Parcă nu era atât de bun acest Mohamed Salah în momentul în care era vândut de Roma la Liverpool! Era un atacant cu o certă capacitate de a-și depăși adversarii, cu abilitate în a manevra balonul în regim de viteză și cu o prezență rezonabilă atunci când venea vorba de marcarea golurilor. Jucase la Chelsea și nu impresionase peste măsură, chit că acum Mourinho e arătat cu degetul pentru proasta gestionare a relației cu atacantul egiptean. Arătase câte ceva la Fiorentina, care ar fi vrut să-l păstreze, motiv ulterior de ceartă cu Roma, a progresat apoi evident după ce a ajuns în Capitală, dar de aici și până la posibilitatea de a a intra în luptă cu cele două ”bestii” numite Messi și Cristiano pentru Balonul de Aur era cale destul de lungă. I se spunea ”Messi al Egiptului”, dar părea mai degrabă o invenție jurnalistică decât o realitate. Trecerea la Liverpool a reprezentat cu siguranță cea mai importantă mișcare din cariera lui Salah. Întâlnirea cu Jurgen Klopp avea să fie începutul unei explozii pentru el, dar si a unei ușoare senzații de ”deja vu” pe care o trăim atunci când vorbim despre tehncianul german. Pentru care acest 5-2 din turul unei semifinale de Champions League nu e deloc o premieră. Amintiți-vă doar de acel 4-1 cu Real Madrid, pe când pregătea pe Dortmund. Citeste mai mult …
Eram pregătit miercuri seară să văd cap-coadă duelul britanic dintre City și Liverpoool și, eventual, să-mi arunc un ochi și spre ceea ce se întâmplă la Roma. Mă gândeam, și nu cred că-s singurul, că acolo nimic nu se poate întâmpla după rezultatul din tur și că o eventuală surpriză s-ar putea produce pe ”Etihad”. În prima repriză cam așa am făcut, mai mult vedeam City-Liverpool, căci după startul excepțional de meci orice reușită a băieților lui Guardiola ar fi transformat duelul într-unul epic. Observam, așa cu coada ochiului, cum Barcelona e dominată categoric de o Roma în transă, cum suflă din greu și cum nu reușește să lege 3 pase în terenul advers, dar o victorie cu 3-0 mi se părea cam mult. După golul lui Salah de la Manchester am făcut rocada, televizorul a trecut pe ”Olimpico” și tableta pe ”Etihad”. Astfel că am avut ocazia să asist în direct la una dintre cel mai mari umilințe ale Barcelonei în Champions League de când mă ocup constant, în diverse feluri, de această competiție fantastică. De prin 1996 așa. Prima finală pe viu am văzut-o în 1997, Juve-Dortmund, la Munchen, și țin bine minte titlul cu care ProSport, în probe la acea vreme, a ieșit pe coperta acelui număr de antrenament: ”Juve, Juve, vai de tine!”. Cum acel număr n-a ajuns niciodată la cititori, deci nici acel titlu, îmi permit să-l reinterpretez azi, după 21 de ani: ”Barca, Barca, vai de tine!”. Citeste mai mult …
Termenul de ”galactic” a intrat în dicționarul fotbalistic la începutul acestui mileniu și a fost alipit, în principiu, celor de la Real Madrid. Omul care scos la lumină respectiva alăturare, puțină lume cred că știe acest detaliu, n-a fost un jurnalist, ci a fost Jaime Orti, la acea vreme președinte al Valenciei, care a părăsit de curând această lume. El a dorit cumva să scoată în evidență reușitele echipei pe care o prezida, cu Rafa Benitez ca antrenor, în competiție cu Madridul lui Florentino Perez, care era destul de proaspăt într-o lume a fotbalului pe care o va revoluționa în mod absolut evident. Preluat apoi de presă, ”galacticismul” a fost o bună perioadă de vreme sinonim cu gruparea de pe ”Santiago Bernabeu”. Lucrurile s-au mai schimbat însă, Madridul nu mai e unicul club care să convingă superstaruri, modelul gândit de Florentino a fost preluat și de alții, astfel că azi e greu să mai spui despre un singur club că e ”galactic”. Cred că titulatura ar trebui acum să se refere la altceva, și anume la acei jucători pentru care se plătesc sume colosale, exorbitante, amețitoare. Sunt câțiva pe această listă, iar ultimul înscris e brazilianul Coutinho. Citeste mai mult …
