S-a terminat perioada de transferuri în țările importante ale Europei, astfel că avem acum toate datele pentru felul în care se vor derula campionatele și cupele continentale. Cel puțin pînă în iarnă, cînd se va deschide, pentru o lună, o nouă fereastră de mercato. Așa cum am anticipat prin iunie, au fost extrem de multe nume vehiculate, extrem de multe bombe anunțate în presă, dar în special pe site-uri în căutare de trafic pe seama fanilor avizi după informații proaspete și, pe cît posibil, adevărate. Ultima parte n-a fost tot timpul respectată, dar asta face parte din farmecul acestor perioade. Cînd se scrie mult, se vorbește și mai mult, se bat uneori cîmpii cu grație, se mai inventează din cînd în cînd, se mai manipulează cîteodată. Acum, la final de mercato tragem linie și adunăm. Chiar putem face împreună un exercițiu și să trecem în revistă toate numele vehiculate în aceste săptămîni pentru a vedea și mai clar cîte transferuri s-au și realizat dintre ele. Citeste mai mult …
În fotbalul zilelor noastre, nivelul a ajuns în Champions League atît de ridicat încît orice absență, cît de mică și neimportantă ar părea ea la prima vedere, contează suficient de mult. Iar dacă vorbim despre o sumă de absențe și despre o fază superioară a competiției, cum ar fi în cazul de față ”sferturile”, unde nu ajunge chiar oricine, lucrurile pot lua întorsături neașteptate, chiar dramatice pe alocuri. PSG și Bayern au experimentat asta miercuri seară, iar Laurent Blanc și Pep Guardiola s-au lovit violent de această problemă.
Situațiile sînt oarecum asemănătoare. Bayern fără Robben, Ribery, Alaba, Schweinsteiger și Benatia (pe Javi Martinez nici nu mai are rost să-l punem la socoteală), cu Lahm și Thiago obligați să joace după luni (foarte multe luni în cazul lui Alcantara) de absență, fiind evidentă lipsa lor de pregătire. PSG fără Ibrahimovic, Verratti, Thiago Motta și cu David Luiz obligat să joace, deși era limpede că nu era în cea mai bună dispoziție, de accidentarea ulterioară a lui Thiago Silva. Atît Bayern cît și PSG au acum situații extrem de grele, o calificare aproape imposibilă în cazul francezilor, posibilă în cazul nemților, dar numai plecînd de la numele și anvergura echipei, nicidecum de la argumente de ordin fotbalistic, căci aici Bayern nu prea are ce pune pe masă după meciul de pe ”Dragao”.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
În cazul PSG-ului, lucrurile erau oarecum așteptate. Erau prea importante absențele și prea valoros adversarul. Autogolul lui Mathieu face ca înaintea cuvîntului imposibil atunci cînd vorbim de calificare să alăturăm și cuvîntul ”aproape”. La 0-3 nu știu ce speranțe existau. Nu știu nici așa, la 1-3, doar ideea că ai nevoie să dai 3 goluri și nu 4 pentru calificare face ca verdictul să fie un pic mai dulce.
Barcelona continuă să surprindă. Continuă să nu dea senzația de control asupra partidelor, pe care o lăsa în trecut, continuă să pară fragilă în anumite momente în apărare, cînd adversarul, indiferent cine e el, ajunge să combine în zona linie de 16 metri, dar continuă să scoată maximum de la această tripletă fenomenală din atac. În continuare nu-l simt pe Luis Enrique stăpînind toate butoanele (se spune că nu vorbește cu Messi și Neymar, ceea ce e o mare problemă pentru un antrenor, și că secundul Unzue e cel care ține locul omului de legătură), dar atunci cînd nu e săgetat de idei bizare, vezi schimbarea lui Neymar, lasă lucrurile să meargă și face schimbări cît de cît logice (inclusiv cea cu Mascherano în linia de mijloc, alături de Busquets, care tinde să devină tradițională atunci cînd vrea să țină de scor) rezultatele vin. Barcelona și situația de acolo merită o analiză separată, care sigur va fi făcută aici, dar după terminarea parcursului catalanilor în cele 3 competiții în care sînt implicați. De unde la începutul lui ianuarie, meciul de campionat cu Atletico părea ca va trage cortina dezastrului peste sezon, ei bine tocmai de la acea victorie asupra campionilor Spaniei situația a început să devină din ce în ce mai bună, ajungînd la punctul de azi, cînd Barcelona a devenit favorită la cîștigarea Champions League.
După meciul de la Paris curg ironiile și criticile la adresa lui David Luiz. Sigur, felul în care a fost el depășit de Luis Suarez la cele două goluri ale uruguayanului e caraghios, dar vorbim despre unul dintre cei mai buni atacanți din lume, dacă nu cumva cel mai bun număr 9 al momentului, nu despre vreun debutant oarecare. Despre David Luiz am vorbit de nenumărate ori la emisiuni și am scris pe acest blog. Am scris chiar pe acest blog despre ”capriciul” celor de la PSG de a da 50 de milioane pe un fundaș central bun, dar în nici un caz fenomenal și sub nici o formă de valoarea sumei achitate. Tot pe acest blog am explicat și de ce cred eu că David Luiz nu era potrivit pentru Barcelona, atunci cînd se punea problema transferului său. Să ne înțelegem, e un fundaș bun, un fotbalist polivalent, cu carențe pe zona tactică, motiv pentru care Rafa Benitez, un tactician prin excelență, l-a mutat la mijloc. Cu scăpări de concentrare, motiv pentru care Mourinho l-a preferat pe Matic în locul său, cu greșeli flagrante de plasament. Dar în nici un caz nu-i putem ridica lui David Luiz un monument al ironiilor după meciul de miercuri.
