Edinson Cavani a fost unul dintre numele cel mai des vehiculate în această perioadă de mercato. Plecarea sa de la Napoli devenise deja obligatorie. Era cel mai potrivit moment. Napoli, cu toată creșterea sa în ultimele sezoane, devenise o haină cam mică pentru un star precum Cavani, a cărui creștere s-a mulat vizibil pe cea a echipei. Cele două aspecte n-aveau cum să nu fie legate unul de altul. Napoli nu putea crește, ca echipă, fără ca omul său numărul unu să progreseze, iar Cavani, ca fotbalist, nu putea progresa într-o echipă care stagna. S-au ajutat reciproc, dar a venit momentul despărțirii. E foarte posibil ca și după această plecare, Cavani să continue să ajute pe Napoli, căci banii încasați, foarte mulți, dacă vor fi folosiți cu cap vor face ca echipa să-și continue dinamica pozitivă.
Spuneam mai sus că Edinson Cavani nu mai putea continua la Napoli. Poate că e nevoie de o explicație. Un fotbalist de calitatea sa primește tot felul de propuneri din partea unor cluburi mult mai potente financiar. Sigur, manevra e interzisă de legile FIFA și UEFA, dar toată lumea o practică într-o frenezie demnă de cauze mai bune. Cînd se ajunge în această situație, clubul de care aparține e pus, oarecum, într-o situație fără ieșire. Nu se poate nici măcar apropia de nivelul salarial oferit de ceilalți, pentru că asta ar însemna să dinamiteze întreg vestiarul. În nici un colectiv din lume nu poți mări salariul unui membru de 3 ori, în vreme ce toți ceilalți stau pe loc. Sau poți, dar riscurile devin prea mari, iar într-un vestiar asta reprezintă o bombă cu ceas. Ar urma un efect de domino, fiecare ar dori, la rîndu-i, un tratament asemănător, iar de aici pînă la colaps financiar e doar un pas.
Admitem deci că Edinson Cavani trebuia să plece. Rămîne de comentat destinația. S-a vorbit de Real Madrid, de Manchester City, de Chelsea. Toate aceste cluburi ar fi avut, poate, nevoie de ”El Matador”. La un moment dat, pe fir a intrat PSG. Eu cred că PSG, în momentul ăsta, era ultima pe lista celor care aveau nevoie de Cavani și care-l puteau și lua de la Napoli. Cu Pastore și Lavezzi în lot, cu Lucas Moura și Menez, plus Ibrahimovici, etajul atacanților părea mai mult decît complet. De altfel, Pastore a și fost motivul pentru care Cavani a fost dat de Palermo celor de la Napoli, după sezonul 2009-2010 de coabitare, o bună parte sub comanda lui Zenga și Pedrazzini. E posibil ca după venirea lui Cavani să se producă o despărțire de unul dintre cei amintiți mai sus. Sînt foarte curios ce se va întîmpla cu Ibrahimovici, al cărui viitor parizian nu mi se pare extrem de clar în acest moment. ”Fericirea lui Ibrahimovici” s-a numit un articol pe care l-am scris în martie. Nu-s convins că Zlatan e foarte fericit acum că a venit și Cavani, numai că fericirea depinde și de bani, iar aici PSG a vut grijă să-i dea suficiente motive suedezului.
Cum va juca PSG de acum înainte, cu Cavani în echipă, rămîne de văzut. Dacă luăm în calcul ultima perioadă a lui Laurent Blanc la ”naționala” Franței, meciurile de la Euro 2012, el era adeptul unui 4-3-3 destul de clar, cu doi jucători de bandă, Ribery și Menez sau Nasri, plus 3 mijlocași în zona centrală. Putem face de acum orice puzzle vrem, putem să ne imaginăm că Lavezzi sau Pastore ar putea trece în zonă centrală, în fața celor doi ”defensivi” care mie mi se par de neatins, Verratti și Matuidi, iar benzile vor fi repartizate lui Cavani și Lucas Moura, urmînd ca vîrful de lance să fie Zlatan.
Aș vrea să mă refer la un alt aspect. Și anume la Leonardo. Pe vremuri, cînd eram copil, obișnuiam să colecționez cataloage Panini. Cu acele abțibilduri cu fețe de fotbaliști, pe care le cumpărai separat și le lipeai apoi în locurile destinate. Fiecare dintre pasionații de fotbal trebuie sa fi avut măcar un catalog de genul ăsta. Pesemne că-n copilăria sa, Leonardo n-a avut. Așa că-și face acum toate poftele. Nu pe banii lui, ci pe ”petro-dolarii” puși la dispoziție cu generozitate de niște oameni bogați. Foarte bogaţi. Poate prea bogaţi pentru timpurile în care trăim.
Qatar Investment Authority e un fond de investiţii al statului din raiul petrodolarilor, Golful Persic, iar personajul principal al acestui fond e însuşi premierul şi ministrul de externe al Qatarului, şeicul Hamad bin Jassem bin Jabr Al Thani. El e, cum ar veni, proprietarul lui PSG. El e cel care i-a pus la dispoziţie lui Leonardo un catalog Panini sub forma unei echipe, dar şi ceva bani, suficient de mulţi, pentru a cumpăra figurile pe care să le insereze în acest catalog. Iar Leonardo a tot cumpărat. Cu bani multi. Foarte mulți. Poate prea mulți pentru timpurile pe care le trăim.
