Am spus-o de multe ori, viața îți oferă nebănuite momente de surpriză, chiar atunci cînd te aștepți mai puțin. Să lași viața să te surprindă, iată un sfat pe care n-o să încetez să-l dau tuturor.
Nu știu în ce măsură viața l-a surprins pe Alessandro Del Piero. Probabil că da.
Căci o știre apărută în TuttoSport-ul de azi, de care vă aminteam în revista presei, vorbește despre interesul celor de la Flamengo pentru fostul internațional italian, campion mondial în 2006, ajuns acum la 38 de ani.
Astă-vară, Alex Del Piero abandona Italia și lua drumul Antipozilor, pentru o experiență de viață și de fotbal. Australia, o țară-continent, liniștită, neatinsă de criza economică, trebuia să fie pentru ”Pinturicchio” ultima perioadă petrecută într-un sport pe care l-a iubit necondiționat. E posibil ca explorarea unor noi tărîmuri și descoperirea unui alt stil de fotbal să se fi constituit în scuzele perfecte pentru Del Piero. Îndrăgostit iremediabil de o ”Bătrînă Doamnă”, căreia i-a fost fidel timp de 19 ani, deși poate că ar fi putut lesne s-o înșele cu altele, mai dotate, mai bogate, mai apetisante, Del Piero ar fi vrut poate să mai joace la Juve, să mai îmbrace tricoul alb-negru fie și pasager, în momente punctuale.
Ca orice fotbalist mare, căci Del Piero face parte din această specie rară de Fotbaliști, cu ”F” mare, i-a venit greu să se lase, să abandoneze pasiunea vieții sale, să renunțe la minge, la ghete, la tricou și la mirosul ierbii. Ar mai fi stat, dar n-a vrut să-și folosească numele pentru asta, n-a vrut să facă presiuni, prin intermediul presei și publicului. N-a vrut să rămînă dacă nu mai era dorit. Se spune că în viață, mai importante decît deciziile în sine sînt momentele în care le iei. Așa că a ales să plece, departe, cît mai departe. Mai jos, veți găsi un film care sper eu vă va face mare plăcere, în care veți regăsi tot ceea ce a însemnat Del Piero pentru Juve.
A gîndit poate că va trece neobservat într-o țară în care fotbalul ocupă un loc secundar, mult după rugby, cricket sau baschet. Și-a dat repede seama că nu-i așa cînd cîteva sute de fani ai celor de la FC Sidney, noua lui destinație, s-au prezentat imediat la aeroport ca să-l întîmpine. Împreună cu ei, zeci de reprezentanți ai presei au creat o atmosferă un pic haotică, un pic sud-americană, care l-a surprins pe Alex. Dacă mai e ceva care să-l poată surprinde după atîția ani de fotbal în Serie A. Și-a dat poate seama că fotbalul, chiar și în Australia, e același, are același scop, pe care el l-a cunoscut foarte bine: să cîștigi.
FC Sidney e o echipă fondată în 2004, an în care Del Piero avea 10 ani de fotbal mare în spate. Startul n-a fost grozav, eșec cu 0-2 pe teren propriu, apoi încă o înfrîngere. Lucrurile se mișcau destul de greu. Del Piero era folosit ca fals 9, poziție pe care jucase în ultima vreme și la Juve, cu libertate de mișcare și neimplicat în rigori tactice defensive. Era și normal, între noi fie vorba. A marcat cîteva goluri, majoritatea din lovituri libere, apoi a fost un pic retras, în zona de creație, care i-a priit mai mult. Experiența îl ajuta, pasele sale deveneau decisive într-un fotbal mai degrabă fizic. Exista însă o problemă, mare. Pasele bune devin decisive dacă are cine să le transforme în gol. Ceea ce la FC Sidney nu prea există.
