Exista pe vremuri o glumă, misogină sută la sută: ”Fiind de gen feminin, normal că memoria păcălește”. În fine, nu păcălit era termenul, cred că știți la fel de bine ca mine care era, dar trăim într-o epocă în care cuvintele trebuie atent cântărite și măsurate înainte de a fi azvârlite în spațiul public. Habar n-am dacă gluma se mai folosește, plus că nu era întru-totul adevărată, știu însă că ea se poate aplica în fotbal, ușor modificat, dar cu grad de veridicitate de aproape sută la sută. Ce vreau eu să spun, de fapt, e că în fotbal memoria nu există. Și nici recunoștința. Citeste mai mult …
Mărturisesc că de fiecare dată cînd văd cum un fotbalist își termină cariera mă încearcă emoțiile. Mai ales atunci cînd e vorba de nume mari, cu care am fost într-un fel contemporan, pe care i-am admirat ani de-a rîndul. E pe undeva și un soi de ciudă pe anii care se scurg, un regret că timpul nu mai poate fi întors, o amară constatare că totul în viață trece atît de repede. Mereu am un nod în gît văzînd cum unii dintre acești mari fotbaliști nu reușesc să-și stăpânească lacrimile cînd vine momentul să iasă de pe teren, de regulă undeva înainte de finalul partidei, un gest devenit tradiție din partea antrenorilor, menit să asigure celui în cauză un meritat ”standing ovations”, dar și o doză de emoție suplimentară. Mă gîndesc mereu, văzîndu-le lacrimile ori tentativele de a și le stăpîni, că acești băieți deveniți între timp bărbați chiar au iubit profund ceea ce au făcut, chiar au jucat fotbal mai întîi din plăcere și abia apoi pentru bani, căci altfel nu s-ar explica aceste lacrimi din partea unor oameni care au suficient de mulți bani încât să nu aibă, ei și familia lor, grija zilei de mîine. Cred că în acele lacrimi stă și cheia succesului lor. Atunci cînd îți pare rău că nu mai poți face un lucru, înseamnă că ai iubit profund acea activitate. Iar atunci cînd iubești ceea ce faci, dincolo de banii cîștigați, mulțumirea e mult mai mare.
În acest week-end, cîțiva mari fotbaliști au ieșit din prim-plan. Nu vreau să spun că s-au retras definitiv, dar într-un fel tot o retragere este, căci adevăratul fotbal este aici, în Europa, nu în America ori în zona petro-dolarilor. Gerrard, Lampard, Drogba și Xavi, toți 4 fotbaliști uriași. Fiecare dintre ei a reprezentat ceva pentru acest sport și cred că vor avea locul lor în ierarhiile all-time. Unii mai sus, alții mai ceva mai jos. Fiecare dintre cei 4 are milioane de fani și reprezintă o bucățică din istoria fiecărui club în parte. Liverpool, Chelsea și Barcelona au acum un model în plus pentru cei care vor alege să le îmbrace tricoul peste ani. Fiecare dintre cei 4 a cîștigat trofeul rîvnit de toți, Champions League și fiecare, la momentul respectiv, a avut o contribuție la obținerea acestei performanțe. Fiecare dintre cei 4 ar fi meritat Balonul de Aur, niciunul însă n-a reușit să-l cîștige. Cred cu tărie că FIFA, dacă tot s-a insinuat în organizator și a transformat o anchetă jurnalistică de prestigiu, așa cum era Balonul de Aur pe vremea cînd era decernat doar de France Football-L`Equipe, într-un soi de afacere, cred așadar că ar trebui să ia în calcul și un premiu destinat întregii cariere. Sînt mulți care astfel ar primi un fel de reparație, căci Balonul e unul singur, dar fotbaliști uriași au fost mai mulți. Dacă tot avem premii pentru cel mai frumos gol ori pentru fotbalul feminin, de ce nu s-ar putea găsi timp și spațiu în ceremonie și pentru celebrarea unei întregi cariere. Ca la Oscar-uri.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dintre cei 4 mai sus amintiți, ca palmares și importanță în fotbal, cred că Xavi ar trebui să fie cel mai frustrat că Balonul de Aur nu odihnește în vitrina sa de trofee, alături de celelalte medalii. A avut însă ghinionul ca perioada cea mai bună a carierei sale, cea mai prolifică, să se intersecteze cu acest duel continuu dintre Messi și Cristiano, duel care, hai să fim sinceri cu noi înșine!, ne-a oferit momente incredibile de fotbal și ne-a făcut să vibrăm la fiecare reușită a unuia dintre cei doi. Xavi nu și-a făcut însă un scop al carierei să cîștige trofee individuale, el a fost un om al echipei, poate și din pricina poziției pe care o ocupa în teren. El doar își făcea treaba și ajuta. Echipa în care juca, FC Barcelona sau Spania, să cucerească titluri ori pe colegul de echipă, Messi, să cîștige trofee. N-o să marșez pe ideea unora că Messi n-ar fi existat fără Xavi și Iniesta, pentru că mi se pare deplasată. Se încadrează în categoria inepțiilor spuse despre Messi, iar cea mai bună dovadă e sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem, în care Messi a fost același, fără suportul lui Xavi ori Iniesta.
