Dacă Messi ar fi marcat la acea ocazie din repriza a doua și Argentina ar fi cîștigat Campionatul Mondial, probabil că am fi citit azi rîuri de elogii la adresa fotbalistului Barcelonei. Iar trofeul acordat, în mod bizar spun și eu ca toată lumea, de FIFA n-ar mai fi fost chestionat de nimeni. Șutul lui Lionel a trecut însă la cîțiva centimetri pe lîngă poarta lui Neuer. Astfel că astăzi citim rîuri de jigniri și păreri contra starului argentinian. Care, brusc, a devenit un fotbalist de duzină, un produs de marketing, un copil al presei sportive, un cobai al industriei farmaceutice. Un neica-nimeni cum s-ar zice.
Messi are o vitrină personală de trofee ce nu încape într-o fotografie. Trofee obținute în 10 ani de fotbal la cel mai înalt nivel cu FC Barcelona. Ii lipsea și-i va lipsi încă 4 ani (cine știe dacă nu cumva îi va lipsi definitiv) această Cupă Mondială cucerită cu Argentina. Faptul că nu are acest trofeu în palmares îl transformă brusc într-un fotbalist mai puțin bun decît acum doi, trei sau patru ani? Eu unul nu cred.
Acum doi, trei sau patru ani, de fiecare dată cînd Messi marca un gol magic, un adjectiv se sinucidea. Au fost chiar momente de sinucidere în masă. Cineva mi-a scris că Messi a dat o căruță de goluri în fața unor adversari slabi, gen Almeria, Osasuna și așa mai departe. Eu știu că memoria, de gen feminin find, mai înșeală, dar chiar atît de repede să uităm golurile marcate de el în finalele de Champions League, de Mondial al cluburilor, în poarta lui Casillas și-n alte porți stăpînite de portari cunoscuți? Mi se pare că s-a intrat într-o dezbatere aberantă, care nu folosește nimănui, poate doar ar merge la o bere cu prietenii, ca să existe subiect de conversație și paharele să se schimbe mai cu spor.
Să ne înțelege din start. Messi n-a făcut un Mondial bun. Dar nici unul catastrofal, așa cum pretind unii. A fost activ, a participat la faza de construcție, inclusiv la cea de apărare. Atît cît l-a ținut benzina. Asta da, ar fi o problemă de dezbătut. Jose Mourinho, care a avut un job de analist la Mondial, a spus următoarele despre Messi: ”S-a sacrificat pentru echipă, ceea ce nu cred că se poate spune despre alți jucători. N-a vrut să fie golgeter ori MVP. Dacă voia să dea mai multe goluri se poziționa mai în față, alături de Higuain și aștepta o oportunitate. Însă el a jucat pe o poziție care nu e a lui, mai în spate, întotdeauna avea în față 2-3 adversari, întotdeauna trebuia să treacă peste două-trei linii”. Pe Mourinho nu-l putem bănui de o mare apropiere față de Messi, căci i-a dat destule bătăi de cap în meciurile directe. Pe Mourinho nu l-am auzit însă niciodată să spună despre Messi că e fotbalist banal, umflat de presă, de marketing și de medicamente.
Problema lui Messi n-a fost doar propria echipă. Faptul că trebuia să coboare atît de mult în teren venea și din lipsa unui alt jucător în linia de mijloc care să poată oferi o pasă decentă celor din față. Mascherano e un alt profil, Biglia la fel, Gago mi se pare o glumă proastă. Iar absența lui Di Maria a contat enorm. Problema lui Messi a venit din acea adversitate puerilă față de el, eterna întrebare dacă e mai bun decît Maradona și, deci, dacă e cel mai bun fotbalist din istorie? În ultimii ani, Messi a fost implicat în două războaie personale, unul al momentuui, cu Cristiano Ronaldo, celălalt al istoriei, cu Maradona.
