Wesley Sneijder e deja la Istanbul, iar isteria legată de transferul olandezului e la ea acasă. Adică tot la Istanbul, un oraș pasional prin excelență, atunci cînd la fotbal se referă această pasiune, un oraș care aglutinează această pasiune cu multă ușurință și o direcționează în 3 direcții, Fener, Galata, Beșiktaș.
Că Sneijder e văzut drept noul Hagi e un mare compliment pentru Hagi și pentru noi. Înseamnă că Hagi continuă să reprezinte acel reper pentru Galata și, cred, pentru întreg fotbalul din Turcia, acel reper pe care se tot străduiesc unii și alții să-l înlocuiască, dar nu prea reușesc. A venit acum rîndul lui Sneijder să încerce.
În paranteză fie spus e straniu, dacă n-ar fi aproape mizerabil, cum românii se chinuie să găsească motive pentru a-și ironiza cel mai mare fotbalist din istorie, în vreme ce turcii au făcut din el un monument, o bornă.
Pînă să ne lămurim ce va face Sneijder în Turcia, să încercăm o privire înapoi peste cariera sa. Wesley a fost ultimul fotbalist care s-a implicat în furibundul duel Messi vs Cristiano Ronaldo. Ba chiar ar fi putut să-i învingă, în 2010, dacă nu s-ar fi schimbat exact din acel an metodologia de acordare a Balonului de Aur. 2010 a fost anul magic al lui Sneijder. Serie A, Cupa Italiei, Liga Campionilor, Mondialul Cluburilor, toate cu Inter, plus o finală de Campionat mondial cu Olanda, toate s-au aliniat în CV-ul lui Sneijder așteptînd să fie confirmate de un trofeu personalizat.
Acel ianuarie 2011 a fost începutul coborîrii de pe muntele gloriei pe care urcase. S-a trezit ignorat, rămas fără recunoașterea meritelor, ba mai era și accidentat. Urcușul se terminase, acum începea panta descendentă.
Să mergem mai înapoi în timp. Avem aici această posibilitate, nu-i așa? Să ne întoarcem la acel Ajax de la începutul anilor 2000. Cu Cristi Chivu acolo, dar și cu Lobonț, plus bătrînii Litmanen, Winter și Witschge, plus Pienaar și Ibrahimovici, plus foarte tinerii Sneijder, Van der Vaart, De Jong, Heitinga sau Maxwell. Poate cea mai bună echipă a Ajax-ului de la cea a lui Van Gaal. Sneijder își găsise un loc la mijlocul terenului, mai întîi ca rezervă a lui Galasek, apoi ca partener al său într-un dublu pivot gîndit de Ronald Koeman, pe un modul 4-2-3-1 ușor criticat de garda veche a fotbalului olandez, pe motiv că distruge mitul 4-3-3-ului legendar din fotbalul olandez. Acel sistem însă i-a folosit lui Wesley pentru formarea sa ulterioară, chit că timpul a demonstrat că nu era poziția sa naturală.
Poziție pe care avea s-o găsească ulterior, tot la Ajax. După aducerea lui Davids, Sneijder s-a trezit urcat cîțiva metri, pe poziția pe care obișnuim s-o numim a numărului 10. Conexiunea cu Huntelaar a fost brutală, felul în care Sneijder se completa cu el și profita de deplasarea acestuia fără minge l-au transformat într-un mijlocaș de tip Lampard sau Gerard, care venea din linia a doua și finaliza. Devenise esențial în jocul acelui Ajax, campion în ediția 2006-2007.
Trecerea la Real Madrid, în acea vară, a fost ceva firesc. Îi venise vremea, era ciclul normal al oricărui mare talent marca Ajax. În sezonul 2007-2008, Real Madrid, cu Schuster antrenor, a fost ultima echipă care a cîștigat duelul posesiei într-un meci cu FC Barcelona. Sneijder era mijlocașul de referință, crea linia de pase, se orienta în cîmp deschis, dar făcea și munca de recuperare, grație experienței acumulată pe această poziție la Ajax. Problemele au început să apară după plecarea lui Robinho, accidentarea gravă a lui Van Nistelrooy și problemele fizice fără sfîrșit ale lui Robben. Sneijder s-a văzut din ce în ce mai izolat în jocul său, iar Real Madrid se resemnase cu un rol secundar în fotbalul spaniol, în fața Barcelonei lui Guardiola, versiunea 1, a celor 6 titluri.
