Sînt mai bine de 10 ani deja de cînd Jose Mourinho a intrat, fără să bată prea mult la ușă, mai degrabă spărgînd-o, în lumea bună a fotbalului european. În această decadă, dincolo de rezultatele în sine, de polemici, de stil ori de calitatea sa umană, un element a făcut mereu legătura între mandatele tehnicianului portughez: fiecare al doilea sezon la echipa pe care o pregătește. Nu intru în detalii statistice, dar e destul de simplu de verificat. Al doilea sezon al lui Mourinho a fost mereu cel mai bun, indiferent de numele clubului ce-l angajase, deloc pe un salariu mic, plus cheltuielile aferente, colaterale, pe care le implică o colaborare cu portughezul și, foarte important, impresarul care-l reprezintă, Jorge Mendes. Legătura dintre cei doi ar merita și ea un studiu de caz, felul în care ei s-au ajutat unul pe altul și au crescut enorm prin această colaborare.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Al doilea mandat al lui Jose Mourinho la Chelsea a intrat de săptămîni bune în sezonul cu numărul doi. Iar Chelsea domină de manieră categorică Premier League. Distanțîndu-se în fruntea clasamentului și aducîndu-l pe Arsene Wenger, un ”inamic” cunoscut al lui Mourinho să spună că acest campionat nu poate fi cîștigat de altcineva decît de Chelsea. Evident, să vorbești de o viitoare campioană în luna noiembrie pare un pic demagogic. Avem totuși în minte cele întîmplate nu demult, cînd City și United au avut fiecare cîte 8 puncte avans una față de cealaltă și toată lumea știe cum s-a terminat acea ediție. Problema este însă că atunci existau City și United, acum Chelsea nu pare a avea adversar capabil să se țină după ea. Southampton e acum a doua clasată, dar echipa lui Koeman, cu toată impresia foarte bună pe care a lăsat-o pînă acum nu cred că e pregătită pentru o asemenea luptă. City a intrat într-o dinamică destul de ciudată și deloc productivă, cu antrenorul pus constant sub semnul întrebării și ale cărui relații cu vestiarul și conducerea par a fi din ce în ce mai proaste. Arsenal repetă istoria ultimilor ani, va lupta din răsputeri în primăvară pentru un loc de Champions League. Liverpool a pierdut odată cu Suarez parcă toți dinții pe care-i avea în sezonul trecut. United și-a adus nume, dar nu are încă echipă. Informația că va încerca în iarnă să-l readucă pe Vidic, dacă o fi adevărată, îmi pare o glumă destul de proastă, iar în aceste condiții e greu s-o incluzi pe United în vreun calcul.
Mai rămîne Chelsea. Care nu are nici o înfrîngere în acest sezon. Care are 29 de puncte din 33 posibile. Care are doar două egaluri, ambele la Manchester, cu City și United. Care sîmbătă a cîștigat pe Anfield jucînd destul de prost. Care, generalizînd, în ultima lună a adunat puncte jucînd destul de prost. Acest ultim aspect însă îmi întărește ideea că nu are cu cine se lupta în acest sezon. Titlul se cîștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierde în cele cu echipele mici.
Dincolo de rivalele de care aminteam mai sus, ar fi nedrept să punem avansul pe care Chelsea îl are acum față de City, 8 puncte, față de Arsenal, 12 puncte, față de United, 13 puncte, față de Liverpool și Tottenham, 15 puncte, doar pe seama prestațiilor anoste ale acestor echipe. Chelsea a arătat în toată această perioadă o forță și un echilibru pe care Mourinho și le dorea în sezonul trecut, dar nu prea le găsea. El a tot spus că acest prim sezon al lui e unul de tranziție și că al doilea va fi cel în care se va vedea adevărata față a lui Chelsea. Și a avut dreptate. S-a plîns în tot sezonul de lipsa atacanților, deși avea, în teorie, trei, astfel că l-a transferat pe Diego Costa, căruia i-a adus și un back-up în persoana lui Drogba. L-a adus încă din iarnă pe Matic, pe o sumă mare, ca să-l acomodeze pentru ceea ce va urma. L-a adus pe Filipe Luis, pe care se poate baza în anumite meciuri. Și, cred în primul rînd, l-a adus pe Cesc Fabregas.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Am scris pe acest blog despre greșeala pe care Barcelona a făcut-o lăsîndu-l să plece pe Fabregas. Nu știu dacă existau discuții între el și Mourinho mai demult. Cert e că a surprins pe toată lumea rapiditatea cu care s-a făcut transferul, fără să se vorbească prea multe prin ziare despre el. Astfel că e posibil ca Mourinho să-i fi explicat lui Fabregas ce rol îi pregătește și să fi reușit să-l convingă astfel să lase Barcelona cu tot ceea ce reprezenta ea pentru Fabregas. Mourinho a explicat ulterior foarte clar că Fabregas nu era folosit la Barcelona pe o poziție care să-i convină. Multă lume a crezut atunci că sînt doar niște săgeți aruncate de portughez spre fostul adversar din Primera, dar acum se dovedelte că a avut dreptate.