Mi se pare ilogic să comparăm doi fotbaliști din epoci diferite. Așa cum Maradona nu poate fi comparat cu Pele, din aceeași cauză, nici Messi n-are cum să fie pus în oglindă cu Maradona. Au trecut aproape 30 de ani de cînd Maradona strălucea. Multe s-au schimbat în această perioadă. A compara un jucător de azi cu unul de atunci e cam același lucru cu a compara un Mercedes de azi cu unul de atunci ori un Ferrari de azi cu unul de atunci. Nimic nu mai e la fel în fotbal ca atunci. Echipamentele, mingiile, ghetele, medicamentele, tactica, marcajul, intensitatea sînt la alte dimensiuni azi. La fel cum erau altele pe vremea lui Pele sau a lui Di Stefano, pe care nimeni nu-l pune sub semnul întrebării azi, deși n-a luat niciodată un titlu mondial.
Trăim într-o lume în care oamenii sînt tot mai mult guvernaţi de certitudini, cei care mai au şi dubii sînt din ce în ce mai puţini. “Cutare e cel mai bun pentru că aşa cred eu!”. ”Cutare e un bou pentru că așa vreau eu”. ”Cutărică e mai bun decît cutărescu fiindcă așa mi se pare mie”. De cîte ori aţi auzit această exprimare?! De multe ori, sînt convins.
Cineva îmi spunea ieri că Maradona n-a făcut meciuri slabe așa cum a făcut Messi. Iar eu l-am întrebat de unde știe. Pe vremea lui Maradona meciurile se vedeau rar, în România aproape deloc. Același cineva îmi spunea apoi că Maradona avea un caracter mai bun decît Messi. Și iar l-am întrebat de unde știe. Azi, despre Messi aflăm totul, pentru că, nu-i așa?, și presa e alta față de acum 30 de ani. Despre Maradona am aflat că e dependent de cocaină abia după 1990, deși el începuse să se drogheze încă de cînd era la Barcelona.
Ne întrebăm vreodată dacă Beethowen e mai bun ca Mozart ori Wagner? Dacă Rembrandt e mai strălucitor decît Van Gogh? De ce trebuie să ne întrebăm dacă Messi e mai bun ca Maradona? Aceeași întrebare am pus-o mai demult, cînd analizam ”războiul” mediatic dintre Messi și Cristiano Ronaldo.
Maradona a fost imens. Am revăzut de curînd pe TVR filmul lui Kusturica și m-am convins încă o dată. Mi-a rămas în cap o idee spusă chiar de el. ”Ce fotbalist puteam să fiu dacă nu apărea cocaina în viața mea!”. Avea o genialitatea personalizată, cu care n-a putut trăi și care l-a devorat. Messi e și el un fotbalist imens. Geniul său e din alt material. La fel Cristiano, Zlatan și alții din ziua de azi. La fel Zidane și Platini din ziua de ieri. La fel Di Stefano, Pele, Cruyff, Beckenbauer din ziua de alaltăieri. De ce să-i comparăm?
Peste 30 de ani, dacă ne vom mai regăsi pe planeta asta, ne vom aminti cum un băiat timid, nu foarte înalt, Lionel pe numele lui, bătea record după record şi cîştiga trofeu după trofeu într-o luptă teribilă cu un alt băiat, mai înalt și mai bine făcut, Cristiano pe numele lui. Și într-o luptă inegală cu istoria. Dar o vom face privind, în 3D pesemne, cum un alt băiat, poate mai înalt, poate mai timid, sau poate o fată, de ce nu?, va face ca Messi să fie doar o amintire frumoasă a unor ani grei.
Messi, poate, ne va lipsi atunci. Aşa cum azi, poate, ne lipseşte acel Maradona stelar. Se spune că oricît de fericit ai fi cu cei de care eşti înconjurat, îţi lipsesc teribil cei care nu mai sînt în viaţa ta.
Atît de mult se vorbește în aceste zile despre Balonul Aur de ai senzația că e cel mai important trofeu la care s-ar gîndi un fotbalist. Dacă ar fi să ne luăm după discuțiile din media sau de pe rețelele de socializare, cîștigarea Campionatului Mondial ori a Champions League nu se compară cu performanța de a obține Balonul de Aur. În esență, FIFA și-a atins scopul. În publicitate se spune că nivelul de discuții e cheia oricărei campanii reușite. Ba chiar există și teoria discuțiilor negative. La cît se comentează despre Balonul de Aur, campania e o mare reușită la nivel mediatic și propagandistic și mă gîndesc că festivitatea de decernare va fi la fel de urmărită ca finala Champions League.