Nu poate, sigur prea mulți. Iar pentru că a reușit să completeze acest catalog, în condiții ”atît de grele” (înțelegeți vă rog sensul ghilimelelor!), Leonardo a și fost recompensat cu un salariu pe măsură. Pe măsura muncii. N-o să mă refer la faptul că a demisionat și va pleca de la PSG. Ci la faptul că o va face după perioada de transferuri. Am citit undeva: ”Cavani, ultimul cadou al lui Leonardo”. Fantastic! Să iei un fotbalist de la o echipă plătindu-i clauza de reziliere și convingîndu-l cu un salariu apetisant mi se pare un muncă tare grea. Nu sînt ironic, sînt de-a dreptul răutăcios. Mi se pare că valoarea unui manager stă în felul în care gestionează banii. Să aduci jucători buni cu bani puțini, mi se pare treaba unui manager bun. Sau să vinzi un jucător cu bani mai mulți decît face. Dar să cumperi la prețul maximal și apoi să-ți treci asta în CV ca o mare reușită nu mi se pare în regulă.
P.S.
L-am cunoscut pe Cavani la București, cînd Uruguayul a jucat un ”amical” cu România. Am făcut un interviu cu el, la Intercontinental. Mi s-a părut un tip foarte foarte ok, în acestă lume a fotbalului plină de figuri. Un băiat liniștit, din categoria sud-americanilor mai apropiați de latura religioasă decît de distracții. Sincer și fără ifose. Ca de fiecare dată cînd am stat de vorbă cu un fotbalist de valoare de afară și am făcut comparația cu unele nume din fotbalul nostru am realizat care e diferența dintre un fotbalist și un jucător de fotbal.
Încă de la început trebuie să precizez că pot fi ușor subiectiv. Andrea Pirlo e unul dintre jucătorii mei preferați. N-am mulți, dar Pirlo e unul dintre ei. Mi-a plăcut întotdeauna, mi s-a părut formidabilă liniștea pe care o degaja cînd era în teren, felul în care stăpînea jocul și se stăpînea, căile pe care le găsea de a ieși din presiunea adversarilor.
L-am văzut în 2003, la Manchester. Imediat după finala Ligii Campionilor pe care o cîștigase cu Milan împotriva lui Juventus. În pranteză fie spus, una dintre cele mai urîte finale pe care le-am văzut la viața mea, și am văzut destule. A ieșit la zona mixt aimediat în spatele lui Neded, care era la Juve atunci și care nu jucase acea finală din pricina unui cartonaș galben stupid luat în semifinala cu Real Madrid. Nedved n-a răspuns la nici o întrebare, ba chiar a dat un picior la gardul metalic, ce delimita culoarul pecare ieșeau fotbaliștii de zona în care stăteau jurnaliștii, de multora le-a stat inima, crezînd că e un atentat ceva. 11 septembrie era încă foarte proaspăt în memorie. Pirlo a părut ușor amuzat de situație, logic, căci el era din tabăra învingătoare. L-am oprit, s-a oprit, i-am spus că sînt din Romania și l-am întrebat ceva de Lucescu. Printre altele. Interviurile din zona mixta sînt un amestec de banal și obligație, așa că răspunsurile sînt de cele mai multe ori politicoase, dar nespectaculoase. Așa a răspuns și el, apoi mi-a spus să-i transmit ”tanti auguri” lui Mircea. Chiar așa i-a spus, Mircea. Mi s-a părut simpatic. Cred că am făcut și o poză cu el, dar nu mai știu pe unde e, e posibil să se afle în arhiva unui cotidian de mare succes altădată, dar pe care se chinuie unii să-l închidă acum și nu știu cum să facă.
Recent am dat peste autobiografia lui Andrea Pirlo. Se cheama ”Penso quindi gioco”. Mi se pare un titlu excelent. E o lectură bună pentru pasionați și o recomand. Nu costă mult, plus că bănuiesc că există ”soluții” și pentru un download pe internet. Miercuri, la Fotbal European, am discutat un pic despre Pirlo. M-a surprins, și ne-a suprins pe toți cei din studio, faptul că Pirlo nu figura în echipa campionatului pe care o trimiseseră cei de la televiziunea italiană. Cred că n-avea cum să lipsească din linia de mijloc, de lîngă Vidal, căci societatea pe care o crează cei doi mi se pare fundamentală pentru victoriile lui Juve din ultimele două sezoane.
