Am așteptat să treacă meciul retur cu FC Barcelona, din Cupa Spaniei, pentru a scrie acest text. Deși n-are neapărat legătură. Am așteptat să văd ce va face Villarreal și-n această partidă, astfel ca tabloul să fie complet. N-a izbutit ”Submarinul Galben” să depășească Barcelona și să se califice, în sfîrșit, într-o finală, dar asta cred că schimbă cu foarte puțin datele problemei. Am spus la o emisiune Fotbal European că Villarreal e o echipă simpatică, una dintre acele echipe ale Europei cu care ai putea avea o empatie, fără a însemna asta că ești neapărat un fan. Felul în care echipa lui Marcelino a jucat în sezonul ăsta, dar și-n sezonul precedent, merită consemnat și lăudat. Într-o lume a fotbalului în care banul contează și dictează, astfel de exemple de echipe cu bugete relativ mici față de coloși, dar care izbutesc să se lupte de la egal la egal cu ei, trebuie apreciate.
Paranteză. Mai nou, Villarreal e o echipă tare simpatică la noi pentru că a scos din Europa League pe FC Salzburg. Ceea ce ne aduce nouă posibilitatea ca, din sezonul 2016-2017 să putem înscrie două echipe în preliminariile Champions League. Mai rămîne acum să găsim echipele alea două pe care să le înscriem la aceste preliminarii UCL. Din punctul lor de vedere, cei de la Villareal și-au făcut treaba. Nu pentru a ne ajuta pe noi, evident, ci pentru a se ajuta pe ei, pentru a-și continua creșterea. Din punctul nostru de vedere, rămîne de văzut. Paranteză închisă.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Înapoi la Villarreal. Nu s-a calificat în dauna Barcelonei, nici măcar n-a cîștigat meciul, dar asta nu cred că schimbă imaginea pe care oamenii ar trebui să aibă față de această echipă. În decurs de o săptămînă, Villarreal a izbutit să se califice mai departe în Europa League, în dauna unei echipe, Salzburg, deloc simplă, să scoată un punct pe ”Bernabeu”, cu o formulă de start foarte schimbată, și să terorizeze Barcelona într-o un meci retur în care totul i-a fost împotrivă.
Nu știu cîte echipe din Europa care ar fi pierdut cu 3-1 prima manșă cu Barcelona, iar în retur ar fi primit gol după 100 și ceva de secunde, ar fi putut să se adune și să continue meciul în felul în care a făcut-o Villarreal. Poate și pentru că Barcelona lui Luis Enrique are un mod destul de bizar de a gestiona avantaje clare (vezi și repriza a doua cu Manchester City), însă Villarreal n-a lăsat impresia miercuri seară că meciul e gata nici măcar în minutele de după eliminarea lui Tomas Pina. Abia golul lui Suarez a calmat lucrurile din punctul de vedere al catalanilor. Plecînd practic de la 0-1 în retur, Villarreal a continuat să-și facă jocul, a egalat, a pus presiune pe Barcelona, n-a lăsat-o să țină prea mult de minge. În prima repriză de pe ”El Madrigal”, Barcelona n-a prea mai existat după golul de 0-1 al lui Neymar, iar portarul Ter Stegen a atins mai multe mingi decît Messi, Neymar și Suarez, a fost mai mult jucat de colegi decît cei ”trei tenori” din față. Asta nu cred că ține de vreo nouă strategie de joc a lui Luis Enrique, cred mai degrabă că Villarreal a obligat pe Barcelona să joace astfel.
Să crezi după 1-3 în tur că se poate întoarce rezultatul, să crezi asta inclusiv la 0-1 în retur, să crezi la 1-1 că echipa poate da încă două goluri pentru a duce meciul, eventual, în prelungiri e un mod de a privi lucrurile. Dar să-i faci și pe alții să creadă asta e deja o victorie. Nu știu cîți dintre cei care au văzut meciul de miercuri seară, inclusiv suporteri ai Barcelonei, aveau curaj la 1-1, pînă la eliminarea lui Pina, să garanteze că Barcelona nu poate pierde calificarea. Senzația transmisă din teren era că orice e posibil, iată așadar victoria pe care Villarreal a obținut-o fără să obțină victoria.