Schimbările la nivelul băncii tehnice n-au ajutat echipa. Care, în ciuda golurilor lui Del Piero, dar și a paselor sale, a terminat pe ultimul loc anul 2012. Atunci a apărut primul zvon al unei posibile plecări spre un campionat mai bine poziționat. Simțea că mai poate juca și voia s-o facă. Cu contract pînă în 2014, a dezmințit aceste zvonuri. 2013 a început bine, echipa a părut că dă semne de revenire. Un 7-1 cu Wellington Phoenix, cu Del Piero marcînd 4 goluri, a reprezentat un soi de declic.
În aceeași perioadă, Del Piero anunța formarea unei echipe auto, împreună cu actorul american Patrick Dempsey, cunoscut mai ales din ”Anatomia lui Grey”. Se va numi ”Dempsey/Del Piero Racing Team” și va concura la celebrul concurs de 24 de ore de la Le Mans. Sporturile auto au fost cea de-a doua mare pasiune a lui Del Piero și nu-i exclus să auzim din ce în ce mai multe despre el în acest domeniu.
Și cu fotbalul cum rămîne? Rămîne, cum am stabilit, marea pasiune. FC Sidney e antepenultima într-un campionat cu 10 echipe, dar nu-i departe de locul 6, ultimul care duce la play-off. Iar acum a apărut această posibilitate.
Flamengo. Rio de Janeiro. Brazilia. Fotbal în stare pură. Seedorf, care va împlini 37 de ani în curînd, e un exemplu de urmat. E unul dintre cei mai buni din campionat. Nu știu sigur dacă oferta într-adevăr există. Se spune că Flamengo, Zico de fapt, care e director sportiv, caută o figură care să o înlocuiască pe cea a lui Ronaldinho. În Brazilia lumea are nevoie de idoli, de fotbaliști pentru care mingea să nu aibă secrete. Mi se pare că Del Piero face parte din această categorie.
Dacă va ajunge ori nu în Brazilia vom vedea. Pentru Alex Del Piero simplul fapt că e din nou în prim-plan e o mare victorie. La 38 de ani, viața l-a surprins plăcut.
La fel cu sper să vă surprindă plăcut acest film creat de RAI pentru Del Piero, la momentul retragerii de la Juve.
Puțini jucători în istoria fotbalului au mișcat mai mulți bani decît a făcut-o Nicolas Anelka. De fapt, din ce știu eu, doar unul singur a reușit să-l depășească, și asta abia în ultimii ani: Zlatan Ibrahimovici. Dacă suedezul ar fi fost un pic mai statornic, atunci Anelka ar fi deținut recordul financiar al sumelor vehiculate cu transferurile sale. Și, mare atenție!, nu discutăm aici despre salariile sale și nici despre comisoanele plătite la fiecare tranzacție. Nu știu cine e impresarul lui Anelka, dar îmi imaginez că i-a fost tare bine în toți acești ani.
Începînd de azi e jucătorul lui Juventus. La 33 de ani, va împlini 34 în martie, Nicolas mai bifează un nume mare în CV-ul său. Relația sa cu ”Bătrîna Doamnă” e, deocamdată, pînă în vară, dar așa cum îl știm, omul rămîne deschis la negocieri și nu e exclusă o prelungire.
Născut la Versaille, zonă nobilă a Franței, ce i-a adus pesemne gustul pentru bani mulți și lux, Anelka s-a format la celebra școală Clairefontaine, celebră mai degrabă pentru antrenori decît pentru fotbaliști. A ajuns la PSG, cu care a debutat în fotbalul mare. La 17 ani, Arsene Wenger semnează primul cec al unui transfer de-al său: 760.000 de euro pentru trecerea la Arsenal. Două sezoane la ”tunari”, 23 de goluri în 65 de meciuri, campion al Angliei, idol deja pe ”Highburry” în acel ”french Arsenal”, care, spre deosebire de ”baby Arsenal” de pe Emirates, mai și cîștiga trofee. Și a început mișcarea banilor. Nu-i prima mare operațiune financiară marca Wenger.