Pentru că de vreo cîțiva ani, Balonul de Aur s-a transformat în ”Balonul Messi vs Cristiano”, m-a gîndit că n-ar fi rău să cunoaștem și alți posesori ai acestui trofeu. De pe vremea cînd el era doar un premiu oferit de France Football și redactorii săi din toată lumea, pe criterii subiective ori nu, pe care nu le comenta însă nimeni. Despre bătălia de anul acesta pentru Balonul de Aur am scris pe acest blog, despre dezbaterea Messi vs Cristiano Ronaldo de asemenea. Așa că, hai să vedem și alte exemple!
Am ales astăzi trei dueluri. Din trei epoci diferite. Ronaldinho vs Zidane, Van Basten vs Rumenigge și Cruyff vs Beckenbauer. O să încerc în zilele următoare să completez acest tablou de onoare al premianților cu alte nume. Sînt filme ceva mai vechi, e de fapt o serie produsă de France Football despre trofeul pe care prestigioasa revistă l-a inventat. Filmele sînt în limba franceză, dar imaginile nu au nevoie de traducere.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mai întîi RONALDINHO vs ZIDANE. Despre fiecare dintre ei am postat pe acest blog diverse filme. Despre Zidane, AICI. Iar despre Ronaldinho, AICI. Cei doi au fost de multe ori față în față. În aceeași echipă, niciodată. Ar fi fost, să admitem, genial.
În continuare, VAN BASTEN vs RUMENIGGE. Doi mari atacanți din istoria fotbalului. Van Basten a fost și e prezent pe acest blog, AICI. Rumenigge însă nu. E un prilej să-l descoperiți, sau redescoperiți după caz, pe ”Kalle”, un uriaș golgeter.
Și, în sfîrșit, CRUYFF vs BECKENBAUER. Două legende alte fotbalului, două nume imense. Fiecare creator de legende în felul său, fiecare un reper în felul său. Puțini i-am văzut jucînd pe viu. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp ca să trăiesc pe viu finala Mondialului din 1974, dintre Germania Federală și Olanda. Merită însă efortul de a-i revedea pe ambii.
Acum ceva vreme, Jorge Valdano spunea: ”Cel mai bun jucător din lume e Messi, iar următorul e Messi accidentat”. Fraza nu-i neapărat a lui, a mai spus-o cineva, zău dacă-mi amintesc cine, imediat după returul dintre Barcelona și PSG din primăvară. Cuvintele lui Valdano, identificat repede de unii drept ”madrilen” au înfuriat sectorul ”blanco”, deși n-ar fi trebuit, căci mai întîi Valdano e argentinian, apoi mai e și-n opoziție cu cei care sunt azi la putere la Real, cu Florentino Perez în frunte, și care l-au forțat să plece la presiunile lui Jose Mourinho.
Dar nu despre Valdano aș vrea să vorbim în cele ce urmează. Și nici despre Messi. Ci despre Barcelona. Dar, în context, numele lui Messi n-are cum să dispară.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Barcelona a pierdut la Bilbao. Prima înfrîngere din acest sezon. Nu asta-i problema, în fond trebuia să apară, nu s-a născut echipa care să rămînă neînvinsă la infinit. Iar Athletic Bilbao chiar e foarte bună în acest sezon, cu Valverde, fostul jucător al Barcelonei lui Cruyff (puțină lume își amintește de el), pe care Cruyff l-a văzut ca o opține viabilă de înlocuire a lui Rijkaard, în vara lui 2008. Nici măcar faptul că eșecul de pe ”San Mames” vine la cîteva zile după un alt eșec, pe ”Amsterdam Arena” n-ar fi o problemă prea mare. Se mai întîmplă. Problema e că la Barcelona începe să se vadă o lipsă de atitudine pe teren, dar și, asta mi se pare cel mai preocupant, o lipsă de idei și de curaj dinspre banca tehnică.