Să revin la carte. E un pasaj acolo care mi-a reținut atenția, căci i s-a părut că sesizez o undă de regret în acele rînduri. Pirlo povesteste despre o discuție cu Pep Guardiola. Pirlo povestise inițial despre pasiunea lui pentru Playstation. Și despre orele pe care le petrecea, împreună cu Nesta, colegul lui de cameră în cantonamente, jucînd fotbal. ”Mergeam devreme la micul dejun, pe la 9, apoi pînă la masa de prînz nu mai ieșeam din cameră și jucam. Amîndoi voiam să jucăm cu FC Barcelona, așa că alegeam amîndoi această echipă. Jucam Barcelona cu Barcelona, așa că oricum se termina, Barcelona cîștiga”.
Episodul cu Guardiola s-a petrecut în 2010, imediat după un ”amical” dintre Barcelona și Milan jucat pe ”Camp Nou”. Povestește Pirlo: ”Manuel Estiarte a venit la noi în vestiar și mi-a zis <<Andrea, Pep vrea să te vadă>>. Îl știam pe Estiarte de cînd juca polo în Italia, dar la început nu l-am recunoscut, pentru că nu-l văzusem niciodată în afara bazinului, în costum”. În paranteză fie spus, Manuel Estiarte e un fost mare jucător de polo, cu o carieră impresionantă, care și-a petrecut mulți ani în Italia și care e cel mai bun prieten al lui Pep Guardiola, cu care va merge și la Bayern. Revenim la poveste. ”Am ajuns în biroul lui Pep. Ne intersectasem de cîteva ori prin campionatul italian. Mi-a zis << Uite, noi avem o echipă senzațională. Dar aș vrea să te gîndești dacă nu vrei să vii să joci la noi. Mi-a trebui cineva care să-i completeze pe Xavi și Iniesta, să-i concurezez, și cred că tu ai fi ideal. Te rog să te gîndești și dacă accepți o să încercăm să vorbim cu Milan”.
Nu s-a concretizat nimic. A fost vara lui Ibrahimovici, trecerea lui de la Barcelona la Milan a captat toate energiile. Pirlo amintește doar că Milan n-a fost de acord cu plecarea lui, destul de ciudat, dacă stăm să ne gîndim că peste doar un an îl lăsa să plece gratis la Juventus. Ce s-ar fi întîmplat dacă arfi ajuns la Barcelona, cu ce ar fi putut să ajute el o echipă ce va cîștiga campionatul și Liga Campionilor, iată întrebări la care nu avem răspuns. Dar putem să ne imaginăm. Mie, unul, Pirlo mi se pare singurul italian care ar fi fost capabil să joace în acea echipă a Barcelonei.
Mai nou, circulă un zvon cum că Ancelotti l-ar vrea lîngă el la Real Madrid. Evident în caz că va ajunge, în cele din urmă, să antreneze pe ”Bernabeu”. Pirlo are acum 3 ani mai mult, uzura sa a crescut, în sezonul trecut a comis destule greșeli pe care altădată nu le comitea. Dar eu, subiectiv fiind, repet, tot cred că ar face față. Pentru cine totuși nu are încredere, cîteva imagini poate vă vor schimba impresia.
Barcelona era în moarte clinică. Respira, dar era ținută în viață de aparate. Medicamentul salvator era la trei metri de gazon. Iar bolnavul, respirînd din ce în ce mai greu, aștepta reacția medicului. Care nu putea fi alta. Tratamentul de urgență a funcționat. Pacientul și-a recuperat simțurile, a început să respire, a deschis ochii și apoi s-a ridicat în două picioare. Tratamentul a funcționat. Pericolul trecuse.
E greu de imaginat această echipă a Barcelonei fără Lionel Messi. Dar la fel de greu de imaginat este Lionel Messi fără această echipă a Barcelonei. S-a văzut extrem de limpede legătura de suflet existentă între cele două entități. Pentru Messi, Barcelona e totul. La nivel fotbalistic, evident. Felul în care s-a comportat în minutele cît a stat pe bancă vorbesc de la sine. S-a așezat în primul rînd, deși, de regulă, în puținele partide cînd începe ca rezervă, are loc undeva în spate, pe rîndul doi. Acum a vrut să fie acolo, aproape, să simtă temperatura colegilor săi și, eventual, să-i ajute. Cu un impuls, cu un strigăt, cu o pasă energetică. Și-a ros unghiile, mișca din picior nervos, gesticula. Ar fi dat orice să intre pe teren. Pentru că știa, vedea, simțea că echipa are nevoie de el. Iar faptul că el nu poate fi acolo cînd echipa are nevoie de el îl durea mai tare decît o ruptură musculară.
Puțini fotbaliști acceptă să-și pună în pericol sănătatea. E ceea ce au ei mai de preț, ca toată lumea de altfel. S-a văzut extrem de limpede că Messi nu era complet refăcut. Se vorbea de 50 la sută de recidivă. Messi și-a asumat riscurie, deși risca mai mult decît să piardă întreg sezonul. O ruptură musculară agravată poate da multe bătăi de cap în viitor, nu e o tăietură superficială pe care pui un pic de spirt și mergi mai departe. Amintiți-vă de Andres Iniesta! În finala Ligii Campionilor de la Roma, din 2009, a intrat nerefăcut după o leziune musculară identică. A forțat, s-a rupt in nou, iar pentru el a urmat un sezon, 2009-2010, plin de probleme musculare.
