N-aveam de gînd neapărat să scriu despre Real Madrid la acest început de săptămînă. Tema Xabi Alonso era una tentantă, dar ma gîndeam s-o abordez în zilele următoare, după ce se va fi terminat perioada de mercato. Nu-mi trecea prin cap că Real Madrid ar fi putut avea probleme la San Sebastian, în fața unui Real Sociedad demolat recent în Rusia de Krasnodar. Comentasem înainte Villarreal-Barcelona, iar la 2-0 pentru Real am plecat spre casă, cu ideea că nu se mai poate întîmpla mare lucru pînă la pauză. Pe ”Anoeta” atmosfera era oricum tensionată, jucătorii lui Real Sociedad fuseseră primiți destul de rece de spectatori atunci cînd au ieșit la încălzire, în vreme ce antrenorul Arasate fusese fluierat de-a dreptul. Trebuie să recunoașteți, nu era cel mai propice scenariu pentru o ”remontada”.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cum a fost posibil ca Real Madrid să se dilueze într-atît încît să încaseze patru goluri, chit că ultimul e ușor dubios, și să arate o asemenea imagine deplorabilă în ora de joc ce a urmat celor două goluri? Ce să se fi modificat într-atît încît campioana Europei să nu fie în stare să țină de un rezultat și, mai apoi, să nu poată genera ocazii la poarta gazdelor? Acum ceva vreme, cînd analizam achizițiile Realului, scriam tot pe acest blog următoarele: ”Va fi foarte interesant de văzut cum va gestiona Carlo Ancelotti această ”galaxie”. Precedenta a avut momentele sale de tensiune, vezi cazul Makelele, care a dezertat sătul fiind să alerge pentru strălucirea altora. Pericolul pentru Ancelotti vine din tentația de a alinia într-un prim „11” toate starurile posibile. Asta dă echipei o forță ofensivă uluitoare, în schimb o face destul de vulnerabilă la nivel defensiv.”. Am încheiat citatul. Vulnerabilitatea la nivel defensiv s-a văzut un pic și cu Cordoba, în prima etapă, dar fiind pe teren propriu și-n fața unui adversar complexat de ce avea în față nu s-a băgat de seamă. Acum, pe ”Anoeta”, această vulnerabilitate a fost evidentă.
Eu cred că Realului i-a lipsit în această partidă echilibrul. Acel echilibru pe care-l dădea Xabi Alonso. Despre Xabi Alonso am vorbit și am scris mereu la superlativ. Mi s-a părut mereu piesa esențială în mecanismul extrem de scump al Realului.
Fac o paranteză. Scurtă. În 2006, la Mondialul german (unde îl vedeam zilnic pe Jurgen Klopp explicînd meciurile pe ZDF și ARD) m-am întîlnit cu Cosmin Olăroiu. Era antrenor la Steaua atunci, venise să vadă meciuri de la Mondial și am stat cu el cîteva ore bune pentru un interviu. Era imediat după episodul Middlesbrough, iar Oli era obsedat de acel meci, de greșelile pe care le-a făcut echipa, pe care le-a făcut el, pe care le-a făcut MM. Am vorbit și despre alte subiecte, și, ajungînd de la Brazilia la Barcelona, ce tocmai cîștigase Liga Campionilor la Paris, cu Arsenal, Oli mi-a spus că, după el, cel mai important om al acelei echipe a Barcelonei nu era Ronaldinho, nu era Eto`o, nu era Deco, ci era Edmilson. Sesizînd mirarea mea, mi-a făcut, cam o oră, demonstrații despre rolul lui Edmilson. Folosindu-se de cănile de cafea (a băut vreo 6 espreso în acest timp), de pahare, de sticle de apă, m-a luminat într-un fel. Paranteză închisă.
Rolul de atunci al lui Edmilson îl avea la Real Xabi Alonso. Era un fel de ”quaterback” din fotbalul american, punctul de plecare al atacurilor, punctul de echilibru al echipei, omul în jurul căruia se așezau ceilalți și care dicta ritmul și orientarea. Folosindu-se de multe ori de faulturi la limita regulamentului, Xabi Alonso știa să oprească momentele de ofensivă ale rivalului, așa cum a fosta cazul dumincă seară cu Sociedad. Marile victorii ale Realului din ultimii 5 ani coincid cu prestațiile excelente ale ”quaterback-ului” său. Mă gîndesc la meciurile cu adevărta importante, nu la dueluri obișnuite.
BILETE LA TOATE MECIURILE REALULUI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Multă lume l-a acuzat pe Ancelotti după acest eșec de pe ”Anoeta”. Eu cred că pe nedrept și voi explica un pic mai tîrziu. Am citit multe acuze și-n legătură cu schimbările. În special introducerea lui Khedira a generat comentarii diverse și răutăcioase. Trecînd peste faptul că lumea a uitat repede de Liga Campionilor cîștigată acum 100 de zile (știți povestea cu memoria, care înșeală, nu?), Ancelotti nu-i totuși un antrenor oarecare. El și-a dat seama imediat că lipsește echilibrul la mijlocul terenului și de aceea a ales să-l trimită acolo pe Khedira. De ce nu pe Illaramendi, asta da, poate fi o întrebare, de vreme ce fostul jucător al Sociedadului a fost adus tocmai ca urmaș natural al lui Xabi Alonso. Însă un om la centrul terenului trebuia introdus, căci atîția jucători ofensivi nu reprezintă întotdeauna o rețetă a succesului.
