Înainte, ne doream calificările. Acum, ne dorim un baraj. Înainte, și n-a trecut foarte mult timp de atunci, România n-avea emoții în a obține calificările la turneele finale și mergea la aceste reuniuni de clasă cu gîndul de a face o performanță, de a lăsa o bună impresie. Erau vremuri în care propuneam la export nume precum Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Gică Popescu, Dan Petrescu, Sabău, Gică Craioveanu, Viorel Moldovan, Dorinel Munteanu, Adi Ilie, chiar Mutu, Chivu, Pancu, Cernat sau Marius Niculae, un pic mai tîrziu. Identificați vă rog numele echipelor la care juca fiecare dintre ei, rolul lor în aceste echipe, și veți avea panorama completă a acelor vremuri! Identificați apoi numele pe care le propunem azi la export, echipele la care joacă fiecare dintre ei și rolul lor în aceste echipe. Și veți avea panorama completă a vremurilor de azi. Dintr-o eroare, iniția am scris ”panarama”, apoi am șters și am corectat, dar cred că poate fi lăsată și această varianta, ”panarama completă a vremurilor de azi”. Cînd ne dorim DOAR să ajungem la un turneu final, fără să mai conteze ce facem acolo.
N-o să mă refer foarte mult la meciurile de azi. Spre deosebire de alți specialiști, care tind pe zi ce trece să devină ”hateri” de meserie, eu cred că putem bate la scor Estonia. Cine compara meciul cu Andorra și rezultatul de acolo cu meciul contra Estoniei, pe principiul ”abia am dat 4 Andorrrei, ce speranțe să avem cu Estonia”, greșește, fie. Andorra nu e același lucru cu Estonia, pentru că, așa cum e ea, Estonia își propune să joace fotbal, să paseze, să facă pressing, să încerce un contraatac, în vreme ce Andorra rar ieșea din propriul careu. Nu mai insist pe tema asta, cine înțelege, nine, cine nu înțelege, iar bine.
Din păcate ne bazăm mai mult pe Olanda decît pe noi înșine. Iar asta e prost. Olanda e calificată, joacă în Turcia contra unui public ostil și a unor adversari mobilizați la maxim, plini de adrenalină. Plus că Sneijder și Kuyt se află într-o postură tare ingrată. Eu însă refuz să cred, așa cum crede Ilie Dumitrescu de exemplu, că Olanda o vă lăsa mai moale și Turcia va bate. Olanda nu luptă pentru nimic, dar prestigiul său fotbalistic e uriaș, al lui Van Gaal la fel, și nu cred că vor dori olandezii să intre într-un vîrtej mediatic în care să fie acuzați de non-combat. Plus că trebuie să-și asigure statutul de cap de serie la tragerea la sorți, care le asigură ușoare avantaje inclusiv logistice, dincolo de ideea de a scăpa în grupă de adversari precum Spania, Brazilia, Argentina, Italia, Germania. Nici ideea că Van Gaal va schimba ceva din echipa de start nu mă sperie foarte tare, căci e un prilej excelent pentru fotbaliștii olandezi ce vor intra pe eren să-i arate lui Van Gaa că merită să fie incluși în lotul pentru Mondial. Mă sperie mai tare capacitatea Turciei de a învinge cu propriile forțe, capacitatea lui Fatih Terim de a-și mibiliza echipa, valoarea în sine a turcilor, care nu reprezintă totuși o echipă de lepădat. Faceți vă rog același exerciuțiu pe care vi l-am propus mai sus! Căutați lotul Turciei (vă ajut eu, îl găsiți AICI) și vedeți de unde provin acei jucători, ce rol au la echipele lor de club și încercați să înțelegeți că Turcia poate bate Olanda la Istanbul chiar fără ca Olanda s-o lase mai moale. Eu am comentat meciul tur dintre ele și mi-amintesc că Turcia a jucat foarte bine, doar că a avut mult ghinion.
BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Ideea e că tare bine ne-ar prinde o calificare la baraj. Dacă ne uităm pe lista posibililor adversari, chiar cred că avem șanse. Franța nu e cap de serie, ceea ce ne scapă de un rival în fața căruia avem un complex. Portugalia e cel mai tare nume, dar mai degrabă prin prisma lui Cristiano Ronaldo decît a unui fotbal consistent la nivel de echipă națională. Și a unei percepții de marketing, pe care ”am admirat-o”, ghilimelele se impun, la precedentele partide de baraj ale Portugaliei (unii ar extinde și la Franța percepția) conform căreia un turneu final fără Cristiano Ronaldo, mai ales unul disputat într-o țară ce vorbește limba acestuia, e o posibilă problemă la nivel de impact mediatic. Grecia e bună, dar n-o văd mare favorită cu noi, Croația e favorită cu noi, dar putem emite speranțe, în vreme ce eu unul mi-aș dori Suedia, poate se întoarce roata acelui ghinion teribil din 1994.
