Se spune că e bine să te temi de greci chiar și atunci cînd îți fac daruri. Nu știu eu astăzi ce daruri ne-au pregătit nouă grecii, dar presimt că multă lume le așteaptă. Și asta nu e bine. Grecii vin la București ca ocupantă a ultimului loc, fără absolut nici o șansă de calificare, fără nici un fel de stres referitor la partida de pe Arena Națională. Dar știm cu toții că nu-s o echipă de ultimul loc, așa cum știm cu toții că locul pe care echipa României îl ocupă în acel straniu clasament FIFA e departe de realitate. Știm cu toții că Grecia era cea mai bună echipă a grupei la momentul tragerii la sorți, știm cu toții că ne poate bate aici la București, chit că n-a mai făcut-o de ani buni. Tocmai pentru că știm asta, aș vrea să nu ne așteptăm la daruri de la greci. Dacă o fi să le primim, binevenite să fie, dar mai bine să nu credem în Moș Crăciun și să încercăm să îmbrăcăm chiar noi haina lui. Citeste mai mult …
Acest text se adresează în principal celor sub 25 de ani. Dacă aveți peste 35 sau ați depășit granița cifrei 4, vă rog să vă opriți pentru o clipă din ceea ce faceți, să închideți ochii și să încercați să vă întoarceți în timp! He he, știu că ați vrea, dar din păcate e imposibil. Ceea ce vă solicitam eu era doar o încercare de a vă reaminti ce făceați în urmă cu 25 de ani pe vremea asta?
Citeste mai mult …
Între a analiza o semifinală după care ar fi prea multe de scris și o alta după care n-ar fi mai nimic de scris, m-am gîndit să pedalez din nou pe străduța amintirilor. Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sînt ale tale, doar ale tale. Sînt acele imagini care te fac să zîmbeşti, sînt acele imagini care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor, sînt acele amintiri pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.
Citeste mai mult …
A fost meciul unei națiuni. Chiar am crezut că putem să ne depăsim condiția, că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică. Sau că putem fi altceva decît frustrați.
Chiar am crezut că ”tricolorii” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.
Din păcate, am crezut degeaba. N-am putut să ne depășim condiția, n-am putut să trecem dincolo de bariera pusă de valoarea unora, grecii mai exact, și stilul nostru de ”ciupeală”, cu care am crezut că putem sări acea barieră. N-am putut, așa că stăm acasă, iar ăn locul nostru vor merge ei, grecii, care au știut exact cum să joace un astfel de meci. Și au avut și cu ce, au avut și cu cine. De fapt, asta e şi discuţia. E ca în film, pînă la urmă. Dacă îţi propui să ajungi Alain Delon, trebuie să faci ceva în sensul ăsta. Altfel rămîi la stadiul de Alain “Deloc”. Un “deloc” nici măcar onorabil.
Cineva, prin tribuna în care am stat eu, a spus la un moment dat că singurul mod prin care puteam să-i facem pe greci să se le fie frică de noi în această dublă mansă era să-i amenințăm că nu mai mergem la ei la vară, la mare. Că-i boicotăm și că, în locul lor, îi alegem pe turci. Atunci poate că ar fi pus un pic în balanță dacă merită să meargă la un campionat mondial tocmai în Brazilia, cu mari sacrificii financiare, sau să-și crească puțin PIB-ul pe spinarea românilor care-și cheltuie economiile într-o săptămînă prin insulele lor (nu că ar avea de ales, căci o săptămînă la mare în Grecia poate fi mai avantajoasă decît un week-end la Mamaia, dar asta e cu totul altă poveste).
Nu cred că grecii au tremurat vreun pic în meciurile cu noi. Un gol din fază fixă și un autogol, cu asta am vrut noi să ne calificăm la un Mondial. Puțin, foarte puțin, vorba filmului.