Revin la Ancelotti. Cînd a fost numit, scriam despre italian că e un antrenor care lucrează cu ceea ce i se pune la dispoziție. Există o asemenea categorie. El nu e Mourinho să ceară transferuri pe unde se duce, se mulează pe ce găsește și, dacă ne uităm la rezultatele sale, îi cam iese. Izbutește și unele mutări spectaculoase și neașteptate, vezi reconversia profesională a lui Pirlo la Milan ori a lui Di Maria la Real. Are acum o mare problemă de rezolvat, găsirea unui jucător care să-i ia locul în teren lui Xabi Alonso. Dacă va fi Kroos acela, vom vedea, parcă totuși ar fi păcat de calitățile lui Kroos, dacă va fi Illaramendi sau dacă va fi Khedira, iarăși vom vedea. Să nu vă mirați dacă-l vom vedea iar pe Pepe jucînd ca mijlocaș defensiv. Cert e ca pînă-n iarnă, Ancelotti trebuie să se descurce cu ce are la dispoziție. Și adevărul e că nu prea are, căci lotul Realului nu-i deloc generos, aș zice că dimpotrivă.
Iar cei care-l acuză pe Ancelotti că nu l-a vrut pe Radamel Falcao nu știu ce vorbesc și iau de bune anumite informații. Falcao n-a ajuns la Real pentru că Jorge Mendes, impresarul său, n-a vrut să-și închidă ușile de acces la alte cluburi. Un agent de calibrul lui Mendes nu face toate afacerile cu un singur partener, căci riscă să-i piardă pe ceilalți. Iar Manchester United e un partener de afaceri de același calibru cu Real, cu care Mendes a rulat bani frumoși în trecut, trebuia ținut aproape. Alta e discuția dacă într-adevăr Falcao era ceea ce lipsea la United, dar despre subiectul ăsta într-o altă zi a acestei săptămîni.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Termin cu Xabi Alonso, care e totuși subiectul acestui text. Viața Realului fără Xabi Alonso va fi, am convenit cred, complicată. Cum va fi cea a lui Bayern cu Xabi Alonso? Cred că s-a văzut asta în prima repriză a meciului de la Gelsenkirchen. Xabi Alonso a anunțat joi că pleacă la Bayern, vineri a ajuns în Germania, iar sîmbătă a fost titular pe un teren complicat, în fața unei echipe de Champions League. Și a jucat bine, astfel că fanii lui Bayern au motivele lor de optimism.
La fel și Guardiola, pentru care începutul de sezon e mai dificil ca niciodată, căci are la dispoziție mulți jucători care încă se află în perioada de acumulări din punct de vedere fizic. S-a văzut și cu Schalke. Bayern a controlat meciuri atît cît a avut resurse fizice și a căzut pe final. Pentru Guardiola, Xabi Alonso reprezintă piesa care-i lipsește la mijloc. E de presupus că Lahm nu va mai fi mutat din banda dreaptă, iar Thiago Alcantara ar trebui să preia din rolul lui Kroos. Xabi Alonso a plecat de la Madrid pentru că a intuit că rolul său nu va mai fi același, într-o echipă unde marketingul dictează de foarte multe ori. S-a dus la Bayern, pentru că Guardiola, care a încercat să-l convingă toată toamna trecută să nu prelungească înțelegerea cu Real, a știut să profite de moment și să fie persuasiv. Pe Xabi Alonso nu banii l-au alungat de la Madrid și nici nu l-au adus la Munchen, ci posibilitatea de a fi important într-o echipă importantă. A cîștigat Champions League cu Liverpool și Real Madrid, va încerca să cîștige și cu Bayern, iată o provocare ideală pentru finalul unei cariere absolut glorioase.
P.S. Cum e viața asta și cum e fotbalul! Acum 3 ani, în pline dueluri Real-Barcelona și Pep-Mou, dacă ne-ar fi zis cineva că Xabi Alonso va ajunge să lucreze cu Guardiola și Cesc Fabregas cu Mourinho am fi rîs de el, nu-i așa?!
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Stați fără grijă! N-o să mă refer în cele ce urmează la acel ”10” despre care se discută atît în aceste zile și care a ajuns să împartă țara asta și-așa lipsită de unitate în două tabere din ce în ce mai violente. Nu. Cînd spun ”10” mă refer la ”La Decima”, cel de-al 10-lea trofeu al Campionilor Europeni cîștigat de Real Madrid acum aproape 3 luni. Chiar așa. Aproape 3 luni au trecut de la finala de la Lisabona, dar multe s-au schimbat de atunci la gruparea madrilenă.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Meciul cu FC Sevilla din Supercupa Europei contează mai puțin. E pînă urmă tot un soi de meci de pregătire, cu un caracter oficial dat de UEFA. N-o să înțeleg de ce UEFA a modificat data obișnuită a acestei partide, la final de august, și a tras-o atît de devreme. De ce s-au grăbit oamenii lui Platini e un mister, la fel cum un mister rămîne și alegerea stadionului gazdă. Ani de-a rîndul, Supercupa s-a jucat la Monte Carlo, fiind legată și de tragerea la sorți a grupelor UEFA Champions League și UEFA Europa League, într-un eveniment de două zile ce avea logica lui. În vara trecută s-a mers la Praga, acum se merge la Cardiff, dar nici în vara trecută nici în vara asta nu s-a ales un stadion cu o capacitate mai mare, care să permită o asistență mai numeroasă. Nu pricep și pace de ce nu se putea disputa acest Real Madrid-FC Sevilla pe ”Millenium Stadium”, dar nici nu-mi bat prea tare capul, căci simt că semnele de mirare puse în vara trecută și-n vara asta în dreptul acestei Supercupe se vor dubla ori chiar tripla în vara viitoare..