Real Madrid îl ia cu 34,5 milioane de euro. Lorenzo Sanz era președinte, sîntem în 1999, iar suma, o nebunie la acea vreme, nu mai fusese niciodată plătită de Real pentru un fotbalist. ”Una maravillosa locura”, așa a caracterizat Sanz transferul puștiului de 19 ani, care zăpăcise Anglia cu calitățile sale explozive. Nu s-a acomodat la Real, Vicente Del Bosque nu l-a prea înghițit, vestiarul nu l-a prea plăcut, căci crizele sale de personalitate se dovedeau deja ușor excesive. A și primit la un moment dat 45 de zile de suspendare pentru că, episodul e un pic neclar, a refuzat să se antreneze. Și-a pus cu toate astea semnătura pe Liga Campionilor cucerită în finala de la Paris, cu Valencia, în 2000, golul său marcat în semifinala cu Bayern Munchen rămînînd extrem de important. Pentru cine nu-și mai amintește, imaginile sînt mai jos:
În finală a jucat puțin, dar ”La Octava” îi aparține și lui. S-a întors la PSG, care a plătit 33 de milioane de euro, o altă nebunie, a francezilor de această dată. S-a certat cu Luis Fernandez, astfel că pentru sezonul 2001-2002 s-a dus la Liverpool, un împrumut pentru care ”cormoranii” au plătit 2 milioane de euro, o nimica toată în contextul dat.
În 2002 merge la Manchester City, pentru alte 20 de milioane de euro. A lăsat o bună impresie la echipa ”cetățenilor”, proaspăt revenită în Premier League, unde a împărțit zona de atac cu Fowler. Marchează 36 e goluri, astfel că Fenerbahce s-a gîndit că ar avea nevoie de el. Sîntem în ianuarie 2005, iar suma de 11 milioane de euro plătită de turci nu e nici ea o mare grozăvie. Nu i-a plăcut la Istanbul, deși a cîștigat un titlu cu Fener, se spune că nu ieșea din casă și se juca încontinuu PlayStation. În vara următoare, alt transfer, Bolton, 12 milioane de euro, alt record, de data asta pentru echipa engleză.
În ianuarie 2008, Chelsea plătește 21 de milioane de euro pentru el. Nu joacă rău, dă goluri, devine chiar golgeter al Angliei.
Dar de această perioadă se leagă ratarea penaltyului decisiv în finala Ligii Campionilor de la Moscova, cu Manchester United.
Cu Carlo Ancelotti, care l-a vrut la Juventus și în 1999, dar n-a putut plăti suma cerută de Arsenal, cîștigă un nou event, dar plecarea italianului a coincis cu începutul sfîrșitului. Marginalizat de Villas-Boas, se înțelege cu chinezii de la Shanghai Shenhua, evident pentru un alt record, al salariului pe care urma să-l încaseze, 12 milioane de euro pe sezon, contract pe două sezoane.
Problemele financiare au pătruns însă și-n economia fotbalistică a Chinei, astfel că, iată-l pe Nicolas în fața unei noi provocări. E prima sa mutare, de cînd a plecat de la Clairefontaine spre PSG, cînd nu se plătește nimic pentru el, ceea ce deja e o știre de presă.
Ce va face el la Juventus? E o întrebare fără răspuns deocamdată. Nu s-a mai antrenat de vreo două luni, vine într-o echipă ce nu suferea la nivel ofensiv, căci mai există un Matri, un Vucinici, un Quagliarela, chiar și un Giovinco (bine că s-a accidentat Bendtner, căci altfel apărea și danezul la numărătoare), iar Juve l-ar vrea acum și pe Lisandro Lopez, de la Lyon, infinit mai util decît Anelka. Poate fi bun în anumite momente conjuncturale, dar e greu de presupus că va fi un transfer care să revoluționeze jocul lui Juve.