Am ajuns, iată, să ne dorim un meci de baraj. Paradoxal, chiar dacă știm că plecăm cu șansa a doua și e foarte posibil să-l pierdem în cele din urmă. Am vrea să retrăim măcar acele momente de colosală tristeţe, de după Suedia, Slovenia ori Copenhaga. Am vrea să plîngem, dar să avem după ce plînge. Am vrea să fim furioşi, dar nu pe neputinţa noastră, aşa cum e acum. Am vrea să putem să dăm vina pe ghinion, pe arbitru, pe teren, pe vreme, am vrea să credem că ele sînt responsabile de eşecul nostru. Am vrea să trimitem din nou zeci de mii de mailuri unui arbitru, aşa cum am făcut cu Urs Meier, am vrea să plîngem alături de Contra, ca după Slovenia, să ne rugăm alături de Iordănescu, ca la Copenhaga, să fim alături de Hagi la primul său eşec ca antrenor. Apropo, noi ziariştii am vrea să fim certaţi de Hagi, aşa cum s-a întîmplat în 1998, în loc să fim certaţi de Raț. Am vrea să ajungem măcar să ratăm calificările în ultima rundă, în ultimele secunde. Dar măcar să contăm. Asta am vrea, să contăm.
Relaţia noastră cu “naţionala” a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit în anii 90, am petrecut momente fericite împreună, am plîns cînd ne-am despărţit, după Slovenia sau Copenhaga. Acum ne e indiferentă. Ea ar vrea să revină în viaţa noastră, noi am fi dispuşi s-o reprimim, dar ni se amestecă în cap amintirile, cele frumoase cu cele urîte, care sînt şi proaspete, fiind ultimele. Dacă nu va reuşi să ne convingă, vom intra în ultima fază a relaţiei. Cea fatală. Atunci cînd nu vom mai dori să auzim de ea.
În concluzie, am vrea inclusiv să suferim. Am vrea ca echipa asta națională să nu ne ucidă şi dreptul la suferinţă. De aia barajul ăsta ar fi important. Ar fi un baraj în calea uitării.
Prin primăvară, atunci cînd ideea că Radamel Falcao va abandona Atletico Madrid spre alte zări, mai prietenoase din punct de vedere financiar pentru el și pentru cei din jurul lui, Gică Craioveanu mi-a spus la o emisiune Fotbal European că după ce ”El Tigre” va pleca, Diego Costa va fi cel care-i va lua locul. Nu neapărat ca poziție, pentru că nu au cei doi caracteristici foarte asemănătoare, ci ca importanță în jocul lui Atletico. Eu unul n-am fost foarte convins atunci. Nu-l vedeam pe Diego Costa în stare să devină liderul echipei. Mă bazam pe devierile lui de comportament, pe modul agresiv în care înțelegea să se lupte pe teren, o agresivitate ce de multe ori depășea granițele fair-play-ului, chiar dacă se menținea în granițele regulamentului. Mă gîndeam că nu poate fi lider un fotbalist care nu știe niciodată dacă termină meciul sau dacă va fi eliminat. Ei bine, se pare că m-am înșelat. E bine să asculți de cei care au jucat fotbal și să nu te dai mai deștept decît e cazul, mai ales dacă fotbalul pe care l-ai jucat tu se rezumă la curtea școlii sau la miuțele între colegi, al căror scop principal era berea de după.
Diego Costa a devenit cel mai important om al lui Atletico. Parcursul fără greșeală al echipei i se datorează și lui, poate imediat după Diego Simeone, motivul numărul unu, fără nici un dubiu. Parcă și comportamentul său din teren a devenit mai echilibrat, mai rațional. De alergat aleargă la fel, se luptă la fel, împarte coate cu aceeași dărnicie cu care le primește, dar parcă e mai conștient de rolul său în echipă. E posibil să se întîmple cu el ceea ce se întîmplă cu Mesut Ozil la Arsenal și cu Gonzalo Higuain la Napoli. Ca rolul de lider să le vină bine, să-i responsabilizeze. Ozil și Higuain n-aveau nici o șansă la Real să devină, cîtă vreme există un Cristiano Ronaldo, la fel Diego Costa era mereu la Atletico în umbra lui Falcao. Acum el e numărul unu, beneficiind și de faptul David Villa, care ar trebui, ținînd cont de CV-ul său, să fie liderul, nu are un caracter care să-l recomande pentru așa ceva, e introvertit, liniștit și uneori prea modest.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID GĂSIȚI AICI:
De ceva vreme, presa spaniolă insistă pe ideea că Vicente Del Bosque ar vrea să-l atragă pe Diego Costa spre ”naționala Spaniei. Idee care i-ar surîde și lui Costa, cel puțin așa susțin ziarele din Spania, direct interesate și, deci, oarecum sub semnul întrebării privind totala veridicitate. Se pare că Del Bosque ar fi vrut să-l cheme pe atacantul lui Atletico chiar acum, la meciurile pe care ”La Roja” le are de disputat în preliminariile Mondialului. Ultimele oficiale, căci apoi pînă la turneul final nu vor mai fi decît amicale. Detaliul nu-i minor, căci doar meciurile oficiale contează. Diego Costa are două selecți în ”naționala” Braziliei, dar numai în meciuri amicale, iar regulamentul FIFA spune clar că ele nu contează.
Nu discut aici partea morală a problemei. Mai ales după ce am văzut cu Germania ne-a bătut la tenis de masă cu un contingent de chinezoaice ce nu și-a găsit locul în țara de origine. Se practică lucrul ăsta, ba chiar m-am mirat că nemții n-au naționalizat și vreo cîteva sute de chinezi doar pentru a fi spectatori la meciurile fetelor respective. Vă invit să priviți ”naționala” Elveției de fotbal și să descoperiți, dacă nu știați deja, cîți fotbaliști născuți în afara granițelor țării se regăsesc sub comanda lui Ottmar Hitzfeld. Mă refer strict la partea sportivă.
