În fotbalul zilelor noastre, nivelul a ajuns în Champions League atît de ridicat încît orice absență, cît de mică și neimportantă ar părea ea la prima vedere, contează suficient de mult. Iar dacă vorbim despre o sumă de absențe și despre o fază superioară a competiției, cum ar fi în cazul de față ”sferturile”, unde nu ajunge chiar oricine, lucrurile pot lua întorsături neașteptate, chiar dramatice pe alocuri. PSG și Bayern au experimentat asta miercuri seară, iar Laurent Blanc și Pep Guardiola s-au lovit violent de această problemă.
Situațiile sînt oarecum asemănătoare. Bayern fără Robben, Ribery, Alaba, Schweinsteiger și Benatia (pe Javi Martinez nici nu mai are rost să-l punem la socoteală), cu Lahm și Thiago obligați să joace după luni (foarte multe luni în cazul lui Alcantara) de absență, fiind evidentă lipsa lor de pregătire. PSG fără Ibrahimovic, Verratti, Thiago Motta și cu David Luiz obligat să joace, deși era limpede că nu era în cea mai bună dispoziție, de accidentarea ulterioară a lui Thiago Silva. Atît Bayern cît și PSG au acum situații extrem de grele, o calificare aproape imposibilă în cazul francezilor, posibilă în cazul nemților, dar numai plecînd de la numele și anvergura echipei, nicidecum de la argumente de ordin fotbalistic, căci aici Bayern nu prea are ce pune pe masă după meciul de pe ”Dragao”.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
În cazul PSG-ului, lucrurile erau oarecum așteptate. Erau prea importante absențele și prea valoros adversarul. Autogolul lui Mathieu face ca înaintea cuvîntului imposibil atunci cînd vorbim de calificare să alăturăm și cuvîntul ”aproape”. La 0-3 nu știu ce speranțe existau. Nu știu nici așa, la 1-3, doar ideea că ai nevoie să dai 3 goluri și nu 4 pentru calificare face ca verdictul să fie un pic mai dulce.
Barcelona continuă să surprindă. Continuă să nu dea senzația de control asupra partidelor, pe care o lăsa în trecut, continuă să pară fragilă în anumite momente în apărare, cînd adversarul, indiferent cine e el, ajunge să combine în zona linie de 16 metri, dar continuă să scoată maximum de la această tripletă fenomenală din atac. În continuare nu-l simt pe Luis Enrique stăpînind toate butoanele (se spune că nu vorbește cu Messi și Neymar, ceea ce e o mare problemă pentru un antrenor, și că secundul Unzue e cel care ține locul omului de legătură), dar atunci cînd nu e săgetat de idei bizare, vezi schimbarea lui Neymar, lasă lucrurile să meargă și face schimbări cît de cît logice (inclusiv cea cu Mascherano în linia de mijloc, alături de Busquets, care tinde să devină tradițională atunci cînd vrea să țină de scor) rezultatele vin. Barcelona și situația de acolo merită o analiză separată, care sigur va fi făcută aici, dar după terminarea parcursului catalanilor în cele 3 competiții în care sînt implicați. De unde la începutul lui ianuarie, meciul de campionat cu Atletico părea ca va trage cortina dezastrului peste sezon, ei bine tocmai de la acea victorie asupra campionilor Spaniei situația a început să devină din ce în ce mai bună, ajungînd la punctul de azi, cînd Barcelona a devenit favorită la cîștigarea Champions League.
După meciul de la Paris curg ironiile și criticile la adresa lui David Luiz. Sigur, felul în care a fost el depășit de Luis Suarez la cele două goluri ale uruguayanului e caraghios, dar vorbim despre unul dintre cei mai buni atacanți din lume, dacă nu cumva cel mai bun număr 9 al momentului, nu despre vreun debutant oarecare. Despre David Luiz am vorbit de nenumărate ori la emisiuni și am scris pe acest blog. Am scris chiar pe acest blog despre ”capriciul” celor de la PSG de a da 50 de milioane pe un fundaș central bun, dar în nici un caz fenomenal și sub nici o formă de valoarea sumei achitate. Tot pe acest blog am explicat și de ce cred eu că David Luiz nu era potrivit pentru Barcelona, atunci cînd se punea problema transferului său. Să ne înțelegem, e un fundaș bun, un fotbalist polivalent, cu carențe pe zona tactică, motiv pentru care Rafa Benitez, un tactician prin excelență, l-a mutat la mijloc. Cu scăpări de concentrare, motiv pentru care Mourinho l-a preferat pe Matic în locul său, cu greșeli flagrante de plasament. Dar în nici un caz nu-i putem ridica lui David Luiz un monument al ironiilor după meciul de miercuri.
Pentru oricine se pricepe cît de cît la fotbal a fost limpede că David Luiz nu era pregătit să joace. Prezența sa pe banca de rezerve a fost mai degrabă o chestiune de imagine, pentru public. Dar atunci cînd s-a văzut în situația de a-l înlocui pe Thiago Silva, despre care nu mai spune nimeni acum că a costat și el o groază de bani, cîștigă un salariu uriaș, dar se accidentează cînd ți-e lumea mai dragă, Blanc l-a ales pe David Luiz mai mult pentru personalitatea sa decît pentru forma în care se afla. PSG-ul avea nevoie în acel moment de un lider în teren, în condițiile în care Zlatan nu era, Motta nu era, Verratti nu era, iar Silva trebuia să iasă. David Luiz și-a asumat acest rol, căci el este un lider prin excelență, fără să fie cel mai bun fundaș central din lume. S-a fript cu Suarez și încă în două rînduri, dar sincer aș vrea să fi aflat părerea celor care azi fac glume pe seama brazilianului ce gîndeau după reprezentația dată de el pe ”Stamford Bridge”, în returul cu Chelsea.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să ne îndreptăm atenția și spre supriza serii, victoria lui Porto împotriva lui Bayern. Bayern a făcut de departe unul dintre cele mai proaste jocuri din epoca Guardiola. Culmea e că dacă n-ai văzut meciul poți avea senzația că Porto a făcut un meci colosal, că băieții lui Lopetegui și-au depășit limitele ori ceva de genul ăsta. Realitatea e că Porto n-a făcut decît un meci obișnuit pentru această echipă, iar asta ar trebui să-l îngrijoreze mai tare pe Pep decît rezultatul final, care, după cum a jucat Bayern, chiar nu e rău. Lopetegui a înțeles că Bayern are probleme, că fluiditatea jocului său are de suferit, așa că a dispus echipa ceva mai sus, pentru un pressing avansat, la nivelul fundașilor centrali bavarezi. Și de aici a început sfîrșitul pentru Bayern, incapabilă să iasă cursiv din apărare, dar și să pună presiune pe benzi, acolo unde Ribery și mai ales Robben sînt greu de înlocuit. Dincolo de asta, absențele l-au obligat pe Guardiola să înceapă cu Thiago, un risc imens la un asemenea nivel, după aproape un an de inactivitate. Faptul că Thiago a dat gol nu poate șterge statistica oribilă din dreptul său. 18 pierderi de balon e o cifră uriașă pentru un fotbalist chemat să dicteze jocul echipei. A vrut multe, și-a asumat responsabilități, ca și David Luiz, dar corpul nu l-a ajutat.