Dar nu Messi e destinatarul acestor rînduri. Ci Xavi. Dacă Messi e furtuna aducătoare de aplauze, Xavi a fost liniştea care genera această furtună. E cel care a creat contextul, e doctorul care a vindecat orice stare de anxietate, e mintea care a inspirat operele de artă ale geniului, e cel fără de care Messi s-ar fi simţit mult mai singur în toți acești ani, cînd n-atinsese maturitatea de azi. Xavi nu a fost fotbalistul fazelor de generic, nu a fost un geniu al dezechilibrului în acţiuni unu contra unu. Nu a fost bucătarul ce primeşte stele Michelin, acesta e Messi, dar a fost cel care i-a adunat ingredientele şi i-a preparat sosurile. Apoi a stat și a privit pe geamul mic al bucătăriei, cu un zîmbet larg pe chip, cum premiantul primeşte elogiile clienţilor din restaurant. Xavi nu a fost chirurgul care operează complicat, pe cord deschis sau pe creier, ci medicul generalist care te consultă şi-ţi depistează problema, cu stetoscopul atîrnat de gît.
Aţi avut vreodată curiozitatea să priviţi, într-o seară senină, cerul înstelat? N-aţi avut senzaţia că totul e o dezordine, că nimic n-are legătură sau sens? Vă sugerez să încercaţi să vă luaţi un punct de referinţă, să vă concentraţi asupra lui! Veţi descoperi cum totul prinde contur. Acesta a fost Xavi în joc. Nu l-ați văzut niciodată cu capul în pămînt, privirea sa a fost mereu sus, căutînd soluţii, teritorii neocupate, ca un Columb al timpurilor moderne. A fost cel care a dat sens unui desen de multe ori imposibil, oferindu-se coechipierilor, ca un far marinarilor dezorientaţi sau ca un indicator alpiniştilor rătăciţi. Mereu cu capul sus, mereu căutînd un coleg mai bine plasat, mereu disponibil să ajute.
Xavi a fost demn reprezentant al acelei categorii a geniilor anonimi. Nu știm ce mașină are, nu l-am văzut pozînd în lenjerie intimă, nu ne invadează televizoarele din reclame, n-am auzit să-și piardă nopțile prin cluburi, înconjurat de supermodele, și nici nu-l bănuim în stare să sară vreodată la gîtul antrenorului său. Puţine exemple de fotbalişti precum Xavi găsim în istorie, care să devină atît de importanţi fără a fi, în acelaşi timp, mediatizaţi.
Messi îi datorează multe, FC Barcelona îi datorează multe, Spania îi datorează multe. Luis Aragones a înțeles care e rolul lui Xavi și i-a oferit, la Euro 2008, un spațiu mai mare, ca să poată pasa. Toți fotbaliștii știu să dea o pasă, chiar și cei care joacă fotbal doar în parcuri știu, dar foarte puțini sînt cei care știu s-o dea acolo unde trebuie și cînd trebuie. Sînt cei însemnați. Iar Xavi a fost unul dintre ei. E cel mai important fotbalist din istoria Spaniei și nu doar datorită trofeelor. Pasele sale ”între linii” au scos naționala Spaniei dintre liniile pierzătoare în care se scufundase.
Pe undeva, poate că mai bine că Xavi n-a primit niciodată Balonul de Aur. I l-ar fi pasat imediat lui Messi, că să rezolve faza.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
P.S 1
Cineva mi-a scris azi pe facebook că n-a mai plîns de la nașterea ficei sale ca la retragerea lui Xavi. Îi respect sentimentele, chit că mi se pare cam mult. Xavi e totuși un catalan, nu un român. Ori poate că am devenit eu mai insensibil, odată cu trecerea anilor. M-a încercat o asemenea stare la retragerea lui Hagi. Cred că aș fi plîns și atunci, așa cum am făcut-o în 1994, cînd cu Suedia, dacă n-aș fi avut de scris, dacă n-aș fi fost cu treabă la acel meci de retragere al lui Hagi.
