S-au făcut de curînd 100 de zile de cînd Guardiola e ”in charge” la Bayern Munchen. 100 de zile în care am citit tot felul de păreri, mai mult sau mai puțin avizate, mai mult sau mai puțin bazate pe realitate, mai mult sau mai puțin concrete. Nu puțini au fost cei care l-au acuzat pe Guardiola că distruge stilul Bayern, mitul echipei nemțești care te macină și apoi te calcă în picioare, nemțește, fără prea multe artificii, direct pe punctul slab și fără milă. Nu știu însă cîți se gîndesc cu adevărat înainte să arunce verdicte cît de greu este să preiei o echipă care a cîștigat tot, cît de greu este să-i chemi din nou la masă pe acei jucători sătui de atîtea delicatese, cît de greu e să convingi lumea că poți schimba ceva și cît de greu e să cîștigi în fața unor adversari care deja îți știu jocul pînă în cele mai mici amănunte.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De la această ultimă parte a frazei o să încep analiza de față. Ultima dată am scris despre Bayern la începutul lui august. N-am apucat să văd de atunci atît de multe meciuri ale lui Bayern pe cît aș fi vrut. L-am văzut în schimb pe cel de la Manchester, de miercuri seară, în Champions League. Căci, da, apropo de meciul Stelei cu Chelsea, despre care am zis că de Liga Campionilor, cel de la Manchester a fost unul de Champions League. Am văzut un Bayern imperial, care a condus meciul aproape în totalitate, doar finalul, după eliminarea lui Boateng și schimbările lui Pep, aducînd ușoare emoții în tabăra bavarezilor. Mi s-a părut un Bayern care-și continuă procesul de omogenizare cu ideile noului antrenor, fără ca asta să însemne că va deveni o clonă a Barcelonei lui Pep. Ideile acelui concept marca Guardiola se regăsesc ori încep să se regăsească în actualul Bayern.
În textul de care aminteam mai sus încercam să explic de ce misiunea lui Guardiola nu e așa ușoară precum cred unii. Dincolo de aspectele pomenite mai sus, de performanțele echipei din perioada Heynckes, Guardiola nu e un oarecare. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului. Are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele. Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit.
Cifrele lui Guardiola, că tot e la mare modă acest concept al cifrelor, în fața căruia ne subordonăm de multe ori, demonstrează că nu-i un oarecare. Cu meciul de la Manchester, Guardiola are 302 meciuri în palmaresul său de antrenor profesionist, la Barcelona B, FC Barcelona și Bayern. Procentajul victoriilor sale se apropie de 80 la sută. Numărul trofeelor cîștigate, 15, îl depășește pe al multor antrenori consacrați, ce se apropie de pensie. Pep are 42 de ani.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:
Zilele trecute am citit o declarație a lui Rafinha, fundașul dreapta titular în această perioadă în care Pep ne oferă o nouă ”Guardioladă”, cum erau numite inovațiile sale în perioada Barcelona. Ceva mai tîrziu însă despre asta. Spunea Rafinha că ”deja adversarii știau foarte bine cum jucăm și era nevoie de o schimbare”. Sînt convins că de aceea a fost adus Guardiola, pentru această schimbare. Bayern putea să-și pună aproape orice antrenor dorea la momentul cînd s-a aflat că Jupp Heynckes nu mai vrea să continue. Și pe Mourinho putea să-l pună, cred că și pe Jurgen Klopp ar fi reușit să-l convingă în cele din urmă, chit că e un tip suficient e parolist. Însă Bayern deține acea capacitate de persuasiune, are atuurile sale. Nu discut aici adversitatea pe care ar fi născut-o în Germania dacă-l numea pe Klopp, e alt subiect. Poate și asta a contribuit, într-o foarte mică măsură, la numirea lui Guardiola.