Ideea e că s-a terminat. Speranța moare ultima, dar cînd e să moară, tot moare. A noastră a murit la golul lui Mitroglou, pe care lumea îl botezase pe stadion ”Milogu”. Milog, milog, dar ne-a dat de ne-a julit, asta ca să mențin limbajul tribunei. Mi-am amintit brusc cum rîdeam în 2001 de Rudonja, care nu dăduse nici un gol în echipa națională a Sloveniei. ”Turbo Rudonja” îl persiflam noi pe Ghencea, pînă ne-a dat și el o bucată, că trebuia undeva să dea primul gol din carieră, nu? Ne-a găsit pe noi mai miloși. Așa și cu Mitroglou. Noi am rîs de el, el a rîs de noi, rîsul lui e însă cel mai sănătos, al nostru sună a pagubă.
Mai multe nu vreau să spun. Părerea mea despre Pițurcă o știți. Chit că am crezut că putem să calificăm. Simt oricum că deja s-a dat drumul la cîini. E o expresie ce se vîntură printre ziariștii care se cred de succes. Să plece Pițurcă și să vină altul. Cine, nu mai contează, important e să plece Pițurcă. Așa cum a fost important s- plece și data trecută, iar apoi l-am pus la loc. Că așa sîntem noi, miloși, vă amintiți.
Normal ar fi să plece. Moral. Sincer nu-l văd însă în stare de acte morale. Așa că dacă va fi să plece, va pleca bine garnisit în buzunare. Sau, mă rog, conturi, că nu se mai poartă banii la sacoșă. În fond, el are dreptate, obiectivul lui e Euro 2016. Sau 2020, cine mai știe. Poți să-i reproșezi ceva din acest punct de vedere? E în grafic, șansele de calificare la Euro 2016 sînt intacte. Ajungem la fondul problemei. Cine ar trebui de fapt să plece? Răspunsul îl știm, dar ce folos. Cei care au guvernat haosul din fotbalul românesc, care n-au fost în stare să profite de emulația colosală creată după 1994, după 1998, chiar și după 2000. Sau dacă au făcut-o, au făcut-o în interes propriu. Poate că ar fi cazul să se retragă. În poziții onorifice, ca să fie toată lumea mulțumită.
Altfel, să fim noi sănătoși. O să vină Sărbătorile, apoi Paștele, apoi vara.Vom vedea Mondialul la televizor, ne vom alege o echipă cu care să ținem și ne vom certa pe facebook la nesfîrșit pe tema asta. Apoi va trece și vara și va începe o nouă campanie. Eventual cu un alt selecționer, eventual cu un alt șef la FRF. Foarte bine. Și ce dacă?, vă întreb eu. Într-o ţară aflată în continuă campanie electorala, noua campanie a echipei naţionale pare să nu mai intereseze pe nimeni.
Am crescut cu echipa asta naţională. Era reperul nostru, mîndria noastră. Ne interesa tot ce se întîmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, parcă ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am plîns şi noi atunci cînd plîngeau ei. Ultima dată am plîns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea noastră, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborîm. Şi să redevenim ceea ce am fost întotdeauna, fotbalistic vorbind, o naţiune de plan secund, care obţine doar accidental performanţe.
Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi. Cînd se va retrage căpitanul de azi, o țară întreagă se va chinui să-și amintească despre cine este vorba.
Nu știu dacă o să ne calificăm. Nu știu dacă o să jucăm bine. Nu știu dacă vom reuși să ne depășim condiția. Nu știu dacă nu cumva și Mondialul ăsta va trece fără ca noi să fim prezenți. Nu știu dacă nu cumva o să avem o nouă deziluzie. Nu știu cine știe. Sau știu, dar cred că va trebui să nu ne lăsm în grija LUI și să încercăm.
De fapt, asta știu sigur. Știu că trebuie să încercăm. Știu că nu trebuie să ne pierdem speranța. Știu că trebuie să conștientizăm ce important e acest moment pentru fptbalul românesc. Știu că trebuie, noi cei care vom merge la meci dar nu vom intra pe teren, să fim alături de cei care vor fi aleși s-o facă. Știu că trebuie să facem asta necondiționat, fără să avem orgolii prostești, fără să avem idei preconcepute, fără să avem antipatii sau simpatii. Ceva trebuie să avem: încredere!