Barcelona a aliniat două echipe în acest retur cu PSG. O repriză de o oră, fără Messi, o alta de jumătate de oră, dar cu Messi. Ce schimbare de tonus, de atitudine, de mentalitate. În prima oră, jucătorii catalani semănau cu niște vapoare în derivă, prinse de furtună și cu aparatura de bord defectă. Navigau anarhic, într-un soi de entropie necontrolată, făceau greșeli aproape incredibile de poziționare. Frica domina gazonul, iar panica prindea contur, se revărsa dinspre tribună spre teren ca un tsunami provocat de cutremur. Cutremurul, evident, a fost golul lui Pastore. Și atunci a apărut Messi. Ca un far în furtună, arătînd vapoarelor dezorientate care e direcția corectă. Lumina discret, fără să fie la capacitate maximă. Dar lumina. Și asta a fost de ajuns.
Cînd mingea ajunge la Messi, publicul își ținea respirația. Oamenii aceia l-au văzut pe Messi de sute de ori. Îi știu mișcările pe dinafară și au înțeles imediat că nu-i ok, că nu-i el cel obișnuit, că e ceva care-l ține. Reacția echipei la intrarea lui Messi a fost promptă. A semănat cu un calculator reactivat din starea de ”sleep”. Dani Alves și-a regăsit sprinturile, David Villa și-a regăsit inspirația, iar Pedro și-a regăsit golul, aliatul său cel mai de preț, fratele de cruce care-i însoțește cariera de cînd Pep Guardiola s-a decis să-i acorde încredere, deși jucase doar în liga a patra. A fost de ajuns o singură fază, a fost de ajuns o singură rupere de ritm și o pasă filtrantă pentru ca Barcelona să dea golul care s-o ducă spre a 6-a semifinală consecutivă.
Din punct de vedere al Barcelonei, analiza e simplă. Există o mare problemă la această echipă, dincolo de Messi-dependența. Recuperarea baloanelor pierdute. Acea agresivitate cu care Barcelona își devora rivalul cînd acesta avea posesie acum nu se mai vede. Abia apoi urmează problemele din defensivă, căci e totuși ilogic să joci cu Adriano fundaș central, proaspăt ieșit dintr-o leziune musculară și intrat în alta. Tito Vilanova are acum două săptămîni la dispoziție pentru a găsi o nouă formulă de apărare.
Ceva și despre PSG. Merită aprecierile tuturor, iar senzația e că la Paris se construiește o echipă bună. O echipă bună însă are nevoie de timp pentru a deveni o echipă mare. Adaptarea la Champions League e un proces lent și are nevoie de astfel de eșecuri. Eșecuri fără înfrîngere, dacă se poate spune așa.
Ancelotti și-a arătat valoarea ca antrenor. A schimbat ce era de schimbat în modulul inițial. Lavezzi spre stînga și Pastore spre centru. Lavezzi îl trăgea mereu pe Pique spre zona din spatele lui Alves, iar Pastore ducea lupta sa cu Adriano. Paradoxal, golul a venit cu Pastore plecînd din stînga și Lavezzi în centru și-n ofsaid, dar a fost o excepție. Problemele lui Ancelotti au apărut cînd echipa a obosit, iar banca nu-i oferea variante. Pesemne că schimbarea lui Verratti, altfel un fotbalist de mare mare viitor, a venit ca urmare a oboselii acestuia, căci altă explicație nu există. E de presupus că în vară parizienii vor deschide din nou larg conturile bancare pentru alte cîteva transferuri.
În acest context aș vrea să-l așez și pe Ibrahimovici. Demult, Arrigo Sacchi a zis despre el că e mare în meciurile mici și mic în meciurile mari. Ibra n-a apărut cînd PSG avea nevoie de el. A dat o pasă de gol, dar era un meci mic atunci. Meciul mare a început cînd a intrat Messi. Atunci ar fi avut nevoie PSG de un lider în teren. Dar Zlatan n-a apărut, deși avea în față un Bartra aproape terorizat și lipsit de experiență. S-a resemnat. Nu pot să nu mă întreb cum ar arăta această echipă a PSG-ului cu Radamel Falcao între Moura și Lavezzi, cu Aguero, cu Van Persie, cu Rooney, cu Benzema chiar. E posibil să se întrebe și șeicii chestia asta.
Un lucru e cert. Vom avea două semifinale grozave. Nici nu mai contează cine cu cine pică. În acest moment, senzația mea e că ordinea favoritelor e Bayern, Real, Barcelona, Dortmund. Bayern e o forță, Mourinho a dus Realul în vîrf de formă exact cînd trebuia, și nu vă luați după eșecurile din meciuri care nu contează. Barcelona pare la mare distanță de echipa din 2011, iar Borussiei îi lipsește cam ceea ce i-a lipsit și PSG-ului, experiența de a gestiona momentele de tensiune din Champions League. Fiecare din cele patru poate cîștiga însă trofeul, căci, dacă există diferențe între ele, nu sînt la nivel de prăpastie ci la nivel de detalii.
