul tragerii la sorți, știm cu toții că ne poate bate aici la București, chit că n-a mai făcut-o de ani buni. Tocmai pentru că știm asta, aș vrea să nu ne așteptăm la daruri de la greci. Dacă o fi să le primim, binevenite să fie, dar mai bine să nu credem în Moș Crăciun și să încercăm să îmbrăcăm chiar noi haina lui. Citeste mai mult …
Urmează încă o seară dedicată meciurilor din preliminariile europene. O seară dominată, din punctul nostru de vedere, de meciul României de la Budapesta, care sperăm să fie încă un pas în drumul spre Euro. Nu este totuși singurul meci important al zilei. La Frankfurt se joacă Germania-Polonia, cu campioana mondială căutînd revanșa după eșecul de la Varșovia, iar în grupa nostră Grecia încearcă să mai spele din rușinea primelor partide împotriva Finlandei. Citeste mai mult …
A fost meciul unei națiuni. Chiar am crezut că putem să ne depăsim condiția, că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică. Sau că putem fi altceva decît frustrați.
Chiar am crezut că ”tricolorii” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.
Din păcate, am crezut degeaba. N-am putut să ne depășim condiția, n-am putut să trecem dincolo de bariera pusă de valoarea unora, grecii mai exact, și stilul nostru de ”ciupeală”, cu care am crezut că putem sări acea barieră. N-am putut, așa că stăm acasă, iar ăn locul nostru vor merge ei, grecii, care au știut exact cum să joace un astfel de meci. Și au avut și cu ce, au avut și cu cine. De fapt, asta e şi discuţia. E ca în film, pînă la urmă. Dacă îţi propui să ajungi Alain Delon, trebuie să faci ceva în sensul ăsta. Altfel rămîi la stadiul de Alain “Deloc”. Un “deloc” nici măcar onorabil.
Cineva, prin tribuna în care am stat eu, a spus la un moment dat că singurul mod prin care puteam să-i facem pe greci să se le fie frică de noi în această dublă mansă era să-i amenințăm că nu mai mergem la ei la vară, la mare. Că-i boicotăm și că, în locul lor, îi alegem pe turci. Atunci poate că ar fi pus un pic în balanță dacă merită să meargă la un campionat mondial tocmai în Brazilia, cu mari sacrificii financiare, sau să-și crească puțin PIB-ul pe spinarea românilor care-și cheltuie economiile într-o săptămînă prin insulele lor (nu că ar avea de ales, căci o săptămînă la mare în Grecia poate fi mai avantajoasă decît un week-end la Mamaia, dar asta e cu totul altă poveste).
Nu cred că grecii au tremurat vreun pic în meciurile cu noi. Un gol din fază fixă și un autogol, cu asta am vrut noi să ne calificăm la un Mondial. Puțin, foarte puțin, vorba filmului.
Ideea e că s-a terminat. Speranța moare ultima, dar cînd e să moară, tot moare. A noastră a murit la golul lui Mitroglou, pe care lumea îl botezase pe stadion ”Milogu”. Milog, milog, dar ne-a dat de ne-a julit, asta ca să mențin limbajul tribunei. Mi-am amintit brusc cum rîdeam în 2001 de Rudonja, care nu dăduse nici un gol în echipa națională a Sloveniei. ”Turbo Rudonja” îl persiflam noi pe Ghencea, pînă ne-a dat și el o bucată, că trebuia undeva să dea primul gol din carieră, nu? Ne-a găsit pe noi mai miloși. Așa și cu Mitroglou. Noi am rîs de el, el a rîs de noi, rîsul lui e însă cel mai sănătos, al nostru sună a pagubă.
Mai multe nu vreau să spun. Părerea mea despre Pițurcă o știți. Chit că am crezut că putem să calificăm. Simt oricum că deja s-a dat drumul la cîini. E o expresie ce se vîntură printre ziariștii care se cred de succes. Să plece Pițurcă și să vină altul. Cine, nu mai contează, important e să plece Pițurcă. Așa cum a fost important s- plece și data trecută, iar apoi l-am pus la loc. Că așa sîntem noi, miloși, vă amintiți.
Normal ar fi să plece. Moral. Sincer nu-l văd însă în stare de acte morale. Așa că dacă va fi să plece, va pleca bine garnisit în buzunare. Sau, mă rog, conturi, că nu se mai poartă banii la sacoșă. În fond, el are dreptate, obiectivul lui e Euro 2016. Sau 2020, cine mai știe. Poți să-i reproșezi ceva din acest punct de vedere? E în grafic, șansele de calificare la Euro 2016 sînt intacte. Ajungem la fondul problemei. Cine ar trebui de fapt să plece? Răspunsul îl știm, dar ce folos. Cei care au guvernat haosul din fotbalul românesc, care n-au fost în stare să profite de emulația colosală creată după 1994, după 1998, chiar și după 2000. Sau dacă au făcut-o, au făcut-o în interes propriu. Poate că ar fi cazul să se retragă. În poziții onorifice, ca să fie toată lumea mulțumită.