La Chelsea, Fabregas se apropie de cel care era la Arsenal. Joacă la mijloc, alături de Matic și e un amestec de număr 10 cu număr 8. Asigură permanent prin știința de a se plasa prima linie de pasă, pentru Matic sau pentru cei din apărare, asigură apoi o fluidizare a jocului pe care Mata, de exemplu, n-o putea oferi. Acum ne lămurim de ce Mourinho i-a dat drumul lui Mata așa ușor. Marea calitate a lui Fabregas e că interpretează perfect jocul, știe cînd să-l accelereze sau, dimpotrivă, să-l încetinească. E cel mai bun aliat al lui Hazard pentru că știe că belgianul preferă mingea la picior, e la fel de bun aliat pentru Diego Costa, pentru că știe să-i paseze pe spații, dar și al lui Oscar, căruia îi place să primească între linii. La picior, pe spați, între linii. Astea sînt cerințele fotbalului modern și e greu de găsit un jucător care să poată gîndi repede astfel de pase. Și care, la o adică, să apară și la finalizare. Iar Fabregas este unul dintre ei, iar faptul că Luis Enrique nici măcar n-a încercat să-l convingă să rămînă la Barcelona mi se pare inexplicabil. Morinho s-a mișcat extrem de repede, căci eu cred că și Guardiola l-ar fi vrut.
Sezonul doi al lui Mourinho e în general victorios. La cum se arată lucrurile, va fi și acesta. În campionat deocamdată. Rămîne de văzut ce va face în Champions League. La Porto și Inter i-a ieșit, cu Chelsea, în primul mandat, s-a oprit în fața Barcelonei lui Ronaldinho cînd toată lumea l-a descoperit pe Messi, iar la Real Madrid s-a oprit în semifinala cu Bayern. În Champions League lucrurile merg mai împiedicat decît în campionat, dar asta și pentru că grupa nu oferă motive de maxime concentrare pentru jucători. Pentru Chelsea, bătălia va începe pe acest front în februarie, iar eu unul sînt nerăbdător.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cel mai bun start posibil în UEFA Champions League, cel mai prost start posibil în Bundesliga. Cam acesta e paradoxul în care trebuie să trăiască în aceste zile suporterii Borussiei Dortmund. Dacă prin absurd, prin cine știe ce experiment bizar, unul dintre ei ar fi adormit anul trecut pe vremea asa și s-ar fi trezit acum, ar fi avut un șoc. În Champions League, anul trecut, Borussia era în ”grupa morții” cu Arsenal și Napoli, încă nu-și rezolvase calificarea, pierduse la Napoli și acasă cu Arsenal, dar urma s-o obțină în ultimele două partide. În Bundesliga însă situația era încă stabilă, un singur punct despărțea Borussia de Bayern, cu toate că în următoarele etape, după victoria bavarezilor la Dortmund, situația avea să se deterioreze de manieră ireversibilă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Borussia nu arăta însă anul trecut cele două fețe pe care le arată în acest sezon. Se mai întîmpla să piardă, dar o făcea în stilul său, la fel cum, în general, meciurile cîstigate erau de o manieră proprie. Astăzi, bizarul e la putere la Dortmund și mi se pare destul de clar că e marele mister al acestei toamne. Deja calificată în primăvara Champions League, în mod normal de pe primul loc, Borussia e penultima în Bundesliga și doar generozitatea cu care Werder Bremen încasează goluri face ca echipa lui Jurgen Klopp să nu fie ultima, căci cele două sînt egale la număr de puncte, 7. Distanța pînă la Bayern e abisală, 17 puncte (erau 11 puncte pe vremea asta în sezonul în care Bayern și Borussia jucau finala de pe ”Wembley”), iar cea pînă la locul 4, care duce în play-off-ul Ligii, e de 10 puncte.