Pep a fost adus pentru că șefii lui Bayern, care e un model de gestiune din acest punct de vedere, au intuit că poate aduce această schimbare. Privind, eventual, și la trecutul lui Pep. Barcelona în vara lui 2011 era în aceeași situație, dar șefii Barcelonei n-au simțit momentul schimbării. Poate nici Pep atunci. Cu siguranță însă l-a simțit în 2012 și de aceea a și plecat. În fond nu-l împiedica nimeni să continue la Barcelona, nimeni nu-l putea da afară prea lesne, însă el, cred, și-a dat seama că nu are capacitatea de a supraveghea acea schimbare.
La Barcelona, Guardiola ar fi fost obligat să schimbe jucătorii pentru a schimba un stil pe care aceștia îl au în sînge. Nu putea face asta și s-a dat la o parte. Încearcă Tata Martino acum cîte ceva și e posibil ca un antrenor ce n-a fost prea apropiat de club să reușească. La Bayern, Guardiola n-a avut nevoie să schimbe jucătorii. Avea și are în continuare nevoie de timp pentru ca aceștia, de mare valoare majoritatea, să-i înțeleagă concepția. Un stil de joc nu se poate schimba peste noapte și nici în 100 de zile, însă ceva semne tot avem. La pauza meciului de pe ”Etihad Stadium”, Bayern avea peste 70 la sută posesie. Și în fața cui? În fața unei echipe, City, care încearcă să introducă oarecum același stil, căci și Pellegrini e un antrenor căruia îi place conceptul. Am văzut un Bayern care pasa în cele mai grele momente de pressing ale adversarului și care nu renunța la idee chiar dacă se întîmpla ca mingea să fie pierdută. Vă amintiți acel Clasico de pe ”Bernabeu” cînd Valdes a greșit în primele secunde o minge și Realul a deschis scorul? Vă amintiți că atunci, deși greșise grav, Valdes n-a degajat niciodată mingiile care-i venea și le-a jucat, sau a încercat să le joace, cu pasă? Acesta e stilul Guardiola.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Vorbeam ceva mai sus de Rafinha, de titularizarea sa în banda dreaptă și de noua ”Guardioladă”. Se numește Philippe Lahm. Căpitanul și cel mai bun fundaș dreapta al Germaniei de la Brehme încoace. Care la Bayern, în meciurile importante cel puțin, joacă mijlocaș defensiv. După Messi ca fals 9, Mascherano ca fundaș central și Adriano, de asemenea, ca fundaș central, e o nouă găselniță. Bazată pe trecutul lui Lahm, care pe cînd era junior la Bayern B a mai jucat această poziție, dar în principal pe calitățile sale, pe inteligența sa în joc. În unicul său eșec în perioada Bayern, cel din Supercupa Germaniei cu Borussia, Guardiola a jucat la mijloc cu Thiago, Muller și Kroos, o garanție a posesiei, dar o mare problemă atunci cînd se pierdea mingea. A învățat ceva din acel meci, iar de atunci Lahm a fost din ce în ce mai folosit pe această poziție. Și văzînd randamentul său excelent, știind că Mascherano nu s-a mai întors niciodată la Barcelona în linia de mijloc, nu-i exclus să-l vedem pe Lahm tot acolo chiar și după ce se va reface Javi Martinez. Pe care, cred, Guardiola l-ar vedea mai degrabă în linia de fund, dată fiind capacitatea sa de a iniția acțiunile de atac cu pasă curată, limpede.
Nu știu dacă Bayern va cîștiga ceva în sezonul ăsta. Cred însă că Guardiola e încă la începutul aventurii sale bavareze. Cu victorii precum cea de la Manchester, încrederea în el va spori. Încrederea fanilor, dar în special a jucătorilor, care trebuie să simtă că ideile antrenorului sînt cele adecvate pentru a se implica și a le pune în practică. Cine vrea să vadă Bayern-ul din sezoanele trecute, cred că va trebui să se uite din ce în ce mai mult la înregistrări.