Mai sînt și problemele sale de comportament. Nu de mult s-a contrat cu un ziarist, care-l întrebase ceva de salariul uriaș primit de la chinezi: ”Ocupă-te tu mai bine de salariul tău și lasă-mă pe mine să mă ocup de-al meu!”. Apoi și-a expus părerea despre cei care-l critică: ”Nu e suficient că ați citit kilometri de cărți, cultura generală nu servește la mare lucru. Eu vorbesc trei limbi și am învățat și puțină chineză, iar Teorema lui Pitagora nu mi-a folosit la nimic în viață”. Era un fel de răspuns la coperta din Le Parisien, unde titlul mare era: ”Mercenarul”.
Motto-ul său, ”cine n-are dușmani înseamnă că n-a făcut nimic în viață” e, în sine, o teoremă, care, pesemne, i-a folosit mai mult decît cea a lui Pitagora.
Fernando Llorente a fost un nume suficient de des vehiculat în ultimul an. În special în ultimele perioade de mercate,în vara trecută și în iarnă. Rezultatul ”bombelor de presă” ce l-au avut drept subiect s-a dovedit cel care se prefigurase: a rămas la Athletic. Iar misterul destinației sale la momentul cînd va părăsi Țara Bascilor a fost spulberat încă de atunci.
Beppe Marotta, directorul general al torinezilor, a confirmat că Llorente vine la Juve din 1 iulie. Pesemne sătul să tot fie întrebat dacă atacantul spaniol va fi luat din iarnă, Marotta a oferit răspunsul. Case closed.
Juventus s-a mișcat fenomenal pe această pistă. La fel cum a făcut-o și în cazul lui Paul Pogba, luat de sub nasul lui Sir Alex Ferguson de la Manchester United pe baza contactelor realizate cu impresarul jucătorului francez, Mino Raiola.
Ați citit de multe ori în textele mele cuvîntul impresar. Și-l veți mai citi. Asta pentru în lumea fotbalului impresarii ocupă un loc principal, imediat după cel al fotbaliștilor, dar de foarte multe ori se plasează înaintea lor. Relația dintre un fotbalist și impresarul său e stranie, e o legătură aproape religioasă a unui om, fotbalistul, care-și pune cariera în mîinile unui alt om, agentul, acceptînd de multe ori ceea ce-i propune acesta, ceea ce decide acesta în locul lui. Impresarii știu foarte bine cum să convingă un jucător ce e mai bine să facă și de cele mai multe ori interesele coincid, pentru că toate interesele, în acest domeniu al fotbalului, se leagă de un singur cuvînt: BANII.
Asemănarea cu Pogba e limpede. Ca și francezul, Llorente și-a schimbat impresarul tocmai cînd se afla în plin proces de renegociere a contractului cu Athletic, contract ce expiră în iunie 2012. Cam acum un an și jumătate, Llorente a renunțat la Chus Medina, agentul care reprezintă majoritatea fotbaliștilor din lotul lui Athletic, înlocuindu-l cu Jesus Llorente. Nu, nu e o coincidență, impresarul actual e chiar fratele jucătorului. Se poartă lucrul ăsta destul de des, vezi și cazul Kaka, al cărui impresar e chiar tatăl său.
De atunci au început problemele dintre Llorente și Bilbao. Tergiversarea prelungirii contractului nu era deloc un lucru bun, însă președintele bascilor, Josu Urrutia, n-a înțeles lucru ăsta, destul de ciudat totuși pentru că vorbim de un fost fotbalist, care a jucat 15 ani la Athletic și care ar fi trebuit să știe destul de bine cum gîndesc fotbaliștii și impresarii lor.