Spaniolii au trimis o scrisoare la FIFA, solicitînd o poziție a forului mondial. Care a întîrziat, spre nemulțumirea ziarelor, care au titrat că Brazilia are 1-0 în acest duel. Vorbim totuși despre două țări cu mare influență la FIFA, puternice din toate punctele de vedere. Sînt convins că dacă Diego Costa ar fi fost născut în altă țară decît Brazilia n-ar fi avut mari probleme, ba chiar cred că spaniolii nici nu se mai oboseau să întrebe și-l selecționau direct. Mai ales că, în astfel de situații, fotbaliștii aleg ce e mai bine pentru ei și pentru carierele lor.
Paranteză. Înțeleg că, mai nou, e o dispută asemănătoare în ceea ce-l privește pe noua senzație de la Manchester United, Januzaj. Cît ar vrea tatăl său să-l îndrepte spre Albania, mama sa către Kosovo ori bunicii săi către Turcia, eu cred că puștiul de 18 ani va alege tot Belgia. Mai ales că e născut la Bruxelles, iar Belgia are în acest moment o echipă națională incredibilă, cu un viitor luminos înainte. Nu închid paranteza înainte să observ un amănunt interesant, o coincidență ce poate fi fericită: Januzaj e născut pe 5 februarie, în aceeași zi cu Cristiano Ronaldo, Neymar, Tevez și Gică Hagi, cu care, cred, trebuia să încep. Paranteză închisă.
Revin la Diego Costa! Mi se pare că Spania vrea să fure un fotbalist ce poate deveni important pentru Brazilia. Imediat după ce Arsenal l-a transferat pe Ozil, se spune că Mourinho a stopat orice fel de negociere privind trecerea lui Demba Ba la Arsenal, deși tranzacția era pe punctul de a se oficializa, pentru că și-a dat seama că avînd un pasator ca Ozil, Demba Ba devine foarte important, iar Arsenal devină un adversar foarte puternic. Cred că așa gîndește și Spania, ceva de genul decît să joace la Brazilia, mai bine să fie la noi, mai vedem noi ce facem cu el. Din perspectiva Spaniei, Brazilia e una dintre contracandidatele la cîștigarea titlului mondial anul viitor, ba chiar cea mai importantă ținînd cont că e gazdă. Cam la fel a procedat Spania și cu Thiago Alcantara, pe care l-a făcut spaniol, blocîndu-i astfel drumul spre echipa Braziliei, unde, e părerea mea, Thiago avea mai mari șanse să joace decît la Spania. Cam așa e și cu Diego Costa.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Nu știu în ce măsură Diego Costa s-ar putea adapta la stilul Spaniei. Dincolo de faptul că Spania are în acest moment un număr considerabil de atacanți, Fernando Torres, David Villa, Negredo, Soldado, mai nou Michu, convocat în sfîrșit. Plus Llorente, plus Morata. Cam aceeași a fost și situația lui Thiago Alcantara, de care vorbeam mai sus și care a plecat la Bayern ca să încerce să prindă un loc în ”naționala” Spaniei, deși cei care-i blocau titularizarea la Barcelona, Xavi, Iniesta și Fabregas, o fac și în ”La Roja”, plus că mai există un David Silva, un Mata și, mai nou, un Koke.
Diego Costa mi se pare în aceeași situație. Nu știu dacă stilul său de fotbal se adaptează la cel al Spaniei. Stilul de care am vorbit mai sus, fizic în cazul său, cu coate multe și dueluri corporale, reactiv în cazul echipei, căci Atletico e departe ca stil de Barcelona. Iar Barcelona dă, deocamdată, linia și-n naționala Spaniei, cu rezultate excepționale. L-ați vedea pe Diego Costa integrat în stilul Barcelonei? Eu personal nu. Merg atunci mai departe, se poate el integra în reprezentativa Spaniei? Care folosește acel fotbal pe spații restrînse, de combinații, de pase, de tiki-taka, complet diferit de fotbalul pe contraatac, pe spații largi, promovat de Diego Simeone la Atletico. Veți spune că într-o echipă, mai ales într-una națională, e bine să ai fotbaliști cu diverse stiluri, însă mie mi-e greu să cred că Spania va juca vreodată pe contraatac și va renunța la posesie. Mai ales dacă privim în urmă și descoperim că au fost destule meciuri jucate cu Fabregas ca 9 fals.
Mi se pare că la Brazilia nu are un atacant de calibrul lui Diego Costa. Cum mi se pare că nu are un pasator de nivelul lui Thiago Alcantara, care ar fi fost, cred, titular cert în formula lui Scolari. Poate Oscar, asta dacă-i iese lui Mourinho pariul de a-l transforma dintr-un mijlocaș mai degrabă defensiv într-unul creativ. Mai repede își face loc Diego Costa printre titularii Braziliei decît printre cei ai Spaniei.
El e acum la mijloc în acest război. Spune că ar alege Spania, dar jucînd la Madrid i-ar fi greu să declare altceva. Eu totuși cred că va merge la Mondial cu Brazilia. E totuși cea mai logică variantă, chit că, născut în Brazilia trăiește în Spania de cînd avea 19 ani și a obținut, recent, și cetățenia.