Pentru oricine se pricepe cît de cît la fotbal a fost limpede că David Luiz nu era pregătit să joace. Prezența sa pe banca de rezerve a fost mai degrabă o chestiune de imagine, pentru public. Dar atunci cînd s-a văzut în situația de a-l înlocui pe Thiago Silva, despre care nu mai spune nimeni acum că a costat și el o groază de bani, cîștigă un salariu uriaș, dar se accidentează cînd ți-e lumea mai dragă, Blanc l-a ales pe David Luiz mai mult pentru personalitatea sa decît pentru forma în care se afla. PSG-ul avea nevoie în acel moment de un lider în teren, în condițiile în care Zlatan nu era, Motta nu era, Verratti nu era, iar Silva trebuia să iasă. David Luiz și-a asumat acest rol, căci el este un lider prin excelență, fără să fie cel mai bun fundaș central din lume. S-a fript cu Suarez și încă în două rînduri, dar sincer aș vrea să fi aflat părerea celor care azi fac glume pe seama brazilianului ce gîndeau după reprezentația dată de el pe ”Stamford Bridge”, în returul cu Chelsea.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să ne îndreptăm atenția și spre supriza serii, victoria lui Porto împotriva lui Bayern. Bayern a făcut de departe unul dintre cele mai proaste jocuri din epoca Guardiola. Culmea e că dacă n-ai văzut meciul poți avea senzația că Porto a făcut un meci colosal, că băieții lui Lopetegui și-au depășit limitele ori ceva de genul ăsta. Realitatea e că Porto n-a făcut decît un meci obișnuit pentru această echipă, iar asta ar trebui să-l îngrijoreze mai tare pe Pep decît rezultatul final, care, după cum a jucat Bayern, chiar nu e rău. Lopetegui a înțeles că Bayern are probleme, că fluiditatea jocului său are de suferit, așa că a dispus echipa ceva mai sus, pentru un pressing avansat, la nivelul fundașilor centrali bavarezi. Și de aici a început sfîrșitul pentru Bayern, incapabilă să iasă cursiv din apărare, dar și să pună presiune pe benzi, acolo unde Ribery și mai ales Robben sînt greu de înlocuit. Dincolo de asta, absențele l-au obligat pe Guardiola să înceapă cu Thiago, un risc imens la un asemenea nivel, după aproape un an de inactivitate. Faptul că Thiago a dat gol nu poate șterge statistica oribilă din dreptul său. 18 pierderi de balon e o cifră uriașă pentru un fotbalist chemat să dicteze jocul echipei. A vrut multe, și-a asumat responsabilități, ca și David Luiz, dar corpul nu l-a ajutat.
Iar ceea ce a făcut Dante ține de o comedie proastă. Franz Beckenbauer a scos o poantă bună după meci. ”Dante părea a fi încălțat în clăpari la felul în care alerga”, a spus Beckenbauer. Și chiar așa e. N-am înțeles, la momentul aflării echipelor de start, de ce Pep n-a apelat la Badstuber, un fundaș central capabil să manevreze mingea, dar și mult mai mobil în cîmp. Pesemne că a gîndit să nu joace cu 3 fotbaliști în primul ”11” care au adunat pînă de curînd luni bune de inactivitate, căci și Badstuber e în aceeași situație cu Thiago și Lahm.
Problema lui Guardiola nu s-a înregistrat doar la acest meci. Ea vine de la începutul acestui an. În 2015, Bayern a fost umbra superputerii din toamnă, iar semnalele date de eșecul cu Wolfsburg, egalul cu Șahtior, cel cu Schalke, inclusiv victoria chinuită de la Dortmund, meci în care Borussia a dominat de parcă avea în față pe Paderborn și nu pe Bayern, toate acestea au fost semnale că lucrurile nu-s în regulă. Cu atîtea absențe, plus lipsa de formă a unor fotbaliști esențiali gen Xabi Alonso ori Thomas Muller, Guardiola nu și-a putut pune prea mult în aplicare ideile lucrate în vacanța de iarnă. O eliminare în fața lui Porto ar fi un eșec grav, chit că echipa va lua al doilea titlu consecutiv în Budesliga, eventual al doilea event consecutiv. Pentru returul de la Munchen nu-s prea multe motive de optimism în legătură cu starea de sănătate a celor absenți. Bayern e un uriaș rănit în acest moment, dar nu de adversar ci mai degrabă de propriile erori, de propria neputință. Un gigant rănit în orgoliu poate fi însă extrem de periculos, mai ales pe propriul teren. 90 de minute în Germania sînt foarte lungi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Manchester City era chemată, în returul cu Barcelona de pe ”Camp Nou”, să apere onoarea Angliei în Champions League, să țină cît de sus poate steagul Premier League în competițiile europene. De apărat a apărat, dar nu Manchester City, ci Joe Hart. Și nu onoarea Angliei în competiție, ci a lui Manchester City în acest meci. Fără Joe Hart, scorul putea lua proporții chiar scandaloase, iar eliminarea campioanei Angliei din Liga rezervată celor puternici putea deveni de-a dreptul penibilă. Hart, care nu e totuși un portar oarecare, a făcut, probabil, cel mai bun meci al carierei, ceea ce, să recunoaștem, e bizar, într-o partidă pierdută și într-o dublă manșă în care echipa sa e eliminată. Ca portar la City, o forță în Premier League, Hart nu beneficiază prea des de șansa de a avea 10 intervenții salvatoare în 90 de minute.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre lipsa echipelor din Premier League în ”sferturile” Champions League, cu altă ocazie. Mai ales că nu e prima dată în ultimii ani. N-ai cum totuși să scrii un text despre acest Barcelona-Manchester City fără să începi și să termini cu Messi. Am comentat sute de meciuri ale lui Messi, inclusiv cele în care marca goluri decisive, dar puține au fost cele în care argentinianul să fie atît de complet. Există o categorie de oameni care-l idolatrizează pe Messi. Există și o categorie de oameni care nu-l suportă pe Messi. E dreptul lor, chiar dacă cea din urmă categorie n-are foarte clare motivele. (Cam așa se întîmplă și cu Cristiano Ronaldo, asta pentru că tot vine Clasico). Dar nu cred că există cineva care să aibă ce să comenteze după reprezentația argentinianului cu City. De la cei din urmă, cel mai des auzeam teoria cum că Messi n-ar fi cine știe ce fără Xavi și Iniesta. Un non-sens, o prostie în cele din urmă, pe care nici n-are rost s-o comentez. Alții, dar din aceași categorie, spuneau cu aer savant că Messi n-ar face niciodată față într-un campionat ca al Angliei. Ceea ce, reamintindu-mi ce le-a făcut celor de la City miercuri seară, dar și altor echipe din Anglia pe care le-a întîlnit, mă face să rîd. Și să-mi reamintesc ceea ce a spus Xavi, care consider că se pricepe la sportul asta mai bine ca mulți, anume că-n Premier League, Messi ar fi mult mai bun decît e acum. Se referea și la fundașii din Premier League, care pot fi una dintre explicațiile problemelor pe care echipele de acolo le au în Europa.