Ceea ce se întîmplă la Villarreal nu are cum să nu fie legat de antrenorul Marcelino Garcia Toral. Un tip liniștit, fără să iasă prea mult în evidență, precum Unai Emery de exemplu, Marcelino face parte din categoria antrenorilor spanioli ”de tip Guardiola”. Amator al fotbalului de calitate, estetic, Marcelino a fost chiar în cărți pentru a prelua Barcelona în 2008, înaintea lui Pep, dar a fost și o variantă în 2012, atunci cînd Guardiola a decis să plece și cînd nu se știa dacă regretatul Tito Vilanova va dori să continue de unul singur. În 2008, atunci cînd Guardiola nu exista în lumea antrenorilor, Marcelino era un tip la modă în fotbalul spaniol, iar Johan Cruyff, a cărui influență în cadrul clubului catalan era foarte mare la acea vreme vorbea și scria foarte frumos despre el. A avansat și numele lui Marcelino în discuțiile cu Laporta și Txiki Beguiristain, după decizia de a se renunța la Rijkaard, alături de cele ale lui Valverde (pe atunci la Espanol) și Guardiola. Dar Beguiristain îl voia pe Mourinho, iar Laporta, cel care avea să ia decizia finalmente, își dorea pe cineva care să fi avut ceva legături cu clubul catalan. Mai degrabă deci pe Ernesto Valverde (antrenorul de la Bibao de azi) care jucase două sezoane la Barcelona lui Cruyff. În cele din urmă a fost ales Guardiola, cu urmările care se cunosc, iar Mourinho, cu care Beguiristain negociase de mai multe ori, inclusiv la Cupa Africii, a mers la Inter. Cu urmările care iar se știu.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Pe atunci, Marcelino antrena pe Racing Santander. Iar înainte pregătise pe Recreativo Huelva. Nu era chiar o trambulină care să te arunce spre Barcelona, de acord. Însă cu Marcelino, Recreativo a fost revelația sezonului 2006-2007, practicînd, după mulți, cel mai frumos fotbal din Spania. Era o întreagă dezbatare, căci campioană fusese Realul lui Capello, schimbat după doar un sezon tocmai pentru fotbalul urît pe care-l afișa, deși cîștigase titlul. La Recreativo, care a încheiat sezonul pe locul 8, juca Laurențiu Roșu, dar mai erau pe acolo Santi Cazorla, Uche sau Sinama Pongolle, căruia ”Marca” îi găsise porecla ”Pone Goles” după istorica victorie a lui Recre pe ”Bernabeu”, 3-0. În 2007-2008, Marcelino a dus pe Racing Santander pe locul 6 în Primera și în Cupa UEFA.