Pentru a injecta o și mai mare doză de mister, Borussia a jucat între bine și foarte bine meciurile care au contat în acest sezon. Supercupa cu Bayern, meciul cu Anderlecht, pe care-l privim altfel acum, ”dubla” cu Galata, cu Arsenal, plus ”clasicul” ultimilor ani în Bundesliga, duelul cu Bayern, de sîmbata trecută. Acesta din urmă pierdut, dar la capătul unei partide vibrante, electrizante, una dintre cele mai bune văzute de mine în ultimii ani, peste finala de pe ”Wembley” de care am amintit. Borussia putea chiar cîștiga, deși Bayern a ratat uluitor pe alocuri și a reușit un meci mai bun chiar decît cel de la Roma. Borussia își dedublează personalitatea într-un mod pe care nici Jurgen Klopp nu pare să-l priceapă: ”nu facem chiar atît de multe erori în Bundesliga față de Champions League”. Jucătorii săi par alții în Liga Campionilor față de campionatul intern, lucru văzut și-n victoria cu 4-1 obținută în fața Galatei. Veți spune că Galata nu e un adversar de mare calibru, însă eu nu cred că echipa din Istanbul, cu Prandelli pe bancă și cu numele pe care le propune în teren, e mai slabă decît Mainz, Hannover sau Koln, echipe care au bătut Borussia în campionatul Germaniei.
În alte circumstanțe, la alte echipe, probabil că antrenorul ar fi fost deja demis. Știți povestea, celebrul șoc de care ar avea nevoie echipa. Am citit undeva această variantă, dar mie mi se pare cam fantezistă. Klopp e prea identificat cu acest proiect Borussia ca să fie dat afară, iar el e prea orgolios ca să plece acum. Probabil că o va face la un moment dat, totul are un sfîrșit pe lumea asta, îl va avea cu siguranță și povestea de iubire dintre Klopp și Borussia. La un moment dat, poate că Jurgen va dori să vadă care-i este adevărata valoare și-n altă parte, în alt campionat eventual, unde să scape de povara unei concurențe cu Bayern Munchen căreia Borussia nu-i poate face față. Am scris ”eventual”, căci la cum merg lucrurile în fotbalul german să nu vă mirați dacă atunci cînd Pep va pune punct aventurii bavareze nu va fi Klopp cel care-i va lua locul. În fotbal s-au văzut multe, iar a gîndi cu minte de suporter în locul unui profesionist e o mare eroare.
Care ar fi totuși explicațiile acestui parcurs de coșmar în Bundesliga? Am citit cîteva analize și cea mai plauzibilă mi se pare aceea conform căreia adversarii germani au învățat jocul lui Klopp, au învățat cum să-l contracareze. Borussia nu e echipa care să atace, în stilul Realului de azi, care a devenit un reper al fotbalului ofensiv. Klopp preferă altceva și a construit echipa pe alte principii. Pe care adversarii le-au cam învățat. Pînă și Guardiola, care la Barcelona era cam încăpățînat cînd venea vorba de stilul de joc care, vă amintiți placa?, ”nu se negociază”, și-a modificat ușor strategia în meciul direct pentru a-l surprinde pe Klopp. În paranteză fie spus, mi se pare că Guardiola a învățat ceva din primul său sezon la Bayern și a renunțat la acele principii cu care venise, apropiindu-se ușor de un stil mai german.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Pentru Klopp vin însă și vești mai bune. Ușor-ușor, accidentații săi își revin. Inclusiv Gundogan, un alt mister, care a reapărut după un an și jumătate de pauză. Și-a revenit și Bender, așa că perechea de forță a echipei, Bender-Gundogan, începe să se recompună. Va mai dura însă, cine se așteaptă să-l vadă imediat pe Gundogan din 2013 nu știe ce vorbește. La fel și pe Bender. O absență de lungă durată lasă urme. Și Kagawa începe să dea semnale că și-a reamintit de fotbalul de dinainte de Manchester, mai rămîne de incorporat Immobile, ceea ce iarăși e un lucru de durată. În plus, va fi și pauza de iarnă, numai bună pentru ca Jurgen Klopp să meargă undeva la cald, cu toată echipa de data asta și să încerce să schimbe ceva în joc. Să-l varieze puțin, astfel ca și-n dueluri cu adversari ce invită Borussia să aibă posesie și să atace să nu mai apară probleme.
Obiectivul numărul unu e calificarea în Champions League. Ar fi un dezastru ratarea sa. Bundesliga nu mai poate fi cucerită, e de presupus că anul ăsta Bayern va cîștiga mai clar decît a făcut-o în sezonul trecut, cînd a luat campionatul în martie. Iar al doilea obiectiv e Champions League. O competiție unde Borussia pare că se simte bine și din calculele căreia zău că n-ar trebui exclusă. Din primăvară vor veni dueluri cu adversari de primă mîna, dar asta n-a deranjat defel la Dortmund. Astăzi, o dublă a Borussiei cu Real, Chelsea sau Bayern nu cred că ar avea un favorit cert. Pe cît de rău sta în Bundesliga, pe atît de bine arată Borussia în Ligă. Eu unul o văd capabilă de suprize în acest sezon.
