A fost primul mijloc de săptămînă european, prima întîlnire cu cele două competiții continentale, ajunse, ambele, la faza grupelor. Acolo unde își dau întîlnire doar cei puternici, doar cei care dispun de valori și știu să le folosească. N-am apucat să trec în revistă cele întîmplate în Champions League, din motive obiective (o pană de curent provocată de un șantier din imediata vecinătate, despre care poate o să scriu odată cîte ceva, căci e absolut incredibil cum se poate construi un edificiu în care urmează să locuiască oameni și cum se poate, mai ales, primi autorizație pentru construcție), dar o fac acum și adaug și ceva considerații despre Europa League.
Dacă vă așteptați să mă refer la Steaua, n-o s-o fac. S-a vorbit destul înainte și după meciul de la Gelsenkirchen, mai ales după, și, din păcate pentru cei care se uită, s-a vorbit prea puțin în cunoștință de cauză și prea mult pe baza antipatiei față de unele persoane sau a intereselor. Despre șansele Stelei am scris înainte de meci . N-o să vorbesc nici de Pandurii, pentru care simpla prezență în grupele Europa League e o performață ce merită apreciată. Șanse nu prea are, căci Dnepr și Fiorentina sînt mult prea bune, iar locul 3 nu duce nicăieri, dar poate aduce un pic de prestigiu și experiență.
Aș vrea să mă refer la meciul acestei etape de debut. Napoli-Dortmund n-a fost doar o confruntare a liderilor din Serie A și Bundesliga, a fost și o confruntare a unor antrenori cu stiluri diferite. Rafa Benitez și Jurgen Klopp. Meciul n-a dezamăgit, iar atmosfera de pe stadion nici atît. Napoli a luat 3 puncte importante, iar Dortmund a pierdut 3 poate și mai importante, căci într-o astfel de grupă, Manchester City știe cel mai bine căci i s-a întîmplat anul trecut, chiar și un gol poate fi foarte important.
În aceeași avancronică a sezonului, scriam că merg pe mîna lui Rafa Benitez, care adoră astfel de meciuri de impact. S-a văzut cum a pregătit duelul cu Klopp. A renunțat la obișnuitul său sistem 4-2-3-1 în favoarea unui 4-4-1-1, cu echipa retrasă în propriul teren, așteptînd, atacîndu-și cu brutalitate adversarul cînd acesta avea mingea, și declansînd contraatacurile. I-a ieșit perfect, deși Borussia n-a mai fost acea echipă estetică și eficientă pe care o știam. A continuat să alerge mult, dar parcă Jurgen Klopp a tras ușor frîna de mînă, căci motorului său atît de lăudat îi lipsea o rotiță de bază: Gundogan. Fără el, fără mintea sa limpede la construcție, jocul Borussiei suferă clar, iar Nuri Sahin, o mare dilemă totuși, căci e greu de explicat căderea acestui fotbalist în decurs de doar 3 ani, n-a izbutit să-și asume pe deplin responsabilitatea.
Pe lîngă absența lui Gondogan, Borussia a avut neșansa ca Reus să fie într-o zi slabă, iar Behrami, omologul, într-un fel, al lui Gondogan la Napoli, să fie în formă bună. Și a mai avut Napoli un atu care s-a numit Insigne. În fața unei echipe care transformă orice intercepție într-un pericol, Benitez l-a activat pe micuțul mijlocaș, o invenție a lui Zeman la Pescara, căci Insigne are un mai bun control al balonului decît Pandev și pierde mai greu posesia. În plus, are și marea calitate de a bate bine loviturile libere, ceea ce s-a văzut.
Dortmund are un pic de șansă. Calendarul e de partea sa, căci dacă ar fi întîlnit Arsenal, ar fi fost un soi de meci decisiv, iar cu Arsenal e greu de jucat în orice circumstanță. Așa, cu Marseille acasă, are posibilitatea de a puncta și a aștepta să vadă ce se întîmplă la Londra, căci OM e cea mai slabă echipă a acestei grupe. Pentru Napoli, pînă la duelul cu Arsenal, urmează un altul, cu Milan, duminică seară. Un meci întotdeauna complicat, pe care, așa cum îl știu pe Benitez, Napoli va încerca să-l închidă și să-l îndrepte spre un egal.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În aceeași etapă inaugurală a Ligii, două aspecte de semnalat în victoriile clare ale Realului și Barcelonei. La Istanbul, Real a bătut cu un scor decupat de pe vremea lui Di Stefano. Nu scorul e important ci felul în care Ancelotti a schimbat din mers. Poate și pentru că a venit Gareth Bale, Ancelotti a renunțat, rămîne să vedem dacă definitiv, la 4-3-2-1 și a mers pe un extrem de clasic și italian 4-4-2. Cu Di Maria în dreapta, poziție în care e așteptat Bale, cu Isco în stînga și cu Cristiano un pic mai sus, în ajutorul lui Benzema, pe care golurile îl salvează mai mereu de critici, căci nici de data asta partida sa n-a fost grozavă. Apoi, atunci cînd Bale a intrat în locul lui Isco, s-a trecut la un 4-2-3-1, dar cu Bale în zonă centrală. Ancelotti încă desenează la Real, mai e pînă cînd va găsi formula perfectă. Și, apropo de Isco, pentru cei care îl pun mereu în balanță cu Ozil, merită consemnat golul cu care Isco a deschis scorul, un gol și un mod de a-și crea situație de finalizare pe care Ozil n-ar fi reușit niciodată să le facă.