Paranteză. Luați fundașii centrali din Premier League și încercați să-i comparați cu cei din Primera, Serie A, Ligue 1, chiar și Bundesliga și veți descoperi că am dreptate. Pînă și Vincent Kompany, care mi se părea cel mai bun fundaș central din Premier League, a fost aproape vulgar în dubla cu Barcelona. Despre faptul că la City e titular Demichelis, ba i s-a și prelungit contractul, zău că nu mai are rost să comentez. Bine măcar că nu mai e Lescott. Cînd United și Chelsea au jucat finala engleză de Champions League, triunghiurile defensive erau Vidic-Rio-Scholes vs Terry-Carvalho-Makelele. Uitați-vă la cei e azi, luați pe bani înfiorător de mulți, și găsiți o cauză a declinului. Paranteză închisă.
Înapoi la Messi. Într-un meci în care n-a dat gol, Messi a fost colosal. Barbar, ca să citez titlul din ”El Mundo Deportivo”. La ei are un pic alte conotații decît la noi. Nu știu dacă e cel mai bun Messi pe care l-am văzut vreodată, dar cu siguranță e cel mai matur. La începuturile lui, Messi era un talent imens, făcea totul din instinct, dar era cam haotic, plus că se și accidenta des. Era mic, aproape un copil devenit brusc superstar, avea o viață cam dezordonată. Cînd a venit antrenor, Guardiola a intuit ce poate să scoată din acest talent, dar a și înțeles că trebuie să-l protejeze. Cheia plecării lui Ronaldinho de la Barcelona aici trebuie căutată. Messi era un pic complexat de Ronaldinho, ceea ce zău dacă nu era firesc. Dar începuse să-l urmeze și în viața personală, de zi cu zi, în excesele sale, aspectul care i-a dăunat enorm lui Ronaldinho. Mă gîndesc și acum și mi se face pielea de găină ce-ar fi fost dacă Ronaldinho ar fi fost genul de brazilian serios, bisericos, și ar fi putut juca mai mult alături de cea mai bună versiune a lui Messi! Pep l-a protejat pe Messi forțînd plecarea lui Ronaldinho, la fel cum mai tîrziu a făcut cu Ibrahimovici.
Cu Guardiola, Messi a adăugat la talent și instinct o capacitate tehnică ce amintea de Maradona și o forță fizică de invidiat. Cea din urmă bazată pe regimul alimentar pe care Pep îl convinsese că trebuie să-l țină, unul lipsit de excese culinare. Într-un fel, Messi e copilul, fotbalistic vorbind, al lui Guardiola, e produsul său cel mai de preț, mai de preț decît toate trofeele cîștigate, depășindu-i, cred, așteptările puse în el în acea vară a lui 2008, cînd l-a lăsat să plece la Olimpiadă, pentru că l-a văzut că-și dorește asta, și l-a cîștigat de partea sa. Definitiv și, zic eu, irevocabil. Cred că nici unul nici celălalt nu-și doresc un duel Barcelona-Bayern prea curînd.
Pentru Messi, plecarea lui Pep a fost un șoc. Unda seismică s-a resimțit ceva mai tîrziu, un sezon, cel al lui Tito Vilanova, l-a dus din inerție, poate și pentru relația specială pe care o avea cu Tito. Atunci s-a accidentat și nimic n-a mai fost la fel. În această perioadă însă, măcinată de probleme fizice, psihice și de obsesia Cupei Mondiale, Messi a învățat ceva. Arta de a-și doza efortul și de a-și servi coechipierii. De a citi jocul în profunzime, nu doar atunci cînd îi vine mingea. Tot în această perioadă, în viața lui a apărut un copil, iar maturizarea a fost deplină.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Acum, cu forțele fizice aproape de maxim, Messi e în versiune completă. Îl vedem recuperînd mingi la marginea careului propriu, de neimaginat în trecut. Iar pasele au devenit strălucitoare, cîteodată mai strălucitoare ca golurile. Mereu a fost și un pasator, dar nu întotdeauna interpreta corect această parte a partiturii, nu întotdeauna pasa cînd trebuie și cui trebuie. Acum știe. Acum, Messi știe și poate, știe că poate, poate pentru că știe. Iar dacă e cineva care să înțeleagă asta, cu siguranță acela e Pep Guardiola. Priviți din nou reacțiile lui Pep la reușitele lui Messi de miercuri seară. Așezat pe locul său tradițional, cel de socio, în sectorul 305, ceva mai sus decît loja VIP și ceva mai jos decît masa presei (motiv pentru care a și fost depistat repede de camerele tv), Guardiola n-a părut antrenorul unei rivale precum Bayern, scorțos, serios și notîndu-și tot felul de lucruri. Reacțiile sale la isprăvile lui Messi, nedisimulate, căci nu e un actor totuși, au fost cele ale unui părinte care-și vede copilul, de care i-a fost dor, reușind. Și care, îndrăznesc să spun, tare ar mai vrea să lucreze din nou cu el, mai ales acum, la forma la care a ajuns.