Habar n-am dacă fotbaliștii echipei naționale sînt conștienți ce moment important au în față. Probabil că unii da, alții nu. E momentul în care fotbalul românesc se poate întoarce la marea întîlnire a celor puternici. Un Mondial poate reprezenta un moment unic în cariera unui fotbalist român, care are puține oportunități de a cîștiga un trofeu european ori unul individual. Simpla enumerare a celor care pe care-i vom regăsi la vară în Brazilia ar trebui să crească dorința ”tricolorilor” de a se alătura acestei liste. Să te așezi lîngă marile nume ale fotbalului mondial e un cîștig imens, nu mai spun să joci împotriva lor.
Nu știu dacă oamenii care vor merge la stadion înțeleg importanța acestui moment. Nu știu dacă înțeleg cît de importantă e răbdarea. Nu știu dacă înțeleg ce important e pentru un fotbalist, indiferent cine e, să-și simtă publicul aproape. Publicul propriu, cel care e chemat să-i fie alături. Ostilitatea publicului advers te motivează, neîncrederea propriului public te trage în jos. Indiferent cine e acest fotbalist, el merită încurajat, de la început pînă la sfîrșit, chiar dacă uneori mai și greșește. În fond, el nu are nici o vină că se află pe teren, el e trimis acolo de un antrenor care așa a gîndit strategia. Să ne gîndim la ceea ce face fiecare dintre noi la locul lui de muncă. Fiecare dintre noi am greșit, la un moment dat, fiecare dintre noi am vrut să facem lucrurile bine, dar poate nu ne-a ieșit. Dacă am fi fost permanent bruftuluiți de cineva de pe margine nu cred că am fi reușit să ne reparăm greșeala. Fotbaliștii sînt oameni, pot și ei greși. Să le înțelegem greșeala și să-i ajutăm s-o repare!
Nu intru în detalii tehnice. Și-așa nu contează. Sîntem 20 de milioane de selecționeri, fiecare crede despre el că ar fi făcut o echipă mai bună decît selecționerul în funcție. Îi rog doar pe cei care n-au încredere, care gîndesc negativ și care vor doar să înjure să stea acasă! Îi rog pe cei care au fost în stradă în vara lui 1994 să-și aducă aminte cît de frumos a fost după ce am bătut Columbia, SUA ori Argentina, cît de rău ne-am simțit cînd ne-a eliminat Suedia. Și-i mai rog să le povestească asta și celor mai tineri, care n-au apucat aceste vremuri. Sau pe cele din 1998. Sau pe cele din 2000. Atunci am ajuns la turnee finale și pentru că suporterii credeau că se poate și aveau încredere.
Mi-amintesc meciul cu Danemarca, de la București, din 1989. Un noiembrie cenușiu, friguros, ca vremurile de atunci. Pierdusem la Copenhaga, pierdusem cam la fel de rău ca la Atena. Trebuia să batem ca să ne calificăm. Nu mai fusesem la un Mondial din 1970, din Mexic. Mi-amintesc că Jenei a făcut o echipă ce părea bizară atunci, cu Lupu titular, cu Balint vîrf de atac, cu Andone și Gică Popescu în teren, deși relațiile lor cu ”stăpînul” fotbalului românesc de atunci nu erau prea bune. Mi-amintesc ce echipă aveau danezii, mi-amintesc că am luat gol repede. Și mi-amintesc că am întors și am cîștigat cu 3-1. Mi-amintesc că Sabău a fost fenomenal, mi-amintesc că Gabi Balint s-a reinventat atunci ca atacant, mi-amintesc că Hagi a făcut un meci destul de slab, ba a și fost eliminat, ca dovadă că și zeii au zilele lor mai proaste. Dar îmi amintesc că nici la 0-1 lumea n-a încetat să spere că putem întoarce un rezultat potrivnic. Ceea ce s-a și întîmplat. Vă invit să revedeți mai jos acele momente.
Să credem și de data asta în șansa noastră. Să credem că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică.
Să credem că toți cei 11 ”tricolori” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba. Pe acești oameni îi rog să ridice vocea și să încurajeze echipa națională.