Jose Mourinho n-avea cum să scape o asemenea oportunitate. Mizînd pe dorința olandezului de a căuta alte provocări, dar și pe nevoia Madridului de a mai și încasa bani într-o vară în care cheltuise 300 de milioane, Mourinho l-a luat cu 15 milioane la al său Inter, pe care-l regîndea după plecarea lui Ibrahimovici. Iar pariul portughezului a fost cîștigător. Sneijder a fost piesa care a unit un puzzle ce beneficia de nume noi precum Lucio, Motta, Milito și Eto’o. Olandezul a fost capital în 4-3-1-2 de la început, dar și în 4-2-3-1 din final. Întotdeauna în spatele lui Milito, dar mereu în fața lui Cambiasso, Sneijder a dinamitat un campionat extrem de bine pus la punct tactic, dar neobișnuit să vadă un fotbalist care are și idei de pasă, și soluții de finalizare, dar și modalități de recuperare. Tripleta a venit logic, Liga Campionilor fiind însă trofeul ce l-a transformat pe Sneijder într-unul dintre cei mai buni mijlocași din lume.
Plecarea lui Mourinho l-a lăsat pe Sneijder, ca de altfel și pe ceilalți jucători ai Interului, secat de puteri, fizice și psihice, ca un soi de burete. E de așteptat ca la fel să se întîmple și cu unii dintre jucătorii Realului de astăzi. Mourinho l-ar fi vrut înapoi la Real, însă o poveste de dragoste consumată aprig cu o jurnalistă de la Real Madrid TV, pe vremea cînd juca la Madrid, s-a constituit într-un motiv suficient de bun pentru ca actuala soție a lui Wesley, Yolanthe, să se opună vehement. Și cum cei doi abia făcuseră nunta, Wesley a renunțat la idee.
Acum, la 28 de ani, Sneijder a ales mai degrabă banii decît cariera. A avut variante mai bune, cu nume mai bune și poate mai potrivite pentru stilul lui. Impresarul său, fostul mare internațional danez Soren Lerby, a ținut în teroare orașul Manchester, negociind cu ambele echipe, într-o încercare cam flagrantă de a ridica prețul. A mai fost și Liverpool pe fir, însă pretențiile sale au fost considerate nejustificate. A găsit pînă la urmă răspuns pozitiv la Galata, fotbalul turc fiind obișnuit cu astfel de excese, excentricități cîteodată. Salariu foarte mare, sumă fixă de 25.000 de euro pentru fiecare meci în care joacă, plus alte bonusuri ce ar trebui să ducă venitul anual net spre 6 millioane de euro. O înțelegere pînă în 2016, adică atunci cînd va avea 32 de ani , vîrstă numai bună pentru o revenire în Olanda. Cu 20 de milioane de euro mai mult în conturi.
Dacă e de criticat sau nu alegerea lui Sneijder nu mai știu. Și nici nu cred că e treaba cuiva. De comentat însă o putem face, fiecare în felul în care dorește. Mie mi se pare un mare pas înapoi. Ajax, Real, Inter și acum Galata.
Se spune că banii n-aduc fericirea, nu-i așa?
Au trecut deja 24 de ore de la anunțul oficial făcut de Bayern Munchen, care confirmă contractul pe 3 sezoane cu Pep Guardiola, dar subiectul rămîne intens dezbătut în presă ori pe rețelele de socializare. Am încercat pe acest blog, imediat după ce știrea a devenit publică, să găsesc cîteva explicații. După ce, cu numai o zi înainte, ofeream cîteva din ideile lui Pep, spuse încă de pe vremea cînd era jucător activ, în 2002, despre cum vede el fotbalul. Idei pe care le-am regăsit mai apoi în jocul Barcelonei și pe care, probabil, le vom regăsi în jocul lui Bayern.
Sînt destui care critică alegerea lui Guardiola. O semnalează ca pe o cale comodă de a reveni în fotbal. Dintre variantele pe care se zice că le-a avut la dispoziție (se zice, astfel că nu trebuie să fim siguri de ele), City, Chelsea, Milan, Inter, PSG ori ”naționala” Braziliei (care, se zice din nou, i-a fost oferită în toamnă) a ales Bayern. Un loc unde se găsesc numai avantaje și puține inconveniente. Există pe undeva și opinia că nu s-a dus în Anglia ca să nu se dea cu ochii, din nou, cu Jose Mourinho, dar și destule ironii care vizează orașul Munchen, ales în detrimentul Londrei.
Fiecare cu părerea lui. Eu unul regret doar că nu vom putea vedea un duel Pep-Jose în campionatul Angliei. Și-i înțeleg alegerea lui Pep. Orașul e foarte frumos, cine a fost la Munchen știe asta. Împrejurimile sale, mai ales în drumul spre Garmisch, oferă un loc ideal, idilic poate, pentru traiul unei familii cu copii, cum e cea a lui Pep. Aerul e curat, locurile sînt curate, disciplina și rigurozitatea nemțească fac ca totul să fie perfect, oamenii nu sînt exaltați și au un respect aproape bisericos față de noțiunea de viață privată. Sigur, Londra cea cosmopolită are atracțiile ei, dar Guardiola nu s-a dus să facă turism, ci să muncească. Iar la nemți noțiunea de muncă e cel mai bine pusă la punct.