Rîndurile ce urmează se vor un omagiu pentru una dintre cele mai frumoase figuri ce au populat fotbalul în ultimii 20 de ani. E vorba de Raul. Raul Gonzales Blanco. Sau RAUL GONZALES-GRANDE, cum am văzut undeva în presa spaniolă. Mereu luptător împotriva destinului, mereu în căutarea autodepăşirii, Raul a căutat mai mereu imposibilul. Cîteodată imposibilul a devenit posibil în ceea ce-l privește.
”Merită un stadion plin de recunoștință”. E mesajul ce mi-a rămas în cap la momentul retragerii lui Hagi. Pe undeva, l-aș compara pe Hagi cu Raul, ceea ce a făcut Hagi pentru fotbalul românesc, pe care l-a ținut în spate ani buni, asemînîndu-se cu cea ce a făcut Raul pentru Real Madrid. Hagi nu merită în nici un caz ironiile care îi sînt adresate azi, multe din partea unor ziariști ale căror unice realizări, comparativ cu Hagi, sînt doar niște atacuri de panică, la fel cum Raul nu merita felul în care s-a despărțit, sau a fost despărțit, de marea iubire a vieții sale, Real Madrid.
Am tot fost întrebat în legătură cu simpatiile mele fotbalistice. Am spus la un moment dat despre Pirlo. Despre Ronaldinho, pe care aproape că l-am idolatrizat. Despre Ronaldo cel brazilian, ”Ronaldo Întîiul”, pe care l-am văzut pe viu debutînd la Barcelona, în 1996, într-o Supercupă a Spaniei jucată cu Atletico, pe ”Montjuic”, și al cărui viitor strălucit l-am intuit și l-am pronosticat celor apropiați. Am spus Ronaldo cel brazilian pentru că nu mi se pare corect față de Cristiano Ronaldo, pe care l-am cunoscut de asemenea, pe cînd era mai mic și juca la Sporting cu Marius Niculae, să se vorbească despre ”Adevăratul Ronaldo” și o așa zisă copie. Cristiano n-are nici o vină că e mai tînăr decît Ronaldo brazilianul, iar a încerca să-i compari pe cei doi mi se pare un demers de prost gust, căci n-au nici o legătură unul cu altul. Mi-a mai plăcut și Beckham, pe care l-am considerat primul fotbalist universal și la care am admirat mereu știința de a se comporta în societate.
Și, da, mi-a plăcut foarte mult Raul. Despre toți cei de mai sus am scris pe acest blog și nu o dată. Despre unii cu siguranță că o voi mai face, despre alții poate că nu. Despre Raul n-am scris niciodată. Și mi se pare nedrept să nu se regăsească printre tags-urile mele. Iată că o fac acum, poate prea tîrziu, poate la fel de tîrziu ca și festivitățile pe care i le-a dedicat Realul, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată.
Vine un moment în viaţă cînd trebui să ştii să spui stop. Cei care ştiu cînd să se oprească sînt cei a căror imagine va rămîne mereu albă, insesizabil estompată de griul momentelor neplăcute, inevitabile în partea de final a oricărei cariere, atunci cînd anii încep să cîntăreasca mai mult decît calităţile, iar dorinţa nu mai poate ţine locul putinţei. Raul a știut să spună stop, a știut să pună un stop în cariera sa. S-a întămplat atunci cînd a plecat de la Real Madrid.
În acel moment, “RAUL Madrid” s-a desfiinţat. A rămas doar Real Madrid, cel mai mare club al secolului trecut, brandul numărul 1 din fotbalul mondial, dar emblema sa de pînă atunci a plecat. Sau i s-a sugerat să o facă, iar el a acceptat elegant, ca un cavaler ce-a fost în toată cariera sa colosala, în care n-am aflat ce tip de fotomodel ar agrea în patul său, ce maşină şi-a mai luat, ce tatuaj sau freză şi-a mai făcut ori care este marca de chiloţi care i se potriveşte cel mai bine, la ce ceas se uită cînd se trezeşte ori ce gel de păr foloseşte. Raul a făcut bani, şi nu puţini, jucînd, marcînd goluri după goluri, rupîndu-şi picioarele la propriu pentru albul clubului de suflet, punîndu-şi numele şi, pînă la urmă, viaţa la dispoziţia unei entităţi ce înseamnă, în primul rînd, milioane de suporteri pe toată planeta. Iar în plan personal, pe care s-a sfiit mereu să-l afişeze, e un model agreat şi apreciat de toată lumea. O căsnicie fără pată, 5 copii şi nici o legendă deochiată.
Despre Raul se pot spune multe. Fiecare are propria caracterizare, fiecare are propria impresie. Unanimă este însă aprecierea pe care întreaga Spanie a simţit nevoia să o aducă acestui jucător care, într-o perioadă cînd “naţionala” iberică nu era cea mai bună din lume, a fost “El Siete de Espana”, şeptarul care stingea orgoliile şi strîngea speranţele în jurul numelui său.
Despre Raul se pot scrie multe. E de ajuns să priviţi cifrele sale ca sa aveţi imaginea unui fotbalist adevărat. Iar dacă va avea cineva curiozitatea să afle cîte dintre golurile lui Raul au fost decisive ar descoperi adevărata explicaţie a sintagmei “Raul Madrid”. Continuată apoi cu la fel de mare succes la Schalke, unde a ales să-și continue cariera europeană și să se reinventeze. Cu toate astea, Raul n-a fost niciodată Balonul de Aur, deşi a avut 6 nominalizări, n-a fost campion european şi nici mondial, deşi a jucat 102 meciuri pentru Spania. Cîteodată viaţa nu-ţi aduce chiar toate recompensele pe care le meriţi.