Barcelona a bătut la fel de clar, Messi a dat și el 3 goluri, toate par în regulă. Doar că nu e chiar așa. Nu știu dacă voit, înclin să cred că da, după pauză, cu 1-0 cu golul lui Messi, Barcelona a avut o jumătate de repriză în care mai degrabă s-a apărat și în care posesia a fost a olandezilor. Înclin să cred că a fost un experiment pe care l-a încercat Tata Martino, căci prea multe probleme i-a adus în ultimele meciuri încercarea de a reveni la acel presing agresiv din primul seozn al lui Guardiola. Cu asta a venit Tata Martino la Barcelona, cel puțin la nivel declarativ, cu dorința de reînvia acel presing. Doar că se vede treaba că asta nu prea mai merge, poate și pentru că nu mai există aceeași jucători. Avînd avantaj pe tabelă, Barcelona a pus două linii de 4 oameni în fața Ajaxului, lăsîndu-i doar lui Messi libertatea. Alexis în dreapta și Neymar în stînga, ambii terminînd, din pricina acestui experiment, destul de repede benzina.
O Barcelona jucînd pe contraatac era greu de imaginat acum doi ani. Iată că poate, e adevărat în fața unui rival mai degrabă slab, dar e o declarație de intenții oarecum. Nu generală, dar poate punctuală, în anumite meciuri sau momente de meci. Marca a făcut publice rezultatele unui sondaj pe internet în care 72 la sută dintre cei care au răspuns erau de acord că Barcelona are nevoie nu neapărat de o schimbare de stil ci de o reajustare. Vă amintiți cuvintele lui Pique, care spunea că Barcelona a fost cam mult prizonieră a unui stil de joc pe care și-l autoimpunea? Nu cred că au fost spuse la întîmplare, deodată, ci cred că au venit urmare a unor discuții în vestiar. E o temă de urmărit.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-aș vrea să închei fără să remarc o echipă: Swansea. Am comentat meciul galezilor de la Valencia. Sigur că a fost unul disputat în condiții speciale, căci Valencia a rămas în 10 oameni în primele 10 minute, dar am avut o echipă britanică deosebit. Swansea nu e Arsenal, nu e City, nu e United, nu e Chelsea, nu e Totenham, nu e nici măcar Liverpool la nivel de forță economică. Am dat exemplul echipelor ce s-au distațat de-a lungul timpului nde vechiul stil englezesc ”kick and run”. Dar Swansea reușește să se alăture acestor nume și eu cred că e una dintre favoritele la cîștigarea Europa League.
Să reușești, echipă englezească fiind, să ai posesie dublă pe terenul unei echipe din Spania, chiar și în inferioritate, e mare lucru, căci posesia e elementul primordial în fotbalul spaniol. Să ieși din apărare cu construcție, să duci mingea cu pase spre careul advers și să nu apelezi mai deloc la celebra pasă lungă britanică, iată un nou model. Izbutut nu cu fotbaliști de milioane sau zeci de milioane ci, mai degrabă, cu fotbaliști ce nu și-au găsit locul. E incredibil cum Michu nu și-a găsit echipă în Spania, la fel Benat, e incredibil cum cuplul de fundași centrali Chico Flores și Jordi Amat au fost lăsați să plece așa de ușor. Swansea e un model de seriozitate în jurul unui proiect, căci aducerea lui Laudrup după plecarea lui Brendan Rodgers a fost bine gîndită și asigură continuitate.
A fost primul week-end al acestei veri cu fotbal oficial, dincolo de meciurile amicale cu care ne-am obișnuit în ultimele săptămîni. A început campionatul în Germania, a început și în Franța, s-a jucat Supercupa Angliei, iată cîteva subiecte ce merită abordate într-o zi de luni, fie și pe fugă.
Nu vreau să mă refer prea mult la Derbyul României. Deși mi s-a cerut asta, deși am fot întrebat ce părere am. O să spun doar atît, pentru că fotbalul românesc nu e specialitatea mea: am fost la primul meci Dinamo-Steaua în 1982, era parcă o finală de Cupă, mi se pare că a cîștigat Dinamo cu 2-1, pe vechiul ”23 August”. De atunci și pînă azi au trecut mai bine de 30 de ani, timp în care am văzut, pe viu, cred că zeci de derbyuri. Niciodată însă nu mi s-a părut o atît de mare diferență de valoare între cele două echipe așa cum am văzut cu această ocazie. Am spus același lucru și-n primăvară, dar diferența mi se pare și mai mare azi. Eu nu cred că Steaua a fost vreodată în situația lui Dinamo de azi, atît de plată, atît de anonimă, atît de lipsită de valori. Dinamo azi e o caricatură și cu asta basta. Am mai spus-o, n-am fost și nu voi fi prea curînd stelist, au fost momente cînd îmi doream ca Steaua să piardă și avionul cu care urma să se deplaseze, momente care au trecut, căci țin de o tinerețe pe undeva lipsită de maturitate. Azi, de exemplu, vreau ca Steaua să se califice în grupele Ligii și nu mă interesează ce părere au unii sau alții. Așa cum aș fi vrut ca Dinamo să bată pe Steaua duminică, însă, ca să revin, acest lucru în momentul de față mi se pare imposibil. Ceea ce se întîmplă la Dinamo mi se pare jenant și punct. E o echipă fără identitate, fără jucători, fără conducători și cu suporteri care nu mai știu ce să facă pentru a depăși momentul de jenă pe care-l resimt atunci cînd dau ochii de fanii rivali, prieteni ori nu. Coregrafiile nu țin loc de puncte, bătăile cu atît mai puțin, mi se par doar urmări ale neputinței din teren. E frumos să te mîndrești cu fanii, dar eu cred că e mult mai frumos ca fanii să se poată mîndri cu rezultate. Restul e can can.