Partidele de la Amsterdam și de la Bilbao erau cele pe care Messi le lua pe cont propriu, dădea două-trei goluri și rezolva cazul. Chiar accidentat fiind, vezi meciul din sezonul trecut de la Bilbao, imediat după eșecul de la Munchen. Dependența de Messi pare din nou evidentă în astfel de momente și vine pusă oarecum în contrapartidă cu ceea ce se petrece la Madrid, acolo unde, fără Cristiano, Realul a dat 8 goluri în două meciuri și a stat pe umerii lui Bale, al doilea pilon al grupului. Ceea ce la Barcelona nu s-a întîmplat cu Neymar, nici în Olanda, nici în Țara Bascilor. Sigur, Ajax și Athletic, pe terenul lor, nu se pot compara cu Galata și Valladolid, pe ”Bernabeu”, ca adversari vorbesc. Există însă senzația de care am vorbit mai sus.
Fără Messi, Barcelona n-a avut la Bilbao un șef. În teren. Dar nici pe bancă. Lumea începe să-și pună întrebări dacă Tata Martino e într-adevăr potrivit să conducă un vestiar plin de personalități, pe care să le și pună la punct, eventual, cînd e cazul, sau a fost adus doar ca un tată, care să supravegheze o autogestiune a grupului, cu o atitudine mai degrabă de bunic. E clar că-i foarte greu să-i urmezi lui Guardiola la conducerea echipei. Nu vă repeziți să-mi spuneți că Tata Martino a venit după Tito Villanova, căci Tito a reprezentat doar o inerție, câștigătoare să recunoaștem, a stilului și metodelor lui Pep. Martino pățește cam ceea ce a pățit Sir Bobby Robson, care a venit după Cruyff și nu pricepea defel de ce lumea nu e mulțumită cu ce joacă echipa, chit că îl avea la dispoziție pe brazilianul Ronaldo aflat în cea mai bună formă fizică a carierei sale.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Mi se pare că lui Tata Martino îi lipsește curajul. Nu știu cît poate să se impună, din calitatea lui de argentinian, în fața unui vestiar plin de campioni mondiali și europeni și de triplu cîștigători ai Ligii Campionilor. Îmi amintesc o discuție pe care am avut-o cu Mircea Lucescu, acum mulți ani, pe vremea cînd era antrenor la Beșiktaș și refuzase o ofertă clară de la Olympique Lyon. La mirarea mea, mi-a explicat foarte simplu: ”La Lyon e plin de mari jucători, pentru care eu sunt doar un antrenor din România, o țară ce nu prea contează, nici fotbalistic și nici economic. Știu ce am pățit la Inter și n-am vrut să pățesc la fel”. Unii ar putea să spună că i-a lipsit curajul. Ar fi bine totuși să mai cugete la o astfel de afirmație. Spre exemplu, îmi mai amintesc o poveste, adevărată și ea, pe care am citit-o. Atunci cînd Frank Rijkaard a venit în prima zi la FC Barcelona pentru a se întîlni cu jucătorii, a simțit nevoia să-i adune pe toți și să le spună: ”Eu sunt Frank Rijkaard. Am câștigat de trei ori Liga Campionilor și sînt campion european. Vă rog să-mi spuneți fiecare ce-ați cîștigat!”. Și așa, i-a dominat din start.
Dacă Rijkaard, un nume uriaș în fotbal, a simțit nevoia să-și arate, să zicem, mușchii, Tata Martino mă tem că nu prea poate. Mușchii lui sunt cam molateci în comparație cu cei ai unor jucători. Se vede asta după felul în care se poartă în meciuri, după felul în care face echipa și după felul în care reacționează în momente grele. Guardiola, într-un meci precum cel de duminică seară, schimba sistemul de 3-4 ori, inventa ceva. Poate că pierdea și el, dar măcar încerca. Măcar încerca să joace cu Bartra în locul unui Pique ieșit din formă. Sau încerca să joace cu Neymar pe postul lui Messi, ca 9 fals, pe principiul lui Cruyff, cel mai bun om al tău la cel mai expus om al adversarului. Bilbao a avut un fundaș central de 19 ani, Laporte, care n-a fost mai deloc deranjat. La 0-1, mi se pare bizar să forțezi egalarea scoțîndu-i pe Xavi și Iniesta, pe mîna lui Sergi Roberto, sau să-i acorzi lui Pedro doar 10 minute în condițiile în care Neymar patina ca pe gheață. Parcă Neymar are clauză în contract că nu poate fi scos niciodată din teren.