A primit-o însă într-o zi călduroasă de vară, la Madrid, pe stadionul vieții sale. Un stadion plin de recunoștință, care l-a regăsit pe Raul așa cum îl știa, așa cum îl iubise, așa cum ar fi vrut să-l iubească la infinit. A fost căpitanul Madridului, iar căpitanul de azi, Iker, i-a oferit banderola. A fost șeptarul de legendă al Madridului, iar șeptarul de azi, Cristiano, i-a oferit tricoul său. A fost regele Madridului, iar Regele Spaniei n-a putut să lipsească de la această gală.
A fost sufletul Madridului, iar madrilenii și-au deschis sufletul și l-au primit acolo, pentru totdeauna.
Hasta siempre, comandante!
Pentru final, vă recomand să pierdeți cîteva zeci de minute și să vizionați filmele de mai jos. Și să-l redescoperiți pe Raul. Așa cum a fost și, poate, așa cum nu va mai exista vreodată un altul.
Ceva mi-a venit însă în minte în aceste zile, apropo de Campionatul Mondial la care ne chinuim să ajungem. De curînd s-au împlinit 15 ani de la ultimul meci al echipei naționale a României la un turneu final de campionat mondial. Se întîmpla la Bordeaux, în 1998, Croația-România.
Mi-am adus aminte de asta după o întîlnire cu prietenul Cosmin Băleanu. Împreună ne-am reamintit de ”Coupe du Monde 1998” și am constatat că au trecut 15 ani de atunci.
A fost primul meu turneu final făcut la fața locului. Au urmat și altele, și de European și de Mondial, dar îmi mențin părerea că Mondialul din Franța a fost cel mai bine organizat. Chiar mai bine decît cel din Germania, din 2006. Despre cel asiatic, din 2002, nu am cum să vorbesc pentru că, din motive de avion+distanță l-am ratat, ca și pe cel din 2010 de altfel. Așa mi se pare mie, chiar și acum, după 15 ani și mult mai multă experiență, că Franța `98 a reprezentat maximul.
Sînt extrem de multe amintiri de la acel turneu final. Am stat 44 de zile atunci în Franța, jumătate la Bordeaux jumătate la Paris. Îmi revin în minte cu mare plăcere orașele frumoase pe care le-am descoperit, stadioanele frumoase pe care le-au construit francezii, TGV-urile cu care ne deplasam, de multe ori noaptea, între orașe. Am uitat să amintesc, eram la ProSport, ziarul cel mai la modă în România acelui an, care a trimis 10 oameni la acel turneu final.
Îmi vine să rîd cînd îmi amintesc hotelul de la Bordeaux pe care l-am ales. Internetul nu era atît de prezent, habar n-aveam de rezervări cu card de credit, n-auzisem de Booking sau Tripadvisor. Am ales hotelul cu vreo 10 zile înainte de plecare, abia după ce am primit viza de intrare în Franța, căci așa era pe atunci și evident că n-am avut prea multe variante. Sunam la telefon și întrebam. Din cîteva variante am ales unul în zona ”Bordeaux-Le Lac”, în mintea fiind că ”Le Lac” trebuie să însemne și o eventuală zonă cu plajă, numai bună pentru timpul liber. N-a însemnat. Lac era, plajă însă ioc, zona fiind undeva în afara orașului și aveam nevoie să schimb două autobuze ca să ajung la centrul de presă sau gară.
La Paris în schimb a fost superb. Am avut închiriate, zău dacă-mi amintesc cum, două apartamente în zona Montparnasse, la două minute de turnul cu pricina. Am împărțit unul din ele cu Marius Mitran și Cristi Crețu, care mi-erau colegi atunci. Era la etajul 17, cu o vedere colosală spre Tour Eiffel, dar noi ne gîndeam cu groaza românilor obișnuiți cu astfel de lucruri ce naiba ne facem dacă se strică liftul. Nu s-a stricat niciodată. La parter aveam o ”boulangerie”, unde am descoperit croissantele proaspete și celelalte produse specifice, pe care azi le găsim și în București. Atunci, pentru noi, erau ceva inedit. La fel cum inedite erau multe alte lucruri. Cînd eram mai liberi mergeam la Louvru sau la alte muzee, ori ne plimbam cu vaporașul pe Sena, căci primisem din partea organizatorilor gratuitate la tot ceea ce însemna și înseamnă atracție turistică. Nu stăteam la rînd, intram prin față cum se zice, cu ajutorul acreditării.
Eram priviți cu destul de multă simpatie noi românii atunci. Și fotbalistic, dar și în general. Reprezentam o forță în fotbalul mondial, iar jucătorii veneau din campionate tari. Atmosfera se stricase un pic, se știa că va pleca Iordănescu, Hagi anunțase că se lasă, iar umbra lui Pițurcă se simțea din ce în ce mai apăsat. Meciul cu Columbia l-am văzut în centrul de presă de la Bordeaux, iar la golul lui Adi Ilie am urlat și eu și Cosmin de au crezut ceilalți ziariști că s-a întîmplat ceva.