Să depășim granițele frumoasei noastre țări și să mergem spre alte teritorii fotbalistice. Spre exemplu în Germania. Scriam aici, nu de mult, despre greutățile pe care le întîmpină Guardiola la Bayern. Îmi mențin părerea, chiar și după primul meci cîștigat în actuala ediție de Bundesliga. Bayern a bătut pe Monchengladbach, dar mie mi se pare că jocul e încă departe de a fi fluent. Și e destul de departe de cel practicat în finalul sezonului trecut, cu Heynckes. Pep a schimbat mai multe decît își pot imagina unii. De la 4-2-3-1 la 4-3-3, un sistem pe care nemții îl prezintă la televizor, destul de curios, drept 4-1-4-1, e un drum deloc lin. Pentru unii pot părea niște numere de telefon, pentru jucătorii în cauză înseamnă mult mai mult. Schweinsteiger, de exemplu, se profilează a fi ”închizătorul” lui Pep, ceva ușor inedit pentru el. Nu-i deloc simplă această poziție și dacă ești foarte valoros nu înseamnă automat că faci față. Cei care doar se uită le meciuri pot avea alte păreri, dar dacă întrebați un antrenor meseriaș vă va spune ce importantă e această poziție, de ce unii apelează la doi ”închizători” și cum influențează mijlocașul central jocul întregii echipe.
Fac o paranteză. Scurtă. În 2006, la Mondialul german (unde îl vedeam zilnic pe Jurgen Klopp explicînd meciurile pe ZDF și ARD) m-am întîlnit cu Cosmin Olăroiu. Era antrenor la Steaua atunci, venise să vadă meciuri de la Mondial și am stat cu el cîteva ore bune pentru un interviu. Era imediat după episodul Middlesbrough, iar Oli era obsedat de acel meci, de greșelile pe care le-a făcut echipa, pe care le-a făcut el, pe care le-a făcut MM. Am vorbit și despre alte subiecte, și, ajungînd de la Brazilia la Barcelona, ce tocmai cîștigase Liga Campionilor la Paris, cu Arsenal, Oli mi-a spus că, după el, cel mai important om al acelei echipe a Barcelonei nu era Ronaldinho, nu era Eto`o, nu era Deco, ci era Edmilson. Sesizînd mirarea mea, mi-a făcut, cam o oră, demonstrații despre rolul lui Edmilson. Folosindu-se de cănile de cafea (a băut vreo 6 espreso în acest timp), de pahare, de sticle de apă, m-a luminat într-un fel. Paranteză închisă.
Înapoi la Bayern și Bundesliga. Și asta pentru că, dacă despre Bayern am mai scris, despre Dortmund n-am mai făcut-o de la finala Ligii Campionilor. Atunci credeam că echipa se va destrăma, credeam că acea finală pierdută e maximum ce poate da acest lot, credeam că Jurgen Klopp nu poate gestiona cu același succes o nouă reconstrucție, mă gîndeam că vor pleca jucători. Se pare că m-am înșelat. Și nu mi-e frică să recunosc. Am pus acest ”se pare”, căci deocamdată e prematur să tragem concluzii. Încă mai există dilema Levandowski, dar Dortmund pare să fi acționat în această vară ca o echipă mare. Transferurile au fost făcute cu mult cap, cu multă inteligență, căci nu-i ușor să aduci jucători, care să se muleze pe filozofia lui Klopp. Care, din ce am văzut în prima etapă, a tras cartea cîștigătoare cu Aubameyang și așteptăm să o vedem pe cea a lui Mhitarian. Aubameyang nu era un necunoscut, însă golurile sale și plasarea destul de sus în ierarhia golgeterilor Franței rămîneau un pic în umbra lui Ibrahimovici și a aurei sale. Se vorbește că Aubameyang a scos un timp fenomenal la antrenamentele Borussiei, un 3,80 de secunde pe 30 metri (Bolt face 3,78), iar asta, pe jocul Borussiei care caută spațiile libere ale adversarului, e un mare cîștig. Se pare că plecarea lui Gotze nu s-a dovedit atît de traumatică, iar Dortmund reprezintă o amenințare serioasă pentru Bayern. Și cam singura, de altfel, căci și Bundesliga, în ciuda creșterii sale incontestabile, a devenit tot un campionat bipolar, ca și Spania.
Să mergem și în Franța. PSG a făcut egal la Montpellier, iar Monaco a bătut la Bordeaux. E totuși destul de devreme ca să vorbim de o luptă în doi, mai ales că Lyon a început destul de tare. La PSG, Blanc are o dublă problemă: cum să pună la un loc atîtea valori și pe cine să lase pe-afară? Deocamdată Cavani a jucat puțin, căci e nepregătit fizic, dar jocul continuă să gravitezez în jurul lui Ibrahimovici și a chefului pe care-l are suedezul. I-a fost greu lui Ancelotti să-l includă pe Zlatan într-un context tactic, lui Blanc îi va fi și mai greu.
Monaco a început cu victorie un meci așteptat de toată lumea. Nu mi s-a părut însă o echipă atît de tare. Nu-s convins că ar putea să țină ritmul pe care-l va impune PSG. La Bordeaux, Monaco s-a impus grație valorii unor jucător și urmare a unor greșeli imense de apărare ale gazdelor. În rest, foarte puțin am văzut joc colectiv, foarte puțin am simțit o identitate a echipei. E pericolul ce-l paște pe Claudio Ranieri, căci așa e stilul lui, echipele pe care le antrenează nu primesc o identitate proprie. Nu putem vorbi de stilul Ranieri, de aceea a și fost schimbat de la Chelsea și înlocuit cu Mourinho.