Barcelona a început bine meciul de la Bilbao, dar pe măsură ce timpul trecea jocul s-a diluat, duelurile au început să fie pierdute, iar la final s-a pierdut oarecum și demnitatea, căci după 0-1 n-a existat nici măcar o ocazie de egalare. Ceea ce pentru Barcelona e anormal. De partea cealaltă, cu mult caracter, echipa lui Valverde a jucat exact ce și-a propus, apărînd un 0-0 inițial și așteptînd o eroare de care să profite. S-a întîmplat ca eroarea să vină de la cel de la care se aștepta cel mai puțin, Iniesta, și asta a fost tot.
Dar poate că asta nu-i rău pentru Barcelona și Tata Martino. Mai e mult până la final, iar valoarea jucătorilor nu s-a diluat. Rămîne doar să priceapă că simpla apariție pe gazon nu garantează nimic.
Acest articol a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toată săptămîna s-a discutat despre Messi și Cristiano Ronaldo. A fost mai întîi El Clasico, apoi declarația nepotrivită a lui Sepp Blatter, (președintele FIFA dînd senzația unui om serios urmărit de bolile bătrîneții atunci cînd a spus ce-a spus, uitînd totuși ce funcție are), care a reaprins eterna, dar și terna, dezbatere ”cine e mai bun, Messi sau Cristiano?”. O dezbatere despre care mi-a manifestat opinia, încercînd să explic că nu prea merg comparațiile între doi oameni ce nu practică un sport individual, ci unul de echipă.
Apoi a venit ziua lui Maradona, prilej pentru alții să consideră că Diego e cel mai bun din istoria fotbalului. O altă dezbatere inutilă, zic eu. Pe parcursul ei însă au fost scoase la înaintare numele lui Pele, Cruyff, Di Stefano, Eusebio sau Zidane. Exceptîndu-l pe Zizou, despre care promit solemn să postez săptămîna viitoare un documentar cu adevărat excepțional, toți ceilalți fac parte dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, în orice caz destul de puțin mediatizat.
Televiziunea era altfel atunci, fotbalul de asemenea. De aceea orice comparație între jucători aparținînd epocilor diferite mi se pare un demers ridicol. Am scris jucători. Am greșit. Cei de care pomeneam mai sus fac parte din categoria Fotbaliștilor, cu ”F” mare. Jucătorii de fotbal sînt alții, vedem destui la televizor în zilele noastre.
Dacă nu mă credeți, priviți filmele de mai jos. Sînt realizate de SKY Sports, deci calitatea lor nu se discută. Sînt nume mari, foarte mari aș zice, care au adus acestui sport titulatura de ”sport rege”. Puteți alege ce film preferați, în funcție de simpatie sau antipatie, eu vă sfătuiesc să găsiți timp să le vizionați pe toate. Sînt imagini pe care probabil nu le-ați mai văzut, deci cu atît mai mult merită efortul.
Geniile există în toate domeniile, deci și în fotbal. Vă veți convinge!
PELE
JOHAN CRUYFF
EUSEBIO
ALFREDO DI STEFANO
ZIDANE
De fiecare dată cînd Messi marchează un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Atunci cînd Cristiano Ronaldo reuşeşte o prestaţie precum cea din ultima partidă, metaforele iau și ele calea sinuciderii. Cînd cei doi sînt puși față în față, sinuciderea devine în masă. Adjectivele sînt brusc puţine, metaforele la fel, parcă toate au fost folosite, e greu să găseşti ceva inedit pentru a descrie o parabolă, o acţiune, un şut sau o pasă. Şi atunci nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să deschizi celebra discuție: cine e mai bun, Messi sau Cristiano?
De cîte ori aţi auzit această dezbatere în ultima vreme? De cîte ori v-aţi contrazis cu cineva, cu argumente, pe această temă? De cîte ori aţi spus că da, Messi e cel mai bun sau, după caz, că nu, nu e cel mai bun. Iar acest “după caz” devine deja chestie de preferinţă personală, plecînd evident şi de la vîrsta fiecăruia.