P.S 2
Fotbalul ne-a mai oferit în acest week-end un motiv de emoție. Un prilej de a vedea latura optimistă a vieții, de a crede că nimic nu e imposibil atunci cînd crezi cu tărie. În 2014, Jonas Gutierrez anunța că e bolnav de cancer și că este sub tratament. Chimioterapie și citostatice. Un coșmar. Pe care însă argentinianul l-a învins. În aprilie 2015 revenea pe teren, cu ceva mai puțin păr din cauza tratamentului, dar cu aceeași energie și pasiune. În week-end a devenit eroul lui Newcastle, după ce a dat un gol și o pasă de gol în meciul decisiv al echipei sale pentru rămînerea în Premier League. Și el ar merita un Balon de Aur, pentru că a cîștigat cel mai important meci din viața sa.
P.S. 3
Vorbeam mai sus despre emoțiile pe care le au marii fotbaliști atunci cînd se retrag. Am descoperit întîmplător un filmuleț cu ultimele 5 minute pe care David Beckham le-a petrecut pe teren. Sînt imagini colosale, pe care vă învit să le vedeți și să le savurați. Cei care cred că David Beckham, ca și Xavi sau Gerrard, avea în cap doar bani poate că ar trebui să se mai gîndească, privind emoțiile ce copleșeau un barbat în toată firea. Dacă veți avea un nod în gît, nu-i nimic. Emoțiile fac parte din viața noastră.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Un ”Wembley” pentru Steven Gerrard. Asta cereau fanii lui Liverpool la turul semifinalei de Cupa Ligii cu Chelsea, de pe ”Anfield”. Era o solicitare legitimă a unor oameni care cred că încă nu s-au obișnuit cu ideea că din sezonul viitor nu-l vor mai putea vedea pe Gerrard în tricoul roșu al ”cormoranilor”. Și asta pentru că între Steven Gerrard și cei care nu lipsesc de la nici un meci pe ”Anfield”, indiferent de vreme, situație, adversar sau context, există cea mai strînsă legătură posibilă în fotbalul de azi. Poate doar Totti să reprezinte pentru Roma ceea ce reprezintă Steve G pentru Liverpool, deși am ceva rezerve aici, venite din felul de a fi al italienilor și modul în care înțeleg ei, tradițional vorbind, legăturile interumane.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Steven Gerrard e fix omul care vine în peluză. Originile sale sînt aceleași, de aceea oamenii de acolo se simt reprezentați de el și-l văd ca un model. Un băiat care a luat-o de jos și care a ajuns sus. Un fotbalist puternic, ”big and fucking hard” spune cîntecul ce-i este dedicat, care în primul rînd s-a sacrificat pentru grup și abia apoi pentru el. Aș fi tentat să spun că o face și acum, părăsind un colectiv al cărui simbol este pentru a nu-i periclita dezvoltarea, creșterea.
Am zis că aș fi tentat să spun că face asta. Sînt tentat, dar nu sînt convins că despărțirea se face din voința lui. Ceva mă face să cred că mai mult a fost îndemnat s-o facă, a fost împins. Cîteodată copacii prea înalți trebuie sacrificați, căci la umbra lor vlăstarele tinere și pline de viață nu se pot dezvolta așa cum trebuie. Ceva de genul ăsta i s-a întîmplat lui Lampard, dar diferența dintre Gerrard și Lampard e că pe Steve G nu cred că-l vom vedea îmbrăcînd tricoul unei alte echipe din Premier League, jucînd împotriva lui Liverpool și, eventual, marcînd împotriva lui Liverpool. Și asta datorită legăturii de care am vorbit mai sus. Am scris ”nu cred”, recunosc că mi-am luat măsuri de precauție, căci în fotbalul de azi s-au văzut atîtea. Mi-ar părea însă rău să se întîmple.
M-am tot întrebat în această perioadă scursă de cînd Gerrard a anunțat că va pleca de la Liverpool ce s-ar fi întîmplat dacă el nu aluneca la acel meci cu Chelsea, din finalul sezonului trecut. Proabil că meciul s-ar fi terminat 0-0, rezultat suficient pentru Liverpool, căci nu cred că în acea situație și cu starea de spirit data de apropierea unui final așteptat de atîția ani ”cormoranii” s-ar mai fi împiedicat, cum au făcut-o, pe terenul lui Crystal Palace. Probabil că Liverpool ar fi cîștigat campionatul și, probabil, multe din cele întîmplate ulterior nu s-ar mai fi petrecut. Probabil că Luis Suarez nu a mai fi plecat, probabil că și campania de transferuri ar fi fost alta și numele aduse pentru completarea lotului ar fi fost altele. Și, probabil, Steven Gerrard n-ar fi anunțat, la 6 luni după titlu, că pleacă de la echipa vieții sale.