Toată primăvara lui 2012, Llorente a amînat discuțiile, sub pretextul că vrea să se concentreze cît mai bine pe finalul de sezon al echipei. Apoi a mutat pretextul spre ”națională” și participarea la Euro, apoi a urmat vacanța și tot așa, Bilbao s-a trezit că a venit august și Fernando mai avea 10 luni de contract. Deja prețul scădea simțitor, dar chiar și așa se putea scoate ceva, vezi cazul Van Persie, vîndut de Arsenal la Manchester United într-o situație similară. Llorente, fotbalistul sau impresarul, nu contează, e același lucru, își juca bine cartea, cerînd salariu de 5 milioane pe sezon, sau 4 milioane plus bonusuri. Inter, de exemplu, l-ar fi luat, ar fi plătit lui Athletic undeva între 15 și 18 de milioane, jumătate din clauza de reziliere fixată la 36 de milioane, însă problema salariului mare a frînat mutarea.
Bilbao putea totuși să-l forțeze pe Llorente să plece. Există metode. Eu unul sînt curios ce va face Barcelona cu Victor Valdes, a cărui situație e asemănătoare. Dar despre Victor Valdes, mai multe în următoarele postări.
Nu l-a forțat. Iar Llorente a rămas, constituindu-se într-o mare problemă a vestiarului, o alta pe umerii lui Marcelo Bielsa după plecarea lui Javi Martinez la Bayern, destul de contondent produsă și ea. Văzînd prestațiile bune ale lui Aduriz, care a dat mai multe goluri decît dăduse Llorente în sezonul trecut pînă în luna ianuarie, probabil că scoaterea din vestiar a unui element-problemă ar fi ajutat la un campionat mai relaxat.
Așadar ne-am lămurit. Llorente merge la Juventus și asta e tot ce e important la momentul de față. Va primi acel salariu de 4 milioane, căci vine gratis, iar așa-zisa primă de instalare va fi și ea adăugată, împărțită pe fiecare din cei 5 ani de contract. Cum se va adapta el la ceea ce înseamnă ”Il Calcio” e o altă discuție, interesantă și ea. Llorente e un atacant de forță, puternic, bun la loviturile de cap, bun în poziție de pivot, cu spatele la poartă, dar nu foarte bun pe joc combinativ. E o resursă interesantă, un jucător cu asemenea caracteristici Juve n-are în lot (poate Amauri să se fi apropiat) și nici Serie A nu prea are. Poate că i s-ar fi potrivit mai bine Anglia, un fotbal mai aproape de aceste calități, de exemplu dacă Liverpool l-ar fi luat pe el și nu pe Caroll poate că altele ar fi fost rezultatele echipei.
Cît despre Bilbao, în ciuda opțiunii clare de a nu aduce decît jucători basci, va supraviețui. La fel cum a supraviețuit după plecarea lui Javi Martinez. Nimeni nu e de neînlocuit.
Două goluri marcate contra lui Udinese sîmbătă seară, goluri cu care a ajutat evident pe Juventus să cîștige acest meci, căci pînă la deschiderea scorului fotbalul practicat de campioana Italiei nu fusese prea grozav, două goluri, așadar, plus o evoluție bună l-au scos în atenția tuturor pe Paul Pogba. L-au scos din nou în atenție ar fi o exprimare mai potrivită, căci nu-i prima dată cînd lumea își pune întrebări în legătură cu acest francez de 19 ani.
Mai bine zis își pune o întrebare: cum de l-a lăsat Mancheter United să plece? Cum a putut Sir Alex Ferguson să piardă un asemenea talent? Sînt două întrebări, de fapt, dar miza e aceeași: Paul Pogba.
United l-a luat în 2009 de la Le Havre. În condiții destul de dubioase, căci președintele grupării franceze, Jean-Pierre Louvel, a acuzat clubul Manchester United că ar fi apelat la mijloace un pic interzise, mai clar că i-ar fi uns pe părinții tînărului, care avea atunci 16 ani, fiind și căpitanul echipei naționale sub 16 ani a Franței, cu o sumă de bani suficient de mare ca să-și determine copilul să traverseze Canalul Mînecii și să se înroleze la Manchester United. Le Havre a făcut și un protest la FIFA, deși utilizase cam aceleași practici cînd îl racolase pe Pogba de la Torcy, doi ani mai devreme, dar forul mondial a dat dreptate gigantului englez, astfel că transferul a fost pus în aplicare imediat.