M-a surprins plăcut la Monaco centru apărării. Nu, nu Falcao, de la el știam la ce să mă aștept. Însă cuplul Carvalho-Abidal a acționat fără greșeală, în condițiile în care ridica multe semne de întrebare. Cel puțin Abidal mi-a lăsat impresia că n-a fost niciodată implicat într-o luptă atît de grea și cred că Barcelona a făcut o greșeală neprelungindu-i contractul. Acest subiect merită însă o abordare separată, într-opostare viitoare.
Puțin și despre Manchester United. Cînd a fost instalat David Moyes scriam despre David și Goliat-ul din Manchester. Adică echipa, căci Manchester United e un uriaș în fotbalul englez. Moyes a început cu bine, o victorie în Supercupă, chit că a fost obținută cu o echipă de Liga a doua ușor dezmembrată după retrogrdare, e un semn bun în perspectiva noului sezon. Mai ales că United n-a făcut nici un transfer notabil, ba e pe cale să-l piardă și pe Rooney. Pentru fanii lui United senzațiile sînt, cred, amestecate. Cu Sir Alex, jucătorii țintă nu prea erau ratați în mercato, iar de plecat pleca numai cine voia el și cînd voia el. Prestația lui Van Persie însă în meciul cu Wigan aduce și partea de optimism. Van Persie e numărul unu acum, iar posibila plecare a lui Rooney, ce ar necesita un articol în sine, căci există și motive și semnale că se va produce, nu va aduce un efct atît de traumatic.
Am evitat pînă acum să deschid o dezbatere față de ceea ce se întîmplă la Bayern Munchen după venirea lui Guardiola. Am așteptat să apară momentul prielnic, mai exact să putem discuta la concret, după un meci adevărat, nu după unul simulat, cum a fost ”amicalul” cu Barcelona, programat, poate dintr-o eroare de calcul, prea devreme pentru ca Barcelona să fie un adversar pretențios pentru campioana Europei. A mai fost meciul cu Dortmund, un reper fără discuție, apoi a venit dubla din Audi Cup, există deja date certe care să stea la baza oricărei discuții.
Încă de la început trebuie să admitem că Guardiola are o misiune extrem de grea la Bayern. Cine nu e de acord, poate închide aici postarea. Nu știu în ce măsură era conștient de asta în momentul în care a acceptat oferta bavarezilor. Nu știu foarte exact, sincer să fiu, nici cînd a apărut această ofertă, căci dacă e să privim în urmă, la zilele geroase ale iernii, descoperim că la începutul lui ianuarie Pep anunța misterios că se va reîntoarce în fotbal. Destinația Bayern a apărut cîteva zile mai tîrziu, sub forma unei scurgeri de informații dinspre concernul Adidas către un ziarist italian, scurgere de informații cu siguranță nedorită la Bayern, care a trebuit să gestioneze apoi o situație suficient de sensibilă. A făcut-o însă cu mult profesionalism, iar rezultatele s-au văzut. Fac o scurtă comparație cu ce s-a întîmplat la Real Madrid, unde plecarea lui Mourinho, oarecum anunțată și ea cam în aceeași perioadă, a fost convulsivă, conflictuală și a lăsat urme adînci în prestația echipei.
Aici trebuie să facem o precizare, o corectură, o constatare. La momentul respectiv, numirea lui Guardiola a sunat ca o înlăturare a lui Jupp Heynckes. Chit că toată lumea vorbea despre prietenia dintre Heynckes și Honess, tot a existat o undă de neîncredere. Acum, lucrurile sînt clare. Dacă Heynckes ar fi acceptat o ofertă în această vară, chiar pe cea de la Barcelona, venită, să zicem, într-o situație de criză și, într-un fel, pe considerente umanitare, ar mai fi rămas ceva de zis. Așa, e limpede, Herr Jupp n-a mai vrut el să continue, iar varianta Guardiola era cea mai la îndemînă. Unii spun chiar că Heynckes l-ar fi propus, dar aici intrăm deja în zona speculațiilor.
Înapoi la Guardiola! Nu știu dacă a calculat ce greu îi va fi în momentul în care a acceptat oferta nemților. Multă lume a văzut în asta o întoarcere facilă în fotbal după anul sabatic pe care și l-a impus. Numai că, dacă în ianuarie sau cînd a acceptat să preia pe Bayern, întoarcerea părea facilă, acum nu e chiar așa. Să apari în locul unuia care a cîștigat tot ce se putea cîștiga e cea mai ingrată misiune din lume. Suporterii așteaptă o continuare a succeselor și orice eșec e consemnat cu litere groase. Cum a fost, de exemplu, cel din Supercupă, cu Dortmund. Pentru ca sezonul lui Pep să nu fie considerat mai slab decît al lui Jupp, Bayern trebuie să facă tripla, altfel, oricum am lua-o, balanța iese pe minus. Champions League pare însă marea provocare, căci niciodată pînă acum o echipă n-a izbutut să-și apere trofeul și să-l cîștige de două ori la rînd. Pînă la acest obiectiv mai e mult de tras, deocamdată înainte se întrevede un duel cu Mourinho și a sa Chelsea, la Praga, în Supercupa Europei. După ce a pierdut o supercupă, Pep nu-și poate permite s-o piardă și pe a doua. Sau poate își permite, căci fanul german nu se compară cu cel spaniol sau italian, pe cel român nu-l pun în calcul, dar nu dă bine.
Cît despre Mourinho, mie unul mi se pare că lipsește din peisajul media. În perioada Real Madrid, știam tot despre el, ce face, ce nu face, ce gîndește, ce nu gîndește, acum e o discreție bizară după tot zgomotul din ultimii ani.