Poate că această echipă națională îi va reprezenta pe ei astăzi. Și poate că va învinge, se va califica și va merge la Mondial. Nimic nu e pierdut pînă ce nu e pierdut definitiv. Nici măcar în România.
Iar celor pesimiști, neîncrezători, negativiști le spun un singur lucru: Lăsați viața să vă surprindă! Poate cîteodată o să vă surprindă și plăcut.
P.S.
Iată meciul de care vorbeam, cel cu Danemarca din 1989, cu comentariul lui Dumitru Graur.
P.S. 2
Dacă tot sîntem la ora amintirilor, vă propun să revedem și imagini din meciul de la Cardiff, care a făcut posibil Mondialul din 1994 pentru noi
Așadar, avem barajul! Să recunoaștem, e ceea ce ne-am propus la începutul acestor preliminarii. Ne-am propus și am obținut. Vom avea de jucat două meciuri infernale, indiferent de numele adversarului, dar, în momentul ăsta mai mult de o calificare la baraj nu ne puteam propune. Că ne-a calificat Olanda, că ne-am calificat noi, zău dacă mai contează, important e că ne-am calificat.
Ieri, înainte de cele două partide, scriam tot aici că am încredere în Olanda. Ilie Dumitrescu, de exemplu, nu avea foarte mare. Olanda și-a resepectat însă blazonul și a bătut la Istanbul, în ciuda unui public ostil, dar și a unui adversar bun. Eu cred că Turcia e peste România în momentul ăsta, de aceea faptul că le-am luat fața în această grupă e o mare realizare. În postul de care aminteam mai sus, invitam pe toată lumea să privească naționala Turciei, antrenorul pe care-l au, jucătorii ce au fost selecționați și rolul pe care-l au acești jucători în echipele de club de la care provin. Și apoi vă invit să faceți același lucru cu fotbaliștii români! Eu cred că e sensibilă diferența în favoarea turcilor.
Dacă e să privim lucrurile corect, noi am plecat la aceste preliminarii din urna a patra valorică. Cu șansa a patra, deci. Mi se pare ușor ciudată reacția pe care au avut-o, și o au, unii oameni, jurnaliști inclusiv, sau mai ales jurnaliști, față de acest baraj. Că n-am jucat strălucit, că n-am meritat, că nu ne-a calificat noi, ci ne-a calificat Olanda. Perfect de acord cu unele din aceste aspecte. Cu un amendament. De calificat ne-a calificat, dacă e s-o luăm așa, Ungaria, căci Olanda și-a menținut traseul victorios peste tot, mai puțin în Estonia, unde a fost un accident. Noi am bătut în Turcia, Turcia a bătut la noi, în schimb rezultatele turcilor cu Ungaria i-au tras în jos și i-au scos de la baraj. Nu înțeleg ce ar fi vrut cei care acum contestă și acest baraj ori îl privesc ca pe un dar nemeritat. E ca și cum i-ai scoate ochii unui cîștigător la loto că n-a muncit acei bani și, în concluzie, nu-i merită. Dacă băteam cu 5-0 Estonia, toată lumea s-ar fi repezit să spună ca fost blat.
Avem un stil ciudat de a ne bucura. Cînd ne-am calificat la Euro 2008, am bătut monedă pe acel gol din ofsaid marcat de Goian cu Olanda, la Constanța. Francezii s-au calificat la Mondialul din 2010 după un furt grosolan în barajul cu Irlanda, pe care l-au recunoscut, dar n-au pus calificarea pe seama acelei erori niciodată, așa cum am făcut noi.