Acest text nu se vrea unul elogios la adresa lui Messi. Ar fi redundant, s-au scris prea multe, căci Messi e un ucigaș al superlativelor, un asasin al adjectivelor. Mai demult, scriam că atunci cînd Messi dă un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Acum, cred că lucrurile s-au schimbat. Cînd Messi dă o pasă colosală, adjectivele se strîng unul lîngă altul și se luptă pentru a fi alese în propoziție și alăturate lui Messi.
Acest text se vrea pur și simplu a fi o constatare. Niciodată nu ești atît de bun încît să nu poți deveni și mai bun.
P.S
Urmează El Clasico, duminică seară. N-am mai simțit de mult o asemenea stare de tensiune în jurul acestui meci. Toată lumea îl așteaptă, toată lumea vrea să-l vadă. Audiențele se anunță uriașe, iar prețurile la bilete au ajuns, aveți AICI un exemplu, la cote amețitoare. Un loc în sectorul în care a stat Guardiola se vinde acum cu 1200 de euro, dar există și bilete cu 3000, chiar și 4000 de euro, care nu oferă altceva decît locul în stadion și posibilitatea de a vedea show-ul din teren. Toată lumea așteaptă reacția lui Cristiano Ronaldo. Pe a lui Messi, după cele două Baloane de Aur ale portughezului, o vedem. E rîndul lui Cristiano acum.
P.S 2
La final, pentru cei care poate n-au văzut sau pentru cei care vor să revadă, adaug un film cu momentele lui Messi din meciul cu Manchester City. Reacția comentatorilor englezi e cît se poate de firească în contextul dat:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Înaintea meciului de pe ”Stamford Bridge”, citeam un interviu dat de Marco Verratti. Italianul povestea, printre multe altele, o întîmplare cu Zlatan Ibrahimovici ca protagonist. Petrecută în sezonul 2012-2013, la un meci foarte important pentru PSG în tentativa de a cîștiga campionatul. Povestește Verratti, fără să precizeze despre ce meci e vorba: ”Jocul nu ne mergea prea bine, iar Ancelotti era cam alb la față, pe margine. La un moment dat, Zlatan s-a dus la el și la întrebat: <<Mister, crezi în Dumnezeu?>>. Evident, Ancelotti i-a răspuns că da. La care Zlatan i-a zis: <<atunci stai liniștit, sînt aici și o să te ajut că cîștigi meciul ăsta >>. Ceea ce s-a și întîmplat”.
Că Zlatan Ibrahimovici se crede un Dumnezeu pe pămîntul fotbaliștilor se știe. Poate că o face în glumă, poate că o face doar ca să mai destindă atmosfera uneori încărcată, e posibil. Dar nu și foarte probabil, cunoscînd cîte ceva din istoricul acestui mare fotbalist. Care ar fi putut deveni uriaș, pe baza talentului imens de care dispune, dacă acest talent ar fi fost însoțit și de o doză mai mare de seriozitate. Una e să te crezi bun, e chiar recomandabil, căci ajută la obținerea performanțelor oferindu-ți o stare mentală adecvată, alta e să te crezi superior celorlalți și să pui propriul ego mai presus de cel al echipei, ce ar trebui să fie pe primul plan.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
După meciul tur de la Paris încercam să-mi amintesc un meci memorabil făcut de Zlatan Ibrahimovici în Champions League. N-am reușit, poate și de aici faptul că trofeul acesta îi rezistă, la fel ca și Balonul de Aur. E greu să iei Balonul de Aur cînd în Champions League ești mediocru, iar echipa ta națională nu-ți oferă perspective. Mă gîndeam că returul de la Londra ar fi momentul ideal pentru suedez. N-a fost, ba dimpotrivă, era aproape să devină principalul factor al unei noi eliminări premature a PSG-ului. Că nu s-a întîmplat așa, e meritul celorlalți jucători, dar și al lui Blanc, pe care l-am criticat deseori aici ori la emisiuni. Iar Marco Verrati, cel cu care am deschis acest text, merită o statuie pentru partida memorabilă pe care a făcut-o. Rar am văzut un fotbalist de 22 de ani să domine centrul terenului așa cum a făcut-o Verratti, cu echipa sa în inferioritate numerică. El și Pastore, o altă prestație colosală, au făcut ca eliminarea lui Zlatan să treacă de multe ori neobservată.
Să ne înțelegem! Am spus-o și la Euro Fotbal, iar Ion Crăciunescu mi-a confirmat părerea. Eliminarea lui Ibrahimovici e forțată. N-aș zice gratuită, pentru că suedezul pune piciorul foarte tare acolo, așa cum a mai făcut-o în multe situații. Care situații trebuie să-i fi apărut în minte lui Bjorn Kuipers, arbitrul finalei Europa League din 2013 și al finalei Champions League din 2014, ca niște instantanee fotografice. La asta adăugăm și presiunea exercitată de englezi, care s-au repezit la arbitrul olandez ca la un hoț de buzunare prins într-un metrou aglomerat, evident o strategie ”a la Mou”, căci lucrurile astea se întîmplau frecvent la meciurile Realului. Și avem iată o posibilă explicație a unei eliminări excesive. Pe de altă parte, acum mai bine de 10 ani, cînd cu celebra eliminare a lui Jorge Andrade, în semifinala Porto-Depor, pentru o scatoalcă aplicată, în glumă, prietenului său foarte bun Deco, pe atunci la Porto, în 2004 deci Mourinho expunea o teorie: ”Nu-i da niciodată prilejul arbitrului să te judece. Pentru că se poate ca judecata să fie greșită”. E exact ceea ce a făcut Ibrahimovici, al cărui număr de eliminări în Champions League, egal cu al pitbull-ului cu ochelari Edgar Davids, e un argument în favoarea arbitrului. Care aici a greșit, e limpede, dar are circumstanțe.