Unii se vor întreba de ce îi e așa de greu lui Guardiola. Să ne gîndim un pic logic. Mulți se gîndesc ce nevoie are Pep să schimbe anumite lucruri într-un angrenaj care a funcționat impecabil. Dacă în locul lui Pep venea secundul lui Heynckes, această întrebare nu mai era pusă, căci continuitatea era evidentă. S-a întîmplat, într-un fel, cu Tito Vilanova la Barcelona. Guardiola însă nu e un fost ”secund”. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului, după unii chiar cea mai frumoasă. El are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele.
Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit.
În ianuarie, atunci cînd Guardiola a fost anunțat oficial, scriam un articol cu titlu ”Tiki-Taken cu Guardiola”. S-au găsit destui deștepți, în general anonimi, căci e mult mai simplu să te dai mare așa, care să mă contrazică. Ei bine, iată că, din ce am văzut, Guardiola încearcă să impună la Bayern cîte ceva din filozofia sa fotbalistică de la Barcelona. La conferința de presă de după prezentarea sa, cînd i-a cucerit pe nemți vorbind limba germană, a spus un lucru: ”ich brauche zeit”, ”am nevoie de timp”. Timp pentru ca jucători, în marea lor majoritate foarte buni, să înțeleagă ce vrea de la ei, să-i distingă ideile. Și cu Dortmund și cu Manchester City, la Audi Cup, am remarcat asemănări cu stilul Barcelonei. Mijlocașul închizător coboară între fundașii centrali, pe linie cu ei, pentru a primi mingea de la portar, fundași care se deschid ca un evantai spre laturile terenului, fundașii laterali urcă la nivelul liniei de mijloc. Liniile se apropie foarte mult în momentul de pressing al adversarului, pentru a se crea densitatea necesară. Triunghiurile care se realizează pe toată suprafața terenului. Posesia prelungită. Lipsa atacantului de careu, pe care am remarcat-o în prima repriză a meciului cu City. Un modul 4-1-4-1 pe faza de apărare și 2-3-3-2 pe faza de atac.
Mi se pare clară intenția lui Guardiola de a domina partidele pe seama posesiei. Căt timp mingea e la mine și nu la adversar e bine, cam asta ar fi filozofia, chit că ea sună în ochii unora drept monotonie. Întrebați un fotbalist cum e cînd aleargă după minge și nu reușește s-o prindă. Vă spun eu, e cel mai frustrant lucru, să alergi degeaba. Așa apare lipsa de luciditate, se pierde disciplina impusă și apar oportunitățile pentru cel care are mingea. E destul de simplu.
Jurgen Klopp s-a prins de manevră și a blocat, în Supercupă, zona centrală, oferind deliberat benzile. Klopp, despre care mulți spun că seamănă cu Pep și s-a inspirat de la el, dar uită că a început meseria, la Mainz, înaintea catalanului, are o altă filozofie. El caută spațiile pentru echipa lui, nu posesia, ca Pep.
Problema falsului 9 cu certitudine îl preocupă pe Guardiola. Cu Dortmund, a început cu Mandzukici în banda stîngă, pe fondul absenței lui Ribery. Cu City, l-a lăsat pe bancă. Cu Sao Paolo la fel. Presa din Germania vorbește despre lipsa ”chimiei” dintre Pep și croat. De fiecare dată însă Pep a corectat, iar Mandzukici a răspuns cu gol. E o dezbatere pe care, sînt convins, creierul lui Pep o va continua.
Deocamdată sîntem la început. Pep are timp suficient la dispoziție. Sau poate că nu? Ce părere aveți?
E cel mai important meci al anului. E meciul pe care nimeni nu ar vrea să-l piardă. E meciul la finalul căruia vom afla cine e cea mai puternică echipă a Europei. E meciul meciurilor. E finala Champions League.
E o finală în limba germană. Prima în istoria competiției. A venit și rîndul nemților după ce spaniolii, italienii și englezii au avut acest privilegiu. E un premiu pentru felul în care Germania a înțeles să ajute fotbalul și un premiu pentru felul în care germanii au înțeles să folosească acest ajutor. Bayerm Munchen și Borussia Dortmund își dispută la Londra supremația continentală.
Faptul că avem un meci între două echipe din Germania invită la optimism în legătură cu calitatea partidei. Bundesliga oferă mereu spectacole de calitate, meciurile sînt deschise, ofensive, lipsite oarecum de rigorile tactice ale Italiei, de exemplu, dar și Spaniei sau Angliei.
Există, în introducerea de mai sus, o propoziție. Meciul pe care nimeni nu vrea să-l piardă. De aici e posibil să plece totul. O finală e altceva decît un meci obișnuit de campionat. Iar o finală de Liga Campionilor, cu atît mai mult. Cînd trofeul e la doi pași, gîndirea e alta, dar și stresul e altul. Dintre toți cei care vor apărea pe gazonul de pe ”Wembley”, doar Javi Martinez, campion mondial și european cu Spania, a trăit senzația cîștigării unui trofeu de elită. Pentru toți ceilalți, miza e foarte mare, iar în astfel de situații, principala grijă nu mai e să inventezi acțiuni, pase ori driblinguri, ci sa evită orice fel de eroare. Într-o astfel de partidă, o eroare poate fi fatală.
Vorbind despre calitatea jocului, marele regret al tuturor este absența a doi fotbaliști sclipitori, Mario Gotze și Tony Kross. Ar fi dat o notă aparte partidei, asta e sigur, căci calitatea lor e colosală. La Bayern, absența lui Kroos nu-i chiar atît de dramatică. Thomas Muller a arătat că-l poate suplini, chiar dacă nu posedă sclipirile lui Kroos în materie de ultimă pasă, plus că relocarea lui Muller în zonă centrală deschide loc în primul ”11” lui Robben. După ce a comis-o în finala de anul trecut, motivația lui Robben e foarte mare, iar eu înclin să cred că va fi omul meciului.