Iar ceea ce a făcut Dante ține de o comedie proastă. Franz Beckenbauer a scos o poantă bună după meci. ”Dante părea a fi încălțat în clăpari la felul în care alerga”, a spus Beckenbauer. Și chiar așa e. N-am înțeles, la momentul aflării echipelor de start, de ce Pep n-a apelat la Badstuber, un fundaș central capabil să manevreze mingea, dar și mult mai mobil în cîmp. Pesemne că a gîndit să nu joace cu 3 fotbaliști în primul ”11” care au adunat pînă de curînd luni bune de inactivitate, căci și Badstuber e în aceeași situație cu Thiago și Lahm.
Problema lui Guardiola nu s-a înregistrat doar la acest meci. Ea vine de la începutul acestui an. În 2015, Bayern a fost umbra superputerii din toamnă, iar semnalele date de eșecul cu Wolfsburg, egalul cu Șahtior, cel cu Schalke, inclusiv victoria chinuită de la Dortmund, meci în care Borussia a dominat de parcă avea în față pe Paderborn și nu pe Bayern, toate acestea au fost semnale că lucrurile nu-s în regulă. Cu atîtea absențe, plus lipsa de formă a unor fotbaliști esențiali gen Xabi Alonso ori Thomas Muller, Guardiola nu și-a putut pune prea mult în aplicare ideile lucrate în vacanța de iarnă. O eliminare în fața lui Porto ar fi un eșec grav, chit că echipa va lua al doilea titlu consecutiv în Budesliga, eventual al doilea event consecutiv. Pentru returul de la Munchen nu-s prea multe motive de optimism în legătură cu starea de sănătate a celor absenți. Bayern e un uriaș rănit în acest moment, dar nu de adversar ci mai degrabă de propriile erori, de propria neputință. Un gigant rănit în orgoliu poate fi însă extrem de periculos, mai ales pe propriul teren. 90 de minute în Germania sînt foarte lungi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Manchester City era chemată, în returul cu Barcelona de pe ”Camp Nou”, să apere onoarea Angliei în Champions League, să țină cît de sus poate steagul Premier League în competițiile europene. De apărat a apărat, dar nu Manchester City, ci Joe Hart. Și nu onoarea Angliei în competiție, ci a lui Manchester City în acest meci. Fără Joe Hart, scorul putea lua proporții chiar scandaloase, iar eliminarea campioanei Angliei din Liga rezervată celor puternici putea deveni de-a dreptul penibilă. Hart, care nu e totuși un portar oarecare, a făcut, probabil, cel mai bun meci al carierei, ceea ce, să recunoaștem, e bizar, într-o partidă pierdută și într-o dublă manșă în care echipa sa e eliminată. Ca portar la City, o forță în Premier League, Hart nu beneficiază prea des de șansa de a avea 10 intervenții salvatoare în 90 de minute.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre lipsa echipelor din Premier League în ”sferturile” Champions League, cu altă ocazie. Mai ales că nu e prima dată în ultimii ani. N-ai cum totuși să scrii un text despre acest Barcelona-Manchester City fără să începi și să termini cu Messi. Am comentat sute de meciuri ale lui Messi, inclusiv cele în care marca goluri decisive, dar puține au fost cele în care argentinianul să fie atît de complet. Există o categorie de oameni care-l idolatrizează pe Messi. Există și o categorie de oameni care nu-l suportă pe Messi. E dreptul lor, chiar dacă cea din urmă categorie n-are foarte clare motivele. (Cam așa se întîmplă și cu Cristiano Ronaldo, asta pentru că tot vine Clasico). Dar nu cred că există cineva care să aibă ce să comenteze după reprezentația argentinianului cu City. De la cei din urmă, cel mai des auzeam teoria cum că Messi n-ar fi cine știe ce fără Xavi și Iniesta. Un non-sens, o prostie în cele din urmă, pe care nici n-are rost s-o comentez. Alții, dar din aceași categorie, spuneau cu aer savant că Messi n-ar face niciodată față într-un campionat ca al Angliei. Ceea ce, reamintindu-mi ce le-a făcut celor de la City miercuri seară, dar și altor echipe din Anglia pe care le-a întîlnit, mă face să rîd. Și să-mi reamintesc ceea ce a spus Xavi, care consider că se pricepe la sportul asta mai bine ca mulți, anume că-n Premier League, Messi ar fi mult mai bun decît e acum. Se referea și la fundașii din Premier League, care pot fi una dintre explicațiile problemelor pe care echipele de acolo le au în Europa.
Paranteză. Luați fundașii centrali din Premier League și încercați să-i comparați cu cei din Primera, Serie A, Ligue 1, chiar și Bundesliga și veți descoperi că am dreptate. Pînă și Vincent Kompany, care mi se părea cel mai bun fundaș central din Premier League, a fost aproape vulgar în dubla cu Barcelona. Despre faptul că la City e titular Demichelis, ba i s-a și prelungit contractul, zău că nu mai are rost să comentez. Bine măcar că nu mai e Lescott. Cînd United și Chelsea au jucat finala engleză de Champions League, triunghiurile defensive erau Vidic-Rio-Scholes vs Terry-Carvalho-Makelele. Uitați-vă la cei e azi, luați pe bani înfiorător de mulți, și găsiți o cauză a declinului. Paranteză închisă.
Înapoi la Messi. Într-un meci în care n-a dat gol, Messi a fost colosal. Barbar, ca să citez titlul din ”El Mundo Deportivo”. La ei are un pic alte conotații decît la noi. Nu știu dacă e cel mai bun Messi pe care l-am văzut vreodată, dar cu siguranță e cel mai matur. La începuturile lui, Messi era un talent imens, făcea totul din instinct, dar era cam haotic, plus că se și accidenta des. Era mic, aproape un copil devenit brusc superstar, avea o viață cam dezordonată. Cînd a venit antrenor, Guardiola a intuit ce poate să scoată din acest talent, dar a și înțeles că trebuie să-l protejeze. Cheia plecării lui Ronaldinho de la Barcelona aici trebuie căutată. Messi era un pic complexat de Ronaldinho, ceea ce zău dacă nu era firesc. Dar începuse să-l urmeze și în viața personală, de zi cu zi, în excesele sale, aspectul care i-a dăunat enorm lui Ronaldinho. Mă gîndesc și acum și mi se face pielea de găină ce-ar fi fost dacă Ronaldinho ar fi fost genul de brazilian serios, bisericos, și ar fi putut juca mai mult alături de cea mai bună versiune a lui Messi! Pep l-a protejat pe Messi forțînd plecarea lui Ronaldinho, la fel cum mai tîrziu a făcut cu Ibrahimovici.