Pe ”probabil” nu se prea pot face analize. Sau pe ”ce-ar fi fost dacă”. Analizele se fac doar pe ce există, pe ce se vede. Contra lui Chelsea, s-a văzut un Liverpool cu un potențial de creștere pe care nu-l prea sesizam acum vreo două luni, atunci cînd Real Madrid mătura cu echipa lui Brendan Rodgers chiar pe ”Anfield”. Antrenorul, al cărui post începuse să fie pus sub semnul întrebării, a arătat că are curaj și a schimbat un sistem care dădea rateuri. A schimbat inclusiv poziția lui Gerrard, așa cum el însuși a recunoscut la sfîrșitul lui octombrie, în Daily Mail. L-a transformat din clasicul mijlocaș englez într-un număr 10, ceea ce i-a permis lui Gerrard să scape de marcajul fix și feroce pe care mulți adversari îl propuneau ca tactică pentru el. Un marcaj care, după cum cum a spus chiar el, îl ”asfixia”. La 35 de ani nu-i simplu să suporți așa ceva și nu-i deloc o coincidență faptul că Gerrard a avut în 2013-2014 un sezon remarcabil, căci atunci echipa n-a participat în cupele europene, iar perioada de refacere era un pic mai mare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Deși Liverpool n-a putut trece de Chelsea, speranțele pentru un viitor care să semene cu trecutul apropiat există și-s din ce în ce mai mari. Problema pe care mi-o pun eu azi este dacă nu cumva acest nou proiect Liverpool, care pare să se contureze, n-ar fi avut nevoie și de Steven Gerrard. De o legătură între vestiar și tribună, de un cîștigător al acelei finale mitice de Champions League, ca un fel de garanție că astfel de miracole se pot întîmpla. Și întreb asta bazîndu-mă pe ultimele evoluții ale sale, căci nu mi-a dat senzația că ar fi un fotbalist terminat și nici că ar pune ego-ul său înaintea intereselor clubului. Cum face cîteodată Totti, că tot am făcut o paralelă între ei. E doar o întrebare, nu un verdict. Poate că răspunsul e altul, poate că e mai bine cum procedează cei de la Liverpool, poate că în fotbal sentimentele mai trebuie și parcate. Eu totuși cred că o echipă tînără are nevoie de un idol în vestiar, nu în afișe.
Manchester City vs Chelsea poate fi caracterizat în multe feluri. Petro dolari vs rublo-dolari. Meciul echipelor pentru care noțiunea de fair-play financiar, cu care ne amenință de ani buni Michel Platini, pare să nu existe. Disputa patronilor al căror buzunar e mereu plin. Pellegrini vs Mourinho. Ideile primullui contra filozofiei celui de-al doilea. Și tot așa. Fiecare după cum îi place. Este însă duelul celor mai puternice loturi din Premier League. Dacă n-ar exista Bayern Munchen, aș spune că e duelul celor mai puternice loturi din lume. Dar, pentru că există Bayern, poate și pentru că nici City și nici Chelsea n-au în componență fotbaliști de genul Cristiano Ronaldo ori Messi, mă limitez la ideea duelului greilor din Premier League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-am uitat de Arsenal. Știu că e liderul la zi și mai știu că tare mult le-ar conveni ”tunarilor” un egal astăzi. Nu cred însă că e cineva care poate să spună răspicat și cu argumente că lotul lui Arsenal e peste cel al lui City sau al lui Chelsea. Luați post cu post echipele și vă veți convinge. Cel mai bun om al lui Arsenal în momentul de față e Mesut Ozil. E singurul care poate susține un astfel de duel, ipotetic evident. Dar luați concurenții lui la celelalte două. Ar fi David Silva și Eden Hazard. Eu unul, dincolo de simpatii, zău că nu mă pot hotărî pentru vreunul dintre ei. La celelalte posturi, deja discuția încetează.
Să revenim la City-Chelsea! În tur, a fost 2-1 pentru Chelsea. Va amintiți poate meciul, eroarea din final, neînțelegerea dintre Hart și Nastasic de care a profitat Torres. De atunci City s-a schimbat. Parcă a fost un declic, căci înainte de acel meci echipa lui Pellegrini pierduse și cu Cardiff City, și cu Aston Villa, nu mai vorbesc de meciul cu Bayern. Scoțînd din calcul excepția numită Sunderland, Manchester City a devenit o echipă feroce, cea mai feroce din europa, parcă mai feroce și decît Bayern, care cîteodată se mulțumește să gestioneze un avantaj. City dă în schimb goluri peste goluri, acasă, deplasare, nu mai contează.