Cineva m-a întrebat imediat după partidă, pe cînd încă eram la Euro Fotbal, dacă ar fi reușit PSG-ul să se califice avîndu-l pe Ibrahimovici în teren. Atunci am răspuns că nu cred. Asta cred și acum, la atîtea ceasuri după joc. Asta am crezut, am și scris-o pe acest blog, și după victoria pe care PSG a obținut-o la Paris, în faza grupelor, în fața Barcelonei. Cu Zlatan în teren, PSG poate ar fi avut șansa unor execuții ale suedezului, șansa unor pase strălucitoare date de el, dar cred că n-ar mai fi avut acest fotbal colectiv impecabil, această disponibilitate la efort admirabilă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Altcineva m-a întrebat, și chiar că e bună întrebarea, dacă PSG s-a calificat sau dacă Mourinho a pierdut această calificare? Aici e foarte dificil de răspuns și cred că procentajul e pe undeva egal. Dincolo de aversiunea pe care Mourinho o stîrnește în rîndul multora, pentru stilul său de a înțelege fotbalul, eu cred că tocmai faptul că a abdicat de la acest stil în prelungiri l-a trădat. Prin schimbarea făcută, prin introducerea lui Drogba, Mourinho a arătat că vrea să cîștige meciul prin KO, nu așteptînd momentul prielnic pentru upercutul decisiv. Putea liniștit să mențină sistemul 4-2-3-1, de siguranță, și să lovească pe o contră, pe fondul inferiorității numerice a parizienilor, dar și pe fondul oboselii lor. Acum dă vina pe stadion și pe presiunea pe care publicul a pus-o. Introducîndu-l pe Drogba, Mou a trecut la un soi de 4-2-4, dar a trecut cu vederea faptul că pe fază defensivă nu-l mai are decît pe Zouma, căci pe Matic îl scosese, la fel fel pe Ramires și Oscar. Adăugînd aici meciul prost făcut de Fabregas, peste tot și pe nicăieri miercuri seară, descoperim un scenariu ce poate părea incredibil la un meci 10 contra 11, la un asemenea nivel. Descoperim un PSG care manevra mingea în 10 oameni, cu Pastore fantastic, cu Rabiot intrat perfect pe locul lui Verratti, cu Cavani care alerga non-stop și cu Thiago Motta imperial.
Și mai descoperim o echipă, Chelsea, incapabilă să se apere la fazele fixe. E de neimaginat ca Thiago Silva să dea de două ori cu capul în două cornere consecutive, asta după ce David Luiz marcase tot din corner. Deja sînt convins că investițiile lui Mourinho în vara ce vine se vor îndrepta spre această zona, a fundașilor centrali. La golul de 2-2, Terry și Cahill se țineau reciproc, ca într-o comedie proastă, iar Thiago Silva dădea cu capul practic nestingherit. Are timp să caute, căci pînă la vară urmează luni grele pentru portughez. După 5 semifinale consecutive de Champions League, o ieșire din faza optimilor de finală poate provoca măcar o indigestie neplăcută.
E posibil ca pentru PSG să fie declicul de care această echipă avea nevoie. Scoși de Barcelona și de Chelsea în anii trecuți, PSG avea nevoie de o calificare ca asta pentru a face un pas înainte în proiectul demarat în octombrie 2011. Cînd a preluat cu puteri depline pe PSG, șeicul Al-Khelaifi structura un soi de plan cincinal, la capătul căruia echipa pariziană să cîștige, fotbalistic vorbind, tot ce se poate cîștiga. Ne aflăm în cel de-al patrulea an al proiectului. Introduc în calcul și sezonul 2011-2012, căci octombrie e mult mai aproape de start decît de finiș. Trofeele interne deja au fost adjudecate, mai rămîn cele europene. Odată depășit handicapul psihic mai degrabă, PSG e o candidată serioasă. La ce valori are în lot, ar fi o imprudență s-o excludem din rîndul favoritelor. Și, poate, pînă la urmă va înțelege și Ibrahimovici că-n competiția asta să crezi e chiar mai important decît să te crezi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De cînd s-au infiltrat în fotbalul mare, Jose Mourinho și Pep Guardiola sînt permanent candidați la cîștigarea Champions League. Mourinho din 2003, de cînd a luat cu Porto fosta Cupă UEFA, Guardiola din 2008, de cînd s-a așezat pe banca Barcelonei. În fiecare sezon ce a urmat, indiferent de banca pe care s-au așezat, cei doi au fost printre favoriți. În general au ajuns aproape de obiectiv, la granița semifinalelor, ceea ce nu-i puțin lucru într-o competiție în care, de cînd a apărut în locul vechiului concept Cupa Campionilor Europeni, nimeni nu a reușit să cîștige trofeul doi ani la rînd. Și anul acesta e la fel. Mourinho și Guardiola sînt, la această oră, prin Chelsea și Bayerni, pe lista favoriților.
La momentul cînd scriu aceste rînduri e greu de spus dacă lucrul ăsta se va și întîmpla. Sînt mulți factori care pot interveni pe parcurs, detalii de moment, inclusiv un posibil meci direct. La momentul ăsta e greu de spus și dacă Bayern ori Chelsea se vor califica mai departe din această fază a ”optimilor”, căci meciurile retur cu Șahtior și PSG nu-s chiar așa de simple. Însă Guardiola și Mourinho rămîn doi actori importanți ai acestui film de mare succes numit Champions League. Ne-am delectat cu duelul lor din Primera Division, am savurat Supercupa Europei de la Praga, eu unul mi-as dori să mai văd o confruntare între ei, eventual în dublă manșă dacă nu în finală.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru Guardiola și Bayern lucrurile par mai simple în perspectiva returului cu Șahtior. Par, dar nu sînt. 0-0 în deplasare e cel mai prost rezultat bun pe care o echipă îl poate obține. Reversul medaliei pentru echipa lui Mircea Lucescu e că un 0-0 pe teren propriu e cel mai bun rezultat prost pe care o echipă îl poate obține. În comparație, 1-1 scos de Chelsea la Paris e mai bun, căci îți oferă ca variantă cîștigătoare și un 0-0 pe teren propriu. Însă PSG nu-i o echipă oarecare, ea poate oricînd, prin calitatea jucătorilor de care dispune, să întoarcă destinul în favoarea sa.