Cu Guardiola, Messi a adăugat la talent și instinct o capacitate tehnică ce amintea de Maradona și o forță fizică de invidiat. Cea din urmă bazată pe regimul alimentar pe care Pep îl convinsese că trebuie să-l țină, unul lipsit de excese culinare. Într-un fel, Messi e copilul, fotbalistic vorbind, al lui Guardiola, e produsul său cel mai de preț, mai de preț decît toate trofeele cîștigate, depășindu-i, cred, așteptările puse în el în acea vară a lui 2008, cînd l-a lăsat să plece la Olimpiadă, pentru că l-a văzut că-și dorește asta, și l-a cîștigat de partea sa. Definitiv și, zic eu, irevocabil. Cred că nici unul nici celălalt nu-și doresc un duel Barcelona-Bayern prea curînd.
Pentru Messi, plecarea lui Pep a fost un șoc. Unda seismică s-a resimțit ceva mai tîrziu, un sezon, cel al lui Tito Vilanova, l-a dus din inerție, poate și pentru relația specială pe care o avea cu Tito. Atunci s-a accidentat și nimic n-a mai fost la fel. În această perioadă însă, măcinată de probleme fizice, psihice și de obsesia Cupei Mondiale, Messi a învățat ceva. Arta de a-și doza efortul și de a-și servi coechipierii. De a citi jocul în profunzime, nu doar atunci cînd îi vine mingea. Tot în această perioadă, în viața lui a apărut un copil, iar maturizarea a fost deplină.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Acum, cu forțele fizice aproape de maxim, Messi e în versiune completă. Îl vedem recuperînd mingi la marginea careului propriu, de neimaginat în trecut. Iar pasele au devenit strălucitoare, cîteodată mai strălucitoare ca golurile. Mereu a fost și un pasator, dar nu întotdeauna interpreta corect această parte a partiturii, nu întotdeauna pasa cînd trebuie și cui trebuie. Acum știe. Acum, Messi știe și poate, știe că poate, poate pentru că știe. Iar dacă e cineva care să înțeleagă asta, cu siguranță acela e Pep Guardiola. Priviți din nou reacțiile lui Pep la reușitele lui Messi de miercuri seară. Așezat pe locul său tradițional, cel de socio, în sectorul 305, ceva mai sus decît loja VIP și ceva mai jos decît masa presei (motiv pentru care a și fost depistat repede de camerele tv), Guardiola n-a părut antrenorul unei rivale precum Bayern, scorțos, serios și notîndu-și tot felul de lucruri. Reacțiile sale la isprăvile lui Messi, nedisimulate, căci nu e un actor totuși, au fost cele ale unui părinte care-și vede copilul, de care i-a fost dor, reușind. Și care, îndrăznesc să spun, tare ar mai vrea să lucreze din nou cu el, mai ales acum, la forma la care a ajuns.
Acest text nu se vrea unul elogios la adresa lui Messi. Ar fi redundant, s-au scris prea multe, căci Messi e un ucigaș al superlativelor, un asasin al adjectivelor. Mai demult, scriam că atunci cînd Messi dă un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Acum, cred că lucrurile s-au schimbat. Cînd Messi dă o pasă colosală, adjectivele se strîng unul lîngă altul și se luptă pentru a fi alese în propoziție și alăturate lui Messi.
Acest text se vrea pur și simplu a fi o constatare. Niciodată nu ești atît de bun încît să nu poți deveni și mai bun.
P.S
Urmează El Clasico, duminică seară. N-am mai simțit de mult o asemenea stare de tensiune în jurul acestui meci. Toată lumea îl așteaptă, toată lumea vrea să-l vadă. Audiențele se anunță uriașe, iar prețurile la bilete au ajuns, aveți AICI un exemplu, la cote amețitoare. Un loc în sectorul în care a stat Guardiola se vinde acum cu 1200 de euro, dar există și bilete cu 3000, chiar și 4000 de euro, care nu oferă altceva decît locul în stadion și posibilitatea de a vedea show-ul din teren. Toată lumea așteaptă reacția lui Cristiano Ronaldo. Pe a lui Messi, după cele două Baloane de Aur ale portughezului, o vedem. E rîndul lui Cristiano acum.
P.S 2
La final, pentru cei care poate n-au văzut sau pentru cei care vor să revadă, adaug un film cu momentele lui Messi din meciul cu Manchester City. Reacția comentatorilor englezi e cît se poate de firească în contextul dat:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Exact un an a trecut de la ultima vizită a Barcelonei pe ”Etihad”, dar nimic nu s-a schimbat în comportamentul lui Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian continuă să aibă un ciudat complex de inferioritate în fața catalanilor. Pare un student cuprins de emoții în fața unui profesor care-l terorizează psihic. Studentul e bine pregătit, învață, e pasionat, rezultatele la alte examene sînt chiar bune, dar cînd are examen cu acel profesor anxietatea îl doboară, îi paralizează simțurile, îi șterge din memorie tot ce pregătise. Manuel Pellegrini nu e un antrenor slab. N-are cum să fie. A demonstrat-o la Villarreal, la Malaga, inclusiv la Real Madrid, deși acel sezon a fost traumatizant pentru el, căci a fost supus unui tir mediatic barbar, plecat chiar din biroul lui Florentino Perez, care nu l-a vrut, l-a numit pentru că l-au refuzat alții, a regretat din primul moment decizia, iar cînd a fost sigur că l-a convins pe Mourinho (doar nu e cineva care să creadă că Mourinho a acceptat oferta Madridului imediat după ce cîștigase Liga cu Inter) i-a făcut, cu mijloacele specifice de care dispune, viața un calvar. Inclusiv la City, Pellegrini și-a arătat valoarea. Titlul în primul an, cu cadou de la Gerrard sau de la Mourinho, contează mai puțin, nu e chiar atît de simplu de obținut.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Și totuși, atunci cînd întîlnește Barcelona, Pellegrini parcă uită tot ce știe. Și, mai ales, atunci cînd întîlnește Barcelona lui Messi. Am citit undeva, în timpul meciului de pe ”Etihad”, o părere interesantă apropo de Pellegrini, dar și de Wenger. Anume că cei doi, foarte buni antrenori de altfel, nu au nici o șansă, indiferent la ce echipă ar antrena, atunci cînd îl au în față pe Messi. Mulți poate că nu vor fi de acord cu asta, destui cu siguranță că da, există însă certitudinea rezultatelor anterioare și mai ales a felului în care au reacționat Pellegrini și Wenger în duelurile ce au urmat unor eșecuri. Mai degrabă cum n-au reacționat.