Pus în 2013 la Villarreal, pe cînd echipa era încă în Segunda Division, Marcelino a reușit să retrezească în oraș spiritul acelei echipe a lui Manuel Pellegrini, semifinalistă de Champions League. Va continua lupta în campionat, dar și-n Europa League, chit că a avut ghinionul să dea peste FC Sevilla, un adversar foarte tare. Villarreal reprezintă modelul ideal al clasei de mijloc. Ca și economia unei țări, și fotbalul unei țări e dezvoltat cînd are o clasă de mijloc bine structurată. Iar Spania chiar începe s-o aibă, chiar și după ce Atletico a făcut pasul spre categoria celor bogați. FC Sevilla, de care aminteam, Valencia, Villareal sînt doar trei exemple. Dacă va reuși să-l convingă pe Marcelino să rămînă încă un sezon, dacă va izbuti să păstreze lotul de jucători și să aducă și alții pe lîngă, Villarreal va fi un reper important în sezonul vitor. Nu spun că se va implica în lupta pentru titlu, dar cred că o va arbitra. Cît despre Marcelino, se vorbește despre el ca potențial înlocuitor al lui Vicente del Bosque la ”naționala” Spaniei, după Euro 2016.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Exact un an a trecut de la ultima vizită a Barcelonei pe ”Etihad”, dar nimic nu s-a schimbat în comportamentul lui Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian continuă să aibă un ciudat complex de inferioritate în fața catalanilor. Pare un student cuprins de emoții în fața unui profesor care-l terorizează psihic. Studentul e bine pregătit, învață, e pasionat, rezultatele la alte examene sînt chiar bune, dar cînd are examen cu acel profesor anxietatea îl doboară, îi paralizează simțurile, îi șterge din memorie tot ce pregătise. Manuel Pellegrini nu e un antrenor slab. N-are cum să fie. A demonstrat-o la Villarreal, la Malaga, inclusiv la Real Madrid, deși acel sezon a fost traumatizant pentru el, căci a fost supus unui tir mediatic barbar, plecat chiar din biroul lui Florentino Perez, care nu l-a vrut, l-a numit pentru că l-au refuzat alții, a regretat din primul moment decizia, iar cînd a fost sigur că l-a convins pe Mourinho (doar nu e cineva care să creadă că Mourinho a acceptat oferta Madridului imediat după ce cîștigase Liga cu Inter) i-a făcut, cu mijloacele specifice de care dispune, viața un calvar. Inclusiv la City, Pellegrini și-a arătat valoarea. Titlul în primul an, cu cadou de la Gerrard sau de la Mourinho, contează mai puțin, nu e chiar atît de simplu de obținut.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Și totuși, atunci cînd întîlnește Barcelona, Pellegrini parcă uită tot ce știe. Și, mai ales, atunci cînd întîlnește Barcelona lui Messi. Am citit undeva, în timpul meciului de pe ”Etihad”, o părere interesantă apropo de Pellegrini, dar și de Wenger. Anume că cei doi, foarte buni antrenori de altfel, nu au nici o șansă, indiferent la ce echipă ar antrena, atunci cînd îl au în față pe Messi. Mulți poate că nu vor fi de acord cu asta, destui cu siguranță că da, există însă certitudinea rezultatelor anterioare și mai ales a felului în care au reacționat Pellegrini și Wenger în duelurile ce au urmat unor eșecuri. Mai degrabă cum n-au reacționat.
Subiectul e Pellegrini, Wenger cu altă ocazie. Anul trecut, pierzînd pe ”Etihad”, Pellegrini s-a repezit să dea vina pe arbitru. Mulți au crezut că a fost o strategie, dar că omul și-a învățat lecția. Se pare că nu. E absolut bizar felul în care a gîndit el acest meci tur cu Barcelona. Spre deosebire de anul trecut, Barcelona de azi are o partitură mai ușor de descifrat. Anul trecut încă exista inerția Guardiola + Tito Vilanova (în fond, același concept), iar Tata Martino n-a schimbat prea mult. Asta i s-a și reproșat, de altfel. Paradoxal, după demonstrația de la Manchester de anul trecut, Tata Martino aproape că-și cîștigase prelungirea contractului. Spre deosebire de predecesorii săi, Luis Enrique nu mai e atît de dependent de mijlocași. Guardiola era obsedat de asta, e și acum la Bayern, renunța la atacanți în favoarea mijlocașilor, pentru a asigura fluiditatea necesară jocului de pase, dar cîteodată și la fundași, vezi cazul Mascherano, în favoarea mijlocașilor. Luis Enrique nu pare dispus să varieze registrul, lucrurile la el par clare, cei trei din față sînt de neatins ca și concept, eventual se mai schimbă numele. Asta pare simplu de contracarat, e însă nevoie de idei clare. Dar și-așa, doar pare simplu, căci intervine efectul Messi.