A început Cupa Confederațiilor, prilej pentru FIFA să mai bifeze o competiție, după unii complet nefolositoare, prilej pentru fotbaliștii prezenți să mai adune minute în gleznele lor și așa obosite, prilej pentru selecționeri să mai vadă ce și cum, prilej pentru noi să mai vedem fotbal în aceste zile de, aproape, vacanță. Din punctul nostru de vedere, zic, nu-i rău, deși orele nu-s dintre cele mai bune. Așa va fi însă la anul, cînd va fi Mondialul adevărat, așa că e bine oarecum să ne obișnuim.
Spania-Uruguay era în mod evident afișul cel mai apetisant al primei etape. Campioana europeană contra campioanei Americii de Sud. Cine n-a văzut meciul, și rău a făcut dacă a ratat în special prima repriză, poate fi înșelat de scorul final. 2-1 pentru Spania e mult prea scurt și poate da senzația de mare luptă. Însă -a fost așa. Spania aproape că s-a distrat în 90 la sută din meci și le-a arătat celor care se gîndesc la alte scenarii pentru la anul, pretinzînd că polul de putere în Europa e altul, că se păcălesc teribil.
Nu știu dacă Uruguayul a jucat pur și simplu prost sau n-a avut ce face. Merg totuși pe a doua variantă. N-ai cum să joci fotbal dacă n-ai mingea. Iar mingea a fost la Spania. Indiferent dacă unii consideră această manieră de a interpreta fotbalul drept plictisitoare, bazîndu-se însă doar pe idei preconcepute, Spania nu s-a dezis de ea. Și, sincer, nici nu cred că ar avea cum s-o facă. Atît timp cît în această echipă există Iniesta, care mi se pare deja cel mai important om, înaintea lui Xavi, atîta timp cît există și Xavi, atîta timp cît Fabregas arată altă față în tricoul naționalei față de tricoul Barcelonei, atîta timp cît rezervele se numesc Mata, David Silva, Javi Martinez, Fernando Torres sau David Villa, Spania nu va putea juca alt fotbal decît cel pe care-l joacă.
Prima repriză cu Uruguay, spun ziariștii spanioli, a fost cea mai bună din epoca Del Bosque. Zic să-i credem pe cuvînt, căci au văzut mai bine ca noi ceea ce s-a petrecut în acești ani. ”Bătrînul” Del Bosque, cu aerul său de bunic preocupat ca nepoții săi din iarbă să se simtă bine, a găsit formula prin care să înlocuiască absența lui Xabi Alonso. Și nu vorbim de un fotbalist oarecare. În plină epocă a ”tiki-taka Barcelona”, cînd i-ar fi fost foarte ușor să translateze modulul ”blau-grana” în cel al naționalei, Del Bosque nu s-a lăsat influențat și a apelat la doi închizători, cu Xabi Alonso lîngă Sergio Busquets. O măsură de siguranță care le-a permis celor din fața acesui cuplu să se desfășoare în voie. Cu performanțele știute.
Acum, e posibil să se fi intrat într-o altă dimensiune. Există voci care spun că Xabi Alonso nu prea mai e pe placul vestiarului, urmare a detașării sale evidente de grupul Casillas-Ramos-Albiol și apropierii de Jose Mourinho. Pe care, zice-se, ar vrea să-l urmeze la Chelsea. Paradoxal, asta l-ar fi îndepărtat și de grupul catalanilor, mult mai puternic la națională, mult mai influent și în mod clar atașat, fără rezerve, celor 3 mai sus amintiți în disputa lor cu Mourinho. Prietenia Casillas-Xavi și Ramos-Pique funcționează dincolo de rivalitatea sportivă din Primera Division, la fel cum, la vremea respectivă, ”trădătorul” Figo, deja jucător la Real, lua un avion privat și venea, în creierii nopții, ca să nu-l descopere nimeni, la Barcelona pentru a-l vedea pe Guardiola și a fi alături de el la nașterea unui dintre copii. O prietenie nu ține cont de nimic, iar lumea nu se împarte în în prieteni și dușmani în funcție de anumite preferințe fotbalistice.