Subiectul e Pellegrini, Wenger cu altă ocazie. Anul trecut, pierzînd pe ”Etihad”, Pellegrini s-a repezit să dea vina pe arbitru. Mulți au crezut că a fost o strategie, dar că omul și-a învățat lecția. Se pare că nu. E absolut bizar felul în care a gîndit el acest meci tur cu Barcelona. Spre deosebire de anul trecut, Barcelona de azi are o partitură mai ușor de descifrat. Anul trecut încă exista inerția Guardiola + Tito Vilanova (în fond, același concept), iar Tata Martino n-a schimbat prea mult. Asta i s-a și reproșat, de altfel. Paradoxal, după demonstrația de la Manchester de anul trecut, Tata Martino aproape că-și cîștigase prelungirea contractului. Spre deosebire de predecesorii săi, Luis Enrique nu mai e atît de dependent de mijlocași. Guardiola era obsedat de asta, e și acum la Bayern, renunța la atacanți în favoarea mijlocașilor, pentru a asigura fluiditatea necesară jocului de pase, dar cîteodată și la fundași, vezi cazul Mascherano, în favoarea mijlocașilor. Luis Enrique nu pare dispus să varieze registrul, lucrurile la el par clare, cei trei din față sînt de neatins ca și concept, eventual se mai schimbă numele. Asta pare simplu de contracarat, e însă nevoie de idei clare. Dar și-așa, doar pare simplu, căci intervine efectul Messi.
Revenind, City putea să încerce să joace ca Malaga. Sau ca Real Sociedad. Baricade, autobază, cum vreți să-i spuneți, plus așteptarea unui moment prielnic. Putea, teoretic, practic n-aveam cum. City nu e Malaga, e totuși campioana Angliei, iar criticile la care a fost supus Brendan Rodgers după lipsa de curaj pe care Liverpool a arătat-o cu Real Madrid au fost vehemente. Și atunci, ce-i de făcut? Logic ar fi să încerci să joci contra Barcelonei dacă nu ca Real Madrid, căci nu prea ai jucători să faci asta, dacă nu ca Atletico Madrid, căci nu prea ai disciplină ca să faci asta, măcar ca Villarreal, în meciul de campionat. Asta în condițiile în care City nu are o idee de joc clară, bine structurată, bine definită, cu care să-și subordoneze adversarul sau măcar să încerce. Villarreal a pus probleme reale Barcelonei în acel meci de campionat, a pierdut cu 3-2 dar putea foarte bine să și cîștige. E doar o idee.
Mă așteptam ca Pellegrini să populeze mai mult centrul terenului. În loc de asta, l-a trimis doar pe Fernando, căruia i l-a alăturat pe Milner, nu pe Fernandinho. Mă așteptam, am și scris asta pe facebook înainte de meci, să joace Navas, pe partea lui Jordi Alba. L-ar fi ținut ocupat pe Jordi Alba, în condițiile în care Neymar se apară destul de puțin și dezorganizat. În orice caz, cu Navas acolo, Jordi Alba n-ar fi fost atît de liniștit. Mă așteptam ca Pellegrini să încerce să mute jocul undeva în spatele lui Dani Alves, punctul cel mai vulnerabil al apărării Barcelonei. David Silva a stat mai mult în centru, deși eu cred că spre stînga putea face ravagii, eventual în asociere cu Kun Aguero, asta dacă tot ai ținut cu tot dinadinsul să începi cu Dzeko. Cred, și cu asta închei, că un triunghi la mijloc Milner-Fernando-Fernandinho i-ar fi creat mari probleme lui Busquets și mai cred că mult mai util pentru Pellegrini era modulul pe care-l utiliza la Malaga, un 4-4-1-1, cu Silva în rolul lui Isco, orientat spre stînga, și cu Aguero pe fundașii centrali ai Barcelonei, avînd sprijinul lui Navas în dreapta.
Pellegrini a gîndit altceva. Un soi de pressing avansat, dar sub nici o formă agresiv și nici foarte disciplinat. Rezultatul a fost că a lungit echipa și a permis Barcelonei să paseze cu maximă lejeritate. Nepresat de nimeni, căci atunci cînd a fost presat a greșit de cîteva ori și încă în zone delicate, Busquets a dat o sumedenie de pase între linii și a căutat el însuși să ofere unghiuri de pasare colegilor săi. Acest 1-2 rezultat final al primei manșe e un premiu aproape nesperat pentru Pellegrini și ai săi, care-i ține în viață și le oferă ceva oportunități pentru retur.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Barcelona n-a fost perfectă. Paradoxal, a cîștigat un meci în care Messi n-a dat gol, n-a dat nici pasă de gol și a ratat și un penalty. Însă Messi între minutele 15 și 45 a fost uriaș. Îmi aduc aminte de o părere a lui Xavi, care s-a amuzat de cei care cred că Messi în Premier League ar fi doar o umbră. ”Messi în Anglia ar fi chiar mai bun decît în Spania”, e părerea lui Xavi, iar realitatea meciurilor jucate de Messi cu echipe britanice a demonstrat-o. Eu aș fi curios să aflu părerea lui Xavi în raport cu Serie A, de exemplu. Messi l-a terorizat în mod barbar pe Clichy, totuși un fundaș cu experiență, care a avut o singură dată curajul să-l atace mai viguros și să nu-l lase să preia. La faza golului marcat de Aguero. În rest, Messi, departe de careul lui Hart, a jucat un meci extrem de sobru, de serios, inclusiv cu destule mingi recuperate.
Nu mi-a plăcut Luis Enrique la schimbarea lui Rakitic cu Mathieu. Schimbare de antrenor temător, într-un moment în care City se arăta periculoasă. O făcea însă dintr-un soi de disperare amestecată cu resemnarea, probabil că la pauză, știind că nu mai au ce pierde, jucătorii au ieșit hotărîți să riște totul, un soi de ”ori la bal, ori la spital”. Luis Enrique s-a speriat, aș paria că Guardiola n-ar fi reacționat așa. Mathieu în apărare și Mascherano la mijloc a însemnat o renunțare la principiile din prima repriză. Noroc cu Clichy, care s-a autoeliminat stupid, căci altfel, din acel exces de adrenalină dat de golul lui Kun, City chiar putea egala o Barcelona care nu mai putea construi la fel de coerent. Cred că era momentul lui Xavi la mijloc, era momentul unui ”profesor” care să ordoneze lucrurile. Xavi la mijloc, Pedro în locul unui Neymar din nou discret, plus Messi mutat din bandă în zonă centrală, pe vechea lui poziție, de 9 fals, era o schimbare de atitudine care poate ar fi dictat sentința încă din tur.