Bundesliga e în creștere, economia e sănătoasă, stadioanele sînt mereu pline și asigură o ambianță propice. E un campionat spectaculos, cumva pe stilul lui Pep, care poate modela pe Bayern după ideile sale, în fața unor adversari ce nu se vor betona în zona propriului careu, cum făceau în 80 la sută din cazuri adversarii Barcelonei. Echipa e oricum foarte puternică, are un stil de joc semănat de Van Gaal și bine îngrijit de Heynckes, stil cu care Guardiola poate obține ceea ce nemții își doresc cel mai tare: supremația europeană.
În plus, aminteam și în postul precedent de asta, Guardiola are spatele asigurat de oameni care știu ce-i ăla fotbal. Beckenbauer, Rummenigge, Hoeness, plus Mattias Sammer, cel mai nou ”recrut” în zona conducerii, sînt monumente în lumea fotbalului. La Barcelona, cel puțin în ultima vreme, a fost mai mereu singur în războaiele cu Real Madrid, ceea ce l-a îndepărtat puțin de zona antrenoratului și l-a dus spre cea a polemicilor, a înțepăturilor de la conferințele de presă, ceea ce nu prea reprezenta elementul său.
Cum se va adapta Bayern la stilul lui Guardiola?
Ei bine, asta e o întrebare bună. Mai ales cum se va adapta Uli Hoeness, ale cărui implicări în zona pregătirii echipei sînt discutate în Germania? Va avea Pep puteri depline în alegerea transferurilor? La Barcelona era știută idiosincrazia pe care o avea față de fotbaliștii propuși de alții. La fel de cunoscută era și răceala cu care privea excesele de personalitate ale jucătorilor, din vestiar sau din teren, bineînțeles cu excepția numită Messi. Robben și Ribery ar trebui să fie din ce în ce mai buni prieteni dacă vor o coabitare liniștită cu noul antrenor, pentru care noțiunea de vestiar e sfîntă. În vestiar, Pep nu vrea vedete cu figuri, vezi îndepărtarea din primele zile ale sale la Barcelon a lui Ronaldinho și a lui Deco, apoi îndepărtarea lui Samuel Eto’o și Ibrahimovici, chiar și a lui Maxwell și Toure Yaya, ultimele două survenite după ieșirile prea puternic mediatizate ale impresarilor celor doi, Mino Raiola și Dmitri Selcuk.
Mai sînt multe necunoscute. Mai ales în ceea ce privește zona tactică, zona dispunerii în teren a jucătorilor. Nu cred că se discută felul în care va juca Bayern cu Guardiola, stilul de joc e limpede și, cred, nenegociabil, un tiki-taka în limba germană, un fel de ”tiki-taken”. Vom avea cu siguranță timp să vorbim și să analizăm cînd va începe noul sezon din Bundesliga. August nu e chiar atît de departe.
Pînă una alta, Bayern e una dintre favoritele Ligii Campionilor în acest sezon. Ce ați zice de un duel Barcelona-Bayern? Poate chiar o finală pe ”Wembley”? Un fel de trecut și viitor pentru Pep.
E ştirea zilei. De fapt, e confirmarea unui zvon apărut acum cîteva zile. Plecat de la un oficial al lui Adidas care a dat în vileag un contract semnat de Pep cu concernul respectiv, parte a înţelegerii sale cu Bayern, clubul bavarez fiind extrem de apropiat de Adidas, nu doar din punct de vedere al echipamentului sportiv.
Nemţii au avut aşadar dreptate. Iar cei care n-au crezut în această posibilitate, printre care mă număr şi eu, trebuie acum să-şi înghită maliţiozitatea.
Pînă să discutăm la rece despre această mutare şi să răspundem la unele întrebări, repede o mică analiză. Bayern are azi destule din ingredientele care-i convin lui Guardiola pentru a prepara un fotbal apetisant. Un portar foarte bun cu mingea la picior, Manuel Neuer. Fundaşi centrali la fel de buni pentru construcţie. Un lateral de tip Dani Alves în persoana lui Lahm. Javi Martinez, pe care l-a vrut la Barcelona, unul dintre puţinii care pot interpreta rolul lui Sergio Busquets de la catalani, rol indispensabil în piesa lui Pep. Toni Kroos şi Thomas Muller, fără a-l scoate din context pe Schweinsteiger, dimpotrivă, pentru linia de creaţie. Două extreme, Robben şi Ribery, şi pe ultimul l-a vrut la Barcelona. Un atacant de tip Kluivert în persoana lui Mario Gomez. Plus Mandzukici, jucătorul de careu, aşa-numitul, în spaniolă, rematador.