La cît de mult s-a vorbit despre Xabi Alonso în această perioadă scursă de la momentul plecării sale de la Madrid, probabil că foarte multă lume care s-a uitat miercuri la Bayern-Manchester City a privit cu mai multă atenție jocul spaniolului. Și, cred, a descoperit multe dintre motivele pentru care e regretat atît de tare la Real Madrid.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Bayern-City nu s-a ridicat, trebuie spus asta, în multe situații la înălțimea așteptărilor. Totuși era vorba de un duel între campioanele Germaniei și Angliei. Bayern are probleme, iar Guardiola a recunoscut asta, ba chiar a lăsat să se înțeleagă că obiectivul său e să ajungă fără mari dezastre la pauza de iarnă, unde va putea avea tot lotul la dispoziție, pentru a face o pregătire fizică uniformă. În schimb, Manchester City pare a avea o problemă cu competiția în sine, cu competițiile europene mai bine zis. Imaginea pe care a lăsat-o și miercuri e aceeași cu cea lăsată și-n alte situații europene și diferă mult de cea din Premier League. City a avut un comportament straniu și miercuri, blazat, temător, comportament de echipă mică și nu de campioană. Un stil de joc care greu se poate descifra, căci City a avut și momente cînd a părut că vrea să atace mai mult, dar imediat s-a retras în carapacea propriului teren, ca o țestoasă ce-și dă seama că-și asumă obiective ce o depășesc.
Dacă ar fi să folosesc o expresie stupidă, parcă Bayern și-a dorit mai mult victoria. A căutat-o permanent, pînă în ultimele minute, și a obținut-o. Asta a fost marea diferență între Bayern și City miercuri seară. Bayern a vrut neapărat să cîștige, în vreme ce City a vrut să nu piardă. Poate dacă și englezii ar fi vrut să cîștige, am fi avut un altfel de meci. De preseupus că se va întîmpla asta în returul de la Manchester, doar că Roma nu pare dispusă să fie un Napoli din sezonul trecut în această ”grupă a morții”, ce are din nou în componență o echipă din Germania, una din Anglia și una din Italia.
Despre problemele lui Bayern, ceva mai tîrziu. Despre Xabi Alonso acum. Alături de Boateng și Alaba, a fost cel mai bun de pe teren. Într-un moment în care lui Pep îi lipsesc oameni de construcție la mijlocul terenului, Xabi Alonso și-a asumat și acest rol, dincolo de cel defensiv, pe care-l are în fișa postului. A alergat enorm, ceea ce la vîrsta lui ar putea fi o problemă spre finalul sezonului, iar ieșirile din apărare pe care le orchestra au fost de multe ori geniale. Pase în verticală, între linii, în lateral, inclusiv pase lungi (lui Lewandowski i-au lipsit 20 de centimetri pentru a recepționa o astfel de pasă ce cred că s-ar fi transformat în gol), nimic n-a lipsit din repertoriul ”dirijorului” Alonso. Citisem cîteva păreri, la momentul plecării sale de la Real, care sugerau că nu e nici o pierdere pentru madrileni, că are o vîrstă și că-i va fi greu să se impună într-un alt stil de fotbal. Cred că mulți care gîndeau așa și-au schimbat părerea acum.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revin la Bayern și la problemele lui Guardiola. Vorbeam de intenția lui Pep de a ajunge fără mari dezastre la pauza de iarnă. O necalificare în primăvara Champions League ar fi un astfel de dezastru, iar un start greșit putea genera un efect de domino. Pep s-a temut un pic de City, astfel că a început meciul cu 3 fundași centrali, cu Alaba jucînd pe aceeași linie cu Benatia și Boateng, orientat spre stînga. După vreo 20 de minute a schimbat, iar modului s-a transformat în 4-3-3, cu Alaba mutat teoretic în linie cu Lahm și Xabi Alonso, dar practic ceva mai în față, între liniile celor de la City. Multe dintre pasele lui Xaby Alonso au fost pentru austriac, în această poziție, între linii. Alaba a cîștigat duelul cu Toure Yaya și a generat multe din acțiunile periculoase ale coechipierilor.
Lui Guardiola îi lipsesc jucători esențiali în concepția sa, iar cei pe care-i are sînt departe de forma fizică dorită. Bayern a avut cei mai mulți fotbaliști la Mondial, iar 8 dintre ei, campionii mondiali plus Robben și Dante, au petrecut în Brazilia toată perioada turneului final. Cum Bundesliga a început destul de timpuriu, numărul antrenamentelor pe care acești jucători le-au făcut e mult mai mic în comparație cu anul trecut. Am citit undeva că cei 8 jucători de care aminteam mai sus făcuseră, la ora primului meci din Bundesliga, doar 5 antrenamente complete, iar de atunci și pînă azi timpul pentru ”încărcări” a fost insuficient, căci trebuie luată în calcul și paranteza dedicată echipelor naționale.