E întrebarea de o mie de puncte pe care și-o pun, cu siguranță, toți cei care vor merge la stadion sau vor vedea meciul la televizor. Barcelona-PSG din seara asta e o partidă care se poate rezuma în 5 litere: MESSI.
Cu Messi lucrurile sînt limpezi. E aceeași Barcelona, aceeași echipă strînsă în jurul liderului ei, așteptînd de la el să marcheze, să creeze, să terorizeze, să impresioneze. Barcelona cu Messi în formă e o mașinărie multifuncțională și greu de oprit. Pe cît de importanți sînt Xavi, Iniesta, Busquets, Pique, Valdes sau Villa în acest angrenaj, zgomotul motorului sună altfel cu cea mai importantă piesă decît fără ea.
E greu de spus acum dacă va juca. El vrea să joace, pentru că fotbaliștii în general vor să joace, nu le place banca de rezerve și cu atît mai puțin tribuna. Dacă joacă se vor găsi destui care să pună asta pe seama vreunui doping misterios, opinii idioate ale unor habarniști cu iz de atotcunoscători care cred că doping înseamnă recuperare după ruptură musculară, cînd de fapt e cu totul altceva. Messi are o caroserie aparte și vă promit că o să găsiți aici pe blog felul în care e structurat el și motivele pentru care accidentările din perioada Rijkaard nu s-au mai repetat de la venirea lui Guardiola.
Apropo de Rijkaard. Ultima dată cînd Barcelona a avut un nod în gît pe subiectul ”Mesi accidentat” a fost într-un retur cu Cheslea, în sezonul 2005-2006. Messi jucase magistral prima manșă, poate vă amintiți, cîmpul de cartofi pregătit de Mourinho pe ”Stamford Bridge”, eliminarea lui Del Horno, golul lui Eto”o. În retur Messi s-a rupt destul de repede, era perioada sa dubioasă, cu pizza, cola și rupturi musculare. A ieșit și a început să plîngă în brațele lui Rijkaard. Meciul atunci l-a rezolvat Ronaldinho, iar Barcelona, fără Messi, a cîștigat Champions League.
Cine ar putea fi Ronaldinho azi? În caz că lipsește Messi, evident. Cred că răspunsul e unul singur: Andres Iniesta. Don Andres e un geniu în felul său, care își acceptă cu o liniște incredibilă planul secund atunci cînd e Messi, dar care în absența argentinianului poate împrumuta sceptrul acestuia. Șansa Barcelonei e că, în mod normal, Iniesta nu trebuie să joace rolul unui Xavi tamponat imediat de adversar, asta pentru că PSG nu prea face pressingul de întîmpinare foarte sus.
Fără Messi, Tito Vilanova ar putea beneficia de un factor extrem de important, cel al surprizei. Fără Messi e de presupus că va juca Fabregas. Eu unul nu-s foarte convins că Fabregas nu va juca oricum, chiar dacă Messi se va afla în teren. Fabregas în postura de 9 fals e o chestie pe care cei de la PSG nu prea știu de unde s-o apuce, pentru că Fabregas e altceva decît Villa sau un alt 9 în adevăratul sens al cuvîntului.
E posibil să joace Alexis Sanchez. A prins un meci foarte bun cu Mallorca, ceea ce i-a mai atenuat din starea de stres pe care o acumulase. Alexis e un atacant care generează mai mult fotbal decît Villa și aduce alte detalii decît Pedro. Problema lui Alexis sînt ratările, ceea ce aduce o stare de spirit proastă în teren și o energie negativă, aproape isterică, în tribune. Dar cum Pedro e abia ieșit din accidentare, iar Villa a fost discret și cu PSG și cu Franța, căci ”centralii” acestora nu-s, cu tot respectul, Mexes și Zapata, varianta Alexis rămîne în picioare.
Mai rămîne de aflat fundașul central de lîngă Pique. Asumate fiind duelurile aeriene pierdute, cred că va juca Adriano, care se pliază mai bine pe viteza lui Lucas Moura. Song ar fi o soluție, dar cu toate că echipa ar cîștiga în centimetri, mai degrabă ar pierde, căci Song nu e oricum un săritor la cap capabil să se bată cu Ibrahimovici, plus că nu are viteza și simțul de anticipație ale lui Mascherano. Poate fi și Busquets, dar a-l disloca din zona de mijloc e cam riscant.
PSG vine la Barcelona cu o mare absență: Matuidi. Nu-i Messi, e clar, dar e singurul mijlocaș defensiv adevărat de la parizieni. Probabil că intra Chantome, dar e departe de cel pe care mulți îl văd peste Makelele. E un mare avantaj pentru Barcelona, care poate profita și pune în valoare celebrele sale pase ”între linii”, invenție a lui Guardiola, asta pentru cine se mai întreabă ce mai face Pep. Rămîne problema Maxwell, pe care Dani Alves l-a făcut arșice în tur. E posibil să apară Motta, dar fostul barcelonez a arătat mereu probleme psihice atunci cînd s-a întors pe ”Camp Nou”, vezi și episodul Inter. Sînt tare curios dacă Ancelotti nu-l va muta în banda cealaltă pe Lavezzi, căci Pastore, s-a văzut în tur, n-a fost capabil să surprindă cu nimic.