Vă invit să citiţi în acest articol părerile lui Guardiola despre fotbal spuse în 2002, pe vremea cînd era jucător! Veţi regăsi detalii din actualul lot al nemţilor. Ca să nu mai spun că Bayern are capacitatea de a aduce şi alţi jucători.
Şi ăsta e un aspect important. Stabilitatea. Financiară şi nu numai. La Bayern, Pep va avea în spate monumente de tip Beckenbauer, Rummenigge, Uli Hoeness. Nu va mai fi singur împotriva furtunilor, aşa cum s-a întîmplat în ultima sa perioadă la Barcelona.
Guardiola şi Bayern. Ce asociere colosală!
Pînă îl vom vedea pe banca nemţilor, să ne reamintim de perioada sa excepţională de la Barcelona.
Momente precum acesta:
Sau dueluri precum acesta:
Știrea zilei după meciul de cupă dintre Real și Valencia, hai să-i zicem ”breaking news”, ca să ne menținem în tendința autohtonă, a fost cearta dintre Jose Mourinho și Cristiano Ronaldo, în vestiar. A apărut în toată media din Spania și, dincolo de exagerările unora (n-am inventat noi în România știrile false), care spuneau că strigătele se auzeau pînă în stradă, lucru posibil doar ca figură de stil, oricine a fost măcar o dată pe ”Bernabeu” știe asta, dincolo de exagerări deci, ceva a fost. E un lucru cert, la o echipă unde atmosfera nu e bună, unde unitatea de grup e spartă în minigrupuri unite de interese de moment, ceea ce se întămplă în interior, în vestiar, în spatele de ușile închise, transpiră în presă. Sînt unii din interior care au interes să fie așa.
Subiectul e delicat. Chiar atît de departe a ajuns Mourinho încît să se certe cu cel mai apropiat om al său și cel mai bun jucător din lot? Mai ales după ce și-a pus în cap nucleul spaniol, și destul de dur, al echipei? Mourinho nu face lucruri la întîmplare, la el nici felul în care dă bună ziua nu e lipsit de logică. Și atunci?
E altceva la mijloc. Și da, există în acest moment o ușoară distanțare între Cristiano Ronaldo, pe de-o parte, și tandemul Jose Mourinho-Jorge Mendes pe de altă parte. Explicațiile, puțin mai încolo, rămîneți cu mine!
Facem o pauză, nu de publicitate, ci mai degrabă o paranteză. Se leagă de subiect, oricum. Real a cîștigat cu Valencia prima finală pe care o are de disputat începînd de acum și pînă în mai. Cu campionatul compromis, 18 puncte în spatele unei Barcelona aproape perfectă, nu-s o marjă de eroare pe care să te bazezi. Cupa Spaniei devine importantă, poate salva un sezon. I s-a întîmplat lui Mourinho în primul an, dar și lui Guardiola, sezonul trecut.
Paranteză la parnteză. Ce-ați zice de o confruntare între Jose și Pep în campionatul Angliei? Cu presa de acolo, cu fotbalul de acolo, cu spectacolul de acolo? Ar fi un spectacol brutal și eu cred că într-acolo se merge, chiar dacă spune Guardiola că încă nu s-a decis. Paranteză închisă.
UPDATE. Sau Breaking News :))
Nu întotdeauna ce îţi doreşti se şi întîmplă. Guardiola a semnat cu Bayern Munchen pe 3 ani. Avem timp pînă în vară să analizăm chestia asta pe toate feţele.
Deci, spuneam de finalele Realului. Pînă la ”dubla” cu Manchester mai e, meciurile cu Valencia erau de maximă importanță. O Valencia schimbată mult în bine de Valverde, în ciuda scepticismului unora, inclusiv al meu. O vorbă veche în fotbal spune că ocaziile se răzbună. Valencia a avut două, uriașe, la 0-0 și 1-0, pe momente de control al jocului. Le-a ratat și, aproape imediat după fiecare, Madridul a marcat. Dincolo de ocazii, Valencia a avut și cîteva decizii de arbitraj împotrivă, și nu mă refer aici la golul lui Higuain, care ar fi fost marcat cu mîna. Am comentat meciul și am văzut multe reluări, abia ne-am dat noi seama, după reluări, arbitrilor cred că le-ar fi fost imposibil să vadă în timp real. Rămîn însă cele 3 poziții de ofsaid inexistente la Soldado, în situație de unu la unu cu Casillas, astea da, sînt greșeli mari, apărute exact cînd dinspre Madrid se vorbea de arbitraje potrivnice. Ca să concluzionăm, Real a cîștigat pe contraatac un meci jucat acasă, dar rezultatul oferă timp și liniște în perspectiva celorlalte fnale ce urmează. Senzația e că dacă va juca așa contra lui Manchester United îi va fi tare greu, dar nu trebuie uitat că vor reveni Ramos și Pepe, iar Marcelo și Higuain vor mai acumula minute.