Meciul cu Anglia l-am văzut pe viu, la Toulouse și era cît p-aci să începem un conflict fizic, după ce avusesem unul verbal, cu un grup de ziariști englezi, deranjați de felul zgomotos în care ne manifestam. Eram tineri, eram la începuturile meseriei, iar ei erau și scorțoși și cam supărați de derularea ostilităților. La golul lui Dan Petrescu ne-am urcat direct pe mese, fără să ne mai pese de reacția englezilor.
La meciul cu Croația am avut o stranie senzație de neputință. Și o stranie senzație că ceva rău urmează să se întîmple atunci cînd Iordănescu l-a scos pe Hagi, puțin după pauză. N-o să uit prea curînd ziua aceea. 30 iunie 1998, la Bordeaux, era destul de cald afară, dar atmosfera la lot părea rece, din ce în ce mai rece.
A fost Mondialul în care ne-am simțit ziariști. Scriam despe fotbal, făceam cronici de meci adevărate, foloseam laptopul pentru prima dată și nu ne concentram pe alte lucruri. La finala de la Paris n-am prins festivitatea de premiere, căci fugeam cu laptopul într-o mînă și telefonul mobil în cealaltă, încercînd să găsim semnal și căutînd să ținem cele două dispozitive cît mai aproape unul de altul, căci erau conectate prin infraroșu.
A fost turneul lui Zidane și al unei splendide echipe a Franței. A fost primul meu Mondial. Și ultimul al României.
Vă las plăcerea să urmăriți cum s-a scris istoria acestui turneu final, dar și un documentar excepțional despre Franța campioană mondială. Iar cei care n-au avut ocazia, pot revedea, integral, finala Franța-Brazilia, cu comentariul în limba franceză. Cei mai bătrîni vor recunoaște comentariul lui Thierry Roland și Jean Michel Larque. Iar la final, am adăugat și cîteva fotografii de atunci.
COUPE DU MONDE 1998, GOL DUPĂ GOL
LES YEUX DANS LES BLEUS
FRANȚA – BRAZILIA 3-0
Iată și cîteva fotografii de atunci:
Impreună cu Cosmin Băleanu, la Bordeaux.
Cu Marius Mitran și Cristi Crețu, la Paris.
La Toulouse, înainte de România-Anglia. Pachetul de Kent de pe masă este al lui Ovidiu Ioanițoaia:
La Bordeaux, un grup de ziariști români cu o seară înainte de România-Croația:
La Bordeaux, dupa România-Croația. Ultimul meci al României la un Mondial
La Paris, înainte de finala Canpionatului Mondial. ”J`y etais”:
Grupul de ziariști acreditați de ProSport la acea finală:
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.103700726321004.8239.100000432301274&type=3
Au trecut 17 ani de atunci. 1995-1996 a fost sezonul în care am văzut primele meciuri pe stadioane din străinătate, în calitate de jurnalist. Experiențe greu de uitat, dar care, iată, s-ar putea repeta.
În octombrie 1995 am fost la Dortmund cu Steaua. Meci în grupele Ligii Campionilor, prima mea deplasare externă. Am zburat cu charterul Stelei, un Tupolev sovietic ce părea a se rupe la prima turbulență. N-a fost așa, adică nu s-a rupt. Am nimerit pe scaun lîngă Ionel Pîrvu, fundaș stînga pe vremea aceea, care s-a prins imediat că mi-e frică să zbor și m-a terorizat două ore cît am făcut pînă la Dusseldorf. La decolare mi-a arătat foarte amuzat Baloteștiul, unde încă mai erau vizibile urme ale avionului ce căzuse cu cîteva luni înainte, la fiecare gol de aer avea grijă să-mi zdruncine mai tare scaunul, iar la aterizare m-a anunțat că ne prăbușim sigur, căci a auzit el nu știu ce zgomot. Glume. Nu descoperisem Distonocalmul, așa că le-am luat, cum se spune, pe piept. În spate stătea artileria grea, cu Marius Lăcătuș șef, cu Vlădoiu, Panduru, Adi Ilie. Lăcă nu s-a așezat pe tot parcursul zborului, nici măcar la aterizare, a stat numai în picioare și a fumat cîteva țigări. Țiți Dumitriu era antrenor și mi-l amintesc la fel de volubil ca azi.
Am stat la Dortmund la un hotel foarte aproape de stadion, abia dat în folosință. Nu aveam chei la camere, am primit cartele pe care, evident, n-am știut să le folosim. Nici măcar în lift n-am putut să ne urcăm, căci trebuia inserat cardul ca să se poată activa butoanele, ceea ce era prea mult pentru noi, așa că am luat-o pe scări. Meciul l-am pierdut cu 1-0, dar țin minte perfect că l-am făcut praf pe Dumitriu în ziar pentru că n-a avut curaj să-i atace pe nemți. Reprezentam totuși țara ce făcuse o figură tare frumoasă la Mondialul american, așa că aveam pretenții nu glumă. Evident că la întoarcere l-am evitat pe Pîrvu și m-am așezat lîngă un coleg, jurnalist atunci la Fotbal Plus, azi secretar de stat la Ministerul de Interne.