E limpede că Bayern va guverna jocul. În sensul că va avea posesia și, posibil, înițiativa. Fără Gotze, Borussia ar avea probleme în acest sens. Am vorbit mai sus de Robben. Mare atenție și la Ribery! Îl veți vedea de multe ori deplasîndu-se spre centru, oarecum de-a latul terenului, mărind densitatea la mijlocul terenului. Asocierile sale acolo cu Muller, cu Schweinsteiger și chiar cu Robben pot fi mortale. Rolul lui Alaba e foarte important în acest sens, căci el trebuie să acopere plecările lui Ribery. În banda cealaltă e mult mai simplu, căci Lahm e mult mai bun și mult mai experimentat.
Borussia însă are capacitatea de a răspunde acestor atacuri. Ba eu cred că-i și convine situația. Pe parcursul acestui an, băieții lui Klopp au arătat că se simt mult mai bine în postura de outsideri decît în cea de favoriți. Ați văzut cu Malaga și-n returul cu Real, ultimul sfert de oră de pe ”Bernabeu”.
Multe lucruri se învîrt în jurul lui Gundogan. E foarte bun, dar are probleme în momentul în care un adversar cu calitate primește mingea în spatele lui, între spatele său și linia de apărare, mai bine zis. De aceea e bine pentru Dortmund că lipsește Kross. Deși toată lumea merge pe ideea că locul lui Gotze va fi luat de Grosskreutz, eu nu aș fi deloc surprins să-l văd pe Gundogan acolo și pe Kehl în postura de închizător, alături de Bender. Chiar cred că ar fi o soluție mult mai bună pentru Borussia. Va cîștiga în echilibru la mijlocul terenului, iar Reus ar fi și el în avantaj. Cu Real, la Madrid, s-a văzut că Reus nu poate interpreta rolul lui Gotze, el e mult mai bun în poziția sa, în bandă. Ar mai fi și varianta Sahin, o întoarcere la origini cum ar veni, însă văd această soluție ca o mare mare surpriză pregătită de Klopp.
Cîteva puncte de vedere din jurul partidei. Pentru Borussia e cel mai important meci al ultimei decade. Echipa a ajuns în vîrf, mai sus nu are unde să ajungă, dimpotrivă, e inevitabilă descreșterea, căci vor pleca unii jucători, iar reconstrucția nu e atît de ușoară ca și construcția. Pentru Bayern, în schimb, e a treia finală în ultimii 5 ani. Dar în vară va veni Guardiola, iar intențiile de creștere în continuare, sau de menținere, după caz, sînt clare.
Și aș mai vrea să mă refer la Gotze. Multă lume crede că, vorba românului, ”s-a dat lovit”. Eu cred că sîntem prizonierii unei mentalități ce nu ne aduce beneficii. Gotze nu-i român, în primul rînd. Pentru el să meargă la Bayern din postura celui care, să zicem, i-ar fi bătut în finala Ligii ar fi fost ideală. Gotze are 20 de ani și pătrunde într-un vestiar cu nume mult mai consacrate, mai grele să zicem. Un vestiar fotbalistic e o lume tare ciudată, ierarhiile se stabilesc în funcție de caracter, dar mai ales de performanțe. Un Gotze campion ar fi mult mai bine văzut, primit și respectat, decît un Gotze care n-a avut curajul să se lupte. Astfel de servicii pot fi valabile în fotbalul nostru, nu în fotbalul mare.
În orele de dinaintea meciului de la Dortmund, circula pe rețelele de socializare o idee: ”Rezultatul de la Munchen i-a amuzat pe madrileni și i-a enervat pe nemți”. Și parcă așa a fost. Borussia a părut o echipă nervoasă, iritată, frustrată, dar în sens pozitiv, de laudele pe care Bayern le-a primit după ce demolase Barcelona cu o zi mai devreme, de ploaia de elogii ce se abătuse peste Bavaria în urma demonstrației de forță pe care Bayern o scosese în evidență. Adăugați aici povestea trădării lui Mario Gotze, dar și ultima informație, aruncată pe piață tot dinspre Munchen, cum că și Lewandowski ar fi semnat cu Bayern încă dinaintea lui Gotze, și aveți tabloul complet al unei teribile stări de iritare.
Se părea că lumea uitase că Borussia e unica echipă neînvinsă din acest sezon de Champions League. Nu Bayern, nu Real Madrid, nu Barcelona, ci Borussia lui Jurgen Klopp. Nu știu ce le-a spus antrenorul jucătorilor săi, nu știu cum a putut să-l motiveze pe Gotze, nu știu ce a discutat cu Lewandovski, dar știu că Bundesliga a mai dat 4 goluri în poarta Primerei Division, în a doua confruntare a celor două campionate în decurs de 24 de ore. Borussia a dat 4 goluri, ca și Bayern, dar a luat unul, din propria eroare, și asta pentru că Borussia, spre deosebire de Bayern, e o echipă entuziastă, care crează și primește goluri cu zîmbetul pe buze.
Nu știu ce i-a spus Jurgen Klopp lui Hummels la pauză. Dar știu că fundașul central al Borussie, obiectiv de mercato pentru jumătate din cluburile de top, cu Barcelona cap de listă, a avut o repriză a doua fenomenală, o expoziție de pase verticale și de lovituri de cap imperiale ce l-au readus în zona marilor valori, zonă pe care o abandonase pentru o clipă cu acea greșeală, făcută însă, dacă studiați atent faza, din aceeași filozofie a lui Klopp de a nu bubui mingea ci de a încerca mereu joc de posesie, indiferent de zonă și circumstanțe.