Ne întoarcem la subiectul zilei, Cristiano Ronaldo. Bine v-am regăsit!
Vorbeam mai sus de distanțarea dintre cele două părți. Cum e posibil așa ceva? Ei bine, este. Imediat după ce Messi lua Balonul de Aur, scriam că Ronaldo nu se va liniști prea ușor și nu se va lăsa pînă nu-și va învinge rivalul. Asta nu se poate face decît la Real Madrid, ori în Anglia, la cele două grupări din Manchester și, să zicem, Chelsea. În nici un caz la PSG, în nici un caz ACUM la PSG.
Ce rol are PSG în povestea asta? Are, și încă mare.
E timpul cifrelor. Vă amintiți povestea din toamnă, cu Cristiano supărat pe conducerea Realului? S-au tot căutat motivele, deși era evident pentru toată lumea că banii erau problema. Iar acolo unde sînt bani, e și PSG, nu-i așa?
Cristiano cîștigă la Real, azi, 10,5 milioane de euro, net, plus bonusuri ce rotunjesc suma la 12 milioane. Bonusurile vin pentru driblarea fiscului și a impozitelor. Beneficiind de așa numita ”Lege Beckham” (orice străin venit în Spania e impozitat cu 24 % în primii 5 ani), Real Madrid nu are în balanța sa un brut foarte mare. Abia în ultimul sezon al contractului actual, 2014-2015, s-ar trece la impozitarea de 52 %. Între timp, legea a fost scoasă din uz de guvernul Rajoy, nou instalat anul trecut, dar ea se menține la contractele deja existente. De aceea, de exemplu, Real n-a fost de acord cu un împrumut al lui Kaka, pentru că la revenirea după împrumut el ar fi pierdut dreptul de a fi impozitat cu 24 %.
Și unde e PSG? După colț, așteaptă momentul. În vară, Nasser al-Khelaifi, șeful cel mai mare de la PSG, dar și e la Al Jazeera Sport, bun prieten cu Jorge Mendes, i-a făcut o ofertă de 20 de milioane de euro, salariu net pe sezon, plus alte 5 milioane, tot net, diverse bonusuri. Francezii s-au grăbit, pentru că și în Franța există o problemă cu impozitarea, după intenția noului președinte Francois Hollande de a ridica la 75 % impozitul pentru salariile foarte mari. Dar, ca și în Spania, noul impozit, care nu a fost deocamdată acceptat de Curtea Constituțională a Franței, nu ar fi acționat retroactiv. Un contract pe 6 ani oferit lui Cristiano ar fi fost o afacere bună.
Legătura dintre Mendes și Nasser al-Khelaifi a făcut posibil și acest promo pentru televiziunea Al JazeeraSport:
Real nici n-a vrut să audă în vară de un eventual transfer. Era foarte tîrziu pentru ca Florentino Perez să se replieze și să găsească un alt superstar de talia lui Cristiano. Dar Florentino n-a vrut să audă nici de o mărire a contractului lui Cristiano, motivul fiind clar creșterea de impozit, dar și faptul că deocamdată nu s-au amortizat cele 96 de milioane plătite la transfer. Să egaleze netul oferit de PSG nici nu se punea problema, 20 de milioane net la un impozit de 52 % ar fi urcat brutul la o cifră ”brutală”, dar nici măcar 15 milioane net, cît solicita Cristiano n-a fost o sumă pe placul lui Florentino.
Între timp s-a întîmplat că Barcelona i-a prelungit și mărit contractul lui Messi exact la această sumă. La catalani lucrurile sînt un pic mai simple. La ei ”Legea Beckham” n-a funcționat niciodată în cazul lui Messi, astfel că salariul brut al argentinianului e de mult inclus în bugetul fiecărui an și orice creștere nu e așa de contondentă.
Între timp s-a mai întîmplat că PSG a revenit cu oferta. S-a întîmplat la meciul Dinamo Kiev-PSG, din Liga Campionilor, motivul oficial al prezenței lui Jorge Mendes în Ucraina fiind jucătorul său de la Dinamo, Miguel Veloso. Francezii i-au comunicat lui Mendes că sînt în măsură să susțină un efort financiar considerabil pentru a-l aduce pe Cristiano, salariu + transfer, ceea ce ar însemna și un comision pe măsură. E pe ultima linie dreaptă la PSG semnarea unui acord de sponsorizare pe 4 ani cu o bancă din Qatar în valoare de 100 de milioane de euro, în locul sponsorului actual, Fly Emirates. Astfel că banii nu vor fi o problemă, ba se va respecta și fair-play-ul financiar dorit de UEFA.