Altfel, să fim noi sănătoși. O să vină Sărbătorile, apoi Paștele, apoi vara.Vom vedea Mondialul la televizor, ne vom alege o echipă cu care să ținem și ne vom certa pe facebook la nesfîrșit pe tema asta. Apoi va trece și vara și va începe o nouă campanie. Eventual cu un alt selecționer, eventual cu un alt șef la FRF. Foarte bine. Și ce dacă?, vă întreb eu. Într-o ţară aflată în continuă campanie electorala, noua campanie a echipei naţionale pare să nu mai intereseze pe nimeni.
Am crescut cu echipa asta naţională. Era reperul nostru, mîndria noastră. Ne interesa tot ce se întîmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, parcă ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am plîns şi noi atunci cînd plîngeau ei. Ultima dată am plîns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea noastră, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborîm. Şi să redevenim ceea ce am fost întotdeauna, fotbalistic vorbind, o naţiune de plan secund, care obţine doar accidental performanţe.
Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi. Cînd se va retrage căpitanul de azi, o țară întreagă se va chinui să-și amintească despre cine este vorba.
Bun, deci ne-am liniștit! E Grecia. Știm cu cine vom juca la baraj, știm că meciul decisiv e acasă, avem aproape o lună de zile timp să ne cunoaștem mai bine adversarul, dar și să înțelegem, dacă n-am reușit chestia asta pînă acum, că plecăm cu șansa a doua în această dublă mansă. Inclusiv în acest duel cu Grecia. Chiar dacă unii cred altceva.
Ne-am dorit acest baraj încă din momentul cînd am aflat componența grupei preliminare. Am obținut barajul, am tot discutat despre reacțiile pe care unii le-au avut după ce ne-am cîștigat dreptul de a juca acest meci decisiv. Toate aceste discuții nu mai contează acum, important e ce va fi.
Ne-am dorit Grecia, parcă mai mult decît Ucraina. Și am obținut Grecia. Acum ne dorim calificarea, să vedem dacă o vom și obține.
Apropo de discuții. Am tot auzit în aceste zile tot felul de scenarii. Conform cărora Franța nu are cum să lipsească de la un Mondial, Cristiano Ronaldo de asemenea, Ibrahimovici și el ar fi bine să fie prezent, de unde toată lumea vedea o tragere mai mult sau mai puțin dirijată. Mărturisesc că m-am numărat printre ei. Mă așteptam ca Portugalia să pice cu Islanda, Franța cu Ucraina, iar restul chiar nu mai conta.
Franța a picat cu Ucraina, dar Portugalia a dat peste Suedia, deci unul dintre Cristiano și Zlatan va sta acasă. Mare noroc a avut Croația, cu Islanda. Cît despre noi, să zicem că am avut și noi norocul nostru, norocul proverbial al selecționerului.
BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
E o vorbă foarte veche: ”Să te temi de greci chiar și atunci cînd îți fac daruri”. Daruri ne-a făcut Alexander Frei, fostul jucător de la Basel, care a tras Grecia pentru noi ca adversar. Să nu ne bazăm însă pe ele. Nouă entuziasmul nu ne folosește, mult mai bine ne mobilizăm cînd avem un adversar complicat. Să nu uităm valul de entuziasm de după tragerea la sorți a grupelor Ligii Campionilor, cînd am aflat cu cine are Steaua de jucat. Ce s-a ales de entuziasmul acela, vedem astăzi, ce se va alege de promisiunea calificării în primăvară, vedem după meciul cu Basel.
Înapoi la Grecia. E o echipă grea, i-aș zice chiar urîtă. Aici ne asemănăm, căci nici noi nu debordăm de frumusețe și entuziasm estetic. Nu cred că fotbalul românesc e peste cel din Grecia, nu-s convins că dueluri ale cluburilor noastre cu cluburile lor s-ar termina cu victorii pentru noi. Fotbalul grec are și mulți străini, la fel cum echipa națională are mulți componenți ce joacă în afară.În plus, „naţionala” Greciei, pregătită acum de un portughez, Fernando Santos, cel care, dincolo că l-a antrenat pe Marius Niculae la Sporting Lisabona, a reuşit performanţa să antreneze şi pe Porto şi pe Benfica, în Portugalia, ceea ce spune multe despre el, Grecia aşadar stă pe bazele puse de Otto Rehhagel. Iar acolo unde pun nemţii bayele, se vede mulţi ani după aceea.