Luna care urmează se anunță extrem de importantă pentru City. Adaug aici și ziua de 2 martie, cînd e finala Cupei Ligii. Chelsea în campionat și apoi în Cupa Angliei, Barcelona în Champions League, cam astea ar fi bornele. Accidentarea lui Kun Aguero poate fi preocupantă în acest sens. Sînt tare curios cum va aborda Pellegrini meciul de azi în zona de atac. Presa engleză dă ca sigură perechea Negredo-Dzeko, cu David Silva și Navas în benzi, Silva cu ceva mai multă libertate de mișcare, Navas ceva mai liniar, cu Toure Yaya și Fernandinho ca pereche de mijlocași centrali. Dacă ar fi fost apt de joc Nasri, poate că ar fi apărut el în formula de start, dacă Jovetici s-ar fi refăcut mai demult, de asemenea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Formula de mai sus anunță un City super-ofensiv. Ceea ce ar putea însemna un Chelsea fix pe gustul lui Jose Mourinho. Care înseamnă un 4-3-3 și nu un 4-2-3-1. Deși la Real a jucat de mai multe ori 4-2-3-1, se pare că nu era mulțumit. Am citit de curînd o carte scrisă de un ziarist spaniol despre perioada lui Mourinho la Real Madrid, ”Preparanse para perder” se cheamă, o să scriu cît de curînd ceva despre ceea ce am citit acolo. Ei bine în această carte e descrisă bine filozofia lui Mourinho, ideea ”dacă mingea e mai mult la adversar, sînt mai mari și șansele ca el să greșească mai mult și noi să profităm”. Plecînd de aici, cred că e inutil să pariem pe echipa care va cîștiga diseară duelul posesiei.
Acest prim sezon al lui Mourinho la Chelsea părea unul de rodaj. Părea, pentru că eu sînt convins că portughezul vrea să cîștige titlul. Ar fi o recăpătare a strălucirii lui, un pic ștearsă de ultimul sezon fără trofee la Madrid. Dacă e cineva care să se pună astăzi stavilă în fața entuziasmului ofensiv al celor de la City acesta e Jose Mourinho. Să ne uităm la rezultatele sale în fața contracandidatelor. Egaluri afară cu Arsenal, Tottenham, Manchester United, victorii acasă cu Liverpool, City și Manchester United.
Mourinho declara că nu va pune autobaza în poarta lui Cech. Și mai declara că vrea să atace. Apoi completa: ”asta o să încerc în primele 10 minute, dar dacă nu se va întîmpla, lumea să știe că n-am putut, nu că n-am vrut”. Fiecare ia din aceste cuvinte ceea ce crede de cuviință, însă Chelsea n-a fost o echipă care să impresioneze prea tare în sezonul ăsta la capitolul ofensivă.
Există însă unele dueluri care pot îndrepta partida într-o direcție sau alta. Acest gen de meciuri pot fi decise la detalii. Silva contra Ivanovici, Hazard contra Zabaleta, Ramires contra Kolarov (sau Clichy) și Oscar care va încerca să destabilizeze prin poziționare perechea Toure-Fernandinho, cu ceva carențe pe faza defensivă, pe repliere.Eu totuși cred că Mourinho va mai trimite un jucător în zona sa de mijloc, fie retrăgîndu-l pe Ramires, fie jucînd cu David Luiz alături de Obi Mikel sau Lampard, are destule soluții, inclusiv noul venit, Matici, care e un mijlocaș defensiv prin excelență. În atac nu prea are variante Mou, așa că Samuel Eto`o pare a avea garantat locul, cu Torres accidentat și Demba Ba mai puțin în grațiile lui Mourinho. Dar, dacă tot e să facem presupuneri, ce-ați zice de o titularizare surpriză a lui Salah, care nu degeaba a fost adus totuși. De la început ori nu, eu cred că-l vom vedea diseară pe egiptean în teren.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
Despre Juan Mata și delicata sa situație de la Chelsea am vorbit de multe ori la Fotbal European. Situație delicată ce a început de la venirea lui Jose Mourinho la Chelsea și poate că se va termina odată ce Mata, campion mondial și european cu ”naționala” Spaniei, cîștigător al Champions League și Europa League cu Chelsea (o nimica toată pentru un băiat de doar 25 de ani, nu-i așa?) s-a muta cu arme și bagaje la Manchester United. Totul e rezolvat, s-a așteptat doar revenirea lui Roman Abramovici la Londra pentru ca operațiunea să fie oficializată, evident după formalitatea vizitei medicale. Suma de transfer variază de la sursă la sursă, dar ea e considerabilă oricum, în jurul a 40-45 de milioane de euro, sensibil mai mult decît plătise Chelsea celor de la Valencia în vara lui 2011, undeva la 25 de milioane.