Pus așadar în fața absenței lui Xabi Alonso, Del Bosque a apelat, abia acum, la sistemul Barcelonei. Dar și cu anumite modificări. În loc să-l pună pe Javi Martinez, ultra-medaliat și arhi-lăudat în acest final de sezon, lîngă Sergio Busquets și să mențină modulul 4-2-3-1, l-a lăsat pe Javi pe bancă. Jocul de asociere al mijlocașului de la Bayern nu e la nivelul celui oferit de Xabi Alonso și ar fi însemnat să fie doi oameni extrem de apropiați ca profil, Busqutes și Martinez, unul lîngă celălalt. S-ar fi călcat, cum se spune pe la noi, ”pe bombeuri”, iar circulația ar fi avut de suferit.
Aparent, formula era 4-3-3, cu Iniesta și Xavi de-a stînga și dreapta lui Sergio Busquets. Dacă urmăreați însă atent faza de atac și nu cea de apărare, iar în marea majoritate a timpului Spania a atacat, l-ați fi observat pe Xavi pe aceeași linie cu Busquets, iar în fața lor aceeași linie de 3 dintotdeauna, Pedro, Fabregas, Iniesta. Plus Soldado, ca număr 9 veritabil, un atacant de careu veritabil, încă o găselniță a lui Del Bosque la acest turneu, după atîtea și atîtea meciuri cu 9 fals sau chiar fără 9, vezi Euro 2012.
Am mai remarcat cîteva aspecte. Dificultățile pe care le are Casillas în juca mingea cu piciorul. Asta apropo de Victor Valdes și de discuțiile în jurul său. Azi, așa cum joacă Barcelona, lui Casillas i-ar fi greu să se obișnuiască. L-am mai remarcat pe Pedro, cu o mare libertate de mișcare, a cărui maturizare e evidentă, fără să mai vorbesc de saltul uluitor pe care l-a făcut. Acum 4 ani, era Pedrito și primea cîteva secunde de la Guardiola în finala Ligii de la Roma cu Manchester United. Acum, după mai bine de 200 de meciuri disputate, a cîștigat tot ce se poate cîștiga. Despre Soldado, am vorbit, iar despre Iniesta, zău că nu mai am ce. După părerea mea va deveni, dacă nu cumva a și devenit, cel mai important fotbalist din istoria Spaniei.
Despre Uruguay, puține de comentat. Toată lumea i-a așteptat pe Cavani și Suarez, doi jucători care s-au cam autotrecut pe lista transferurilor, propunîndu-se, fie direct, fie prin intermediul părinților, la diverse echipe. Pe Cavani l-am văzut extrem de rar, pe Suarez parcă mai mult, oricum, atacantul lui Liverpool se mai scoate cu golul marcat.
E un meci pe care-l așteaptă toată lumea. Un duel al marilor valori, un duel al echipelor pentru care fotbalul e o stare de spirit. Va fi o dublă manșă ce va face să vibreze planeta, o dublă manșă în care vom vedea o goană nebună după minge, un război pentru adjudecarea obiectului muncii celor 22 de oameni din teren și a celor cîțiva de pe banca tehnică. Vorbim despre două echipe cu filozofie asemănătoare, vorbim despre două echipe ce nu se ascund în spatele strategiilor, în spatele meschinului proverb ”scopul scuză mijloacele”, ci sînt în slujba fotbalului adevărat, al fotbalului de atac, de posesie, de construcție, al fotbalului generos
Pentru Barcelona e a 6-a semifinală consecutivă. Probabil însă că e prima dată în acești 6 ani cînd echipa catalană nu pleacă din postura de favorită. Cel puțin dacă e să ne luăm după impresia lăsată în aceste luni, după ceea ce se întîmplă în cele două campionate și după situația din cele două loturi. Eu cred însă că adevărul e altul. BAYERN JOACĂ MAI BINE, DAR BARCELONA E ECHIPA MAI BUNĂ. E un paradox, poate, dar dacă priviți cu calm și obiectivitate disputa, nu aliniat la una sau cealaltă dintre tabere, veți constata că așa e. Barcelona e o echipă croită pentru astfel de meciuri, pentru astfel de dueluri transcedentale. În cele 5 semifinale de pînă acum a pierdut de două ori în fața unor echipe cu un altfel de stil de fotbal, Inter și Chelsea, și o dată în fața unui Manchester United care și-a modificat repertoriul obișnuit. Ceea ce Bayern nu cred că va face. Mai ales acum, cînd traversează o perioadă de grație.