S-a văzut la Bayern o cădere clară din acest punct de vedere în repriza a doua. Thomas Muller, de exemplu, a avut la un moment dat două execuții bizare, șuturi departe de poartă și de departe, generate evident de starea de oboseală în care se afla. În cele din urmă a și fost înlocuit. Spre comparație, Borussia Dortmund stă mult mai bine la acest capitol, iar asta s-a văzut perfect cu Arsenal.
În concluzie, pentru Bayern și Guardiola e un sezon mult mai greu decît precedentul.
”Bayern obișnuiește să tragă cu o bazooka în vreme ce noi trebuie să folosim arcul cu săgeți”. Cam așa se exprima nu demult Jurgen Klopp, analizînd raportul de forțe din Bundesliga. Cam înainte ca Bayern să-i ia două dintre cele mai ascuțite săgeți pe care le avea în tolbă, pe Gotze și Lewandowski. Klopp a mers mai departe și-n aceste condiții, a căutat în tolbă și a găsit alte săgeți. Unele săgeți au mai avut ceva probleme la textură, pe care a Klopp izbutit cum-necum să le repare, chit că a avut nevoie de timp și multă transpirație pentru asta, pentru altele caută încă soluția reparatorie, cazul lui Gundogan, a cărui accidentare începe să devină la fel de misterioasă ca un Dosar X. Borussia a mers mai departe pentru că Jurgen Klopp a putut s-o facă. Poate că alții în situația lui ar fi ridicat mîinile, s-ar fi predat și ar fi răspuns chemărilor ce-i vin din toate părțile, dinspre cluburi ce folosesc același arsenal ca Bayern. Deocamdată, și întăresc acest cuvînt, deocamdată Klopp își menține iluziile intacte, astfel că puterea sa de muncă și de regenerare se mențin în aceleași limite.
Mai spunea Klopp acum ceva vreme următoarele: ”Aș vrea ca Borussia să-și construiască un stil, să devină o forță, astfel ca adversarii să spună „uff, jucăm cu Dortmund, ce greu o să ne fie!„”. Asta i-a ieșit lui Klopp, nici un antrenor nu stă foarte liniștit atunci cînd trebuie să joace cu Borussia Dortmund. Wenger n-a fost cu siguranță linștit, chit că-n sezonul trecut bătuse la Dortmund. O făcuse însă cu un stil de joc bizar pentru Arsenal, ultradefensiv, cu echipa apărîndu-se în propria jumătate. Circumstanțele erau un pic altele, căci grupa era infinit mai grea, iar victoria la Dortmund era la acel moment un soi de obligație pentru Arsenal. Acum, cu o grupă mai lejeră, din care Borussia și Arsenal n-ar trebui să aibă emoții ca să se califice în primăvară, Arsenal a căutat să joace în Germania cu stilul său obișnuit, încercînd să tranșeze totul pe cartea posesei. Posesia a avut-o mai bună, ce-i drept, însă dacă priviți statistica veți observa niște cifre uluitoare în dreptul nemților, 15 șuturi pînă la pauză, majoritatea rodul acțiunilor de contraatac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În momentul de față, aș fi de acord cu Guardiola, care a spus că Borussia e echipa cu cel mai productiv contraatac din Europa. La fiecare minge recuperată se crează spații de pătrundere, ceea ce generează ocazii de gol și, într-un final, goluri. Pentru asta e însă nevoie de o presiune constantă și judicios realizată pe posesia adversarului. Pressingul nu se face de dragul de a-l face, ci cu rolul de recupera mingea și a declanșa reacția. Pentru asta e nevoie de o excelentă pregătire fizică, responsabilă poate și pentru desele accidentări din lot. Dar și de o excelentă pregătire tactică. Jucătorii lui Klopp par a avea în minte ce trebuie făcut imediat ce mingea e recuperată, pașii care trebuie urmați, ca la un manual cu proceduri. Așa ceva nu cred să existe, cred însă că Jurgen Klopp insistă mult pe acest aspect la antrenamente. Jocul fără minge al oamenilor săi de atac decurge ireproșabil, felul în care ei fac pressingul și apoi se poziționează pentru a fi gata de reacție îi transformă, de fapt, în primii oameni cu sarcini defensive. Spunea Johan Cruyff că apărătorul său numărul unu în perioada de glorie a ”Dream Team-ului” catalan era Romario. Cam așa merg lucrurile și la Dortmund. Iar Klopp beneficiază aici și de știința tactică a lui Immobile, deprinsă în atîția ani de Serie A. Acolo tactica e primul plan, iar fotbaliștii veniți din Italia către alte campionate beneficiază de aceste calități. Se adaugă aici și viteza lui Aubameyang, care poate nu e Gotze, dar oferă prin această calitate pe care o are foarte multe variante pentru colegii săi.