A fost ziua lui Maradona, prilej pentru mulți să declare că Diego e cel mai mare fotbalist din toate timpurile. Alte dezbateri, alte păreri împărțite, alte diferențe de opinii și, inevitabil, alte certuri. După unii, n-ar fi Maradona. După alţii ar fi Pele. Nu puţini cred că e Zidane. Destui îl văd pe Johan Cruyff. Există şi păreri pro Eusebio, Di Stefano, Ronaldinho. Cei mai tineri, al căror orizont informațional nu se întinde prea departe (nu din vina lor, evident, deși cei mai bătrîni simt o ușoară invidie față de cei mai tineri), cred că lupta pentru supremația istorică se duce, ați ghicit, între Messi și Cristiano.
Cît de corecte sînt oare aceste aprecieri? Trăim într-o lume în care oamenii sînt tot mai mult guvernaţi de certitudini, cei care mai au şi dubii sînt din ce în ce mai puţini. “Cutare e cel mai bun pentru că aşa cred eu!”. De cîte ori aţi auzit această exprimare?! ”Cutare e un bou pentru că nu are aceeași părere cu mine, eu fiind evident mult mai deștept”.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dezbaterea în sine e falsă. Motivul e atît de simplu încît nu-l vedem. Fotbalul e un sport de interactivitate colectivă, unde nu există lupta unui individ contra altui individ decît la o scară redusă. Nici măcar statisticile abundente nu oferă o bază de plecare, căci ele aduc doar nişte date, importante în context, dar nu determinante. Ne putem întreba cine e mai bun între Nadal şi Djokovici, ne-am întrebat ani de-a rîndul între Karpov şi Kasparov, între Borg şi McEnroe, între Carl Lewis şi Ben Johnson. E o diferenţă. Ei stăteau faţă în faţă, fiecare cu forţele lui.
Messi e determinant la Barcelona, dar în “naţionala” Argentinei nu e, pentru că diferenţele dintre cele două grupări sînt mari. Acelaşi lucru e şi la Cristiano. Una e Real Madrid, alta e Portugalia. Nimeni în fotbal n-a reuşit de unul singur. Se vorbeşte de Maradona, dar se uită pe cine a avut Maradona lîngă el, cu Argentina şi la Napoli. Valdano, Burruchaga, Ruggeri sau Batista, ori Careca, Alemao, Ferrara nu erau doar piese de umplutură. Zidane nu putea fi acelaşi fără Djorkaeff, Deschamps, Blanc sau Henry, Cruyff fără Neeskens sau Rensembrink, Pele fără Garincha, Vava sau Rivelono.
Timpul e și el important. Cumva un Mercedes din 2012 are aceleaşi caracteristici ca unul din 1986? Sau ca unul din 1970? Sigur un BMW de azi e mai bun decît unul de acum 40 de ani. Timpul nu stă pe loc, ştiinţa nici atît, iar fotbalul e şi el o ştiinţă. Messi beneficiază de avantajul mass-media. Cristiano la fel. De fiecare dată cînd ei marchează un gol cosmic, lumea începe să scrie. O ştire, un editorial, o opinie, un sms, o postare pe reţele de socializare. Maradona n-a avut şansa asta. Pele nici atît. Presa era alta, fotbalul era altul, lumea era alta. Nimic nu era comparabil cu ce e azi. Pînă şi faulturile parcă sînt altfel acum.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Contextul e fundamental în fotbal. Comparaţia nu se poate face departe de preferinţele individuale ale fiecăruia dintre noi, dar mai ales departe de ceea ce reprezintă ei în grupurile din care fac parte. Mai nou s-a trezit și Sepp Blatter să-și exprime o părere. Ar avea tot dreptul, dacă n-ar fi președintele FIFA. Așa că reacțiile n-au întîrziat, chit că vorbele lui Blatter n-au fost nici pe departe atît de aspre la adresa lui Cristiano și laudative la adresa lui Messi. Eu însumi am scris despre diferențele dintre cei doi, e ceva ce simte multă lume. Dar reacțiile sînt și ele dictate de elementele subiective. Cînd am postat pe acest blog două filme documentare, unul despre Messi altul despre Cristiano, mi s-a reproșat că filmul despre Messi e mai lung. De parcă l-aș fi făcut eu. Cîteodată, pînă la nebunie e doar un pas.