Să ne întoarcem deci la Real Madrid. Meciul cu Sevilla dat deoparte, mi se pare că Real Madrid de azi a devenit mult mai ”galactic” chiar decît Realul galactic de acum vreo 10 ani. Atunci, în nebunia de a strînge laolaltă Baloane de Aur, Florentino Perez pusese același tricou ”blanco” peste Zidane, Ronaldo, Beckham, Figo, Raul, Roberto Carlos și așa mai departe. Am citit o analiză în presa engleză în care se spunea că Roman Abramovici a schimbat, atunci cînd a preluat pe Chelsea, fața fotbalului. Era vorba de banii investiți, de zecile de milioane aruncate în fiecare perioadă de mercato pentru achiziția de jucători. Mi se pare totuși că Florentino Perez a fost primul care a avut inițiativa asta, primul care s-a gîndit, mai mult pe model de business decît de fotbal, să pună unul lîngă altul într-o echipă numai megastaruri. Ideea de business i-a ieșit din plin, căci felul în care funcționează la nivel de marketing Real Madrid e ireproșabil, de unde și bugetele tot mai mari pe care le propune în fiecare sezon, dar și solvabilitatea pe care o afișează în relațiile cu băncile creditoare. Ideea de fotbal nu i-a ieșit însă întotdeauna, căci performanțele în acești aproape 15 ani de cînd Florentino Perez a intrat în fotbal nu sînt întotdeauna pe măsura zerourilor ce se învîrt.
Va fi foarte interesant de văzut cum va gestiona Carlo Ancelotti această ”galaxie”. Precedenta a avut momentele sale de tensiune, vezi cazul Makelele, care a dezertat sătul fiind să alerge pentru strălucirea altora. Pericolul pentru Ancelotti vine din tentația de a alinia într-un prim „11” toate starurile posibile. Asta dă echipei o forță ofensivă uluitoare, în schimb o face destul de vulnerabilă la nivel defensiv.
Întrebarea tuturor e cum va decurge ”mariajul” dintre Real Madrid și Toni Kroos. În privința lui James Rodriguez, lucrurile sînt mai simple. Probabil că va pleca Di Maria, căci există totuși niște balanțe contabile ce trebuie și ele satisfăcute. E și mai tînăr, deocamdată trăiește o fericire aproape orgasmică pentru că poate să joace alături de Cristiano, care era idolul lui. Pare și un tip simpatic, pozitiv, mereu zîmbitor, ce poate digera și eventuale posturi de rezervă. Cu Toni Kroos însă e altceva. În afara lui Casillas, Ramos și Xabi Alonso, ceilalți sînt pe o treaptă inferioară, căci nici unul, nici măcar Cristiano ori Bale, cu toate sumele plătite pentru ei, n-a fost campion mondial și nici nu au mari speranțe să fie în viața asta. A fi campion mondial îți oferă un ascendent moral de excepție într-un vestiar în care supraviețuiesc doar caracterele puternice. Iar Kroos nu e doar un campion mondial, e un om esențial în echipa campioană mondială.
BILETE LA TOATE MECIURILE REALULUI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cînd îl iei pe Kroos, e nevoie nu doar ca el să se adapteze la stilul echipei, ci și ca echipa să se adapteze la el. Aș paria acum, înainte de startul sezonului, că Toni Kroos va fi omul care va da cele mai multe pase complete din lotul Realului. Dar sînt și curios cum va decurge adaptarea lui Cristiano și Bale la jocul neamțului. Kroos e tipul fotbalistului asociativ, care e mereu în spatele balonului, vine mereu acolo unde e mingea și oferă o soluție simplă de pasă. Iar colegii vor fi puși în fața unei dileme: să paseze direct pe spațiu, pe poziție viitoare, pentru viteza lui Cristiano sau Bale, ori să-i paseze lui Kroos, eventual în lateral, pentru ca el să continue faza?
Aducîndu-l pe Kroos, Real a adus, de fapt, doi fotbaliști într-unul singur. Cel care juca, așa cum bine a punctat Ilie Dumitrescu la Fotbal European, în spatele vîrfului în perioada Heynckes, dar și cel care-și alterna pozițiile în linia de mijloc, în perioada Guardiola. Care dintre cei doi Kroos e mai bun? Aici părerile pot fi multe și subiective, dar mă tem că Realul l-a adus în principal pentru a doua sa variantă. Epoca Mourinho e din ce în ce mai departe, s-au dus vremurile în care contraatacul făcea diferența. Azi, Realul e și al mijlocașilor, care sînt mulți și foarte buni (nu uitați de Isco!). Florentino Perez pare să fi înțeles, într-un final, că dacă atacanții îți cîștigă meciurile și apărătorii ți le pierd, mijlocașii sînt cei care dau linia echipei.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Nici nu apucase să fluiere Nicola Rizzoli finalul finalei de la Rio că rețelele de socializare erau deja încinse. Fără să fie un barometru exact, aceste rețele reprezintă totuși un reper. Minutele treceau, nemții se pregăteau și apoi primeau titlul suprem, dar cei mai mulți vorbeau și scriau despre Messi. Despre eșecul său, nu al echipei sale, despre prestația sa, nu a echipei sale, despre duelul imaginar cu Maradona pentru o supremație imaginară, care nu ajută la nimic. O dezbatere ce nu se mai termină și nu folosește nimănui, o dezbatere de-a dreptul idioată. Îmi asum acest cuvînt și-l voi explica într-o viitoare postare. Efectul marketingului e vizibil, inclusiv în acordarea stupidă a acelui premiu lui Messi, de care el însuși părea un pic jenat.