Doar că, mai nou, Cristiano nu prea mai vrea să plece de la Real. Sau dacă ar vrea, ar face-o doar spre Manchester United. Așa se explică și interviul recent, în care spunea că dorește să-și termine înțelegerea cu Real Madrid. Nici Florentino Perez nu pare dispus să-și piardă cel mai bun jucător, ba chiar ar fi de acord acum cu cele 15 milioane net solicitate. Pe piață nu există un fotbalist capabil să facă pentru Real ce face Cristiano, a cărui absență se simte imediat.
Un soi de pupat piața independenței, nu?
Păi nu prea. Cine iese cel mai rău din afacerea asta? Ați ghicit, Jorge Mendes, al cărui comision generos se cam îndepărtează. Pe de altă parte, nici lui Mourinho nu prea i-ar conveni să-l lase pe Cristiano la Real în situația tot mai probabilă că el va pleca în altă parte. Poate chiar la PSG, de ce nu? În varianta AC Milan apărută brusc, eu unul nu cred.
Discuțiile sînt încă în faza de început. Pînă la vară avem tot timpul, nu-i așa?
P.S. Avem timp pînă în vară să analizăm şi trecerea lui Guardiola pe banca lui Bayern. Dar nu voi aştepta atît, cît de curînd voi căuta să găsesc explicaţiile.
S-a întîmplat la Zurich, la gala de decernare a Balonului de Aur. Toată lumea era atentă la Messi, la Cristiano, la ceilalți jucători, la felul în care sînt îmbrăcați, la felul în care sînt îmbrăcate cele care îi însoțeau, la reacțiile unora față de alții. La Zurich a fost și Pep Guardiola. Era implicat în lupta pentru cîștigarea titlului de cel mai bun antrenor, alături de Jose Mourinho și Del Bosque. A zburat special de la New York la gală, deși era mai mult decît evident că nu va cîștiga. Și lui Mourinho i-a fost clar că nu va cîștiga, astfel că a preferat să ignore manifestarea. Pep însă a venit.
Poate și pentru că voia să anunțe. Să-și anunțe revenirea. ”În vară voi antrena din nou”, au fost, mai mult sau mai puțin exact, cuvintele lui. Odată trecute miresmele galei și uitate impresiile dominante, lumea și-a amintit aceste cuvinte. Ooups! Era prima dată de la la despărțirea de FC Barcelona cînd Pep anunța clar și răspicat că se va întoarce la fotbal. O stare de panică a cuprins redacțiile din întreg mapamondul, toți jurnaliștii intrînd într-o fibrilație profesională, căutînd să afle primii răspunsul magic la o întrebare extrem de simplă, dar peste măsură de complicată: Unde?
A început haosul:
– E deja înțeles cu City, unde sînt Beguiristain și Soriano, colaboratorii lui fideli de la Barcelona, în epoca Laporta.
– Ba nu, va merge la Chelsea, căci oferta lui Abramovici e de nerefuzat.
– Stați ușor, că-l vrea Sir Alex la United, s-au văzut în secret la New York și cine ar refuza să fie urmașul unei legende la un club de legendă?
– Se duce la Arsenal, căci Wenger va pleca la PSG și e singura echipă ce se apropie prin stil de joc de a sa Barcelona.
– Ați uitat de Milan, Berlusconi îi dă o vilă pe malul lacului Como, lîngă George Clooney.
– E și Inter pe fir, Moratti e un tip care nu se uită la bani atunci cînd i se prezintă un proiect iluzionant.
– De Roma ce ziceți? A jucat acolo, e bun prieten cu Franco Baldini, căruia i l-a propus în vara lui 2011 pe Luis Enrique, investitorii sînt americani și atrași de ce a făcut el la Barcelona, deci nu s-ar uita la bani. În plus, tocmai ce a declarat Zeman că Pep și Baldini s-au întîlnit și au discutat ceva prin toamnă.
– Să nu omitem PSG. Ancelotti nu mai e în grații, iar Leonardo trebuie să găsească o soluție dacă vrea el să supraviețuiască. Banii nu sînt o problemă acolo. Ar fi o mică problemă cu Ibrahimovici, dar se rezolvă cumva, pentru Pep poate fi și vîndut Zlatan.
– Breaking News. Bayern Munchen ar fi totuși destinația, s-a scăpat un oficial de la Adidas, cu care Pep ar fi încheiat un acord ca parte a înțelegerii cu clubul bavarez.