Avem un stil ciudat de a privi lucrurile. Avem tendința de a ne crede mai tari decît sîntem în realitate. Avem tendința de a crede că fotbalul românesc e în continuare cel reprezentat de Generația de Aur. Repetați exercițiul de mai sus cu jucătorii din acea epocă. Vedeți la ce echipe evoluau ei și care era greutatea lor la acele echipe. Vremurile alea s-au dus, mai degrabă au fost un accident fericit în istoria plină de eșecuri pe care o are fotbalul românesc. Acea generație e o excepție și nu cred că se va mai repeta vreodată. De acord, din vina celor care au gestionat fotbalul românesc în toată această perioadă și n-au știut, nu i-a interesat sau n-au vrut să profite de emulația ce se crease în jurul acestui sport după Mondialul din 1994. Dacă în 1994, hai să zicem în în 1998, hai să zicem în 2002 începeam un program precum cel al belgienilor, poate că aveam și noi jucători apropiați de cei din 1994. Vîrfurile fotbalului nostru n-au făcut alceva decît să guverneze o mocirlă plină de furtișaguri, mîrșăvii și mîrlănii, din care nu se putea naște nimic notabil.
BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Avem un stil ciudat de a privi lucrurile și din pricina acestor conducători. Poate că totuși ar trebui să ne temperăm pornirile negativiste, să căutăm să fim mai pozitivi. Jurnaliștii în primul rînd, pentru că ei sînt cei care crează opiniile totuși. N-am o relație prea bună cu Lucian Lipovan, de la ProSport, dimpotrivă aș putea spune, însă ceea ce a scris el după meciul cu Estonia mi se pare de foarte mult bun simț. Toată presa străină a remarcat revenirea României, după atîția ani, la un asemenea nivel, numai noi ne simțim datori să-i răspundem lui Raț, de parcă Raț n-are voie să aibă o opinie care s-o contrazică pe a noastră. Deontologia noastră e perfectă, a lor e imperfectă.
Îmi doream înainte de ultima etapă a preliminariilor un baraj în calea uitării. Un baraj care să ne readucă sentimentul că existăm, să ne readucă inclusiv teama de eșecuri memorabile, pe care o cam uitasem. Ne doream să avem măcar după ce să plîngem, ca atunci în 1994, ca atunci după Slovenia, ca atunci la Copenhaga. Iată că avem această ocazie și, poate, nu vom plînge. De ce să nu încercăm să sperăm că vom fi fericiți, că vom merge la Mondiale, de să nu gîndim pozitiv și atragem de partea noastră energiile pozitive?
Mă întreb dacă unii nu-și doresc mai mult o necalificare, ca să aibă motiv să critice din nou, să dea de pămînt cu Pițurcă și cu jucătorii, să arate că au avut dreptate cînd criticau. Asta deși o calificare la Mondial ar fi o gură nesperată de oxigen pentru o presă scrisă care moare încet, din cauze incerte, pe care unii încearcă să le arunce exclusiv în spinarea cititorilor, deși mie unul mi-e greu să pricep cum o țară cu 20 de milioane de oameni nu poate susține o presă rezonabilă.
Nu-mi place Pițurcă. Deloc. Mi se pare un antrenor urechist, deloc adaptat la nou, mult mai deschis pornirilor de jucător de poker decît unor eventuale strategii fotbalistice. Îmi pare un orgolios peste măsură, un selecționer cu o selecție mai mult decît bizară, dacă n-ar fi interesată. Cointeresată, mai bine zis. Cu acea față mereu încruntată a îndepărtat multă lume din jurul echipei naționale, a atras multe antipatii din partea jurnaliștilor. În martie scriam însă că am încredere că ne va duce la baraj. Uite că s-a întîmplat. Nici nu vreau să mă gîndesc cum se va comporta el dacă ne va califica la turneul final. Îmi asum însă acest risc. Se fac 15 ani de cînd n-am fost la un Mondial. Ar fi magnific să putem fi în Brazilia, ar fi mult peste condiția de azi a fotbalului românesc. Să ne gîndim doar ce țări sînt sigure deja că vor vedea Mondialul la televizor. Am fost la două Mondiale, unul cu România, altul fără, și știu ce reprezintă o asemenea competiție la nivel global. Iar cea de la anul se anunță mai mult decît spectaculoasă.
Dacă Victor Pițurcă izbutește să ne ducă la Mondiale, îmi asum orice risc în ceea ce privește persoana lui. Chiar riscul să-mi devină simpatic. Simpatic de antipatic.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!