Sînt convins că un text despre Messi și Maradona e mult mai apetisant și ar stîrni mai multe comentarii. Însă azi, la cîteva ore după decernarea celui mai important trofeu fotbalistic, ar fi de-a dreptul ilogic și lipsit de politețe să abordez o astfel de temă. Germania e totuși campioana mondială și merită toate elogiile zilei de azi.
Spania în 2010 și Germania în 2014 au avut o filozofie comună. Prietenia față de minge, pe care și-au dorit-o în posesie, în timp ce alții nu știau cum să facă în așa fel încît să scape de ea. Germania a fost la acest turneu final cea mai estetică echipă, lafel cum a fost și Spania în 2010. Nu s-a subjugat unui singur jucător, ci a scos în evidență grupul. Eu cred că și dacă Reus ar fi putut juca, tot echipa ar fi fost vedeta nemților. Într-o vreme în care, spuneam și mai sus, marketingul dictează, Germania n-a avut un personaj mediatic, ci un grup de persoane subjugate unor idei venite de pe bancă.
Într-o vreme în care, după eșecurile lui Bayern și ale Barcelonei, mulți se întrebau dacă nu cumva conceptul de tiki-taka e depășit, a venit Germania cu un stil foarte diferit de cel cu care erau nemții obișnuiți pînă acum și a cîștigat Mondialul. Cu un soi de ”tiki-taken”, căci Germania de azi are destul de puține asocieri cu cea din 1986 sau 1990, anii precedentelor finale cu Argentina. Germania de azi are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc, țările care acum vreo 20 de ani reprezentau reperul fotbalului spectacol. Ozil, Kroos, Muller, Gotze, Lahm, Schurrle, absentul Reus, chiar și ”defensivii” Schweinsteiger, Khedira ori Hummels văd în minge un aliat, o caută și construiesc jocul plecînd de la ideea de posesie, de pasă, de la atît de vechiul concept ”dai și pleci” pe care alții, Brazilia ori, cel mai nou exemplu, Olanda, l-au abandonat. Din acest punct de vedere, faptul că Germania a cîștigat titlul mondial în urma unei execuții splendide, ”de autor”, e doar un element ajutător în teoria de mai sus. Parcă n-ar fi fost la fel de frumos dacă, să zicem, Germania cîștiga grație unui gol din fază fixă, ca-n meciul cu Franța.
Cînd vorbești despre un grup de jucători, n-ai cum să-l excluzi pe antrenor. Joachim Low nu cred că ar mai fi continuat ca selecționer dacă Germania nu cîștiga. I s-ar fi pus în discuție acest stil, pe care nemții l-au primit cu destulă reținere, căci nu prea îi reprezenta. Low a crezut însă în ideile lui și a cîștigat. A știut să-și corecteze anumite erori pe parcurs, a găsit soluția în anumite momente, astfel că merită și el toate elogiile. Semifinală în 2006, ca ”secund” al lui Klinsmann, deși mulți vorbeau încă de atunci în Germania că el e cel care de fapt conduce, finală în 2008, semifinală în 2010, semifinală în 2012 și acum finală cîștigată. E un traseu nu lipsit de greutăți, dar pe parcursul căruia Low n-a renunțat, în esență, la ideile sale.
Imediat după meci, am observat, am și postat de fapt pe facebook, o coincidență. World Cup 2010. Pep Guardiola era antrenor la FC Barcelona. FC Barcelona era campioana Spaniei, cu un an in urma castigase Champions League, în acel sezon fusese eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si avea 7 jucatori in finala Mondialului. Iar unul dintre ei, Iniesta, dădea golul decisiv in prelungiri. World Cup 2014. Pep Guardiola e antrenor la Bayern Munchen. Bayern e campioana Germaniei, cu un an in urma a cîștigat Champions League, în acest sezon a fost eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si a avut 7 jucatori in finala. Iar unul dintrei ei, Gotze, a dat golul decisiv in prelungiri. Eu cred că nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu atît mai puțin în fotbal. Faptul că Low s-a putut baza pe 7 jucători de la aceeași echipă, unde ideea de fotbal era aceași, a fost un mare atu pentru el. La fel cum s-a întîmplat cu Del Bosque în 2010. Mergînd mai departe, faptul că Barcelona în 2010 și Bayern în 2014 au avut competitor direct un Real Madrid, cu Pellegrini, și un Dortmund, cu Klopp, îmbrățisînd aceeași filozofie a fost un ajutor în plus. Privind la ultimele trei campioane mondiale, Italia, Spania și acum Germania, observăm că toate s-au bazat la momentul încoronării în principal pe campionatul intern. E și ăsta un punct de plecare într-o eventuală analiză.
Două cuvinte despre doi proaspeți campioni mondiali. Mario Gotze e eroul Germaniei de azi, după ani sinusoidal. Din 23 aprilie 2013, atunci cînd și-a anunțat plecarea la Bayern, cariera lui Gotze n-a fost deloc liniștită. Nu și-a găsit un loc fix la Bayern, nici la echipa națională (altă coincidență, nu-i așa?!), ba chiar s-a transformat în motivul pentru care Kroos va pleca de la Bayern la Real. Are însă în față un viitor la fel de mare pe cît de mare îi e talentul.
Al doilea personaj e Schweinsteiger. După semifinala Argentina-Olanda îmi manifestam admirația pentru Mascherano, pe care-l caracterizam drept ”enorm”. Cuvîntul se mută spre Schweinsteiger, a cărui contribuție la cîștigarea finalei a fst uriașă. Felul în care a urcat spre tribuna oficială, cu fața plină de răni, probabil cu picioarele pline de vînătăi și sleit de puteri (aproape că nu putea să urce treptele) caracterizează perfect fotbalistul de care e nevoie într-o echipă. Poate că nu va cîștiga niciodată Balonul de Aur, însă, la fel ca și-n cazul lui Mascherano, fără el nu se poate într-o echipă cîștigătoare.