Marți seară, la revenirea în actualitate a Ligii Campionilor, i-am revăzut pe Mourinho și Guardiola implicați din nou în strategia meciurilor eliminatorii. Cine credea că Bayern va avea un meci simplu în Ucraina trebuia să se gîndească mai bine. Dincolo de faptul că Șahtior nu-i deloc o echipă slabă, iar Mircea Lucescu e departe de a fi un novice al unor astfel de confruntări, Bayern nu-i în cel mai bun moment al său. Privind jocul nemților de la Lvov și comparîndu-l cu cel de la Roma, din faza grupelor, chiar și cu cel de la Manchester, chit că acolo au pierdut în cele din urmă, găsim destul de mari diferențe. Iar acel 8-0 din Bundesliga cu Hamburg a fost doar un burete care a mai șters din urmele lăsate de eșecul categoric suferit la Wolfsburg.
Pauza existentă iarna în Bundesliga parcă i-a scos din formă pe jucătorii lui Guardiola. O recunoștea chiar el, după Wolfsburg, cînd echipa sa a arătat vulgar în apărare, mediocru la mijloc și prost în atac. Ca orice om pasionat pînă la extrem de ceea ce face (vă recomand cartea ”Herr Pep”, e lesne de cumparat pe internet și e scoasă în mai multe limbi, din păcate nu și în română), Pep are explicațiile sale. Și argumentele sale. Și metodele sale de depășire a situației. Una dintre metode este abordarea unui meci tur precum cel cu Șahtior fără asumarea de riscuri inutile. Dacă stăm să privim la seria meciurilor eliminatorii disputate de Guardiola în Champions League, în doar două situații echipa sa a cîștigat în deplasare în prima manșă. O dată cu Leverkusen, dar rivalul era slab, a doua oară cu Real Madrid, într-o confruntare cu Mourinho, de genul celei de care aminteam mai sus, dar cînd victoria a venit doar după ce echipa sa a avut superioritate numerică. În rest, rezultate strînse și calificări decise pe teren propriu. În bine sau în rău, după caz.
Nu demult aminteam pe acest blog de posibilitatea ca Jose Mourinho să se uite la meciurile Barcelonei și să se inspire din ceea ce vede. Era vorba de transferul lui Cuadrado și implicațile sale tactice. Spuneam atunci că întotdeauna ai ce învăța de la alții, chiar dacă acei ”alții” nu-s neapărat mai buni ca tine. Dar poate au o idee care ție nu ți-a venit, dar pe care o poți aplica. Cred că Mircea Lucescu e și el într-o situație asemănătoare. Dar nu cu Barcelona, nici cu Guardiola, pe care a declarat în multe rînduri că-l admiră. Paradoxal, cu Atletico Madrid și Diego Simeone. Am zis paradoxal pentru că Lucescu a făcut de-a lungul timpului din Șahtior o echipă estetică, de construcție, care joacă fotbal. Marți, cu Bayern, am văzut o echipă disciplinată, extrem de bine așezată în apărare, oferind puține oportunități adversarului. Și foarte agresivă. Pe stilul lui Simeone, care-și dorește intensitate maximă la fiecare duel. Am văzut un Șahtior surprinzător de contondentă, cu fotbaliștii săi brazilieni surprinzător de implicați în dueluri fizice și mereu provocatori. Cu asta a reușit să destabilizeze jocul nemților, care suferă în continuare la mijloc în absența lui Lahm și care continuă să-l aștepte pe Thiago, ca principal generator de pase decisive, ca element de legătură între zona de mijloc și benzile stăpînite de Ribery și Robben. Schweinsteiger, cel de la care Pep ar vrea acest rol, n-a reușit cu Șahtior ceea ce izbutise cu Hamburg.
Cred totuși că Mircea Lucescu putea încerca mai mult după eliminarea lui Xabi Alonso. S-a temut însă de forța unui Bayern care, aminteam mai sus, a dominat pe Manchester City în inferioritate numerică. S-a temut și n-a încercat. Și-a ținut brazilienii cu centurile de siguranță puse și nu i-a lăsat să încerce. N-a riscat și n-a pierdut. Dar nici n-a cîștigat, ceea ce s-ar putea să-l coste în returul de la Munchen.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Jose Mourinho a plecat de la Paris cu un rezultat mai bun decît în sezonul trecut, dar jucînd mai slab decît atunci. Și la el a funcționat strategia meciurilor tur, ca și la Pep. Vă amintiți de prima manșă a semifinalei Cupei Ligii, cu Liverpool, pe ”Anfield”. Aceeași abordare. Cu Fabregas mai în față și doi ”închizători”. Acum a fost Ramires, atunci Obi Mikel. Cu consecințele de rigoare în circulația balonului, cu ostracizarea lui Hazard, care nemaiavîndu-l pe Fabregas ca pasator a atins de puține ori mingi periculoase. Fabregas lîngă Matic oferă o altă ieșire din faza de apărare, căci catalanul gîndește repede și găsește soluții în stare de presiune. Fabregas pe aceeași linie cu Hazard, în fața mijlocașilor la închidere, oferă o mai mare siguranță defensivă, dar restricționează viteza de reacție. Mourinho, știm bine, e un antrenor reactiv, poate cel mai reactiv, dar în același timp e și un antrenor al rezultatului imediat.