Am avut intenția să scriu acest text încă de acum două săptămâni. Chit că atunci lucrurile nu erau pe deplin clarificate, totuși tendința deja exista. A apărut însă povestea cu Toto Berizzo, de după acel fantastic Sevilla-Liverpool, care m-a făcut să schimb cu totul direcția articolului respectiv. Acea poveste, în paranteză fie spus, n-a fost chiar atât de emoționantă precum a fost prezentată în mass-media în dimineața următoare partidei de pe ”Sanchez Pizjuan”, în sensul că la Sevilla se știa de câteva zile despre boala lui Berizzo (între timp a fost operat și e deja în tratament intensiv), dar ideea în sine a fost prea frumoasă, firul epic era prea ofertant. Eu unul, am mai zis-o, prefer astfel de subiecte, chiar cosmetizate pe alocuri, care să-mi arate fața umană și însorită a fotbalului, poate e un soi de autoapărare, e posibil, dar e fenomenul din care îmi câștig existența și nu vreau să insist până la saturație pe latura negativă, prezentă în mod clar, căci nu cred că ajută nimănui. În fine, nu mai insist, e o temă de dezbatere pe care poate o voi aborda altădată. Deocamdată revin la ceea ce intenționam să scot în evidență acum două săptămâni. Și anume faptul că imperiul contraatacă. Citeste mai mult …
Nu mă pregătisem pentru un astfel de text. De fapt, pentru așa ceva nu ești pregătit niciodată. Mă pregătisem să scriu ceva despre revenirea la viață a echipelor din Premier League în Champions League. Aveam pregătit și titlul, ”Imperiul contraatacă”. Parcă mai mult ca niciodată din 2008 încoace, de la acea finală britanică de la Moscova, șansele ca un club din Anglia să câștige trofeul au crescut considerabil (n-am uitat de 2012, când a luat Chelsea, dar atunci a fost o sumă de conjuncturi favorabile ce greu s-ar mai putea repeta, căci Chelsea, deși a câștigat, era departe valoric în acel moment de celelalte 3 semifinaliste, Real, Barcelona și Bayern). Evident, aveam de gând să mă leg, conjunctural, și de ceea ce s-a întâmplat la Sevilla. Planurile mi-au fost date peste cap de vestea neplăcută care a comoționat și emoționat lumea fotbalului miercuri dimineață: Eduardo Berizzo, antrenorul celor de la FC Sevilla, are cancer la prostată, iar jucătorii grupării andaluze au aflat trista veste în pauza meciului cu Liverpool, când scorul era 3-0 pentru ”cormorani”. Acest 3-3 din final, felul în care a jucat Sevilla în cea de-a doua repriză, dar și felul în care jucătorii se bucurau împreună cu antrenorul lor după marcarea golului egalizator capătă acum alte dimensiuni. Pun în stand-by textul despre cluburile din Premier League, împeriul va putea să contraatace și zilele viitoare, căci vreau să fac loc acestei povești de viață de la Sevilla. Citeste mai mult …
Demiterea unui antrenor nu mai e demult o noutate în lumea fotbalului modern. Răbdarea nu mai e un cuvânt care să încapă în dicționarul actualizat al acestui sport din ce în ce mai industrializat. Demiterea lui Carlo Ancelotti de la Bayern nu este, așadar, un lucru ieșit din comun. Bayern Munchen face însă parte din categoria selectă a cluburilor mari, unde deciziile nu se iau în pripă și totul e cântărit cum se cuvine. Bayern nu demite un antrenor în luna septembrie doar de dragul aducerii unui șoc la echipă, Bayern nu este Palermo de pe vremea lui Zamparini, Bayern n-a dat niciodată în istoria sa afară un antrenor în luna septembrie. Luna septembrie însemnând startul sezonului. Ultima dată când gruparea bavareză acționase atât de radical se petrecea cu 25 de ani în urmă, iar victima atunci fusese, ca să vedeți încă o dată cum e viața asta, Jupp Heynckes, cel după care suspină acum fanii din Munchen și de pretutindeni ai lui Bayern. Demiterea lui Carlo Ancelotti încetează așadar să mai fie un fapt obișnuit. Citeste mai mult …
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!