Revenind la Germania, sper că felul estetic în care a cîștigat acest Mondial să excludă din limbajul unora termenul de ”panzere” atunci cînd vine vorba de echipa națională. Germania de azi, fotbalistic vorbind, e orice altceva.
Miercuri 18 iunie a fost o zi istorică pentru Spania. După o domnie de 39 de ani, Regele Juan Carlos și-a pus semnătura pe decretul de abdicare. O decizie pe care a luat-o singur, fără să fie constrîns de nimeni, eventual doar de problemele de sănătate. Admirat și controversat în același timp, chit că procentele sînt departe de a fi împărțite egal, popular și contestat, Regele Juan Carlos are marele merit, pe care nimeni nu i-l poate discuta, de a fi orientat Spania către democrație, de a fi omul din umbra unei creșteri economice miraculoase la un moment dat. Juan Carlos pleacă, în locul său va veni fiul său, Felipe, un bărbat la fel de elegant și atractiv, foarte legat de sport și care a găsit de cuviință să iasă din tiparele monarhiei însurîndu-se cu o fostă ziaristă, al cărei trecut, deloc princiar și destul de ambiguu moral vorbind, nu l-a impresionat deloc.
Miercuri 18 iunie a fost o zi istorică și pentru fotbalul spaniol. ”La Roja”, campioana mondială în exercițiu, a abdicat brusc și neașteptat, punînd capăt celei mai glorioase perioade din întreaga existență a acestui sport în Spania. Admirată și controversată în același timp, ”naționala” Spaniei a scris o pagină importantă în istoria fotbalului, pe care l-a dominat destul de categoric din 2008 încoace, căci mi-e greu să cred că vom mai descoperi în viitorul apropiat o reprezentativă, de pe orice continent doriți, capabilă să cîștige 3 turnee finale consecutive.
Nimic nu e etern pe lumea asta. De ce ar fi gloria? E o lege a acestui pămînt, tot ceea ce se naște trebuie să și moară. Amintirea e singurul lucru care poate dăinui peste timp. Din păcate, memoria nu face parte din categoria lucrurilor care să aibă continuitate. Astăzi, nimeni nu-și mai aduce aminte de marșul triumfal al Spaniei în 2010, nici măcar în Spania, de maniera limpede în care această echipă a cîștigat Europeanul din 2012 și cum s-a metamorfozat, în 2008, dintr-o echipă ce oferea pe bandă rulantă titluri de genul ”am jucat ca niciodată, am pierdut ca-ntotdeauna” într-una ce cîștiga întotdeauna, indiferent uneori de cum juca. Toată lumea își amintește azi de felul lamentabil în care Spania a părăsit competiția pe care, la început, o onorase în calitate de deținătoare a trofeului. Toată lumea începe să-și amintească de alte moment, cînd șansa l-a ținut în brațe pe Casillas, i-a oferit inspirație lui Xavi, i-a dat forță lui Torres. Pe undeva e normal, ”ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”, e o vorbă, am mai scris, spusă de Mircea Lucescu.
Se spune că un meci, automat un turneu final sau un campionat, se cîștigă pe trei fronturi: mental, tactic și fizic. Mentalul e cel mai important, căci creierul e cel care comandă și corpul răspunde. Spania a stat bine din punct de vedere mental o jumătate de ceas la acest Mondial. O jumătate de ceas din prima repriză a meciului cu Olanda. Imediat după ratarea lui Sneijder și pînă la golul egalizator al lui Van Persie. Atunci cînd Casillas a scos, în situație de unu contra unu cu fostul său coleg, spaniolii au revăzut finala din 2010 și au crezut că planetele s-au aliniat pentru ei, în frunte cu ”San Iker”. Totul s-a frînt însă după golul lui Van Persie. O transformare incredibilă, o degradare inexplicabilă, o decădere deloc logică. Fizic Spania stătea oricum rău, urmare a unui sezon foarte lung și greu, dar și a unei gestiuni mizerabile a acestui patrimoniu al umanității pe care l-a avut pe mînă Angel Maria Villar, un președinte de federație ce seamănă foarte tare în metehne cu cel pe care l-am avut și noi pînă de curînd. Iar din punct de vedere tactic, Del Bosque a fost complet depășit.
Poate că Del Bosque ar fi trebuit să plece după Euro 2012. Ar fi rămas cu imaginea unui cîștigător. Așa, rămînînd, Del Bosque a căzut pradă sentimentelor, care l-au devorat pînă la urmă. N-a putut să se uite în ochii unora și să le spună că nu-i poate convoca la, probabil, ultimul lor Mondial. N-a putut să se uite în ochii altora și să le spună că, din punct de vedere al formei sportive, nu prea merită să fie titulari. N-a putut să treacă peste trecut, să uite toate acele zile glorioase trăite împreună, Acești fotbaliști l-au transformat pe Del Bosque în singurul antrenor din lume care a cîștigat Champions League, Campionatul European și Campionatul Mondial, nu putea să-i dea la o parte. Cred că nimeni n-ar fi putut. A tras de această generație ca de o gumă de mestecat pînă cînd, în cele din urmă, s-a rupt. A suferit în tăcere, pe bancă, așa cum s-a și bucurat, de altfel, atunci cînd a fost cazul. Demn. De aceea poate că era mai bine să plece în 2012.