Borussia va fi o echipă de urmărit în acest sezon. În Bundesliga e singura pietricică din pantoful pe care Bayern l-a pus pe gîtul campionatului german. Meciurile directe cu echipa lui Guardiola vor fi un spectacol, iar Borussia poate cîștiga ambele manșe. Pe ansamblul competiției însă va fi greu pentru săgețile lui Klopp să concureze cu batalionul de bazooka al lui Guardiola. Doar în meciul cu Arsenal, Borussiei i-au lipsit poate cei mai importanți oameni, Reus, Hummels, Gundogan. Lotul pe care-l are acum la dispoziție Klopp e mult peste cel de anul trecut, dar rămîne inferior celui pe care-l are Bayern. În Champions League însă, din februarie, cu un culoar favorabil, e posibil orice. Poate nu o nouă finală, dar niște meciuri demne de această competiție sigur vom avea de la Borussia.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Cît despre Klopp, am spus mai demult că e un antrenor foarte bun, dar încă n-a ajuns un antrenor mare. În opinia mea, un antrenor mare e cel care leagă titlurile interne de cele internaționale. Klopp are două campionate luate cu cu Borussia, într-o perioadă de frămîntări la Bayern, și finală de Champions League cu, poate, cea mai bună echipă din istoria Borussiei. Probabil că va ajunge antrenor mare atunci cînd va face pasul spre un alt etaj al fotbalului. Ceva mă face să cred că după ce se va fi terminat experimentul Guardiola, Bayern își va îndrepta atenția spre Klopp. E o soluție mult mai naturală, mult mai germană.
Deocamdată, Klopp merge mai departe. Și Borussia la fel. Cîtă vreme cîrmaciul e acolo, corabia poate ieși din orice furtună.
P.S. După Borussia-Arsenal de marți, am o dilemă: Ce se întîmplă cu Ozil. Știe cineva pe unde e? Că în jocul lui Arsenal nu prea apare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Această paranteză, destul de largă, acordată echipelor naționale în plin demaraj al sezonului în curs a oferit timp de dezbatere pentru unele teme rămase nediscutate în perioada de vară, în special înainte și în timpul Campionatului Mondial. Cu turneul final din Brazilia în plină desfășurare sau bătînd la ușă, un subiect precum transferul lui Cesc Fabregas de la Barcelona la Chelsea n-a fost atît de intens analizat. Și vorbim totuși de o mutare de impact, a unui jucător important între două cluburi importante.
La ediția de Euro Fotbal care a îmbrăcat debutul Spaniei în aceste preliminarii, am dezbătut puțin această temă. Eu am mers pe ideea, văzînd jocul lui Fabregas cu ”La Roja”, că Barcelona a făcut o mare greșeală lăsîndu-l pe Fabregas să plece. E părerea mea, nu înseamnă că alții trebuie să fie de acord cu ea, accept evident și păreri contrarii, iar Ilie Dumitrescu mi-a sugerat să explic pe blog acest lucru. Încerc s-o fac acum.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Mă întorc puțin în timp. Copil fiind, Francesc Fabregas nu cutreiera păduri ci se antrena în vechiul sediu al ”La Masia”, de lîngă ”Camp Nou”, în aceeași grupă cu Messi și Pique avîndu-l ca idol pe Pep Guardiola. Voia să fie ca el și să joace ca el, mai ales căpostul său la acel moment era cel de mijlocaș defensiv. Puțin timp după aceea, Fabregas, devenit între timp Cesc, lua drumul Angliei, nefiind foarte sigur pe posibilitatea de a-și găsi un loc în primul ”11” al Barcelonei. Rețineți acest motiv!