La United, Pogba a intrat mai întîi în programul echipei a doua, cu care a cîștigat Cupa Angliei în 2011, așa numita ”FA Youth Cup”. Aparițiile în primul ”11” al lui United nu se încadrau însă la nivelul așteptărilor tînărului și neliniștitului Paul, care ar fi vrut să joace mai mult, bazîndu-se probabil și retragerea, la vremea respectivă, a lui Paul Scholes, cu care presa îl compara deseori și al cărui înlocuitor era văzut. A apărut apoi și o accidentare la ligamente, în luna martie a anului trecut, care l-a scos complet din calcule.
Și apoi a plecat la Juventus. Principiul roții care se întoarce întotdeauna a funcționat și în cazul lui Manchester United. Așa cum funcționase și-n cazul lui Le Havre. Ori poate varianta engleză a proverbului ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Sir Alex Ferguson a fost foarte supărat pe fotbalist, declarîndu-se ”dezamăgit” de decizia sa de a semna cu Juventus.
Însă, ca în multe alte situații de acest gen, în spatele deciziei a stat o altă persoană. Iar motivația n-a fost una sportivă, ci una financiară.
Acea persoană este impresarul jucătorului. La sfîrșitul lui 2011, Pogba a semnat un contract de colaborare cu Mino Raiola. E un personaj pe cît de cunoscut, pe atît de controversat în lumea fotbalului. Un impresar care are sub contract, printre alții, doi dintre cei mai greu controlabili de către cluburile de care aparțin fotbaliști: Ibrahimovici și Balotelli.
Cum face Raiola de adună numai astfel de jucători în jurul lui e un mister? Dar cred că un mister numai bun pentru el, căci orice transfer e aducător de comisioane, nu-i așa? Un jucător greu contralabil de către club e predispus unor transferuri repetate, vezi cazul Ibrahimovici.
Și acum ajungem la motivație. United l-a acuzat pe Raiola că a cerut 45.000 de pounds pe săptămînă pentru jucătorul său. Calculat lunar și în euro, ar duce spre 2,5 milioane de euro pe an. Nimic extraordinar, chiar dacă era un salariu mare pentru u tînăr de 19 ani, care încă era la stadiul de promisiune, dar în nici un caz un salariu pe care un club de nivelul lui United să nu și-l poată asuma. Alta a fost mai degrabă problema. Comisionul lui Mino Raiola. Care a cerut 2 milioane de euro partea lui, ceea ce pe Sir Alex Ferguson l-a cam enervat. ”Un club ca Manchester United n-are nevoie să arunce banii” explica Sir Alex, fără să spună clar motivul, pentru că a beneficiat și el de-a lungul timpului de asemenea practici ale agenților de jucători, dar aluzia a fost mai mult decît evidentă.
Juventus i-a dat, conform presei italiene, acești bani lui Mino Raiola. Asta după ce el bătuse pe la toate ușile cluburilor importante, inclusiv Manchester City, inclusiv PSG, oferindu-și jucătorul. Juve nu i-a dat salariul pe care-l ceruse lui United, asta pentru că și scara salarială la Juve e alta. I-a oferit jumătate, dar un contract pe 4 ani cu posibilități de renegociere. Cît timp Raiola și-a luat comisionul totul e în regulă, dar nu știu de ce am senzația că în curînd, dacă nu în vara asta sigur în cealaltă, vom fi martorii unui alt scandal marca Mino Raiola, dar cu Pogba în rol principal.
Întrebarea e dacă Sir Alex Ferguson are acum vreun motiv să regrete că a pierdut un jucător cu potențial?
A fost un sfîrșit de săptămînă foarte activ, cu multe meciuri interesante, cu multe personaje interesante. Mie unul lipsa fotbalului românesc din program nu-mi provoacă cine știe ce reacții alergice, dimpotrivă, pe undeva e mai bine ca, din cînd în cînd, să mai fie cîte o pauză, astfel încît să fie mai vizibil fotbalul adevărat.