La Barcelona am ajuns în aprilie 1996. Cu autocarul. Așa erau vremurile. Cu 100 de dolari în buzunar, pentru aproape două săptămîni, primiți drept diurnă de la Mitică Dragomir, patronul de atunci al ziarului, dar și cu un îndemn sincer din partea lui: ”Cere-i lu` tac-tu mai mulți bani, că eu n-am de unde să-ți dau, sînt vremuri grele”. Avea el o poveste cu vaca, pe care ne-o expunea mereu, ce nu mai poate fi mulsă că n-are de unde să dea lapte. Am aflat ulterior că avea suficient, dar noi eram tineri atunci, nu intram în detalii. Am făcut 3 zile și două nopți. Am schimbat două autocare, iar cînd am ajuns la Barcelona luasem forma scaunului, ca-n Tom și Jerry. Am plecat din București pe ninsoare, am ajuns la Barcelona aproape vara. La Barcelona jucau Hagi și Gică Popescu, iar antrenor era Cruyff. Au pierdut în 10 zile Cupa Spaniei, la Zaragoza, semifinala de Cupa UEFA cu Bayern și campionatul, tot cu Atletico. De atunci i s-a și tras lui Cruyff, de fapt.
La meciul cu Bayern, am ajuns la stadion cu mașina lui Gică Popescu, condusă de Giovanni Becali. La hotelul Princesa Sofia i-am cunoscut pe părinții lui Hagi și pe cei ai lui Gică Popescu. Veniseră cu toții să-și vadă copiii. Echipa stătea la același hotel și am apucat să dăm ochii cu cei doi Gică atunci cînd au coborît să plece spre stadion. Hagi jucase magistral turul de la Munchen, dăduse și gol, și era tare încrezător. Cînd a ajuns la stadion a aflat că nu e nici rezervă. Ăsta era obiceiul lui Cruyff, jucătorii vedeau abia în vestiar dacă joacă sau nu. Barcelona a pierdut cu 2-1 și acel meci. Între timp făcuse un egal la Santander, iar după 4 zile a pierdut iar în fața lui Atletico, tot pe ”Camp Nou”, luîndu-și adio și de la titlu. Reportajele pe care le anticipam s-au dus pe apa sîmbetei, astfel că drumul meu de întoarcere spre casă, evident tot cu autocarul, a fost mai greu decît la dus.
Au fost experiențe frumoase. S-au schimbat multe de atunci, mai ales la fotbal. Tragerea la sorți a semifinalelor oferă 4 meciuri de mare calitate, două în tur, două în retur. Real Madrid mi se pare favorită cu Dortmund. Știu că Borussia le-a pus mari probleme în grupă, dar datele s-au schimbat, Madridul lui Mourinho pare mult mai puternic decît în toamnă. Mourinho a pregătit totul extrem de minuțios, diabolic chiar, iar destinul pare că i se aliniază din nou. În 2010 a jucat finala Ligii la Madrid, a cîștigat-o și a plecat la Real. Acum poate juca finala la Londra și ar putea pleca, dacă e să dăm crezare zvonurilor, la o echipă din Londra. Sau din Anglia. Entuziasmul celor de la Dortmund pare a fi exact jocul pe care-l așteaptă madrilenii, cărora le plac tare mult adversarii care atacă și pe care-i pot surprinde cu contraatacul lor devastator. Șansele îmi par 60 – 40 pentru Real.
Același procentaj văd și la cealaltă semifinală. Dar pentru nemți. Bayern pare cea mai puternică din toate cele 4 semifinaliste, în vreme ce Barcelona are mari probleme. Starea lui Messi e o necunoscută, iar apărarea e lipsită de Puyol și Mascherano, stînd doar în Pique, mult mai nesigur și acum și un pic mai neliniștit, cred, căci Shaquira e plecată în America. La Bayern va lipsi Mandzukici, dar e pregătit Mario Gomez, deci nu văd o mare diferență. Ribery-Robben contra Jordi Alba-Dani Alves, iată ce perechi!, un entuziasm ofensiv fără margini. Muller și Schweinsteiger contra Iniesta și Xavi, Javi Martinez contra Busquets, Pedro contra Lahm, uiiiii ce dueluri ne așteaptă.
Oricare dintre cele patru poate prinde finala și, apoi, să o cîștige. La aceste meciuri contează orice detaliu, nu doar forma de moment, norocul e foarte important, arbitrajele de asemenea. Ne așteaptă, prieteni, 4 sărbători ale fotbalului înaintea Sărbătorilor de Paște.
Azi e ziua lui Hagi. Televiziunile s-au repezit să-i spună la mulți ani, cu cît mai de dimineață cu atît mai bine. Ziarele s-au întrecut în imagini cu el, adunate de-a lungul carierei de jucător. În general lumea și-a adus aminte, dar asta nu va dura mult. De mîine se vor relua ironiile la adresa lui, de mîine vor fi din nou prezente caterincile, miștourile, glumele proaste pe care le fac unii avîndu-l pe el drept subiect. Pînă anul viitor, pe 5 februarie, cînd îi vom spune iar la mulți ani și ne vom uita iar la poze, la imagini și ne vor reveni iar în memorie momentele cînd aveam și noi un fotbalist capabil să se ia la trîntă cu marile valori ale lumii.
Sîntem o nație tare ciudată. Uităm repede și n-avem respect față de nimeni. Uităm repede că Hagi a ținut în spate un fotbal ce nu a mai avut și nici nu cred că va mai avea vreodată asemenea performanțe. Un fotbal corupt pînă în măduva oaselor, un fotbal mocirlos și putred, o vomă ce nu se mai oprește și care împute tot ce se află în preajmă. Un fotbal în care fiecare își permite orice.