Grecia e o echipă care dă greu goluri. A dat doar 12 într-o grupă relativ simplă, în care Bosnia, de exemplu, a dat 30. Dar e și o echipă care primește greu goluri. A luat 4, dintre care 3 de la Bosnia. E o echipă cu o medie de vîrstă mare, dar asta nu mi se pare deloc un punct negativ. Dimpotrivă, aceste partide decisive se cîștigă mai mult cu experiență decît cu entuziasm. Sînt cîțiva jucători, gen Papastatopoulos, de la Dortmund, care a trecut și pe la Milan, gen Samaras, gen Karagounis și Katsouranis, campioni europeni și titulari în 2004, care știu să abordeze partide complicate. Căci așa a fi această dublă mansă, una extrem de complicată.
Nu-s foarte convins că faptul că vom juca returul la București e un element sută la sută pozitiv. Publicul nostru are tendința de fi mai exigent decît trebuie, de a se lua prea mult după ce se scrie în ziare, de a crede că selecționerul e prost și că toți cei 55.000 de spectatori ar fi mult mai buni pe acest post. Mi-e teamă de o reacție precum cea din finalul meciului cu Estonia, mi-e teamă că o pasă înapoi va fi taxată mai mult decît ar fi cazul. Cîteodată, presiunea propriului public e mai greu de gestionat decît cea a publicului advers, căci ostilitatea te motivează, neîncrederea te distruge. Sper să nu fie așa. Nu cred că există vreun jucător din cei convocați care să nu realizeze ce important e acest baraj pentru el și pentru România, ce importantă ar fi prezența la Mondialul brazilian pentru România. Un Mondial brazilian ce se anunță de pe acum cel mai tare turneu final, prin numele pe care le propune la start din istorie.
Nu vreau să mă refer acum la selecție. Mai e timp pînă la meci. Deocamdată, trebuie să recunoaștem că Grecia e adversarul care ne va da, cum se spune, ora exactă. Portugalia sau Croația erau adversari cu care nu avea șanse. Cu Grecia avem, dar așa cred și ei. să vedem acum cine crede mai mult în șansa lui.
Înainte, ne doream calificările. Acum, ne dorim un baraj. Înainte, și n-a trecut foarte mult timp de atunci, România n-avea emoții în a obține calificările la turneele finale și mergea la aceste reuniuni de clasă cu gîndul de a face o performanță, de a lăsa o bună impresie. Erau vremuri în care propuneam la export nume precum Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Gică Popescu, Dan Petrescu, Sabău, Gică Craioveanu, Viorel Moldovan, Dorinel Munteanu, Adi Ilie, chiar Mutu, Chivu, Pancu, Cernat sau Marius Niculae, un pic mai tîrziu. Identificați vă rog numele echipelor la care juca fiecare dintre ei, rolul lor în aceste echipe, și veți avea panorama completă a acelor vremuri! Identificați apoi numele pe care le propunem azi la export, echipele la care joacă fiecare dintre ei și rolul lor în aceste echipe. Și veți avea panorama completă a vremurilor de azi. Dintr-o eroare, iniția am scris ”panarama”, apoi am șters și am corectat, dar cred că poate fi lăsată și această varianta, ”panarama completă a vremurilor de azi”. Cînd ne dorim DOAR să ajungem la un turneu final, fără să mai conteze ce facem acolo.
N-o să mă refer foarte mult la meciurile de azi. Spre deosebire de alți specialiști, care tind pe zi ce trece să devină ”hateri” de meserie, eu cred că putem bate la scor Estonia. Cine compara meciul cu Andorra și rezultatul de acolo cu meciul contra Estoniei, pe principiul ”abia am dat 4 Andorrrei, ce speranțe să avem cu Estonia”, greșește, fie. Andorra nu e același lucru cu Estonia, pentru că, așa cum e ea, Estonia își propune să joace fotbal, să paseze, să facă pressing, să încerce un contraatac, în vreme ce Andorra rar ieșea din propriul careu. Nu mai insist pe tema asta, cine înțelege, nine, cine nu înțelege, iar bine.