Ne putem întreba la nesfîrşit cine e mai bun, Messi sau Cristiano? Ne putem certa pe tema asta. Ne putem imagina chiar că Messi şi Cristiano ar încinge o cafteală dacă, presupunere absurdă, s-ar întîlni pe înserat pe o stradă pustie. Mult mai bine ar fi totuşi să ne bucurăm că sîntem contemporani cu ei, că putem admira, săptămînă de săptămînă, ceea ce pot ei realiza. Să nu uităm că timpul în fotbal e limitat! Şi, mai ales, să nu uităm altceva, mult mai important! Că fiecare experienţă trăită alături de o altă fiinţă nu se va mai repeta niciodată. Din păcate, am vrea să retrăim vremurile în care Maradona era cel mai bun. Sau Pele. Sau cînd Cruyff făcea ce voia pe teren. Din păcate asta nu se poate.
Peste 20 de ani, dacă ne vom mai regăsi pe planeta asta, ne vom aminti cum un băiat timid, nu foarte înalt, Lionel pe numele lui, bătea record după record şi cîştiga trofeu după trofeu, fiind bănuit a fi cel mai bun din istoria fotbalului. Și ne vom aminti cum un alt băiat, mai înalt și mai bine făcut, mai prezentabil și mai puțin timid, dar la fel de bun fotbalist, dădea peste cap recordurile. O vom face privind, în 3D pesemne sau în cine știe ce mod, cum un alt băiat, poate mai înalt, poate mai timid, sau poate o fată, de ce nu?, va face ca Messi să fie doar o amintire frumoasă a unor ani grei.
Pînă atunci, avem tot timpul din lume să dezbatem. Doar că pierdem din timpul pe care ar trebui să-l petrecem admirîndu-i.
Au trecut 17 ani de atunci. 1995-1996 a fost sezonul în care am văzut primele meciuri pe stadioane din străinătate, în calitate de jurnalist. Experiențe greu de uitat, dar care, iată, s-ar putea repeta.
În octombrie 1995 am fost la Dortmund cu Steaua. Meci în grupele Ligii Campionilor, prima mea deplasare externă. Am zburat cu charterul Stelei, un Tupolev sovietic ce părea a se rupe la prima turbulență. N-a fost așa, adică nu s-a rupt. Am nimerit pe scaun lîngă Ionel Pîrvu, fundaș stînga pe vremea aceea, care s-a prins imediat că mi-e frică să zbor și m-a terorizat două ore cît am făcut pînă la Dusseldorf. La decolare mi-a arătat foarte amuzat Baloteștiul, unde încă mai erau vizibile urme ale avionului ce căzuse cu cîteva luni înainte, la fiecare gol de aer avea grijă să-mi zdruncine mai tare scaunul, iar la aterizare m-a anunțat că ne prăbușim sigur, căci a auzit el nu știu ce zgomot. Glume. Nu descoperisem Distonocalmul, așa că le-am luat, cum se spune, pe piept. În spate stătea artileria grea, cu Marius Lăcătuș șef, cu Vlădoiu, Panduru, Adi Ilie. Lăcă nu s-a așezat pe tot parcursul zborului, nici măcar la aterizare, a stat numai în picioare și a fumat cîteva țigări. Țiți Dumitriu era antrenor și mi-l amintesc la fel de volubil ca azi.
Am stat la Dortmund la un hotel foarte aproape de stadion, abia dat în folosință. Nu aveam chei la camere, am primit cartele pe care, evident, n-am știut să le folosim. Nici măcar în lift n-am putut să ne urcăm, căci trebuia inserat cardul ca să se poată activa butoanele, ceea ce era prea mult pentru noi, așa că am luat-o pe scări. Meciul l-am pierdut cu 1-0, dar țin minte perfect că l-am făcut praf pe Dumitriu în ziar pentru că n-a avut curaj să-i atace pe nemți. Reprezentam totuși țara ce făcuse o figură tare frumoasă la Mondialul american, așa că aveam pretenții nu glumă. Evident că la întoarcere l-am evitat pe Pîrvu și m-am așezat lîngă un coleg, jurnalist atunci la Fotbal Plus, azi secretar de stat la Ministerul de Interne.