Sînt dialoguri imaginare. Speculații pe care le-ați tot găsit prin siteurile noastre, unde nu există dubii, căci doar certitudinile vînd bine, un semn de întrebare pus din respect pentru meserie scade dramatic numărul de accesări, nu-i așa?
Cert e un lucru. La această oră doar Guardiola știe unde va antrena. Însă lumea fotbalului așteaptă cu multă nerăbdare întoarcerea celui care a creat cea mai bună echipă a epocii. Cu filozofia sa, un amestec de concepții tip Sacchi, Cruyff, Rinus Michels, Van Gaal, Guardiola a creat un stil, o idee, un nou fotbal, cel cu un actor principal, mingea, și 11 actori secundari, toți aflați în serviciul ei. Apărare prin atac, posesia ca sistem defensiv, joc în terenul advers, fără linii, dar cu jucători apropiați, de parcă ar fi legați cu o sfoară magică. Fotbal de atac fără atacanți de meserie, fotbal de apărare fără apărători, ați văzut aceste paradoxuri, aceste contradicții, de multe ori în jocul Barcelonei. Titlurile sînt pentru statistici, stilul e cel care rămîne și cel care intră în istorie, iar stilul Barcelonei lui Pep va rămîne în istorie.
Că va fi Bayern, ca va fi City, că va fi Chelsea ori United, lumea îl așteaptă pe Pep. Și absolut toți cred că visează la un meci al acelei echipe cu ”Pep Team”, cu Barcelona aproape perfectă de azi, adică. Ar fi un spectacol. Xavi, Iniesta, Fabregas, Pique și ceilalți împotriva celui care i-a transformat în legende. Messi contra celui care i-a condiționat cariera. Da, i-a condiționat-o și promit să găsiți tot pe acest blog explicațiile.
Mulți cred că Guardiola nu va reuși fără cei de mai sus. N-aș fi așa sigur. Cînd iubești ceea ce faci, cînd meseria e o pasiune, cîștigurile vin. Vă invit să citim împreună cîteva pasaje dintr-un interviu pe care Pep l-a acordat cotidianului El Pais, în 2002. Nu-i nici o greșeală, în 2002, înainte de Mondialul asiatic. Nu e neapărat un interviu, e mai mult o discuție, dar una în care Pep își expunea, în premieră, filozofia de antrenor, deși era încă jucător activ.
”Pe măsură ce trece timpul sînt tot mai convins cum ar trebui să fie jucat fotbalul, devin din ce în ce mai fundamentalist pe tema asta”, spunea el. Era influențat de felul în care fusese format ca jucător, în ”La Masia”, dar și de nivelul său fizic, mai degrabă moderat.
”Gîndesc lucrurile din punctul meu de vedere, al fotbalistului care sînt. Unul lent, care dacă intru în șocuri fizice pierd, Cînd aveam 18 ani, dacă sufla unul la mine pe teren mă dărîma”.
Nimic nou pînă aici. Se răsfăța un pic, căci nivelul său fotbalistic a fost uriaș. Iată cîteva exemple în filmulețul de mai jos! Vă invit să-l vedeți și apoi să vă întoarceți ca să aflați care erau ideile lui Pep acum mai bine de 10 ani:
”Echipele mele vor avea mereu două extreme. Azi, în 2002, asta nu se prea face. Pe mine nu mă interesează ca echipele mele să fie late la nivelul liniei de mijloc, vreau să fie și late și profunde. Cînd ai două extreme bune, poți juca sus, poți duce toată echipa în terenul advers, apropiind liniile și scurtînd distanțele de alergare. Pe vremea lui Cruyff am jucat cu Hagi și Prosinecky extreme, la un moment dat, dar era ceva anarhic. Cum să-l pui azi pe Rivaldo extremă stîngă cînd el nu-i extremă? Ia amintiți-vă de Ajax! Erau letali pentru că-i aveau pe Overmars și Finidi pe extreme, iar Kluivert juca perfect între ei”.
Extreme, așadar. Ce ziceți de Pedro? De Messi în primul an? De Henry sau, în ultima parte, de Tello, pe care Pep îl vedea, pesemne, un nou Overmars.
Ideea de vîrf de atac puternic, dar abil cu mingea, capabil să joace pivot, dar să dea și pase decisive a fost găsită de Guardiola, pentru a sa Barcelona, în persoana lui Ibrahimovici. N-a mers însă, și din cauza suedezului, al cărui caracter prea pronunțat a fost respins de vestiar. Mergem mai departe.