Superioritatea parizienilor e evidentă la jocul aerian. S-a văzut și în tur. Dacă reușesc să trimită cît mai multe baloane utile pentru Zlatan, ar putea provoca surpriza. Ar fi totuși o surpriză ca PSG să elimine Barcelona. În ciuda faptului că lotul lui Ancelotti e plin de staruri de mare calitate, încă noțiunea de echipă e un pic departe. Ceea ce nu e cazul la Barcelona, care din 2006 încoace are 3 trofee cîștigate, plus alte două semifinale jucate. În Champions League e un mare avantaj să știi să joci o calificare.
Unul dintre primele articole de pe acest blog, pe vremea cînd abia învăța să meargă în această lume a internetului sau, ca să mențin limbajul, în blogosferă, s-a numit ”Barcelona cu și fără Messi”. A fost scris imediat după meciul de Ligă al Barcelonei cu Benfica, poate vă amintiți momentul, atunci cînd Messi a fost extrem de aproape de o accidentare foarte foarte gravă. Atunci a avut noroc. La Paris, însă, s-a produs și inevitabilul. E o lege a fotbalului.
A avea în lot cel mai bun fotbalist din lume înseamnă și posibilitatea de a-l vedea accidentîndu-se, căci nu există fotbalist pe planeta asta care să nu fi pățit măcar o dată așa ceva. Lionel Messi nu e un bibelou prețios, pe care să-l pui la vedere și să ai grijă ca pisica să nu-l facă țăndări. El e fotbalist și e supus acelorași legi ale acestui sport. Iar Barcelona, ca echipă ce-l deține pe cel mai bun fotbalist din lume, e și ea supusă acelorași legi. Fotbalul nu se poate opri cît timp Messi e accidentat, el merge mai departe, iar Barcelona de asemenea. Acum e momentul să arate că și poate. Despre asta însă un pic mai jos.
Barcelona cu și fără Messi a fost un scenariu pe care l-am văzut la Paris. O primă repriză cu Messi, o a doua fără el. Inevitabil, o Barcelona în prima parte, o alta în a doua.
Pînă la ieșirea argentinianului s-au produs cîteva evenimente notabile. În primul rînd titularizarea lui Beckham. Cînd a fost adus la PSG spuneam despre că Beckham e un plus de ”glamour” pentru ”Orașul Luminilor”. Nu m-am așteptat atunci, așa cum nu cred că s-ar fi așteptat cineva, să-l văd pe englez titular într-o astfel de partidă, contra unui asemenea adversar. Beckham a fost un fotbalist mare, nu foarte mare și nici măcar genial, dar a fost mare, însă acum vîrsta pe care o are nu poate fi păcălită, iar diversele activități colaterale în care e implicat (cu o săptămînă înainte de meci era în China) nu-l ajută.
Cred că Ancelotti a văzut în Beckham un soi de ”quarterback” din fotbalul american. Capabil să lanseze pasele lungi și precise către Ibrahimovici și să execute, căci la asta e foarte bun, fazele fixe. Paradoxul a făcut ca ambele goluri ale francezilor, unul din fază fixă, celălalt dintr-o astfel de lansare, să se marcheze după ieșirea sa. Orice ar fi gîndit Ancelotti, a fost o greșeală și doar prestația excelentă a lui Matuidi (o mare pierdere pentru PSG suspendarea sa la retur), care a părut decupat din filmul ”Un bărbat multiplicat”, plus meciul slăbuț făcut de Xavi și Iniesta au făcut ca această greșeală să nu fie plătită scump de parizieni.
În avancronică am anticipat că partea stîngă a apărării PSG-ului e zona cea mai debilă a acestei echipe, căci Maxwel, dincolo că n-a fost niciodată foarte feroce, nu mai e nici măcar cel de la Inter sau Ajax, dar și că PSG are un avantaj brutal la jocul aerian. Așa a fost. Deși Alexis a jucat în stînga, Dani Alves n-a avut nici un fel de problemă în a face ce-i trece prin cap pe acea zonă. De unul singur i-a terorizat pe Maxwell și Pastore, plus că i-a trecut prin cap și acea pasă absolut genială de la golul de 0-1. Am avut dreptate și la jocul aerian. PSG a controlat acest aspect, iar Ibrahimovici nu cred că a avut vreun duel pe care să-l fi pierdut.
Ieșirea lui Messi a fost un exercițiu pentru Barcelona. Care a dominat repriza a doua în mare parte, pe fondul unei căderi inexplicabile a francezilor, rămînînd acum doar să ne imagină, ce s-ar fi întîmplat cu Messi pe teren. Atît de multe automatisme există în jocul Barcelonei cu Messi în teren, încît fără el a fost dificil de găsit o modalitate de a ajunge la poartă. Acea pasă de geniu dată de Fabregas iese din context și confirmă ceea ce totuși se știa: Cesc face parte din categoria fotbaliștilor, nu a jucătorilor de fotbal.