Așa, acest 1-2, nu e un scor imposibil de întors. Prin stilul său de joc, prin stilul antrenorului, prin slăbiciunile evidente pe care le are, Barcelona e echipa care poate pierde o calificare, pe teren propriu, pe mîna ei. În minutul 45, City era eliminată. În minutul 90, cînd Messi se pregătea să bată penlty-ul, de asemenea. Acum, nu mai e, iar o deschidere de scor pe ”Camp Nou” i-ar aduce opțiuni nesperate. Dar de aceea e frumos fotbalul, căci granița între situații e foarte subțire.
P.S.
Două vorbe despre Suarez. Ar fi nedrept să nu amintim de jocul său. În prima repriză a fost colosal. În a doua n-a prea existat, dar și pentru că Barcelona, obligată oarecum de reacția celor de la City, dar și ușor autosuficientă, n-a mai forțat. Pe comentariu am spus că cei de la Barcelona ar trebui să îmbutelieze niște aer de Liverpool și să-i mai dea din cînd în cînd lui Suarez să-l respire. Ca orice marcator, și Suarez are nevoie de goluri, pentru ca starea sa de spirit să fie bună. Ceea ce face Suarez în teren are multă legătură cu jocul lui Messi, îl ajută enorm, dar un golgeter trăiește cu numele scris pe tabela de marcaj, nu din spațiile pe care le crează. Dacă Messi era inspirat și la fel de prietenos și-l lăsa pe Suarez să bată penalty-ul, acum incertitudinea față de meciul retur ar fi fost la cote minime.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De cînd s-au infiltrat în fotbalul mare, Jose Mourinho și Pep Guardiola sînt permanent candidați la cîștigarea Champions League. Mourinho din 2003, de cînd a luat cu Porto fosta Cupă UEFA, Guardiola din 2008, de cînd s-a așezat pe banca Barcelonei. În fiecare sezon ce a urmat, indiferent de banca pe care s-au așezat, cei doi au fost printre favoriți. În general au ajuns aproape de obiectiv, la granița semifinalelor, ceea ce nu-i puțin lucru într-o competiție în care, de cînd a apărut în locul vechiului concept Cupa Campionilor Europeni, nimeni nu a reușit să cîștige trofeul doi ani la rînd. Și anul acesta e la fel. Mourinho și Guardiola sînt, la această oră, prin Chelsea și Bayerni, pe lista favoriților.
La momentul cînd scriu aceste rînduri e greu de spus dacă lucrul ăsta se va și întîmpla. Sînt mulți factori care pot interveni pe parcurs, detalii de moment, inclusiv un posibil meci direct. La momentul ăsta e greu de spus și dacă Bayern ori Chelsea se vor califica mai departe din această fază a ”optimilor”, căci meciurile retur cu Șahtior și PSG nu-s chiar așa de simple. Însă Guardiola și Mourinho rămîn doi actori importanți ai acestui film de mare succes numit Champions League. Ne-am delectat cu duelul lor din Primera Division, am savurat Supercupa Europei de la Praga, eu unul mi-as dori să mai văd o confruntare între ei, eventual în dublă manșă dacă nu în finală.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru Guardiola și Bayern lucrurile par mai simple în perspectiva returului cu Șahtior. Par, dar nu sînt. 0-0 în deplasare e cel mai prost rezultat bun pe care o echipă îl poate obține. Reversul medaliei pentru echipa lui Mircea Lucescu e că un 0-0 pe teren propriu e cel mai bun rezultat prost pe care o echipă îl poate obține. În comparație, 1-1 scos de Chelsea la Paris e mai bun, căci îți oferă ca variantă cîștigătoare și un 0-0 pe teren propriu. Însă PSG nu-i o echipă oarecare, ea poate oricînd, prin calitatea jucătorilor de care dispune, să întoarcă destinul în favoarea sa.
Marți seară, la revenirea în actualitate a Ligii Campionilor, i-am revăzut pe Mourinho și Guardiola implicați din nou în strategia meciurilor eliminatorii. Cine credea că Bayern va avea un meci simplu în Ucraina trebuia să se gîndească mai bine. Dincolo de faptul că Șahtior nu-i deloc o echipă slabă, iar Mircea Lucescu e departe de a fi un novice al unor astfel de confruntări, Bayern nu-i în cel mai bun moment al său. Privind jocul nemților de la Lvov și comparîndu-l cu cel de la Roma, din faza grupelor, chiar și cu cel de la Manchester, chit că acolo au pierdut în cele din urmă, găsim destul de mari diferențe. Iar acel 8-0 din Bundesliga cu Hamburg a fost doar un burete care a mai șters din urmele lăsate de eșecul categoric suferit la Wolfsburg.
Pauza existentă iarna în Bundesliga parcă i-a scos din formă pe jucătorii lui Guardiola. O recunoștea chiar el, după Wolfsburg, cînd echipa sa a arătat vulgar în apărare, mediocru la mijloc și prost în atac. Ca orice om pasionat pînă la extrem de ceea ce face (vă recomand cartea ”Herr Pep”, e lesne de cumparat pe internet și e scoasă în mai multe limbi, din păcate nu și în română), Pep are explicațiile sale. Și argumentele sale. Și metodele sale de depășire a situației. Una dintre metode este abordarea unui meci tur precum cel cu Șahtior fără asumarea de riscuri inutile. Dacă stăm să privim la seria meciurilor eliminatorii disputate de Guardiola în Champions League, în doar două situații echipa sa a cîștigat în deplasare în prima manșă. O dată cu Leverkusen, dar rivalul era slab, a doua oară cu Real Madrid, într-o confruntare cu Mourinho, de genul celei de care aminteam mai sus, dar cînd victoria a venit doar după ce echipa sa a avut superioritate numerică. În rest, rezultate strînse și calificări decise pe teren propriu. În bine sau în rău, după caz.