Din păcate ne bazăm mai mult pe Olanda decît pe noi înșine. Iar asta e prost. Olanda e calificată, joacă în Turcia contra unui public ostil și a unor adversari mobilizați la maxim, plini de adrenalină. Plus că Sneijder și Kuyt se află într-o postură tare ingrată. Eu însă refuz să cred, așa cum crede Ilie Dumitrescu de exemplu, că Olanda o vă lăsa mai moale și Turcia va bate. Olanda nu luptă pentru nimic, dar prestigiul său fotbalistic e uriaș, al lui Van Gaal la fel, și nu cred că vor dori olandezii să intre într-un vîrtej mediatic în care să fie acuzați de non-combat. Plus că trebuie să-și asigure statutul de cap de serie la tragerea la sorți, care le asigură ușoare avantaje inclusiv logistice, dincolo de ideea de a scăpa în grupă de adversari precum Spania, Brazilia, Argentina, Italia, Germania. Nici ideea că Van Gaal va schimba ceva din echipa de start nu mă sperie foarte tare, căci e un prilej excelent pentru fotbaliștii olandezi ce vor intra pe eren să-i arate lui Van Gaa că merită să fie incluși în lotul pentru Mondial. Mă sperie mai tare capacitatea Turciei de a învinge cu propriile forțe, capacitatea lui Fatih Terim de a-și mibiliza echipa, valoarea în sine a turcilor, care nu reprezintă totuși o echipă de lepădat. Faceți vă rog același exerciuțiu pe care vi l-am propus mai sus! Căutați lotul Turciei (vă ajut eu, îl găsiți AICI) și vedeți de unde provin acei jucători, ce rol au la echipele lor de club și încercați să înțelegeți că Turcia poate bate Olanda la Istanbul chiar fără ca Olanda s-o lase mai moale. Eu am comentat meciul tur dintre ele și mi-amintesc că Turcia a jucat foarte bine, doar că a avut mult ghinion.
BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Ideea e că tare bine ne-ar prinde o calificare la baraj. Dacă ne uităm pe lista posibililor adversari, chiar cred că avem șanse. Franța nu e cap de serie, ceea ce ne scapă de un rival în fața căruia avem un complex. Portugalia e cel mai tare nume, dar mai degrabă prin prisma lui Cristiano Ronaldo decît a unui fotbal consistent la nivel de echipă națională. Și a unei percepții de marketing, pe care ”am admirat-o”, ghilimelele se impun, la precedentele partide de baraj ale Portugaliei (unii ar extinde și la Franța percepția) conform căreia un turneu final fără Cristiano Ronaldo, mai ales unul disputat într-o țară ce vorbește limba acestuia, e o posibilă problemă la nivel de impact mediatic. Grecia e bună, dar n-o văd mare favorită cu noi, Croația e favorită cu noi, dar putem emite speranțe, în vreme ce eu unul mi-aș dori Suedia, poate se întoarce roata acelui ghinion teribil din 1994.
Am ajuns, iată, să ne dorim un meci de baraj. Paradoxal, chiar dacă știm că plecăm cu șansa a doua și e foarte posibil să-l pierdem în cele din urmă. Am vrea să retrăim măcar acele momente de colosală tristeţe, de după Suedia, Slovenia ori Copenhaga. Am vrea să plîngem, dar să avem după ce plînge. Am vrea să fim furioşi, dar nu pe neputinţa noastră, aşa cum e acum. Am vrea să putem să dăm vina pe ghinion, pe arbitru, pe teren, pe vreme, am vrea să credem că ele sînt responsabile de eşecul nostru. Am vrea să trimitem din nou zeci de mii de mailuri unui arbitru, aşa cum am făcut cu Urs Meier, am vrea să plîngem alături de Contra, ca după Slovenia, să ne rugăm alături de Iordănescu, ca la Copenhaga, să fim alături de Hagi la primul său eşec ca antrenor. Apropo, noi ziariştii am vrea să fim certaţi de Hagi, aşa cum s-a întîmplat în 1998, în loc să fim certaţi de Raț. Am vrea să ajungem măcar să ratăm calificările în ultima rundă, în ultimele secunde. Dar măcar să contăm. Asta am vrea, să contăm.
Relaţia noastră cu “naţionala” a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit în anii 90, am petrecut momente fericite împreună, am plîns cînd ne-am despărţit, după Slovenia sau Copenhaga. Acum ne e indiferentă. Ea ar vrea să revină în viaţa noastră, noi am fi dispuşi s-o reprimim, dar ni se amestecă în cap amintirile, cele frumoase cu cele urîte, care sînt şi proaspete, fiind ultimele. Dacă nu va reuşi să ne convingă, vom intra în ultima fază a relaţiei. Cea fatală. Atunci cînd nu vom mai dori să auzim de ea.
În concluzie, am vrea inclusiv să suferim. Am vrea ca echipa asta națională să nu ne ucidă şi dreptul la suferinţă. De aia barajul ăsta ar fi important. Ar fi un baraj în calea uitării.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!