E greu de crezut că Bayern va schimba ceva din formula sa de start. Deși, poate, ar fi indicat. Pe faza de apărare, Bayern nu-i atît de tare cum vede lumea, superficial privind problema. Avantajul bavarezilor în campionat e că-și demolează adversarii atacîndu-i pînă la sufocare. Ceea ce în fața Barcelonei e un obiectiv mult mai greu de atins, căci și Barcelona e cam același gen de echipă, care macină prin posesie.
Fundașii centrali ai Bayernului, ca va fi Van Buyten, că va fi Boateng, par veriga slabă a echipei. În plus, în fața lor nu stă un zid defensiv adevărat. Javi Martinez și Schweinsteiger, deși par a fi cam ca Xabi Alonso și Khedira la Real, într-un 4-2-3-1, nu se poziționează precum cei doi madrileni. Ei seamănă mult mai mult cu Xavi și Iniesta, dar fără să aibă un Busquets în spatele lor ori între ei. Acesta ar fi Luis Gustavo, dar e greu de crezut că Heynckes va opta pentru un triunghi la mijloc. Ar fi totuși un semn de slăbiciune, ceea ce în războiul psihologic ce se anticipează, ar da un avantaj Barcelonei. Heynckes e pe undeva în situația lui Mourinho din său an la Madrid, atunci cînd era pus fix în fața acestei dileme: să joace împotriva Barcelonei cu 3 mijlocași centrali, sănătos, dar inestetic și frustrant pentru fani, sau să meargă pe formula consacrată.
Marea forță a bavarezilor vine din benzi. În special în stînga, unde Alaba și Ribery se asociază perfect și crează un efect de uragan. Și în special pentru că acolo, la Barcelona, joacă Dani Alves, ale cărui carențe pe faza defensivă sînt arhicunoscute. Dar și ale cărui realizări pe faza ofensivă sînt formidabile. Aici va fi una din bătăliile meciului, și de aceea cred că Barcelona va începe cu Alexis Sanchez, pentru a-l plasa în zona lui Alaba și a împiedica urcările acestuia. Nici banda cealaltă nu se lasă mai prejos, căci Lahm și Robben sînt, la rîndul lor, explozivi. Pedro și Jordi Alba ar trebui să li se opună. Aici, pe această parte, Barcelona are totuși un ușor avantaj, căci Jordi Alba se apără mai bine decît Alves, plus că e și teritoriul de acțiune al lui Iniesta, pe o zonă în care Robben coboară totuși destul de puțin.
Ar mai fi și problema celui de-al doilea fundaș central al Barcelonei. Mulți îl dau pe Bartra. Alții îl văd acolo pe Busquets, care a jucat alături de Pique la ”naționala” Spaniei. Problema e că Busquets e fundamental la Barcelona în linia de mijloc, ceea ce la Spania nu se întîmplă, iar Alex Song nu posedă calitățile catalanului. Pe Song e foarte posibil să-l vedem spre final, alături de Busquets, înlocuind unul dintre atacanți, dacă situația e favorabilă. Eu unul cred că, dacă nu era suspemdat, ar fi jucat tot Adriano, care are avantajul vitezei și a tehnicii bune, în fața diagonalelor ce se așteaptă de la Ribery și Robben. Nu e Mandzukici și va fi Mario Gomez, ceea ce implică un alt stil de apărare. Mario Gomez e ca un tanc, el trebuie anulat prin anularea baloanelor ce l-ar putea viza.