Nu demult aminteam pe acest blog de posibilitatea ca Jose Mourinho să se uite la meciurile Barcelonei și să se inspire din ceea ce vede. Era vorba de transferul lui Cuadrado și implicațile sale tactice. Spuneam atunci că întotdeauna ai ce învăța de la alții, chiar dacă acei ”alții” nu-s neapărat mai buni ca tine. Dar poate au o idee care ție nu ți-a venit, dar pe care o poți aplica. Cred că Mircea Lucescu e și el într-o situație asemănătoare. Dar nu cu Barcelona, nici cu Guardiola, pe care a declarat în multe rînduri că-l admiră. Paradoxal, cu Atletico Madrid și Diego Simeone. Am zis paradoxal pentru că Lucescu a făcut de-a lungul timpului din Șahtior o echipă estetică, de construcție, care joacă fotbal. Marți, cu Bayern, am văzut o echipă disciplinată, extrem de bine așezată în apărare, oferind puține oportunități adversarului. Și foarte agresivă. Pe stilul lui Simeone, care-și dorește intensitate maximă la fiecare duel. Am văzut un Șahtior surprinzător de contondentă, cu fotbaliștii săi brazilieni surprinzător de implicați în dueluri fizice și mereu provocatori. Cu asta a reușit să destabilizeze jocul nemților, care suferă în continuare la mijloc în absența lui Lahm și care continuă să-l aștepte pe Thiago, ca principal generator de pase decisive, ca element de legătură între zona de mijloc și benzile stăpînite de Ribery și Robben. Schweinsteiger, cel de la care Pep ar vrea acest rol, n-a reușit cu Șahtior ceea ce izbutise cu Hamburg.
Cred totuși că Mircea Lucescu putea încerca mai mult după eliminarea lui Xabi Alonso. S-a temut însă de forța unui Bayern care, aminteam mai sus, a dominat pe Manchester City în inferioritate numerică. S-a temut și n-a încercat. Și-a ținut brazilienii cu centurile de siguranță puse și nu i-a lăsat să încerce. N-a riscat și n-a pierdut. Dar nici n-a cîștigat, ceea ce s-ar putea să-l coste în returul de la Munchen.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Jose Mourinho a plecat de la Paris cu un rezultat mai bun decît în sezonul trecut, dar jucînd mai slab decît atunci. Și la el a funcționat strategia meciurilor tur, ca și la Pep. Vă amintiți de prima manșă a semifinalei Cupei Ligii, cu Liverpool, pe ”Anfield”. Aceeași abordare. Cu Fabregas mai în față și doi ”închizători”. Acum a fost Ramires, atunci Obi Mikel. Cu consecințele de rigoare în circulația balonului, cu ostracizarea lui Hazard, care nemaiavîndu-l pe Fabregas ca pasator a atins de puține ori mingi periculoase. Fabregas lîngă Matic oferă o altă ieșire din faza de apărare, căci catalanul gîndește repede și găsește soluții în stare de presiune. Fabregas pe aceeași linie cu Hazard, în fața mijlocașilor la închidere, oferă o mai mare siguranță defensivă, dar restricționează viteza de reacție. Mourinho, știm bine, e un antrenor reactiv, poate cel mai reactiv, dar în același timp e și un antrenor al rezultatului imediat.
Strategia lui Blanc a fost destul de ciudată în prima repriză. Ca și Mircea Lucescu, s-a temut cam tare de Mourinho. A cedat deliberat posesia celor de la Chelsea, într-un soi de invitație: ”ia tu mingea și să vedem ce faci cu ea!”. La pauză s-a corectat, iar în repriza a doua am văzut un PSG mai aproape de ceea ce se așteaptă de la o echipă cu asemenea valori. Filozofia mea mai veche funcționează și aici. Luați bucată cu bucată, jucătorii PSG-ului sînt, în general, peste ai lui Chelsea, comparîndu-i post pe post. Poate cu exccepțiile Hazard și Fabregas. Plus portarul, pe care nu l-am inclus intenționat, căci la acest capitol e greu de comparat. În momentul ăsta, după părerea mea, Courtois e cel mai în formă portar din lume, chiar peste Neuer, dacă-i excludem neamțului capacitatea colosală de a juca mingea cu piciorul.
PSG a suferit mult la mijloc, căci decizia lui Blanc de a-l pune acolo pe David Luiz mi s-a părut eronată. Să începi mereu acțiunile de la David Luiz nu e cea mai bună soluție. Iar trimiterea sa acolo i-a deranjat și pe ceilalți doi, Verratti și Matuidi. Cei doi, cu Thiago Motta se înțeleg mult mai bine, pentru că schimbă rolurile foarte des, în funcție de situație. Cu David Luiz n-a mers asta, de unde și puțina implicare a lui Verratti. Statistica sa pare impresionantă, 92 la sută acuratețe a paselor sună bine, însă mai mult de jumătate din ele au fost către fundași sau către David Luiz. În schimb Matuidi mi se pare, italienește vorbind, un ”fuori clase”. O linie Matuidi-Pogba mi se pare o excelentă bază de plecare în căutarea performanței și inclin să cred că asta au sesizat și cei de la PSG.
PSG a avut ghinion cu Courtois. Putea cîștiga meciul și ar fi meritat, după cum s-a jucat în repriza a doua. Returul de pe ”Stamford Bridge” devine complicat la 1-1, așa cum a fost și pentru Liverpool, de care am amintit mai sus. Asta dacă nu cumva Ibrahimovic se descotorosește de ciudata letargie ce-l cuprinde în Champions League. Eu unul nu-mi amintesc un meci memorabil făcut de Zlatan în această competiție. Poate de aceea nici n-a cîștigat-o vreodată. Dar poate că va reuși una chiar la retur. Care se joacă, indiferent statutul de favorită pe care-l are Chelsea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-o să mă refer prea mult în cele ce urmează la prima manșă dintre Barcelona și Villarreal din Cupa Spaniei. A fost un meci pe care Barcelona l-a terminat bine, deși îl putea termina rău, și pe care Villarreal l-a terminat rău, deși îl putea termina și bine, dar și mai rău. Villarreal a jucat altă partidă miercuri seară pe ”Camp Nou” față de cea pe care o jucase, cu cîteva zile în urmă, în campionat. Marcelino, care e un antrenor dotat, cu o bună lectură a partidelor, dar și dornic să joace fotbal, a înțeles că a încerca în ziua de azi un meci al tranzițiilor cu Barcelona, un meci pe contre, ca să folosesc expresia care e utilizată la noi, devine o loterie din care e mult mai probabil să pierzi. Barcelona de azi, aproape uluitoare transformarea acestei echipe într-o lună și ceva, are o tranziție pozitivă, pe recuperare, care-i permite să-și creeze ocazii de gol la aproape fiecare minge recuperată și la aproape fiecare contraatac pus în scenă. Ține de calitatea celor din fața, de poziția nouă a lui Messi, de felul în care Luis Suarez se înțelege din ce în ce mai bine cu starul argentinian (nu-i simplu să intuiești ce va face Messi și să te poziționezi în consecință, în condițiile în care Messi e imprevizibil), de modul în care Neymar alege să continue anumite faze. Toate aceste detalii vor trebui analizate separat, dar prefer un meci de mai mare amploare ca s-o fac. Villarreal a încercat miercuri să aducă Barcelona în fața meciului care-i convine cel mai puțin, cel al atacurilor poziționale. În mare a reușit, a avut însă și destul ghinion, dar și ghinionul s-a mai înmuiat un pic la penaltyul lui Neymar, căci la 4-1 returul n-ar fi oferit prea multe motive de optimism. Nici la 3-1 nu oferă foarte multe, există însă opțiuni.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
O să mă refer în cele ce urmează la unul dintre cei mai importanți fotbaliști ai Barcelonei de azi. Poate cunoașteți teoria mea, cum că în sportul ăsta există fotbaliști și jucători de fotbal. Ei bine, cred că Javier Mascherano, căci el este subiectul, face parte din categoria fotbaliștilor. Mi se pare destul de clar. ”El Jefecito” este genul de fotbalist pe care orice antrenor l-ar vrea în lotul său, pentru tot ceea ce asigură el. În joc, în vestiar, în viața de zi cu zi.