Bun. Asta ar fi informația. O analiză merită totuși făcută. Plecând de la o intrebare. Cum e totuși posibil ca un fotbalist de valoarea lui Mata, ales cel mai bun jucător al lui Chelsea două sezoane la rînd, să nu-și facă loc în modulul tactic gîndit de Jose Mourinho? Sînt unii care pedalează pe ideea că Mourinho s-a răzbunat pe Mata, care l-ar fi refuzat în vara lui 2011 și s-a dus la Chelsea în loc să vină la Real Madrid. Există date certe despre un astfel de comportament al lui Mourinho la adresa unor jucători. Am citit recent o carte despre Mourinho, în avion, intre Londra și Las Vegas, carte scrisă de un ziaris spaniol de la foarte respectabilul ”El Pais”, în care se vorbește despre astfel de practici și despre legătura ”de afaceri” între Mourinho și Jorge Mendes, cel care avea o putere de neimaginat pentru oamenii de rînd la Real Madrid. Însă mie unul mi-e greu să cred că Mourinho, care poate fi caracterizat oricum, mai puțin prost, și-ar fi dinamitat propria echipă, propriul interes pînă la urmă, dintr-un orgoliu de licean. Orgoliul e pentru proști, iar Mourinho nu e așa ceva.
Dacă stăm să analizăm stilul de joc al lui Mourinho, de-a lungul timpului, găsim cîteva explicații ale marginalizării lui Mata. E de ajuns să ne uităm la Chelsea, prima etapă, Inter și Real Madrid, fără a merge pînă la FC Porto, care a fost totuși un început de carieră, cu multe experimente. La Chelsea, prima etapă, la Inter și la Real, jocul lui Mourinho s-a caracterizat printr-o foarte rapidă tranziție pozitivă. Printr-o reacție imediată la recuperarea balonului, prin declanșarea contraatacului. Lui Mourinho nu-i plac pauzele și acceptă mai degrabă greșeli de pasare decît încetinirea ritmului de contraatac. Amintiți-vă de Robben și Duff, de Eto”o și Pandev, de Cristiano și Di Maria. Jucători care, de fiecare dată când mingea era recuperată, căutau spațiile libere și alergau într-acolo pentru a le fructifica. Alături de ei, în linia de mijloc, nu în cea a închizătorilor, ci puțin mai sus, exista un singur jucător, care rămânea ori cobora pentru a primi și distribui mai departe. Lampard, în primul episod, Sneijder, în al doilea, Ozil, în al treilea.
La Chelsea de azi, acest jucător ”de creație” pare a fi Eden Hazard. Mai degrabă pentru că-i tipul de fotbalist căruia îi convine să primească la picior mingea, nu pe poziții viitoare. E posibil ca lui Mourinho să-i placă mai mult Oscar, însă subiectul acum e Mata, iar el nu prea are loc în acest desen. Și asta pentru că Mata are alt stil, el se asociază, primește, privește, gândește și abia apoi pasează. Pierde astfel secunde prețioase din rapiditatea fazei de contraatac.
Poate să fie asta explicația ”ostracizării” lui Mata din partea lui Mourinho. Ceea ce nu înseamnă că Mata e un jucător slab, nici pe departe. Pur și simplu el nu e aglutinat de sistemul tactic al portughezului. Spre deosebire de predecesorii săi, Mourinho nu prea obișnuiește să-i facă pe plac patronului, dacă asta îi afectează ideile. Și-a cîștigat dreptul ăsta prin performanțe și prin personalitate. Se spune că Roman Abramovici era îndrăgostit, în termen metaforic firește, de tripleta Hazard, Mata, Oscar, pe care o cerea în permanență în primul ”11” la meciurile importante. Mourinho nu pare prea preocupat de sentimentele patronului, asta e posibil să-l coste la un momenta dat, așa cum s-a întîmplat și-n primul său mandat, cînd nu-l băga pe Șevcenko deși știa că e preferatul lui Abramovici.