Golul lui Ibrahimovici șterge un pic din teoria conspirației lansată de cei care nu suportă Barcelona și succesele acestei echipe. Un asemena ofsaid ca la golul de 1-1 putea vedea și un spectator plasat în postura de arbitru de tușă. Ca să nu mai zic că arbitrul adițional era la doi pași, iar ”centralul” Stark avea și el o bună vizibilitate. Acum teoria conspirației s-a mutat în cealaltă tabără, apropo și de reducerea suspendării lui Ibrahimovici dar și, cum de nu, a naționalității președintelui UEFA, Michel Platini.
Golul lui Matuidi lasă deschisă ușa acestei duble, căci 1-2 era un rezultat foarte greu de întors. Barcelona are cheia în continuare, dar PSG a arătat, în primele 20 de minute ale primei reprize, că posedă suficientă calitate în teren pentru a pune mari probleme catalanilor. Inclusiv pe Camp Nou, mai ales în condițiile în care Barcelona nu prea mai are apărare, după accidentarea lui Mascherano, al cărui sezon pare încheiat.
Returul va fi pentru Barcelona o altă partidă decît returul cu Milan. Atunci au fost avînt, energie, impuls. Miercuri va fi altceva. Cu sau fără Messi.
Pe cît sună el de apetisant pentru coperțile ziarelor de sport, duelul din seara asta de pe ”Parc des Princes” nu este unul dintre Ibrahimovici și Messi. Vorbim totuși de două echipe formate din fotbaliști extraordinari chiar dacă, da, cei doi reprezintă punctele de referință. Dar într-un sport colectiv cum este fotbalul, niciodată rezultatul nu depinde doar de duelul particular dintre două personaje.
Venirea Barcelonei la Paris a stîrnit în ”Orașul luminilor” o frenezie greu de anticipat totuși. Biletele la meci au ajuns la cote de finală de Champions League, nu la cota unui ”sfert”, iar cozile la case au amintit de alte locuri și de alte vremuri. Chit că le-a văzut pe toate, Parisul nu și-a văzut echipa niciodată atît de aproape de glorie. Cu o istorie ce n-are nici măcar jumătate de secol, PSG a cochetat cu fericirea, dar nu atît de preganant ca astăzi. Erau alte competiții, chiar dacă vorbim de finale europene, astăzi dimensiunea globală a acestui șoc fotbalistic o depășește pe cea din 1996.
Apropo de 1996. Se spune că rolul cel mai important în acea finală l-a avut un anume Jose Mourinho. Pe atunci secund al lui Sir Bobby Robson, Mourinho i-a pregătit englezului în cele mai mici detalii informațiile despre adversarul din acel joc de la Rotterdam, făcînd ca totul să fie mai simplu. Atunci Barcelona, cu Gică Popescu titular și căpitan, a cîștigat Cupa Cupelor.
Acum nu e vorba de așa ceva. La mijloc e doar o calificare mai departe, în semifinale, încă un pas așadar în drumul spre finală. Barcelona e favorită certă, iar faptul că revine Tito Vilanova contrastează cu aspectele mai puțin plăcute, absențele lui Puyol și Pedro, precum și lipsa de prospețime a lui Xavi și Jordi Alba, abia reveniți după accidentări. 
Condiționat de aceste absențe, Tito Vilanova n-are cu ce să suprindă în linia de apărare. Alves, Pique, Mascherano și Alba sînt pregătiți să aștepte contraatacurile unei echipe pe care o voi analiza puțin mai jos. Să rămînem deocamdată la Barcelona! Există două curente de opinie în Spania. Unul care merge pe ideea clasicului 4-3-3, cu Alexis si Villa alături de Messi, celălalt pune în discuție oportunitatea vechiului modul adoptat de Tito Vilanova încă din toamnă, cel cu Fabregas prezent alături de Xavi, Iniesta și Messi. În ambele situații vorbim de avantaje și dezavantaje. Fabregas în teren asigură o circulație mai bună, o posesie mai bună, dar cu el Barcelona pirde într-un fel benzile, care cam sînt factorul nevralgic al parizienilor. Cum la PSG nu cred să joace altcineva decît Jallet, în dreapta, și Maxwell în stînga, introducerea lui Cesc limitează jocul Barcelonei pe acele zone. Alexis, în schimb, oferă posibilitatea de intra exploziv pe zona celui mai slab dintre cei doi laterali, Maxwell. Problema e că Alexis, ca și Fabregas de altfel, traversează un moment de formă deloc fericit, chiar dacă în cazul chilianului acest lucru se referă la faza de finalizare și nu la cea de demarcare, pe care o face exemplar. 
Mai e varianta Tello, foarte bun în deplasarea de la Vigo și cu conexiuni surprinzător de coerente cu Messi. Ăsta ar fi un argument puternic în favoarea sa, căci pentru Barcelona ar fi fantastic să-i poată alătura lui Messi doi oameni, Tello și Villa, cu care argentinainul să se înțeleagă foarte bine. Apropo de Villa. Deși în meciul ”naționalelor” de săptămîna trecută, poziția nu i-a convenit, e de presupus că va fi din nou așezat între fundașii centrali adverși. Astfel că, din acest punct de vedere, coabitarea cu Tello, mult mai periculos în banda stîngă, ar fi posibilă. Villa îl poate fixa pe Thiago Silva în preajma sa, brazilianul fiind un fundaș central clasic de marcaj, cu școală bine făcută în Italia, astfel că poate evita prezența lui în zona de mijloc, la construcție.