Au fost, în acest week-end, cîteva detalii importante, cîteva personaje care au ieșit în evidență, în sens pozitiv sau negativ, cîteva momente ce merită menționate.
1. BARCELONA-ATLETICO
Diego Simeone a visat multe de la acest meci. Dincolo de rezultat, a visat că partida ce s-a transmis în toată lumea să certifice pe AtleMetico drept un pol de putere în fotbalul de azi și să arate că echipa are un stil de joc din ce în ce mai bine definit. Eu zic că, în ciuda rezultatului final care, la prima vedere pare să indice altceva, a reușit. 4-1 e un scor ce poate păcăli pe cineva care n-a văzut meciul. Însă Atletico chiar a făcut o partidă bună cît timp a dictat ritmul, cît timp a pus condițiile. Cu un modul 4-4-2 aproape de cel clasic, Atletico a închis bine zona centrală, și-a strîns liniile suficient de mult încît să nu ofere spații de primire adversarului și a profitat de toate erorile acestuia. Apărarea sa a basculat încontinuu spre laterale, iar jucătorii parcă aveau magneți pe tricouri, atît de aproape se țineau unul de altul. Pînă la 2-1, Barcelona a fost dezactivată, Messi inexistent, Xavi lent, Iniesta incomodat de lipsa spațiilor, iar Pedro și Alexis nu reușeau să se conecteze cu pasele ce vizau zona din spatele fundașilor madrileni. De la 2-1, totul s-a schimbat. Poate și din pricina oboselii, poate și dintr-o reacție naturală de teamă, apărarea lui Atleti a făcut 10 pași în spate. Prea multe nu s-au schimbat, doar că avînd avantaj, Barcelona nu mai era preocupată de lipsa ocaziilor, mulțumită fiind cu posesia prelungită, și a așteptat ocazia potrivită. Care a venit la golul de 3-1. Sau cadoul potrivit, care a venit la golul de 4-1. Am spus ca nu s-au schimbat prea multe. Ceva totuși s-a schimbat. Ați observat că în repriza a doua Falcao n-a mai fost aproape deloc periculos? Asta pentru că, obligat să facă și el, pentru a nu lungi echipa, 10 pași înapoi, columbianul era mereu în cîmpul vizual al lui Sergio Busquets și nu pe linie cu el, așa cum s-a întîmplat la golul de 1-0, cînd poziționarea l-a ajutat să-și pună în funcțiune viteza.
2. RADAMEL FALCAO
”El Tigre” a confirmat că este cel mai bun atacant de careu al momentului. Un ”killer” adevărat. Cît timp colegii săi i-au permis să stea la maximum 50 de metri de poarta lui Valdes, pe posesia Barcelonei, a fost o teroare constantă. De la 2-1, cum am spus mai sus, poziția sa s-a schimbat, iar asta s-a văzut în joc. Fotbalul e un joc colectiv, nu individual, iar Radamel are nevoie, ca să marcheze goluri și mai multe, de o echipă care să genereze ocazii constant. Mă întreb ce ar fi fost această Barcelona dacă, în loc de Alexis, catalanii se orientau spre Falcao, care era în mercato.
3. ADRIANO
Falcao e un ”killer” de careu, Adriano e unul din afara lui. Două goluri a dat în acest sezon, ambele de la peste 20 de metri, ambele eurogoluri. Adus pe 10 milioane de euro, Adriano e deja rentabilizat. Îi mai rămîne să joace atacant de careu sau să încerce ca portar, în rest a trecut prin toate zonele terenului. Adriano a schimbat regimul alimentar, s-a lăsat pe mîna unui fizioterapeut personal, toate cu ideea de a scăpa de accidentările musculare, ce nu l-au ocolit. Într-o echipă unde Messi ucide toate adjectivele și preia aproape tot protagonismul, e nevoie și de un astfel de fotbalist, care joacă la fel de bine cu ambele picioare și nu e mediatic. Cam asta înseamnă o afacere bună în fotbalul adevărat. Are 28 de ani, termină contractul în 2014, iar negocierile pentru prelungire sînt în derulare.