La Arsenal, Cesc a devenit Fabregas, iar sub comanda lui Arsene Wenger a devenit unul dintre cei mai buni mijlocași creativi din lume. Tranziția pe care o oferea el, unghiurile de pasare pe care le descoperea, ultima pasă pe care o avea și o folosea în mod strălucitor uneori, dar și capacitatea de a fi prezent la finalizare l-au transformat pe Fabregas într-o țintă pentru marile cluburi. Cu Arsenal într-o altă dimensiune financiară față de cea de azi, Fabregas a acceptat oferta Barcelonei de a reveni acasă. Lăsînd de la el și ceva bani, o poveste destul de încurcată, căci mai apoi Barcelona nu i-a mai plătit acea diferență așa cum conveniseră. Poate fi și acesta un motiv de divorț, pînă la urmă. Însă, eu vă invit să revenim la motivul de mai sus, pe care v-am rugat să-l rețineți! Fabregas, redevenit Cesc, s-a întors la Barcelona FĂRĂ SĂ FIE SIGUR CĂ-ȘI VA GĂSI UN LOC ÎN PRIMUL ”11”. A părut mai degrabă un transfer forțat. Ne aflăm în vara lui 2011, Barcelona tocmai cîștigase UEFA Champions League, provocîndu-i lui Sir Alex Ferguson cea mai vizibilă criză de nervi din pricina neputinței din lunga-i carieră. Cesc venea la Barcelona pentru a concura în linia de mijloc cu Xavi și Iniesta, de neatins la acel moment. Mulți au spus atunci, apropo de transferul forțat, că Barcelona l-a luat pentru a nu ajunge la Real Madrid, acolo unde Mourinho și-l dorea foarte tare. Sau la Manchester United, acolo unde Sir Alex și-l dorea. Sau la Milan, care era campioană a Italiei și care dorea să le aducă lui Ibrahimovici și Thago Silva un superjucător în linia de mijloc, acolo de unde tocmai plecase Pirlo.
E posibil ca aceste oferte, dar mai ales posibilitatea ca fotbalistul să ajungă la Real Madrid-ul inamicului Mourinho, să fi fost decisive în opțiunea Barcelonei de a-l readuce pe Cesc, înainte de opțiunea sportivă. E limpede că în 2011, Barcelona n-avea nevoie de Fabregas.
Așa cum, cred, ar fi avut nevoie acum. Timp de 3 sezoane, cu 3 antrenori diferiți, Cesc Fabregas n-a izbutit să-și găsească acel loc în echipă pe care-l viza încă din perioada La Masia. A jucat în multe poziții, pe unde era nevoie de el, a jucat vîrf de atac, acel ”9 fals” despre care se tot discută. Ba uneori îl vedeam și-n bandă. Conexiunea pe care o avea cu Messi era marele său atu. Nimeni n-a observat, sau poate că n-a vrut să observe, că în mod natural linia de mijloc Xavi-Busquets-Iniesta trebuia să se transforme în Cesc-Busquets-Iniesta. Mai ales după plecarea lui Thiago Alcantara, văzut de mulți drept urmașul natural al lui Xavi.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cifrele lui Fabregas la Barcelona, în condițiile în care, repet, n-a avut un loc stabil în echipă, au fost remarcabile. Numai în ultimul sezon, Fabregas a dat 13 goluri, dar și 22 de pase decisive, în condițiile în care Iniesta dăduse doar 13, iar Xavi 6.
Pesemne că în momentul în care a aflat de negocierile Barcelonei cu Rakitic și Kroos (să nu credeți că în interior lucrurile astea nu se știu), Cesc a decis să plece și să redevină Fabregas. Mă așteptam să ajungă la Bayern, căci și acolo se știa că Tony Kroos va pleca, iar între cei doi există destule asemănări ca stil de joc. A ajuns la Chelsea, la Mourinho așadar, care l-a mai vrut în 2011 și care mereu a văzut în el piesa perfectă în tactica sa de joc. Cînd l-a dat pe Mata, Mourinho a dat de înțeles că actualul jucător al lui United n-avea acele calități prin care să ajute la o tranziție rapidă între apărare și atac. Mata era destul de lent, căuta mereu timp de gîndire, iar la Mourinho, știm bine, rapiditatea contraatacului e esențială. Fabregas nu e Mata. El stăpînește bine timpii, știe să joace și pe contră, dar și pe joc de posesie. Începutul de sezon confirmă rolul extrem de important pe care Fabregas îl va avea, dar și faptul că el e capabil să interpreteze acest rol.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
M-am gîndit de multe ori să scriu ceva despre fostul antrenor al Barcelonei, atunci cînd a plecat de la acest club. De fiecare dată s-a ivit ceva mai important, ceva mai de actualitate, de fiecare dată îl trăgeam pe Tata Martino pe banca de rezerve a subiectelor, cu gîndul că o să-i fac loc odată și-odată în față. N-a mai fost cazul, poate și pentru că argentinianul a plecat de la Barcelona foarte discret, la fel de discret aș zice precum și venise.
Nu l-am agreat foarte tare pe Tata Martino. L-am criticat deseori pe acest blog, de fapt, nu cred că am scris de prea multe ori în registru pozitiv despre el. L-am revăzut miercuri seară, în ”amicalul” Germania-Argentina. Pe banca echipei naționale a Argentinei, de data aceasta. Unde a ajuns, sînt sigur de asta, și grație ultimului sezon petrecut pe banca Barcelonei. Chit că a fost unul nereușit, primul după mulți ani fără trofeu pentru echipa catalană, un an de antrenorat acolo asigură iată potențiale variante în continuare. Un an la Barcelona (înlocuiți Barcelona cu orice al nume mare doriți!) te introduce într-un circuit al antrenorilor care-și găsesc un loc de muncă bine plătit, dar și cu obiective importante, asta așa ca factor motivațional, dincolo de banii în sine.