Mergem mai departe. Așadar Mata la Manchester United. Despre Manchester United, eliminată acum și din Cupa Ligii, e nevoie de un articol separat de analiză. Se va face cât de curând. Am scris de mai multe ori pe acest blog despre problemele lui Moyes. AICI, de exemplu. Atunci cînd am aflat că el e cel chemat să-l înlocuiască pe Sir Alex Ferguson, am scris despre ”David și Goliat-ul din Manchester”. Mi s-a părut de atunci un David cam mic pentru un Manchester așa de mare. Întotdeauna succesiunea la o monarhie de succes, așa cum a fost cea a lui Sir Alex, se realizează cu mare greutate, cu convulsii, uneori se termină cu revoluții. Deocamdată, la United sîntem la stadiul de convulsii. Mă uit cu multă admirație la fanii de pe ”Old Trafford” și la răbdarea pe care o au cu David Moyes. La alte echipe el cred că era înlocuit de mult. La presiunea publicului.
Poate reprezenta Juan Mata piesa care să redreseze mecanismul lui Manchester United? Rămîne de văzut. E cert că Manchester United are nevoie de un jucător de creație în zona de mijloc, iar Mata este așa ceva. Eu unul îl vedeam perfect integrat la FC Barcelona, ca stil, doar că Barcelona n-avea azi de unde plăti 40 de milioane de euro. Nici aici nu pedalez pe ideea că Mourinho nu l-ar fi dat pe Mata la Barcelona, pînă la urmă banii sînt importanți, nu de unde vin ei. Ar fi de făcut totuși o precizare. Dacă a acceptat să-l dea pe Mata la United, înseamnă că Mourinho nu vede în United o contracandidată la titlu în Premier League. Să ne amintim cum l-a blocat pe Demba Ba, care era ca și luat de Arsenal, după ce a aflat că Wenger l-a cumpărat pe Ozil. Și-a dat seama că, avîndu-l pe Ozil în spate, calitățile lui Demba Ba puteau transforma pe Arsenal într-un adversar puternic. Ceea ce, chit că n-a venit decît Ozil, s-a întîmplat oricum.
Fanii lui Manchester United speră ca Mata să devină pentru echipa lor ceea ce a devenit Ozil pentru Arsenal. E un pic mai greu însă. Ozil s-a dus la o echipă ce se mula pe stilul lui, o echipă de posesie, de pase, de construcție, cu coechipieri apți să se asocieze cu el. Nu știu dacă Manchester United e o asemenea echipă pentru Mata. Sînt tare curios în ce poziție va fi repartizat Mata în modulul lui Moyes. United are nevoie de un creator lîngă Carrick și sper ca Mata să nu pățească precum Kagawa, trimis în bandă, unde jocul îi e limitat.
Oricum ar fi, avîndu-i apți pe Mata, Rooney și Van Persie, ultimii doi atît din punct de vedere fizic, cît și din punct de vedere al relației personale cu Moyes, ce nu pare a fi grozavă, poate cu încă un transfer în zona centrală a apărării și cu o regîndire a poziției lui Fellaini, care n-are cum să se fi prostit în așa hal față de perioada Everton, Manchester United ar putea începe să se gîndească la o poziție de Champions League. Care e, după părerea mea, maximum de performanță pentru acest sezon.
P.S. Nu demult scriam că ”Mata n-are cratimă, are valoare”. Nu mi-am schimbat părerea.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Cam anul trecut pe vremea asta, transpira în presa din Spania informația că Jose Mourinho va părăsi pe Real Madrid, în iunie 2013, pentru a reveni la Londra, orașul său favorit, în Premier League, campionatul său favorit, la Chelsea, echipa sa favorită. Toate îi erau atunci favorite. Încă din acel moment, lumea se repezea să parieze că, în aceste condiții, Chelsea devenea principala favorită la cîștigarea campionatului în 2014. Presupunere întărită, cîteva luni mai tîrziu, atunci când Sir Alex Ferguson a anunțat că pleacă de la Manchester United.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Sîntem în decembrie 2013. Aprope 6 luni de cînd Jose Mourinho e ”in charge” la Chelsea. Cîți dintre cei care pariau în urmă cu 12 luni pe o revenire triumfală a lui Jose în campionatul Angliei mai sînt acum de aceeași părere? Pînă una-alta, în această perioadă, deși rămîne cu șanse în lupta pentru titlu, Cupa Angliei și Champions League, Chelsea a pierdut două trofee deja, Supercupa Europei, în finala de la Praga, și Cupa Ligii, de unde a fost scoasă de Sunderland, în ”sferturi”
De la acest meci pierdut pe ”Stadium of Light” mi-a venit ideea acestui text. Am comentat partida și mi se pare că Mourinho se confruntă cu destule probleme în această nouă aventură londoneză. Să ne înțelegem, Chelsea are un lot excepțional, eu aș zice că la concurență cu Manchester City pentru a fi cel mai bun din Premier League, dar asta nu e întotdeauna o garanție. Mai ales atunci cînd între antrenor și jucători nu se produce acea chimie care face ca jocul să meargă uns. Iar la Chelsea încă nu merge uns, cel puțin nu merge cum ar vrea Mourinho.