Trebuia să fie meciul lui Mourinho. N-a fost. Pe portughez l-am văzut ușor complexat la discuția amicală pe care a avut-o cu Klopp, pe gazon, în timpul încălzirii jucătorilor. Limbajul trupului trăda un sentiment de inferioritate în fața rivalului, mult mai stăpîn pe sine, poate și din pricina diferenței de înălțime. Klopp a dominat și acea discuție, ca și întreaga partidă, de altfel. A făcut exact ceea ce a făcut și în meciul din grupă. Și ceea ce am anticipat, aici, în avancronica partidei. L-a blocat pe Xabi Alonso, a oferit libertate fundașilor centrali, căci Pepe cu mingea la picior e un dezastru la fel de mare ca atunci cînd e nevoit să se apere în careul de 6 metri. I-a oferit ui Schmelzer toată libertatea în banda stîngă, acolo unde Mourinho n-a găsit soluția de înlocuire a lui Di Maria. Angel Di Maria era de neînlocuit într-un astfel de duel, doar că neprevăzutul s-a insinuat în vestiar, luînd forma unor probleme de sănătate ale soției argentinianului.
Mourinho a surprins cu modulul de start. Nu neapărat neplăcut, asta rămîne de analizat. Ozil în banda dreaptă, dar pe 
aceeași linie cu Khedira și Cristiano, într-un soi de 4-1-4-1. Intenția lui Mourinho a fost de a acoperi bine zona centrală și de a nu permite nemților să inițieze combinații în spatele mijlocașilor și spre fundașii centrali, așa cum, de exemplu, s-a întîmplat la golul lui Lewandovski cu Malaga, dar și la duelurile celor două echipe din noiembrie. I-a reușit demersul lui Mourinho, căci în acest sistem Borussia a dat un singur gol, plecat însă din banda unde Ramos era mereu în inferioritate, căci Ozil nu coboară să ajute, dar un gol care, văzînd felul în care Pepe s-a apărat, a reconfirmat ideea că Ramos e mult mai util în centrul apărării decît în lateral.
La pauză, Mourinho a schimbat, revenind la tradiționalul 4-2-3-1, iar Modrici, făcut zob de Gundogan, a făcut rocadă cu Ozil. Nu știu pe ce s-a bazat Mourinho. Pesemne pe căderea psihică a Borussiei, după felul în care a luat golul egalizator. Pe undeva, explicabil, căci multe echipe s-ar fi prăbușit. Poate și pe faptul că Ozil i-ar putea pune mai multe probleme lui Gundogan. Revin la ceea ce am spus mai sus. Nu știu ce le-a sus Klopp jucătorilor săi la vestiare, dar Borussia și-a sufocat adversarul în primul sfert de oră al părții secunde. La 3-1 abia, Klopp a răspuns la mutările lui Mourinho, cu Sebastian Kehl introdus în perimetrul lui Cristiano Ronaldo. Unica ocazie a lui Cristiano în partidă a fost în prelungiri, la acel unu contra unu cu Weidenfeller.
Șansele Madridului la calificare încă există totuși și sînt mai mari decît ale Barcelonei. Ele vin din capacitatea de intimidare pe care o emană ”Bernabeu”-ul, dar și din capcana în care pot cădea jucătorii lui Klopp. Am văzut cu Malaga, ei nu se simt prea bine în postura de favoriți. Iar acum sînt. Presiunea e pe spatele lor, căci o ratare a calificării în aceste condiții ar putea fi fatală pentru viitorul echipei, al grupului. Realul a mai dat de-a lungul timpului exemple de ”remontada” , Borussia a jucat mai bine partidele din deplasare. Așadar, vom avea super-meci în retur!
Eroul serii a fost Lewandovski. Dacă e adevărat că a semnat cu Bayern, ceea ce se auzea încă de acum vreo două luni, atunci Bayern a dat lovitura. Lewandovski e mult peste Mandzukici și Gomez, pentru că nu e doar un finalizator ci și un generator de joc.
Iar în careu, vezi golul de 3-1, acea tragere a balonului spre zona nepopulată și șut de undeva din spatele corpului, e o operă de artă. La care, am spus și mai sus, a avut rol de figurant și Pepe, a cărui jumătate de sezon, consecință directă a unei operații făcută de capul lui, e oribilă. Dacă Pepe n-ar fi avut legăturile pe care le are cu Mourinho și Jorge Mendes, cu siguranță acum ar fi fost ostracizat, cam ca Raul Albiol sau Casillas.
Două vorbe și despre Cristiano. N-a fost el. S-a retras cu minute bune înainte de terminarea încălzirii la vestiare, împreună cu medicii. Ce s-a întîmplat nu se știe, căci Real Madrid n-a lăsat să transpire nimic. Însă Cristiano a părut lipsit de energie, de vlagă și, pe cale de consecință, de idei. Importanța lui Cristiano în jocul Realului e cam ca a lui Messi în cea a Barcelonei. Cînd ei doi nu sînt în regulă, nici echipele lor nu sînt.
P.S.
Nu o să mă refer acum la supremația Bundesligii față de Primera Division. Aștept meciurile retur, pentru că așa e normal. E vreme suficientă pentru analize. O singură întrebare am, îndreptată spre toți deștepții care puneau succesele fotbalului spaniol pe seama practicilor necurate din laboratoare: cum explică ei acum energia de care debordau Bayern și Borussia la finalul meciurilor, în timp ce Barcelona și Real erau sufocate pur și simplu?