Pentru Spania și cred că pentru fotbal s-a terminat o epocă. Epoca tiki-taka și-a consumat poate ultimele minute. A început în 2008, pe mîna lui Xavi, s-a terminat în 2014 cu Xavi privind de pe margine. E finalul unui ciclu care, poate, își începuse numărătoarea inversă atunci cînd Guardiola a plecat de la Barcelona. În 2010 și 2012, Spania a beneficiat din plin de fotbaliștii Barcelonei și de stilul lui Pep. Odată ce creatorul a plecat, flacăra a început ușor-ușor să se stingă. Sînt foarte curios ce se va întîmpla cu Guardiola în continuare, la Bayern, cu acest stil al său. Dar asta e o altă discuție. Revenind la Spania, ea trebuie să se reinventeze, să se recompună. Nu e întîmplător că Spania, ca ”naționala”, și FC Barcelona, ca echipă, trebuie să facă același lucru, în același timp. Barcelona pe mîna lui Luis Enrique, Spania vom vedea dacă pe mîna lui Del Bosque. Un element comun există între cele două proiecte: Andres Iniesta. A venit vremea ca Iniesta să iasă din planul secund în care a stat, voit ori nu, în toți acești ani. Are 30 de ani și poate face tranziția între Xavi și cei care vor veni, poate Thiago, poate Koke, poate Fabregas, cu care, încă o dată spun, Barcelona cred că a făcut o mare eroare lăsîndu-l să plece.
S-a terminat o epocă, dar fotbalul nu se termină aici. Iar Mondialul cu atît mai puțin. E vremea altora, că va fi Germania, că va fi Italia, că va fi Argentina, că va fi pînă la urmă Brazilia, o să vedem. Spania a abdicat, dar sceptrul său se joacă.
P.S. 1
Despre Diego Costa și nepotrivirea de stil vizibilă între el și ”naționala” Spaniei am scris încă din octombrie 2013. Mi se pare că Spania a vrut mai mult să-l fure pe Diego Costa Brazilei decît să-l folosească, dar apoi n-a avut ce face, a trebuit să justifice cumva această decizie. Am crezut și atunci, cred și acum că Diego Costa se potrivea mai bine Braziliei.
P.S. 2
Am ținut cu Spania la acest Mondial, dar am scris că nu cred că e capabilă să cîștige. Țin cu Spania din 1992, atunci cînd, student fiind, am făcut și eu, preț de o vară, ceea ce fac astăzi mulți dintre cei care îmi dau lecții de viață de acolo, am lucrat la un restaurant. Am ținut cu Spania la Mondialul ăsta doar pentru că nu era România implicată, dar asta nu înseamnă că traversez acum vreo perioadă de suferință. Cu Spania ieșită, următoarea pe lista simpatiilor e Italia. La cum a jucat în meciul cu Anglia, am speranțe :)))
Manchester United a oficializat ceea ce se discuta de multă vreme, faptul că Louis van Gaal va fi noul antrenor al echipei. Începînd, teoretic, cu 15 iulie, dar totul depinde de parcursul ”naționalei” Olandei la campionatul mondial. Nu cred că se îndoiește cineva că Van gaal, un tip meticulos și extrem de aplicat pe meserie, a început deja să lucreze pentru United încă din ziua în care s-a întîlnit, în Olanda, cu Ryan Giggs, cel care îi va fi unul dintre asistenți.
Va primi un contract pe 3 ani, o revenire la normalitate după extravaganța pe care și-a permis-o United de a-i oferi lui David Moyes o înțelegere pe 6 ani. O extravaganță costisitoare cred, la momentul despărțirii de Moyes, pe care șefii clubului au pus-o, la momentul respectiv, pe dorința de a-i crea lui Moyes un soi de liniște în perioada ce se intuia a fi convulsivă după retragerea lui Sir Alex Ferguson. Louis van Gaal n-are nevoie de un contract pe 6 ani pentru a fi liniștit. La el, acest sentiment vine din interior, din trecut, dintr-un CV, dacă vreți, ce cuprinde cluburi și performanțe. După Ajax, Barcelona, Bayern, iată-l pe Van Gaal conducînd un alt mare nume al fotbalului mondial, pe Manchester United. Va avea 65 de ani cînd va termina contractul actual, dar cine știe dacă nu cumva acești 3 ani se vor dubla ori poate chiar tripla. Fotbalul englez e diferit, oferă destule exemple de stabilitate, chiar dacă nu întotdeauna însoțite de performanțe. Vezi cazul lui Arsene Wenger, care nu a avut postul pericilitat în mod serios în toți acești ani de secetă de la Arsenal.
La Manchester United e însă un pic altfel. E puțină presiune pusă pe Van Gaal în acest moment, căci clubul vine după un sezon pe care-l dorește uitat cît mai repede. Afară din Europa, iată un bilanț trist pentru un brand a cărui politică de markenting se bazează foarte mult și pe expunerea în competițiile internaționale. Poate fi însă și un mic cîștig din acest eșec, faptul că Luis van Gaal va avea timp să respire între etape, să antreneze un concept tactic relativ nou pe care cred că va încerca să-l implementeze.
Mă gîndesc la modulul 4-3-3, pe care școala de fotbal olandeză l-a impus în fotbal acum mai bine de 40 de ani. Faptul că multă lume lipește acest 4-3-3 și conceptul de tiki-taka de FC Barcelona e o eroare ce vine din necunoaștere, adevărul find că ambele idei au fost preluate, prin intermediul lui Johan Cruyff, din școala olandeză. O schimbare de sistem nu e chiar așa de simplu de asumat într-o echipă ce a jucat ani de-a rîndul altceva, iar din acest punct de vedere faptul că United va avea multe zile libere la mijloc de săptămînă, atunci cînd vor fi etape în cupele europene, îl va ajuta pe Van Gaal. Plus că mai există un soi de ajutor și din punct de vedere al motivației, căci oameni precum Rooney, Van Persie, Mata nu vor fi sigur foarte incîntați să se uite la televizor cum alții joacă în Champions League. Am văzut în acest sezon la Liverpool și AS Roma ce beneficii s-au putut scoate din neparticiparea în cupele europene.