Și aici e o discuție aparte. Jose Mourinho face parte din categoria antrenorilor care cer lotului să se adapteze la ideile lor. Personalitatea sa și succesele pe care le-a avut îl îndeamnă la acest demers. E posibil ca în momentul ăsta lotul lui Chelsea, așa puternic cum e el, să nu se muleze pe ideile lui Mourinho? Eu cred că e foarte posibil, ba aș zice chiar că e probabil. Adaptarea nu e ușoară, nici a antrenorului cu lotul, nici a lotului cu antrenorul, de unde și senzația de permanentă căutare a lui Mourinho pentru găsirea variantei ideale. La un moment dat, pesemne nemulțumit profund de ceea ce vedea, portughezul a folosit un sistem pe care extrem de rar îl utiliza, un 4-4-2, cu Demba Ba și Torres pe aceeași linie de atac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
La precedentele sale experiențe post FC Porto, Mourinho reușise să creeze într-un timp foarte scurt un stil de joc propriu, un fel de ”made in Mou”. Și la Chelsea, prima dată, și la Inter și la Real, fotbalul era gîndit de portughez pe ideea aducerii cît mai rapide a balonului în terenul advers, cu obiectivul de a se crea ocazii. Ceea ce se și reușea. În maniere diferite, dar se reușea. Acum, la ”Chelsea-episodul 2”, jocul e steril, ambiguu, cîteodată plictisitor. Contraatacurile ”made in Mou” de la Real Madrid nu mai există, siguranța defensivă de la Inter de asemenea, cît despre pasa lungă pe Drogba de la ”Chelsea-episodul 1”, nici atît.
Mourinho mai are o problemă. Nu are nici un jucător capabil să intimideze apărările adverse, așa cum o făcea Drogba, cum o făceau Eto”o și ”El principe” Milito ori cum o făcea Cristiano. La Chelsea, vedeta lui Mourinho e Hazard, dar belgianul nu are capacitatea celor de mai sus. Plin de talent, Hazard încă se mișcă destul de puțin și, o mare problemă, se mișcă destul de prost fără minge. Adunați aici faptul că la mijloc nu există un Xabi Alonso, pe care se chinuie acum din răsputeri să-l convingă să vină la Chelsea, un Cambiasso sau un Essien din trecut, capabili să inițieze acțiunile de atac sau contraatac cu o pasă curată și rapidă, la fel cum nu există un Sneijder, un Ozil sau un Lampard, tot din trecut, a căror mișcare între linii să surprindă adversarul. Problemele lui Mata cu Mourinho tocmai de aici apar, Mata nefiind capabil să interpreteze acest rol pe care portughezul l-ar vrea de la el. Adăugați aici și slaba participare a celor 3 atacanți și înțelegem acum obsesia lui Mourinho de a aduce un vîrf care să garanteze un număr de 20 de goluri pe sezon, în toate competițiile. În ziua de azi, Torres + Demba Ba + Eto” fac mai puțin decît Lukaku, ca și cifre, fără ca asta să însemne neapărat că belgianul era o soluție mai bună. Și dacă tot suntem la cifre, iată încă un detaliu intersant, pe care l-am citit pe undeva prin presa engleză. Chelsea are o posesie mai mare decît Arsenal-ul lui Wenger, nu cu mult, dar are, 57% față de 55%, dar această posesie se produce în jumătatea proprie de teren, de-a latul, lent și fără să creeze pericol.
Și totuși, ce-i de făcut? Dacă ținem cont că primele sezoane ale lui Mou au fost mai mereu de tranziție, e posibil să fie la fel și acum. E posibil ca-n iarnă să plece jucători și să vină alții, se tot aud nume, am dat și eu mai sus cîteva. Un lucru e cert, după părerea mea. În momentul ăsta, Mourinho și-a pierdut un pic din aura celui care propunea cel mai reactiv și concret joc din lume. Am senzația că rolul ăsta e din ce în ce mai mult asumat de Diego Simeone la Atletico Madrid. O trecere de la ”The Special One” la ”The Special Sime-One” cum s-ar spune. Însă Mourinho, așa cum îl știm, are mereu pregătită următoarea mutare.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!