Inevitabil, orice discuție despre acest Dortmund-Real Madrid începe cu dubla manșă dintre ele din faza grupelor. De aici încep majoritatea discuțiilor, de la acele partide splendide făcute de nemți, meciuri care, să fim sinceri, au scos pentru prima dată în evidență această trupă frumoasă a lui Jurgen Klopp. Era dublă campioană a Germaniei, corect, dar partiturile sale erau ascultate de un număr oarecum limitat de oameni. Un meci cu Real Madrid te scoate însă în evidență în toată lumea, iar un meci bun cu Real Madrid te transformă într0un soi de fată frumoasă, cam ingenuă, de care se îndrăgostesc toți. Orice s-ar spune, dimensiunea globală a Borussiei e cea mai redusă dintre toate cele 4 semifinaliste, la fel și forța financiară, iar ceea ce s-a întîmplat cu Gotze e cea mai bună dovadă că Borussia nu poate lupta pe picior de egalitate cu celelalte 3.
A începe însă discuția de la acele meciuri din grupă ar fi o eroare. Pentru că ar trebui să punem Dortmund-ul în postura de favorită. Ceea ce nu este. Și nici nu o prinde această imagine. S-a văzut în meciul cu Malaga că Borussia e incapabilă să suporte această senzație de echipă favorită. Mult mai bine îi vine haina cealaltă, pe care a probat-o cu succes și cu Real și cu City, cea de outsider. Cea prin care încearcă să limiteze virtuțile adversarilor, dar plecînd de la filozofia proprie.
Nu înseamnă așadar că vom vedea un Dortmund apărîndu-se. Nici nu prea poate să facă asta o echipă construită pe bază de posesie și entuziasm. Dar nici nu înseamnă că vom vedea un Dortmund atacînd, căci ăsta ar fi exact meciul dorit de Mourinho și ai săi. Mai degrabă vom vedea un Dortmund căutînd să facă o presiune sufocantă pe construcția Realului, așa că e de presupus că Xabi Alonso va fi principala țintă în acest sens. Un Xabi Alonso scos din joc e un scenariu de groază pentru Mourinho, iar asta s-a întîmplat în meciul din grupe de la Dortmund. Erau condiții speciale atunci, căci Madridul n-avea nici un lateral valid. Fără Arbeloa și Marcelo, Alonso se vede pus în situația de a nu primi mare sprijin pe construcție de la lateralii săi, dar, în același timp, acum are avantajul că se poate baza pe Ramos și pe Coentrao destul de mult pentru pase de serviciu, de siguranță.
Obiectivul lui Klopp e să împiedice ca mingea să ajungă la un Ozil plasat între linii. Asta ar priva Madridul de pasele sale luminoase. Însa și Mourinho e conștient de asta și tocmai a primit un ajutor dinspre Malaga, de la un Pellegrini pe care l-a ironizat nemeritat. Malaga a arătat că Borussia are mari probleme cînd are în față un advrsar ce folosește două vîrfuri. Astfel că n-ar fi deloc straniu să vedem o echimbare de sistem de-a lungul partidei, cu Cristiano și Higuain atacanți (pare clar că va juca Higuain și nu Benzema) și cu Ozila și Di Maria trăgîndu-se spre benzi, într-un soi de 4-4-1-1 spre 4-4-2. A-i bloca în același timp și pe Ozil și pe Cristiano e o misiune de-a dreptul imposibilă
Va reintra Hummels probabil, căci el aduce acea ieșire cu pasă din apărare de care nu dispune Santana. Dacă Real are avantajul celor doi mai sus menționați, Borussia are la rîndul său un atu numit Lewandovski. Stilu acestuia de a crea, cu spatele la poarta adversă, spații pentru insinuările lui Kuba, Reus, Gotze și chiar Bender, e tare periculos pentru o apărare în care Pepe nu-i la capacitatea maximă. Iar abilitatea polonezului în fața porții îl transformă pe Varane într-un element esențial al duelului.
Ar mai fi de comentat un aspect. Se numește Mario Gotze. Oficializarea trecerii sale la Bayern chiar înaintea acestui meci e lovitură brutală dată echipei. E de presupus că n-a fost ceva sută la sută neașteptat. Să nu fim atît de naivi încît să credem că Jurgen Klopp habar n-avea că jucătorul său e în discuții cu Bayern și că pare dispus să accepte propunerea bavarezilor. Sînt convins că și-a asumat plecarea lui. Borussia nu poate plăti salarii ca Bayern, e o chestiune de economie, de buget, de coerență în decizii, căci dacă-i dai lui Gotze 7 milioane rupi toată armonia vestiarului. Însă, a face public acest transfer în preziua meciului e o lovitură sub centură dată de Bayern, un pic nedemnă de prestigiul acestui club. La fel cum nedemnă a fost și inundarea mijlocului terenului în meciul cu Barcelona, nu că asta ar fi contat prea mult, dar ca imagine nu-i ok.
Bayern domină fotbalul german din punct de vedere economic și procedează fix ca un industriaș care vrea să se dezvolte, îi cumpără pe cei care-i stau în coaste. E limpede că presiunea pusă pe Gotze e foarte mare, totuși are abia 20 de ani, iar stadionul va fi extrem de iritat. Rolul său e foarte important în angrenajul echipei și e de văzut dacă și cum va reuși Klopp să-l capaciteze. Ar putea fi pentru Gotze, dar și pentru alții din jurul său, ultima apariție în fața unui public fantastic, pentru care a fost un idol, dar pentru care va deveni iremediabil un trădător.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!