Să revenim la Van Gaal și la sistemul său. Nu cred că e negociabil acest 4-3-3. Cînd a venit la Bayern, a avut aceeași problemă. Găsise un club, la fel ca United astăzi, într-o ușoară degringoladă după perioada Jurgen Klinsmann. Van Gaal își amintea ulterior de discuțiile pe care le-a avut cu Hoeness în ceea ce privește acest sistem, nou atunci pentru Bayern. Hoeness era sceptic, dar rezultatele l-au confirmat pe Van Gaal. Dar a mai spus Van Gaal ceva interesant, într-un interviu dat celor de la Bild, în 2012: ”Eu întotdeauna folosesc sistemul 4-3-3, iar jucătorii care se adaptează cel mai bine acestui sistem aceia vor juca, indiferent de vîrsta și numele lor”. E un principiu pe care sigur îl va aplica și la United. De altfel, în dreptul lui Van Gaal stă un număr impresionant de tineri promovați în fotbal, de nume mari astăzi care au beneficiat de această filozofie, ”indiferent de vîrstă”. Un pic mai tărziu despre acest aspect.
De aici încolo, fiecare se poate juca după cum dorește cu o potențială formulă de echipă a lui Manchester United. Mie unul, Rooney-Van Persie-Mata îmi sună tare bine în linia de atac, dar există și posibilitatea retragerii lui Mata spre zona de creație, acolo unde United nu are azi prea multe variante. Nu are azi, dar poate va avea, căci perioada de transferări încă n-a început, iar ea se anunță destul de agitată. Linia de apărare e însă compartimentul ce reclamă intens întăriri, recondiționări. După plecarea lui Vidic, mulți se așteptau să rămînă măcar Rio Ferdinand, însă iată că nici el nu va continua. Se spune că asta a fost dorința lui Van Gaal, ce ar intenționa să-l aducă pe unul dintre cei promovați de el la ”naționala” Olandei, Bruno Martins Indi, internațional olandez de 22 de ani, născut însă în Portugalia, aparținînd de Feyenoord. Se mai vorbește de Hummels, se vorbește însă de mai mulți și se va mai vorbi de acum înainte.
Cred că Louis van Gaal e pentru Manchester United o soluție bună. Nu văd altă variantă mai viabilă pe piață. Jurgen Klopp pare a fi greu de deturnat, în această vară cel puțin, de la Dortmund. Van Gaal garantează, cel puțin asta a făcut pînă acum, și păstrarea identității clubului, căci, spuneam și mai sus, pe unde a fost a promovat tineri jucători, ajunși ulteriori mari fotbaliști. E de ajuns să ne amintim de Van der Sar, Reiziger, Davids, Seedorf, Litmanen, Overmars, Kluivert, în perioada Ajax, cînd a și cîștigat Liga Campionilor. De Xavi și Puyol în prima sa ședere la Barcelona, între 1997 și 2000. De Valdes (care i-a și mulțumit recent în scrisoarea sa de despărțire de clubul catalan), Iniesta și Thiago Motta, în al doilea episod catalan. De Jeremain Lens, Dembele și Schaar în perioada Alkmaar, unde Van Gaal a și luat campionatul Olandei, în 2009. De Thomas Muller și Badstuber, în perioada Bayern, perioadă de care eu unul aș mai adăuga și alte reușite, dacă nu debuturi, măcar ”redistribuiri”. Mă gîndesc la Alaba, poate cel mai bun fundaș stînga din lume astăzi, dar pe care Van Gaal l-a convis să renunțe la poziția de mijlocaș, mă gîndesc la Lahm, pe care Van Gaal l-a găsit la Bayern jucînd fundaș stînga și instantaneu l-a mutat în dreapta, mă gîndesc chiar și la Schweinsteiger, căruia tot el i-a oferit o poziție mai spre centrul terenului.
Cînd a fost prezentat a Bayern, Louis van Gaal a spus așa: ”Cine sînt eu? Sînt un tip onest, extrem de muncitor, de multe ori arogant și extrem de inovator. De multe ori în timpul carierei mele am reușit să-i fac pe cei cu care am lucrat să se îndrăgostească de metodele mele”.
Vă propun cîteva nume extrem de populare azi: Mourinho, Guardiola, Luis Enrique, Frank de Boer, Seedorf, Cocu. Sînt antrenori de succes, care au preluat ceva din ideile lui Van Gaal. Dar și din caracteristicile enumerate chiar de el.
S-a terminat una dintre cele mai interesante și pline de neprevăzut ediții din Premier League. A cîștigat Manchester City, așa cum mulți, printre care mă număr și eu, au preconizat la începutul sezonului. Manchester City are, de departe cel mai bun lot din Anglia, iar aducerea lui Manuel Pellegrini s-a dovedit a fi mutarea cîștigătoare a conducerii spaniole a clubului. Txiki Beguiristain și Ferran Soriano s-au orientat spre chilianul cu care n-au lucrat niciodată înainte, dar pe care-l cunoșteau din Primera Division, atunci cînd s-au lămurit că pista Guardiola, pe care doreau să se înscrie, e închisă pentru ei din motive de Bayern Munchen. Contactele dintre Pellegrini și City s-au produs în paralel cu remarcabila campanie europeană a celor de la Malaga, iar acceptul chilianului a venit, așa cum e poate firesc de la un om de caracter cum pare să fie el, imediat după eșecul celor de la Malaga în fața Borussiei Dortmund.