Ca o paranteză, am tot văzut titluri de genul ”Argentina și-a luat revanșa în fața Germaniei”. Mi se pare o exagerare. Argentina și-ar putea lua revanșa în fața Germaniei abia peste 3 ani și 10 luni, la Moscova (dacă s-o mai ține Mondialul ala în Rusia la data respectivă), eventual într-0 finală cu Germania. O victorie în ”amicale” valorează foarte puțin, spre deloc. Spunea și Mascherano, care mi se pare cel mai cerebral jucător din lotul Argentinei și al Barcelonei, că acea finală de pe ”Maracana” o să-i urmărească multă vreme pe el și pe colegii lui din ”națională”. Acea oportunitate pierdută, dar mai ales ideea că nu se știe cînd și dacă se va mai ivi o asemenea oportunitate.
Revin la Tata Martino. Rememorînd perioada sa la Barcelona, acum, la rece, nu la cald cum se întîmpla la perioada cînd totul era încă în joc, mă întreb cum l-am fi judecat acum dacă în acel ultim meci al campionatului, cu Atletico pe ”Camp Nou”, Messi s-ar fi aflat cu jumătate de metru mai în spate la acea fază cînd Barcelona a marcat un gol anulat pentru ofsaid. Era 1-1 scorul, iar finalul de meci foarte aproape, nu sînt sigur așadar că Atletico ar mai fi putut reveni. Dacă Messi era jumătate de metru mai în spate, Tata Martino era acum omul care, printr-un miracol, a condus Barcelona spre un titlu pe care nu-l aștepta nimeni și pe care, să fim sinceri, nici nu-l merita. Probabil că ar fi părăsit Barcelona cu mult mai multe elogii în bagajele sale și nu discret, așa cum a făcut-o.
Messi a fost în ofsaid atunci, așa că-n dreptul lui Tata Martino stă scris cuvîntul eșec. Nu cred însă, judecînd acum, la rece, că se putea pretinde mai mult. Pe cît de bun antrenor era și proabil că încă este (totuși performanțele sale cu Paraguay și-n campionatul argentinian n-au venit de nicăieri), Tata Martino nu a avut acea personalitate, pe care se pare că o are acum Luis Enrique, de a iniția o revoluție. Nu doar în lot, ci mai ales în joc, în exprimare. Nici nu prea avea cum s-o aibă. Spre deosebire de Luis Enrique, al cărui caracter l-am văzut pe vremea cînd juca și al cărui trecut ca fotbalist al Barcelonei îl ajută, Tata Martino venea de nicăieri și cred că destui jucători din vestiarul Barcelonei nu auziseră de el pînă să-l cunoască. Nu putea avea curajul (unii ar zice ”cojones”, am folosit termenul din spaniolă pentru că sună un pic mai blînd parcă) de a le cere superfotbaliștilor pe care-i avea sub comandă altceva decît fuseseră ei obișnuiți.
Vă amintiți formulele de start și schimbările pe care le făcea Tata Martino, nu-i așa?! Păreau desprinse dintr-un joc pe calculator, în general nimic inovator, în general doar post pe post. Tata Martino a vrut să se pună bine cu toată lumea, să nu supere pe nimeni. Ceea ce, apropo de personalitate, Guardiola n-a făcut-o și s-a ales cu ostilitatea și criticile lui Beckenbauer, de exemplu. Lui Tata Martino i s-a cerut să fie Guardiola, dar el n-a putut să spună că nu are cum să fie. A încercat, dar prea ocupat cu evenimentele zilnice, n-a observat că nici măcar Guardiola nu mai e ACEL Guardiola.
Tata Martino n-a fost cel mai rău antrenor din istoria Barcelonei. Nici pe departe. A nimerit însă într-un malaxor mediatic care l-a devorat. Așa e fotbalul, poate că dacă Messi nu era în ofsaid atunci, s-ar fi salvat oarecum. Pentru Tata Martino, echipa națională a Argentinei poate fi o oportunitate numai bună pentru el de arăta că are elementele despre care scriam mai sus că i-au lipsit la Barcelona. În vara viitoare, va fi Copa America, în Chile. Cred că e primul obiectiv marcat cu litere de tipar în noul angajament al lui Tata Martino. Are timp un an să-și dea seama că o schimbare nu se poate face decît schimbînd radical, nu pe ici-colo. Nu poți merge pe munte cu papuci de plajă, chit că ți-ai pus un hanorac suficient de gros.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!