Ar mai fi un aspect. Barcelona e într-un brutal dezavantaj la fazele fixe. Mai exact la centrările în careul lui Valdes. A cărui prestație azi poate fi decisivă. Revine în poarta Barcelonei și revine la Paris, unde a apărat magnific în Franța-Spania 0-1. Pique și Sergio Busquets sînt singurii capabili să se opună supremației aeriene a parizienilor, ceea ce face ca pentru catalani să fie mai utilă acordarea loviturilor libere perpendiculare decît a celor din lateral.
Să mergem și la PSG. Ancelotti a tot schimbat sistemul în acest sezon. A început cu 4-3-2-1 atît de drag lui la Milan, cu Verratti pe post de Pirlo, Matuidi și Motta (sau Chantome) pe post de Gatusso și Ambrosini, cu Pastore și Lavezzi pe post de Seedorf și Kaka și cu Ibrahimovici pe… postul său. Căci pe Ibrahimovici greu îl poți compara cu altcineva. După venirea lui Lucas Moura, a schimbat în 4-4-2, clasicul italian de acum vreo 20 și ceva de ani.
Azi are problema Lucas Moura. Dacă e apt de joc, trebuie să joace, căci calitățile îl recomandă pentru un astfel de șoc. L”Equipe n-are dubii în privința brazilianului, dar pare a avea în privința celui care-l va însoți pe Thiago Silva în apărare, Alex sau Sakho. Din punctul ăsta de vedere, puține se schimbă. Din punctul de vedere al lui Lucas Moura se pot schimba multe. Să plecăm de la ideea că va juca. Poziția lui e în dreapta, pe zona lui Jordi Alba ce vine după 10 zile de pauză. Însă, dacă joacă Lucas Moura în deapta, rămîne de văzut cine joacă în stînga. Aici apare Pastore, dar mi se pare greu de crezut că Ancelotti nu-i va oferi nici un fel de sprijin lui Maxwell, în condițiile în care, scriam mai sus, Barcelona are acolo un Dani Alves în bună formă, pe faza de atac mai ales. Pastore nu-i un bun jucător pe faza defensivă, mai degrabă n-o prea face, iar asta poate fi o problemă, căci ar fi al doilea, după Ibrahimovici. Mult mai corectă e plasarea acolo a lui Lavezzi, mai dispus la efortul de coborîre, plus mai util pe eventualele zone lăsate libere de Alves și neacoperite de Xavi și Busquets. Dacă există o parte de teren pe care Barcelona s-o lase de obicei liberă, ei bine este exact asta, zona din dreapta, în spatele lui Alves și Xavi.
Eu unul n-aș fi însă deloc mirat să văd din nou un 4-3-2-1. Motta nu e, dar e Chantome, care alături de Verratti și Matuidi poate fi extrem de important. Ancelotti știe ce știe toată lumea. Dacă te aperi bine cu Barcelona și recuperezi mingi ai șanse bune. Matuidi centru-stînga, în zona lui Xavi, așa cum a jucat și la ”națională”, și Chantome centru-dreapta, în zona lui Iniesta, plus Verratti în mijloc, iată o formulă pe care eu o văd posibilă. Cu Lucas Moura în dreapta și Lavezzi în stînga.
Iar în față Ibrahimovici. Nu se poate o avancronică a acestui meci fără a se vorbi despre el. În lipsa lui Puyol, în apărarea Barcelonei va fi Mascherano, iar jocul direct pe vîrf e un aspect ce nu-i convine deloc lui ”El Jefecito”, a cărui intuiție e mai importantă decît prezența fizică. Probabil că aici va fi rolul lui Busquets, căci Sergio se poate bate și fizic cu Zlatan. Cu suedezul în teren, are și Ancelotti o problemă. În primul rînd nu face pressing, ceea ce înseamnă o primă zonă de presiune depășită de catalani. În al doilea rînd, e limpede predilecția sa către jocul direct pe el, iar Barcelona are mari probleme întotdeauna cu rivali care, după ce recuperează mingea, construiesc cotraatacul din pase rapide, la firul ierbii, nu pe sus. Ibrahimovici e cel mai bun din campionatul Franței, dar nu e pe deplin fericit, căci Ligue 1 l-a obișnuit în multe meciuri cu un ritm lent, ceea ce cu Barcelona nu-i profitabil.
Fiind meci în două manșe, e posibil să nu avem azi acel duel electric pe care-l dorim. Deja sîntem în ”sferturi”, orice eroare lasă urme vizibile, iar strategia e tot mai prezentă. Nu va fi însă nici un meci oarecare. E prea multă calitate în teren pentru o partidă mediocră.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!