”Eu nu cred în ideea de dublu pivot. Joci așa doar dacă vrei să te aperi. Bun, dacă unul dintre ei înțelege că trebuie să iasă din linie pentru e urca, e foarte bine. Așa face Valeron la echipa națională. Cînd ne apărăm, stă în linie cu mine, dar cînd avem mingea se apropia de Raul, nu de mine. Și cum Raul coboară și el mereu după minge, atunci e foarte bine, ne asociem și pasăm.”
Triunghi, așadar. Xavi-Iniesta-Busquets. Asociere cu atacantul central, Messi în cazul de față. Sună cunoscut, nu? Triunghiurile au stat la baza filozofiei lui Cruyff, apoi a lui Rijkaard, iar Pep le-a preluat cu mult entuziasm, deplasîndu-le pe toată aria terenului, transformîndu-l pe Xavi mai mereu în vîrf al acestor triunghiuri.
În 2002, Guardiola era de părere că o echipă nu trebuie subordonată unui singur jucător. Aici, cu timpul, și-a schimbat opinia. Avîndu-l pe Messi în echipă, nici n-aveam cum să n-o facă. Dar cum pe Messi nu-l va mai avea, e de presupus că va reveni la ideile din tinerețe.
Sînt doar cîteva idei. Ne rămîne acum să ne imaginăm ce echipă din cele de mai sus, sau o alta, l-ar aglutina mai bine pe Guardiola. În Spania nu se va întoarce, așa că, eu unul visez la un Premier League magnific, care să-i cuprindă pe Guardiola, pe Mourinho, pe Sir Alex Ferguson, pe Wenger și pe Villas Boas, în a cărui creștere am mare încredere. Ar fi ceva brutal, nu?
Sau poate aveți alte idei? De aici încolo, fiecare e liber să-și spună părerea. Comentariile sînt la liber.
UPDATE
E un update trist. Pe care mi-e foarte greu să-l scriu. Pe 25 aprilie, Tito Vilanova a pierdut lupta cu teribila boală. La 45 de ani, antrenorul care a condus Barcelona spre recordul de puncte într-un campionat s-a stins. A antrena Barcelona a fost un demers infinit mai simplu decît lupta cu boala. Dumnezeu să-l odihnească! Și, privind la destinul înfiorător pe care l-a avut – să ajungi să antrenezi Barcelona, să-ți împlinești un vis pe care l-ai avut din copilărie, dar să nu te poți bucura de asta – să luăm aminte! Destinul nu ni-l alegem niciodată. De aceea e bine să trăim viața pe care o avem, atît cît o avem, să mulțumim lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi și să nu visăm la lucruri imposibile. Unii oameni n-ar vrea decît să mai trăiască, indiferent cum.
De multe ori am spus și scris că Tito Vilanova ar merita mai multe rînduri decît cele care îi sînt consacrate, ar merita mai multe laude, mai multe comentari. Din păcate, aceste rînduri au venit, dar nu așa cum ar fi trebuit, ci din pricina unei maladii parșive, care l-a făcut să intre într-un nedorit prim-plan.
Tito Vilanova s-a reapucat de treabă. A făcut-o cu aceeași naturalețe cu care a acceptat să-i ia locul lui Pep Guardiola, într-un moment în care toată lumea vorbea de un final de ciclu și anticipa un transfer de putere către Madridul atotputernicului Mourinho. Naturalețea omului simplu, care nu are nimic în comun cu profilul mediatic al antrenorului de echipă mare, cu un ego demn de un șef de stat, dacă nu cumva mai mult.
Tito Vilanova a mai cîștigat un meci. Poate cel mai greu al existenței sale, împotriva unui adversar pe care, acum un și ceva, îl credea învins. Mai are de tras pînă la victoria definitivă, la fel cum, și în plan fotbalistic, mai are de muncit. S-a întors la muncă însă, pentru că nici un medicament din lumea asta nu e mai util decît posibilitatea de a face ce-ți place și unde îți place. În fața lui stau obiective pe care nimeni nu și le-ar fi asumat astă-vară, dar și obiectivul fundamental al fiecărui individ: viața însăși.
În primul an de mandat al lui Guardiola, Tito l-a ajutat să aleagă melodia cu care să-și motiveze jucătorii, în autocar, în vestiar sau la stația de amplificare de pe ”Camp Nou”. ”Viva la vida”, piesa celor de la Coldplay a fost aleasa, iar cei care au mai mers la meciurile Barcelonei în acea perioadă știu că se auzea atunci cînd fotbaliștii catalani ieșeau la încălzire. ”Viva la vida” e și mesajul pe care-l transmite, astăzi, Tito Vilanova, despre care apropiații spun că ar fi mărturisit că a antrena pe Barcelona e o joacă de copii pe lîngă lupta cu cancerul. O joacă de copii care-l ajută însă extraordinar într-o bătălie de oameni mari.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!