Strategia lui Blanc a fost destul de ciudată în prima repriză. Ca și Mircea Lucescu, s-a temut cam tare de Mourinho. A cedat deliberat posesia celor de la Chelsea, într-un soi de invitație: ”ia tu mingea și să vedem ce faci cu ea!”. La pauză s-a corectat, iar în repriza a doua am văzut un PSG mai aproape de ceea ce se așteaptă de la o echipă cu asemenea valori. Filozofia mea mai veche funcționează și aici. Luați bucată cu bucată, jucătorii PSG-ului sînt, în general, peste ai lui Chelsea, comparîndu-i post pe post. Poate cu exccepțiile Hazard și Fabregas. Plus portarul, pe care nu l-am inclus intenționat, căci la acest capitol e greu de comparat. În momentul ăsta, după părerea mea, Courtois e cel mai în formă portar din lume, chiar peste Neuer, dacă-i excludem neamțului capacitatea colosală de a juca mingea cu piciorul.
PSG a suferit mult la mijloc, căci decizia lui Blanc de a-l pune acolo pe David Luiz mi s-a părut eronată. Să începi mereu acțiunile de la David Luiz nu e cea mai bună soluție. Iar trimiterea sa acolo i-a deranjat și pe ceilalți doi, Verratti și Matuidi. Cei doi, cu Thiago Motta se înțeleg mult mai bine, pentru că schimbă rolurile foarte des, în funcție de situație. Cu David Luiz n-a mers asta, de unde și puțina implicare a lui Verratti. Statistica sa pare impresionantă, 92 la sută acuratețe a paselor sună bine, însă mai mult de jumătate din ele au fost către fundași sau către David Luiz. În schimb Matuidi mi se pare, italienește vorbind, un ”fuori clase”. O linie Matuidi-Pogba mi se pare o excelentă bază de plecare în căutarea performanței și inclin să cred că asta au sesizat și cei de la PSG.
PSG a avut ghinion cu Courtois. Putea cîștiga meciul și ar fi meritat, după cum s-a jucat în repriza a doua. Returul de pe ”Stamford Bridge” devine complicat la 1-1, așa cum a fost și pentru Liverpool, de care am amintit mai sus. Asta dacă nu cumva Ibrahimovic se descotorosește de ciudata letargie ce-l cuprinde în Champions League. Eu unul nu-mi amintesc un meci memorabil făcut de Zlatan în această competiție. Poate de aceea nici n-a cîștigat-o vreodată. Dar poate că va reuși una chiar la retur. Care se joacă, indiferent statutul de favorită pe care-l are Chelsea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În 1998, în ziua finalei Mondialului francez, ”L`Equipe” ieșea cu un titlu care mie mi-a placut mult atunci: ”Les Bleus sans Blanc”. Era un joc de cuvinte, dincolo de traducerea inițială, blanc – alb, ”naționala” Franței se vedea obligată să joace cel mai important meci al istoriei sale fără căpitanul Laurent Blanc. Și fără acel ritual de la începutul meciurilor, aducător de noroc se spunea atunci, cu Blanc pupîndu-l pe frunte (sau pe chelie, mai degrabă) pe portarul Fabien Barthez. Un soi de talisman dacă vreți (norocos evident, căci talisman ghinionist au văzut doar cei care scriu știrile pe la anumite posturi și folosesc acest pleonasm de manual, talisman norocos), Blanc n-a lipsit prea mult Franței în acea finală cîștigată cu 3-0 în fața Braziliei lui Ronaldo. Nu Cristiano, celălalt.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI PSG DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre Laurent Blanc jucătorul nu se poate vorbi decît la superlativ. Despre Laurent Blanc antrenorul încă trebuie să căutăm caracterizările. Acel titlu obținut cu Bordeaux, în 2009, cu care practic a pus capăt dominației pe care Lyon o genera în fotbalul francez, i-a adus o aură de învingător, ajutîndu-l mai tîrziu să ajungă la ”naționala” al cărei căpitan fusese multă vreme. Acea performanță cu Bordeau rămîne totuși singulară, căci eu sincer n-aș pune preamult preț pe titlul cucerit cu PSG în sezonul trecut, în condițiile în care PSG are un lot senzațional, iar în sezonul trecut nu prea a avut mare concurență în Ligue 1.
Blanc pare un antrenor cu foarte puțină mobilitate. E fixat pe acest modul 4-3-3, pe care l-a aplicat și la ”națională”, coborînd în linia de mijloc un Malouda, pe vremea aia foarte bun la Chelsea, dar puțin obișnuit cu acea poziție. Acum, la PSG, are trei super-mijlocași pentru cele trei locuri, Verratti (urmașul natural al lui Pirlo, iar înainte să căutați contraargumente amintiți-vă, vă rog, de Pirlo la 22 de ani), Motta (ajuns la o maturitate pe care n-a arătat-o nici măcar cu Mourinho) și Matuidi (excepțional în multe partide, un Makelele mult mai dotat din punct devedere tehnic), plus rezervele Cabaye (om de echipă națională), Chantome (om bun la toate) și Rabiot. În schimb, în zona de atac, Blanc insistă cu Cavani în zonă laterală, pe principiul dacă l-am luat și cu atît de mulți bani, trebuie să joace oricum și oriunde, deși se vede limpede că ”El Matador” nu e prea încîntat de ceea ce joacă. Diferența dintre Blanc și Ancelotti, de exemplu, e că italianul, tocmai cel în locul căruia a venit, ar fi căutat și alte soluții, ar fi încercat poate și un 4-4-2 și un 4-2-3-1, că să-i facă pe Cavani și Ibrahimovici să dea randament împreună.