Hagi și-a permis doar să-l joace. Acolo, pe teren, unde e greu, unde genunchii se ciocnesc, unde crampoanele atacă tibiile și unde gleznele fine fac diferența. Și-a permis să conducă o generație cum nu va mai fi, o generație care-l respectă, pentru că i-a simțit valoarea, l-a văzut cît e de bun, o generație de fotbaliști, nu de jucători de fotbal cum sînt azi, care au știut că se pot baza oricînd pe cel mai bun dintre ei.
Am vorbit de multe ori cu Ilie Dumitrescu despre Hagi. Ilie Dumitrescu, un alt exemplu de mare fotbalist pe care oamenii populați de certitudini și pentru care dubiile nu merită să existe își permit să-l ia la mișto. Ilie vorbește cu un respect vecin cu evlavia despre Hagi. Pentru el nu există al fotbalist mai mare decît Hagi. Spune mereu, ”e Hagi și apoi venim noi toți ceilalți”. L-am întrebat o dată cum de nu s-a supărat pe Hagi atunci, la acea semifinală de Cupa Campionilor cu Galata de la Istanbul, cînd, din cauza lui a luat un cartonaș galben stupid și n-a putut juca finala cu Milan de la Barcelona. Nu că asta ar fi schimbat cu ceva istoria acelei finale, dar un asemenea moment rămîne unic în viața oricărui fotbalist, să te afli pe teren la finala celei mai importante competiții din lume. Ilie s-a uitat la mine ca la un zmintit cînd i-am spus că eu, în locul lui, n-aș mai fi vorbit niciodată cu Hagi de supărare și mi-a zis: ”Bă, tu nu ești sănătos?! Cum să mă supăr eu pe Hagi!! Păi eu fără Hagi poate nue existam în fotbal”.
Adevărul e că noi, în general, fără Hagi poate nu existam în fotbal. Așa că avem toate motivele să-l ironizăm, să-l luăm la mișto și să-i căutăm greșelile și acolo unde nu sînt. Mergeți în Argentina și spuneți ceva rău de Maradona! Și o să vedeți reacțiile. Iar Maradona a făcut, după ce s-a lăsat de fotbal, infinit mai multe greșeli și nu mă refer aici la greșeli de exprimare. Mergeți în Portugalia să vedeți dacă găsiți pe cineva care să-l ia la mișto pe Eusebio. Credeți-mă, n-a debordat de inteligență, însă a fost un monument și toată lumea l-a tratat cu respect. Mergeți în Polonia să vedeți dacă rîde cineva de Boniek. Și exemple tot sînt. Aș îndrăzni să mă refer și la Stoicikov, deși aici s-ar putea să greșesc, căci bulgarii nu-s departe de noi ca mentalitate.
Așadar, să continuăm să-l luăm la mișto pe Hagi. Dar să nu uităm în același timp să sperăm, să ne rugăm eventual, ca băiatul lui să fie la fel de talentat și de serios ca el și să ne poată da o mînă de ajutor să scoatem fotbalul ăsta din canalul în care a căzut. Eventual să ne rugăm ca tot el, cel căruia îi spunem azi la mulți ani, iar mîine îl vom lua la mișto, să scoată și ceva de la Academia sa, făcută din banii lui, cîștigați pe teren, nu din terenuri, marcînd goluri și nu dînd goluri în economie, șutînd ca din tun și nu dînd tunuri în industrie. Să ne rugăm să scoată el, din banii lui, un al doilea Popescu, Dumitrescu, Petrescu, Munteanu, Răducioiu, Lupescu, Belodedici că să stea alături de cel de-al doilea Hagi, pentru că singur, chiar dacă te cheamă Hagi, nu poți face nimic.
Iar în timpul ăsta, să-l luăm la mișto.
Uitînd că atunci cînd s-a retras, a plîns și el, dar și noi, cei care ne bucurasem alături de el. De atunci, s-au mai retras căpitani ai ”naționalei”, dar de plîns n-a mai plîns nimeni. Nici ei, dar nici noi. Poate doar de mila fotbalului românesc.
LA MULȚI ANI, GICĂ HAGI!
Hagi a marcat multe goluri în cariera sa. La ”națională” sau la echipele de club. Eu vreau să vă propun o pasă. Dată lui Ilie Dumitrescu, într-un meci România-Cipru, jucat pe ”Ghencea”. Vă rog să priviți cu atenție pasa de la golul de 2-1 și să-mi spuneți după aceea dacă nu cumva găsiți mari asemănări cu pasele pe care le dau azi Xavi sau Iniesta. Doar că Hagi dădea astfel de pase acum 20 de ani
Dacă nu v-am convins, găsiți aici tot ce vă trebuie ca să vă reamintiți cine a fost fotbalistul Gică Hagi. Eu am rămas țintuit, de la început pînă la final, în fața monitorului. Sînt imagini pe care le-am mai văzut, dar le revăd mereu cu plăcere. Și cu aceași emoție.
P.S.
E posibil să fiu un pic subiectiv. Cu Hagi mi-am început practic cariera de jurnalist. Cu transferul său la FC Barcelona, în vara lui 1994. Eram în Spania atunci și am scris aproape două săptămîni, zi de zi, despre acest lucru. Au fost primele mele articole de primă pagină.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!