4. REAL MADRID-ESPANOL
E posibil ca egalul de pe ”Bernabeu” să însemne că Real Madrid a rămas fară unul dintre obiective, campionatul, încă din decembrie. Au fost 90 de minute în care Real a derulat practic cele aproape 4 luni din acest sezon. Campioana Spaniei n-a jucat foarte rău, a avut ceva ocazii, dar a arătat cam toate carențele ce au adus-o la 13 puncte de lider. Foarte puțin joc colectiv, foarte puțină viteză, foarte multă aplecare spre rezolvări personale și același blestem al fazelor fixe. Un detaliu semnificativ: după ce Espanol a marcat golul de 2-2, jumătate din stadion a plecat.
5. KIKO CASILLA
A fost eroul lui Espanol. La 26 de ani, mereu în umbra cuiva, Casilla a făcut meciul carierei. Știți de unde provine Casilla? De la Real Madrid, ați ghicit!
6. PSG-LYON
S-au întîlnit la Paris două concepte. Echipa ce a stăpînit Franța, prin metode ce țin de pricepere managerială, contra echipei ce dorește să stăpînească Franța, dar prin metoda sacului fără fund. N-a fost un meci spectaculos, dar poate fi un moment de schimbare în gîndirea lui Ancelotti, care a trecut la ”anticul” 4-4-2, după ce toate modulele încercate pînă acum n-au prea dat randament. Pastore în dreapta, Lavezzi în stînga, Menez lîngă Ibra în atac. Să fie asta formula cîștigătoare? Vom vedea.
7. CHELSEA
Încă o finală pierdută lamentabil de Chelsea, a treia de la cîștigarea Ligii din mai. Deja creditul lui Benitez începe să se consume, deși eu sincer m-am așteptat la altceva. Chelsea merită un articol în sine și probabil că-l va avea zilele viitoare. Pentru că situația echipei indică un plan de salvare aproape identic cu cel gândit, acum un an și jumătate, de Villas Boas. Pe undeva, poate că Abramovici a avut dreptate cînd a decis să scape de portughez, de vreme ce demersul său a adus Liga Campionilor pe ”Stamford Bridge”. Acum însă patronul trebuie să caute prin birouri să vadă dacă nu cumva găsește printr-un sertar acel plan.
8. JUVENTUS
17 etape a durat incertitudinea în Serie A. Mai multe echipe, Napoli în principal, dar și Inter, au sperat că pot pune ceva bețe-n roate ”Bătrînei Doamne”. Acum, după etapa de week-end, campionatul italian deschide un nou scenariu: prima breșă majoră între Juve și restul plutonului, 7 puncte. Se pare că lupta pentru locurile de Champions League va fi mult mai intensă.
9. CHRISTIAN BENTEKE
Recunosc, am căutat pe Google ca să-mi reamintesc prenumele belgianului. L-am revăzut luni seară, la Fotbal European. Îl descoperisem la un Manchester United-Aston Villa, pe care l-am comentat. Vorbeam mai sus de afaceri bune în fotbal. Benteke a fost adus pentru ceva mai puțin de 10 milioane, are 22 de ani, e o forță a naturii, iar abilitățile sale tehnice nu-s deloc de neglijat și pun pariu aici că-n maxim doi ani îl vom vedea la o echipă mai mare. Pe o sumă de cel puțin două ori mai mare.
10. MANCHESTER UNITED
Deși e lider în Premier League, United îngrijorează prin numărul golurilor primite. Are 24 pînă acum, iar media golurilor primite de campioana Angliei în ultimii 10 ani e de 26,9.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!