Marea bătălie va fi pentru posesie. Ambele echipe țintesc undeva la 60 la sută. Va fi interesant de văzut dacă Bayern va izbuti să cîștige acest capitol, va fi și destul de straniu să vedem o Barcelona dominată la acest capitol. Stilul de posesie al celor două e diferit. Barcelona începe construcția de la Busquets, care coboară între fundașii centrali, în vreme ce la Bayern, de foarte multe ori se apelează la fundașii laterali ce deschid unghi de pasare și permit mijlocașilor centrali să avanseze împreună cu ei. Fazele fixe vor fi și ele o miză importantă, căci am văzut cu PSG ce greu îi e Barcelonei să apere acest gen de faze, iar Bayern, cu Van Buyten, Dante, Javi Martinez și Mario Gomez e, poate, mai periculoasă decît parizienii.
La final, ceva despre Messi. Va juca din primul minut, dar se va nota imediat în ce stadiu se află. Cu PSG a condiționat partida. Sprinturile sale din parcela situată în spatele cuplului Schweinsteiger-Javi Martinez și în fața lentului Van Buyten pot fi cheia jocului. Pentru Bayern, misiunea nu e să-l marcheze om la om pe argentinian, căci asta n-o poate face nimeni, ci să încerce să-i blocheze culoarele de pătrundere și opțiunile de primire a baloanelor. Milan a reușit, dar Bayern nu are un mijloc defensiv cu gîndirea și experiența celui milanez.
P.S.
Vreau să mă refer puțin și la transferul lui Mario Gotze la Bayern. E o demonstrație de forță evidentă e bavarezilor, încă o dovadă că Bayern controlează perfect piața germană. E un jucător adus la solicitarea clară a lui Pep Guardiola și spune ceva despre felul în care vede el lucrurile în viitor. Singurul meu semn de întrebare vine de la momentul anunțării înțelegerii. ”Bild” e un ziar foarte puternic și extrem de bine informat, dar la fel de adevărat e că nici o informație de genul ăsta nu iese pe piață fără ca cineva să aibă acest interes. Ori acum nu mi-e foarte clar dacă Bayern are interesul să agite apele în interiorul lotului său. Mai degrabă nu, căci anumiți jucători trebuie că nu se simt prea bine. Robben e unul dintre ei. Cît despre Dortmund, cu siguranță că nici atît acest anunț nu face bine la nivel psohologic. Cineva a avut interesul să agite apele, rămîne să ne lămurim cine.
Fernando Llorente a fost un nume suficient de des vehiculat în ultimul an. În special în ultimele perioade de mercate,în vara trecută și în iarnă. Rezultatul ”bombelor de presă” ce l-au avut drept subiect s-a dovedit cel care se prefigurase: a rămas la Athletic. Iar misterul destinației sale la momentul cînd va părăsi Țara Bascilor a fost spulberat încă de atunci.
Beppe Marotta, directorul general al torinezilor, a confirmat că Llorente vine la Juve din 1 iulie. Pesemne sătul să tot fie întrebat dacă atacantul spaniol va fi luat din iarnă, Marotta a oferit răspunsul. Case closed.
Juventus s-a mișcat fenomenal pe această pistă. La fel cum a făcut-o și în cazul lui Paul Pogba, luat de sub nasul lui Sir Alex Ferguson de la Manchester United pe baza contactelor realizate cu impresarul jucătorului francez, Mino Raiola.
Ați citit de multe ori în textele mele cuvîntul impresar. Și-l veți mai citi. Asta pentru în lumea fotbalului impresarii ocupă un loc principal, imediat după cel al fotbaliștilor, dar de foarte multe ori se plasează înaintea lor. Relația dintre un fotbalist și impresarul său e stranie, e o legătură aproape religioasă a unui om, fotbalistul, care-și pune cariera în mîinile unui alt om, agentul, acceptînd de multe ori ceea ce-i propune acesta, ceea ce decide acesta în locul lui. Impresarii știu foarte bine cum să convingă un jucător ce e mai bine să facă și de cele mai multe ori interesele coincid, pentru că toate interesele, în acest domeniu al fotbalului, se leagă de un singur cuvînt: BANII.