”Inginerul” Pellegrini (ghilimelele nu prea își au rostul, căci el chiar este inginer, absolvent și licențiat în 1979 al Universității Catolice din Santiago de Chile, secția inginerie civilă) s-a dovedit cea mai bună soluție pentru șantierul celor de la Manchester City. Un șantier de lux, cu utilaje de lux, aduse pe bani grei datorită dopingului cu petrodolari asigurat, de ani buni, dinspre Abu Dhabi. Dar pe care se cam pusese praful, căci fostul șef, italianul Mancini avea alt stil, altă gîndire, altă mentalitate, alt mod de a cîștiga partidele. Obișnuiți cu Spania, Beguiristain și Soriano au intuit că Pellegrini poate aduce acel element care să transforme o echipă de multe ori cenușie și rece, inclusiv atunci cînd cîștiga trofee, într-una mai spectaculoasă. Și au intuit bine.
Faptul că City a dat peste 100 de gluri în Premier League vine din schimbul de filozofie propus de Pellegrini. City și-a construit un stil propriu în acest sezon, de la care nu s-a abătutu decît o singură dată, în Champions League cu Barcelona. Echipa a mai pierdut și-n campionat, a mai făcut meciuri proaste, dar și-a păstrat în general stilul. Iar asta merită consemnat. La fel cum merită consemnate rezultatele obținute de City în dueluri cu numele importante din Anglia.
Pellegrini e un tip tăcut, nu face gălăgie, nu se agită pe margine, nu dă indicații, nu aleargă ca un apucat atunci cînd echipa sa dă gol, nu cîntă cu fanii, dar nici nu se înjură cu adversarii. El construieşte, cu pasiune, cel mai bine în spatele ușilor închise, dar și în cel mai pur stil darwinist: supravieţuieşte cine se adaptează la mediul înconjurător. Căci cine visează la cai verzi pe pereţi e în mare pericol să cadă fără să apuce să-i vadă.
Chilianul a făcut, din nimic, echipă la Malaga la fel cum făcuse din Villarreal. Poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte ce aproape a fost Villarreal de finala Ligii, în 2006, cînd cu penaltyul ratat de Riquelme cu Arsenal. La fel, poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte că în sezonul 2009-2010, cînd a antrenat pe Real Madrid, a făcut 96 de puncte, mai multe ca în primul an al lui Mourinho la Real şi doar cu 4 mai puţine decît în al doilea, cel cîştigător, al portughezului. Acest titlu cîștigat cu City șterge puțin din ștampila pusă asupra chilianului, cea de băiat bun, extrem de priceput, dar care are mari dificultăți în a lucra cu vedete consacrate, cu caractere puternice. Deja nu mai e cazul să spunem asta.
Vă amintiți acea declarație răutăcioasă, în stilu-i caracteristic, fîcută de Jose Mourinho acum vreo doi ani? ”Eu dacă aș pleca de la Real Madrid n-aș ajunge niciodată la Malaga”, parcă așa era. Pellegrini n-a zis nimic atunci, dar roata s-a întors acum. Pellegrini a cîștigat cu City un campionat pe care tare mult și-l dorea Mourinho, iar portughezul, cu acea victorie pe ”Anfield” practic i l-a făcut cadou. Viața îți dă înapoi palmele pe care tu le-ai dat, în trecut, altora.
Nu i-a fost ușor lui Pellegrini însă. Adaptarea echipei la stilul său s-a produs destul de lent. Aguero și David Silva, oamenii săi de bază, au avut multe probleme fizice. Negredo a început puternic dar s-a stins pe parcurs și a fost de nerecunoscut la finalul sezonului. Marea inovație a ”inginerului” s-a numit însă Toure Yaya, pe care l-a eliberat de povara postului de mijlocaș închizător acordîndu-i libertate de mișcare și transformîndu-l într-o adevărată bestie ”box to box”. Atunci cînd a putut să-i alinieze împreună pe Silva, Aguero, Nasri și Yaya, City a fost o frenezie ofensivă, iar rezultatele o dovedesc.
Se spune că, la final, clasamentul nu minte. Și cine termină primul înseamnă că a meritat. Nu puțini sînt cei care vorbesc despre Liverpool ca fiind ”campioana morală”. Așa ceva nu există. Campioana e una, iar aceasta e City. Morala în fotbal spune altceva, și anume că locul doi nu se premiază și nu prea se sărbătorește. Liverpool sărbătorește, dar nu locul doi, căci ar fi totuși sub demnitatea unui asemenea club, ci reîntoarcerea în lumea bună. Poate că pentru fotbalul englez, pentru dinamica și istoria sa, ar fi fost bine ca Liverpool să ia titlul. Doar că nu așa se judecă, se judecă după puncte, după ce se trage linia. Brendan Rodgers e o revelație din toate punctele de vedere, căci ceea ce a reușit el cu Liverpool, cu lotul lui Liverpool mai exact, e aproape un miracol. Comparați lotul lui Liverpool cu cel al lui City și spuneți-mi ce jucător de la Liverpool, cu excepția lui Suarez și, eventual, Gerrard (dar ce facem atunci cu Toure?) ar fi titular la City! Liverpool s-a întors printre cei mari, dar tare mă tem să nu cumva aceasta să fi fost marea șansă a ”cormoranilor”. În sezonul viitor va fi mult mai greu. Va fi Champions League, poate va pleca și Luis Suarez, nu știu dacă nu cumva sentimentul de maximă dezamăgire după acest final de campionat cînd au fost atît de aproape de un titlu visat de două decenii să nu apară ca o factură ce va trebui decontată în campionatul viitor.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!