La Barcelona am ajuns în aprilie 1996. Cu autocarul. Așa erau vremurile. Cu 100 de dolari în buzunar, pentru aproape două săptămîni, primiți drept diurnă de la Mitică Dragomir, patronul de atunci al ziarului, dar și cu un îndemn sincer din partea lui: ”Cere-i lu` tac-tu mai mulți bani, că eu n-am de unde să-ți dau, sînt vremuri grele”. Avea el o poveste cu vaca, pe care ne-o expunea mereu, ce nu mai poate fi mulsă că n-are de unde să dea lapte. Am aflat ulterior că avea suficient, dar noi eram tineri atunci, nu intram în detalii. Am făcut 3 zile și două nopți. Am schimbat două autocare, iar cînd am ajuns la Barcelona luasem forma scaunului, ca-n Tom și Jerry. Am plecat din București pe ninsoare, am ajuns la Barcelona aproape vara. La Barcelona jucau Hagi și Gică Popescu, iar antrenor era Cruyff. Au pierdut în 10 zile Cupa Spaniei, la Zaragoza, semifinala de Cupa UEFA cu Bayern și campionatul, tot cu Atletico. De atunci i s-a și tras lui Cruyff, de fapt.
La meciul cu Bayern, am ajuns la stadion cu mașina lui Gică Popescu, condusă de Giovanni Becali. La hotelul Princesa Sofia i-am cunoscut pe părinții lui Hagi și pe cei ai lui Gică Popescu. Veniseră cu toții să-și vadă copiii. Echipa stătea la același hotel și am apucat să dăm ochii cu cei doi Gică atunci cînd au coborît să plece spre stadion. Hagi jucase magistral turul de la Munchen, dăduse și gol, și era tare încrezător. Cînd a ajuns la stadion a aflat că nu e nici rezervă. Ăsta era obiceiul lui Cruyff, jucătorii vedeau abia în vestiar dacă joacă sau nu. Barcelona a pierdut cu 2-1 și acel meci. Între timp făcuse un egal la Santander, iar după 4 zile a pierdut iar în fața lui Atletico, tot pe ”Camp Nou”, luîndu-și adio și de la titlu. Reportajele pe care le anticipam s-au dus pe apa sîmbetei, astfel că drumul meu de întoarcere spre casă, evident tot cu autocarul, a fost mai greu decît la dus.
Au fost experiențe frumoase. S-au schimbat multe de atunci, mai ales la fotbal. Tragerea la sorți a semifinalelor oferă 4 meciuri de mare calitate, două în tur, două în retur. Real Madrid mi se pare favorită cu Dortmund. Știu că Borussia le-a pus mari probleme în grupă, dar datele s-au schimbat, Madridul lui Mourinho pare mult mai puternic decît în toamnă. Mourinho a pregătit totul extrem de minuțios, diabolic chiar, iar destinul pare că i se aliniază din nou. În 2010 a jucat finala Ligii la Madrid, a cîștigat-o și a plecat la Real. Acum poate juca finala la Londra și ar putea pleca, dacă e să dăm crezare zvonurilor, la o echipă din Londra. Sau din Anglia. Entuziasmul celor de la Dortmund pare a fi exact jocul pe care-l așteaptă madrilenii, cărora le plac tare mult adversarii care atacă și pe care-i pot surprinde cu contraatacul lor devastator. Șansele îmi par 60 – 40 pentru Real.
Același procentaj văd și la cealaltă semifinală. Dar pentru nemți. Bayern pare cea mai puternică din toate cele 4 semifinaliste, în vreme ce Barcelona are mari probleme. Starea lui Messi e o necunoscută, iar apărarea e lipsită de Puyol și Mascherano, stînd doar în Pique, mult mai nesigur și acum și un pic mai neliniștit, cred, căci Shaquira e plecată în America. La Bayern va lipsi Mandzukici, dar e pregătit Mario Gomez, deci nu văd o mare diferență. Ribery-Robben contra Jordi Alba-Dani Alves, iată ce perechi!, un entuziasm ofensiv fără margini. Muller și Schweinsteiger contra Iniesta și Xavi, Javi Martinez contra Busquets, Pedro contra Lahm, uiiiii ce dueluri ne așteaptă.
Oricare dintre cele patru poate prinde finala și, apoi, să o cîștige. La aceste meciuri contează orice detaliu, nu doar forma de moment, norocul e foarte important, arbitrajele de asemenea. Ne așteaptă, prieteni, 4 sărbători ale fotbalului înaintea Sărbătorilor de Paște.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!