Apropo de Ibrahimovici. După meciul de la Paris dintre cele două, terminat cu victoria parizienilor și primul eșec al Barcelonei, mă întrebam pe acest blog cum ar fi arătat PSG-ul cu Ibra? Suedezul n-a jucat atunci, dar lipsa lui a generat o mai mare mobilitate și o infinit mai mare risipă de efort, căci Pastore, titular atunci, a alergat mai mult și mai cu folos decît a făcut-o Ibra pe ”Camp Nou”. În ciuda golului marcat, Ibrahimovici și-a ajutat destul de puțin echipa, în condițiile în care adversarul, Barcelona adică, prezenta o dispunere în teren cel puțin bizară și de care cred că alți adversari, gen Bayern, Real Madrid, Chelsea, chiar Atletico ar fi profitat la maximum. Puțin mai tîrziu însă despre Barcelona și ideile lui Luis Enrique, o singură observație la fraza de dinainte și la înșiruirea echipelor de acolo, în ordinea în care văd eu favoritele la cîștigarea trofeului în acest an. Guardiola, Ancelotti, Mourinho, Simeone, iată numele unor antrenori cu o clasă cel puțin peste Blanc și Luis Enrique.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revenind la PSG, la Blanc și la deciziile sale. N-a înțeles nimeni, nici la Euro Fotbal după meci, dar nici în presa franceză de joi, schimbările lui Blanc. Scoate un mijlocaș și-l bagă pe Pastore, expunîndu-și zona de mijloc. Luis Enrique a reacționat corect, cu Rakitic în locul lui Pedro, aducînd un om în plus acolo. Iar în momentul în care Xavi îl înlocuia pe Iniesta, așadar Barcelona aducea un om proaspăt și experimentat în acea zonă, Blanc îl scoate și pe Matuidi și-l bagă pe Lavezzi. Lăsîndu-l pe Motta singur în fața jocului de pase orchestrat de ”profesorul” Xavi. Sincer, cred că dacă-l avea disponibil pe Bahebeck, cred că-l băga și pe el, eventual în locul lui Motta, pentru un ”revoluționar” 1-4-0-6 cu care să caute egalarea. În 2001, contra Sloveniei, la acel baraj blestemat în urma căruia a început căderea fotbalului românesc (puțin și a lui Hagi, dar e o altă discuție) Hagi băga toți atacanții disponibili ca să forțeze calificarea, fără să-și dea seama că mingea trebuie cumva să și ajungă la ei. Hagi era tînăr atunci, ca antrenor evident, despre Blanc se presupune că are ceva experiență și performanțe.
Ca să termin capitolul rezervat PSG-ului, vă rog să vă imaginați această echipă cu Guardiola antrenor. Sau cu Ancelotti, care începuse o treabă acolo. Sau chiar cu Mou. Și încă un lucru, apropo de Mou. Văzîndu-l pe David Luiz am înțeles oarceum de ce Mourinho, obsedat de latura tactică și de interpretarea jocului, i-a dat drumul să plece.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre Barcelona acum. Salutată cu ole-uri în tribună și cu titluri bombastice în presa catalană, victoria Barcelonei ascunde însă mari carențe. Din nou Luis Enrique a surprins cu acea așezare. Laurent Blanc a dat o declarație, la final, extrem de adevărată: ”Noul sistem al lui Luis Enrique a adus mai multă confuzie în echipa lui decît în a mea”. Mare adevăr a spus. Nu știu dacă Luis Enrique s-a inspirat din noul modul propus de Guardiola la Bayern, mai degrabă însă din pricina accidentărilor. Tot cu 3 pe fund, dar cu o linie de mijloc ce acoperă mai bine terenul, crează mai multe unghiuri de pasare, plus un atac extrem de derutant, cu schimbări multiple de locuri. La Barcelona, rezistă doar atacul, cele trei superstaruri din față dovedindu-și din plin valoarea. Chit că Luis Suarez e departe de fi aglutinat în jocul de pase din deviere propus de Messi și Neymar. Luis Suarez și acomodarea sa merită o analiză separată, pentru că mie mi se pare că e o mare diferență între ceea ce joacă Suarez acum și ceea ce juca la Liverpool. Asta și pentru că Messi și Neymar nu sînt Sterling și Sturridge.
Cu 3 fundași centrali, Barcelona n-a arătat prea multă siguranță în defensivă. Luați doar golul încasat, ca să vă convingeți. E ilogic ca Matuidi sa facă pe pivotul acolo, iar Ibra să înceapă și să termine tot el faza, fără să fie deranjat. Cu Mascherano și Busquets în zona de mijloc, Barcelona pierde din capacitatea combinativă. Dacă la cei doi îi adăugăm pe Mathieu și Suarez, chiar și pe Pedro, avem iată 4, dacă nu cumva 5 oameni care n-au aceeași tehnică de stăpînire și pasare a balonului precum o au ceilalți. Și asta se vede. Degeaba încearcă Busquets să dea pasele lui Iniesta, el nu poate, e limpede, și cred că nici nu trebuie să poată. Alta e treaba lui.
Pesemne că Luis Enrique a încercat un romb la mijloc. Mascherano spre proppria poartă, Messi spre cealaltă, Busquets și Iniesta în dreapta și stînga lor. Nu prea a funcționat, căci Messi nu e omul căruia să-i ceri să respecte o poziție. El e liber să-și aleagă zona în care se mișcă, dar asta presupune ca toți ceilalți să se deplaseze în funcție de el. Ceea ce se întîmplă la Bayern, de exemplu, cînd Robben își părăsește poziția din dreapta. În plus, continuînd pe linia paralelei cu Bayern, am mari dubii că Mascherano, indispensabil în jocul Barcelonei de azi, poate fi Xabi Alonso. În plus, în mintea lui Xavi cred că-s multe lucruri care se amestecă neclar în ceea ce privește rolul său și poziția pe care joacă. Dar de fiecare dată cînd e Xavi pe teren, echipa arată altfel. Asta însă îl defavorizează pe Iniesta, care mi se pare cel mai nedreptățit de tactica lui Luis Enrique.
Barcelona de azi intimidează prin cei trei atacanți. N-are cum să fie altfel, sînt prea buni. Și trăiește prin ei, prin ceea ce realizează ei. E o rentă nu viageră, ci pasageră.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!