Cu Villarreal, Mascherano a jucat mijlocaș închizător, în locul lui Sergio Busquets. Poziția sa naturală, chit că la Barcelona a jucat mai mult fundaș central, de cînd Pep Guardiola, omul găselnițelor geniale în fotbalul ultimei decade, l-a distribuit în această zonă. Cu Luis Enrique, Mascherano a mai evoluat în linia de mijloc, chit că majoritatea prezențelor sale a fost în apărare. De fiecare dată cînd a jucat însă la mijloc, ”El Jefecito” a făcut-o perfect. M-am numărat printre cei care au crezut că Macherano nu poate da randament, la Barcelona, pe această poziție. Încep totuși să-mi reconsider ideile. Nu știu dacă și Luis Enrique o face. Probabil că o dilemă tot are vazînd evoluțiile lui Mascherano și siguranța pe care o transmite echipei. Sergio Busquets sau Mascherano? Aceasta e întrebarea.
Poate că ideal ar fi cu amîndoi, unul lîngă altul. Așa a cîștigat Spania titlul mondial și european. Vicente Del Bosque avea un om cu care începea echipele de start, Sergio Busquets. Guardiola la fel. Mai bătrîn decît Pep, mai puțin dornic să riște, Del Bosque l-a așezat pe Xabi Alonso lîngă Sergio Busquets. Pep i-a pus pe Xavi și Iniesta, asta după ce acceptase să renunțe la un colos precum Toure Yaya pentru a-i face loc lui Sergio. Sergio Busquets se mula perfect pe acel joc al Barcelonei, gîndit de Guardiola. Era și este mijlocașul defensiv cel mai ofensiv din fotbalul acestei perioade, mijlocașul defensiv care asigura o fluidizare a jocului care permitea ca mingea să circule rapid și să ajungă repede la cei din față. Mascherano nu are această capacitate. Dar nici Sergio Busquets nu are capacitatea lui Mascherano de a intui ce vor face adversarii, de a fi mereu acolo unde se duce pasa pentru a o intercepta. Mascherano nu va putea fi prezent prea curînd la o acțiune de atac la care să dea o pasă decisivă, pentru Pedro, așa cum a făcut Busquets la Bilbao. Dar nici Busquets nu pare capabil să reusească tackling-urile argentinianului (au fost cel puțin două cu Villarreal impecabile) și nici să aibă efectul corector pe care-l are ”El Jefecito”.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Chiar că e o problemă! Mascherano în apărare face aproape întotdeauna un joc corect. Totuși el nu e fundaș, e destul de scund, iar adversarii știu asta și se orientează spre el. Mascherano la mijloc face aproape întotdeauna un joc foarte sigur. Pentru el și pentru echipă. Dar încetinește construcția. Sergio Busquets la mijloc oferă întodeauna soluții, rezolvări, fluidizează, dă cursivitate. Dar are momentele sale de slăbiciune. Barcelona depinde însă foarte mult de acest joc ofensiv. Chit că, spuneam în debutul textului, tranziția sa e din ce în ce mai feroce.
Cred că Luis Enrique, a cărui evoluție de la acel conflict cu Messi merită un articol separat, și-ar dori să poată acționa ca la handbal. Să joace cu Busquets pe atac și cu Mascherano pe apărare. Deocamdată nu poate face asta și trebuie să aleagă. Probabil va merge pe varianta Mascherano în apărare, mă refer aici la meciurile importante, și cu Busquets la mijloc. Eventual cu posibilitatea unei schimbări pe parcursul partidelor, dacă situația o va cere. Asta și pentru că nu are un alt fundaș central de nivelul lui Pique. Sînt convins însă se va gîndi mult pînă să decidă și va avea și o ușoară strîngere de inimă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
P.S.
Remarcabilă e și forma în care se află Dani Alves. Cred că dacă Barcelona se menține pe linia fermă de a nu-i prelungi contractul face o mare greșeală. Dincolo de faptul că nu poate transfera în vară, nici dacă ar putea nu aș fi foarte sigur că ar găsi în momentul ăsta un fundaș lateral dreapta capabil să ofere tot ceea ce oferă Alves. Cuadrado era o soluție, dar s-a dus la Chelsea, Danilo, de la Porto, ar fi alta, dar tot e departe de Alves, Adriano e varianta din lot, dar e extrem de fragil și se accidentează des. Mai rămîne Pedro, pe care sincer îl văd capabil să joace acolo.
P.S. 2
Foarte slab meciul lui Neymar cu Villarreal. Și nu pentru că a ratat penaltyul. N-a fost în meci nici o secundă. Diferența dintre el și Messi aici stă deocamdată. Messi a avut în campionatul trecut multe meciuri în care era de nerecunoscut, în care mergea pe teren. Chiar și așa, la puținele acțiuni la care intervenea, reușea să facă diferența. Neymar mai are de lucru pînă să ajungă acolo.
Avem un Messi, cum procedăm? Parafrazînd o rubrică dintr-o revistă de la noi, întrebarea și-o pun nu doar adversarii Barcelonei, care au în Messi cel mai important reper atunci cînd își calculează strategia defensivă, ci și cei de la Barcelona. Antrenorii în primul rînd. De la Guardiola încoace, care l-a scos la masă pe Messi în primele sale zile ”in charge”, căutînd în primul rînd să-i înțeleagă felul de a fi, toți cei care s-au așezat pe banca Barcelonei după plecarea lui Pep au avut această problemă. Poate mai puțin Tito Vilanova, numai că, din nefericire, tocmai cel care se presupune că trebuia să aibă cea mai bună relație posibilă cu starul argentinian n-a apucat s-o pună în aplicare, din cauza unui destin nemilos și nedrept.