Asemănarea cu Pogba e limpede. Ca și francezul, Llorente și-a schimbat impresarul tocmai cînd se afla în plin proces de renegociere a contractului cu Athletic, contract ce expiră în iunie 2012. Cam acum un an și jumătate, Llorente a renunțat la Chus Medina, agentul care reprezintă majoritatea fotbaliștilor din lotul lui Athletic, înlocuindu-l cu Jesus Llorente. Nu, nu e o coincidență, impresarul actual e chiar fratele jucătorului. Se poartă lucrul ăsta destul de des, vezi și cazul Kaka, al cărui impresar e chiar tatăl său.
De atunci au început problemele dintre Llorente și Bilbao. Tergiversarea prelungirii contractului nu era deloc un lucru bun, însă președintele bascilor, Josu Urrutia, n-a înțeles lucru ăsta, destul de ciudat totuși pentru că vorbim de un fost fotbalist, care a jucat 15 ani la Athletic și care ar fi trebuit să știe destul de bine cum gîndesc fotbaliștii și impresarii lor.
Toată primăvara lui 2012, Llorente a amînat discuțiile, sub pretextul că vrea să se concentreze cît mai bine pe finalul de sezon al echipei. Apoi a mutat pretextul spre ”națională” și participarea la Euro, apoi a urmat vacanța și tot așa, Bilbao s-a trezit că a venit august și Fernando mai avea 10 luni de contract. Deja prețul scădea simțitor, dar chiar și așa se putea scoate ceva, vezi cazul Van Persie, vîndut de Arsenal la Manchester United într-o situație similară. Llorente, fotbalistul sau impresarul, nu contează, e același lucru, își juca bine cartea, cerînd salariu de 5 milioane pe sezon, sau 4 milioane plus bonusuri. Inter, de exemplu, l-ar fi luat, ar fi plătit lui Athletic undeva între 15 și 18 de milioane, jumătate din clauza de reziliere fixată la 36 de milioane, însă problema salariului mare a frînat mutarea.
Bilbao putea totuși să-l forțeze pe Llorente să plece. Există metode. Eu unul sînt curios ce va face Barcelona cu Victor Valdes, a cărui situație e asemănătoare. Dar despre Victor Valdes, mai multe în următoarele postări.
Nu l-a forțat. Iar Llorente a rămas, constituindu-se într-o mare problemă a vestiarului, o alta pe umerii lui Marcelo Bielsa după plecarea lui Javi Martinez la Bayern, destul de contondent produsă și ea. Văzînd prestațiile bune ale lui Aduriz, care a dat mai multe goluri decît dăduse Llorente în sezonul trecut pînă în luna ianuarie, probabil că scoaterea din vestiar a unui element-problemă ar fi ajutat la un campionat mai relaxat.
Așadar ne-am lămurit. Llorente merge la Juventus și asta e tot ce e important la momentul de față. Va primi acel salariu de 4 milioane, căci vine gratis, iar așa-zisa primă de instalare va fi și ea adăugată, împărțită pe fiecare din cei 5 ani de contract. Cum se va adapta el la ceea ce înseamnă ”Il Calcio” e o altă discuție, interesantă și ea. Llorente e un atacant de forță, puternic, bun la loviturile de cap, bun în poziție de pivot, cu spatele la poartă, dar nu foarte bun pe joc combinativ. E o resursă interesantă, un jucător cu asemenea caracteristici Juve n-are în lot (poate Amauri să se fi apropiat) și nici Serie A nu prea are. Poate că i s-ar fi potrivit mai bine Anglia, un fotbal mai aproape de aceste calități, de exemplu dacă Liverpool l-ar fi luat pe el și nu pe Caroll poate că altele ar fi fost rezultatele echipei.
Cît despre Bilbao, în ciuda opțiunii clare de a nu aduce decît jucători basci, va supraviețui. La fel cum a supraviețuit după plecarea lui Javi Martinez. Nimeni nu e de neînlocuit.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!