”Messi Club Barcelona” e o găselniță jurnalistică mai veche. Dacă ar exista, vezi titlul acestui articol, un manual de ultilizare a relaților cu Lionel Messi ar fi bine. Numai că nu există. E limpede că pe Messi nu ai cum să-l privești ca pe un fotbalist oarecare. Cei care pretind, fără să fi călcat vreodată într-un vestiar sau fără să fi avut vreodată tangențe cu lumea fotbalului mai departe de ecranul televizorului, cei care pretind deci că Messi trebuie tratat ca toți ceilalți jucători din lot sînt într-o mare eroare. Nicăieri nu se întîmplă asta, iar capacitatea antrenorului de a gestiona o astfel de relație cu cel mai important și, în consecință, cel mai capricios fotbalist pe care-l are la dispoziție îi aduce sau nu beneficii. După acea cină, Guardiola a știut cum să-l ia pe Messi astfel încît să-i impună și ce să mănînce la micul dejun. A înțeles că-și dorește neapărat să meargă la Olimpiada de la Beijing și l-a lăsat să plece, deși erau primele sale săptămîni ca antrenor și avea mare nevoie de cel mai important om al său. Messi s-a dus la Beijing, a cîștigat aurul, s-a întors fericit, extrem de motivat și oarecum obligat față de Pep, iar în anii ce au urmat relația lor a funcționat perfect, în avantajul ambilor și al echipei.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Luis Enrique a venit la Barcelona după o experiență oarecum nefericită cu Francesco Totti, la Roma. Care nu l-a ajutat în cele din urmă, dimpotrivă. Caracter puternic, ușor încăpățînat și cu certe deficiențe de comunicare cu jucătorii (a spus-o Bojan, unul dintre cei cu care a lucrat la Roma) Luis Enrique a vrut să se impună chiar în fața starului echipei. Și-a arătat mușchii, după care s-a îmbrăcat și a plecat. De tot. Lumea a crezut că învățat cîte ceva din acel eșec, dar semnele de întrebare au apărut după dezvăluirile din presa catalană referitoare la conflictul pe care l-ar fi avut cu Messi. Chiar dublu conflict, căci se pare că au fost două înfruntări între Luis Enrique și Messi. Chit că ambii au dezmințit, iar Messi a dat chiar și un interviu pe această temă, mi se pare limpede că a fost ceva acolo. Cînd un ziar de casă al Barcelonei cum e ”Sport” face astfel de dezvăluiri ”top secret” e greu de crezut că totul e inventat. Poate un pic înflorit, sigur cu ceva interese, căci vor fi alegeri la vară, dar inventat nu.
Vă amintiți povestea de acum vreo doi ani, cînd Marca scria despre conflictul apărut între Jose Mourinho pe de-o parte și Iker Casillas și Sergio Ramos pe de altă parte. Am scris la vremea respectivă despre acel conflict și despre un soi de ultimatum dat de cei doi fotbaliști, ceva de genul ”ori el, ori noi”. Deși mulți n-au crezut atunci și au comentat apoi pe principiul ”dacă eu nu cred sigur nu s-a întîmplat”, lucrurile s-au confirmat ulterior, iar plecarea lui Mourinho a arătat că Marca nu inventase. Poate doar înflorise, dar nu inventase. Despre relația dintre ziarele de sport din Spania și cluburile mari se poate scrie și vorbi mult. Presa știe multe, căci în fiecare vestiar există personaje mai prietene cu ziariștii și dornice să ofere informații. La vremea lui, Guardiola îl bănuia pe Fabregas că ar fi ”furnizor” și ceruse chiar să fie transferat, iar refuzul conducerii s-a constituit într-unul dintre motivele divorțului dintre Pep și Barcelona. Asta și ca o posibilă explicație a plecării lui Fabregas din vara trecută. Dar nu ăsta e subiectul.
Revenind la Luis Enrique și Messi, n-avem cum să știm sigur ce s-a întîmplat între ei. Ci doar să bănuim că după acel meci cu Real Sociedad de pe ”Anoeta” a mai existat o a treia discuție, iar lucrurile s-au calmat. Poate că Luis Enrique și-a dat seama că Messi e mult mai important pentru echipă chiar decît el și a acționat în consecință. De atunci, Messi e omul numărul unu al Barcelonei la fiecare meci, poziția lui în teren s-a schimbat oarecum, iar atitudinea de asemenea. La acest din urmă aspect poate că a contribuit si cîștigarea Balonului de Aur de către Cristiano Ronaldo, care trebuie să-l fi mobilizat la maxim pe argentinian. Competiția dintre ei continuă, iar dacă Ronaldo a înțeles acum doi ani că trebuie să-și schimbe atitudinea din afara terenului, poate că și Messi a priceput că ar fi bine să și-o schimbe puțin pe cea din teren, din timpul jocurilor. Cînd lui Messi îi iese jocul, Barcelonei îi merge bine. Cînd Messi e fericit, Barcelona e mulțumită.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
O să mă refer puțin, pe final, la jocul dintre Barcelona și Atletico, din Cupa Spaniei. Învins în meciul de campionat de Luis Enrique, un eșec tactic pe care de foarte puține ori l-a trăit în ultimii ani, Diego Simeone a reaționat în consecință și a umblat la manualul de utilizare anti-Messi. Atletico și-a făcut jocul obișnuit pentru o dublă manșă, ducînd meciul spre un 0-0 cu rezolvare pe ”Calderon”. Barcelona a avut doar 5 minute electrizante, primele, apoi s-a lovit de acel zid ”made in Simeone”. Asocierea cu Marele Zid din China e și mai la modă acum, de cînd un miliardar chinez a preluat 20 de procente din acțiunile campioanei Spaniei. Simeone i-a orientat spre stînga pe Koke și Arda Turan, nu din intîmplare, căci acolo pierduse meciul de campionat, cu experimentul, falimentar atunci, Jesus Gamez plus Tiago. De fiecare dată cînd Messi primea mingea se trezea cu trei oameni în fața lui și primea doar ajutorul lui Dani Alves, care a jucat cu totul altceva decît de obicei, mult spre centru, pe poziția normală a lui Xavi. Dani Alves e un subiect care ar merita comentat în săptămînile următoare, căci mi se pare că Barcelona ar trebui să încerce să-l păstreze.
Dar la fotbal se întîmplă să apară și neprevăzutul. Nu totul e în manuale. O confuzie în propriul careu, o fază judecată și jucată superficial de Juanfran, un penalty ratat în primă fază și un gol care face ca returul să se schimbe complet. De la excelentul 0-0, care o împingea tot pe Barcelona să atace în retur, Atletico s-a trezit în situația de a fi nevoită să dea două goluri pentru a se califica. Situație ușor inedită în mandatul lui Simeone, căci Atletico rezolva în general calificările în deplasare. Cu atît mai interesant devine returul de pe ”Calderon”.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!