Revenind, City putea să încerce să joace ca Malaga. Sau ca Real Sociedad. Baricade, autobază, cum vreți să-i spuneți, plus așteptarea unui moment prielnic. Putea, teoretic, practic n-aveam cum. City nu e Malaga, e totuși campioana Angliei, iar criticile la care a fost supus Brendan Rodgers după lipsa de curaj pe care Liverpool a arătat-o cu Real Madrid au fost vehemente. Și atunci, ce-i de făcut? Logic ar fi să încerci să joci contra Barcelonei dacă nu ca Real Madrid, căci nu prea ai jucători să faci asta, dacă nu ca Atletico Madrid, căci nu prea ai disciplină ca să faci asta, măcar ca Villarreal, în meciul de campionat. Asta în condițiile în care City nu are o idee de joc clară, bine structurată, bine definită, cu care să-și subordoneze adversarul sau măcar să încerce. Villarreal a pus probleme reale Barcelonei în acel meci de campionat, a pierdut cu 3-2 dar putea foarte bine să și cîștige. E doar o idee.
Mă așteptam ca Pellegrini să populeze mai mult centrul terenului. În loc de asta, l-a trimis doar pe Fernando, căruia i l-a alăturat pe Milner, nu pe Fernandinho. Mă așteptam, am și scris asta pe facebook înainte de meci, să joace Navas, pe partea lui Jordi Alba. L-ar fi ținut ocupat pe Jordi Alba, în condițiile în care Neymar se apară destul de puțin și dezorganizat. În orice caz, cu Navas acolo, Jordi Alba n-ar fi fost atît de liniștit. Mă așteptam ca Pellegrini să încerce să mute jocul undeva în spatele lui Dani Alves, punctul cel mai vulnerabil al apărării Barcelonei. David Silva a stat mai mult în centru, deși eu cred că spre stînga putea face ravagii, eventual în asociere cu Kun Aguero, asta dacă tot ai ținut cu tot dinadinsul să începi cu Dzeko. Cred, și cu asta închei, că un triunghi la mijloc Milner-Fernando-Fernandinho i-ar fi creat mari probleme lui Busquets și mai cred că mult mai util pentru Pellegrini era modulul pe care-l utiliza la Malaga, un 4-4-1-1, cu Silva în rolul lui Isco, orientat spre stînga, și cu Aguero pe fundașii centrali ai Barcelonei, avînd sprijinul lui Navas în dreapta.
Pellegrini a gîndit altceva. Un soi de pressing avansat, dar sub nici o formă agresiv și nici foarte disciplinat. Rezultatul a fost că a lungit echipa și a permis Barcelonei să paseze cu maximă lejeritate. Nepresat de nimeni, căci atunci cînd a fost presat a greșit de cîteva ori și încă în zone delicate, Busquets a dat o sumedenie de pase între linii și a căutat el însuși să ofere unghiuri de pasare colegilor săi. Acest 1-2 rezultat final al primei manșe e un premiu aproape nesperat pentru Pellegrini și ai săi, care-i ține în viață și le oferă ceva oportunități pentru retur.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Barcelona n-a fost perfectă. Paradoxal, a cîștigat un meci în care Messi n-a dat gol, n-a dat nici pasă de gol și a ratat și un penalty. Însă Messi între minutele 15 și 45 a fost uriaș. Îmi aduc aminte de o părere a lui Xavi, care s-a amuzat de cei care cred că Messi în Premier League ar fi doar o umbră. ”Messi în Anglia ar fi chiar mai bun decît în Spania”, e părerea lui Xavi, iar realitatea meciurilor jucate de Messi cu echipe britanice a demonstrat-o. Eu aș fi curios să aflu părerea lui Xavi în raport cu Serie A, de exemplu. Messi l-a terorizat în mod barbar pe Clichy, totuși un fundaș cu experiență, care a avut o singură dată curajul să-l atace mai viguros și să nu-l lase să preia. La faza golului marcat de Aguero. În rest, Messi, departe de careul lui Hart, a jucat un meci extrem de sobru, de serios, inclusiv cu destule mingi recuperate.
Nu mi-a plăcut Luis Enrique la schimbarea lui Rakitic cu Mathieu. Schimbare de antrenor temător, într-un moment în care City se arăta periculoasă. O făcea însă dintr-un soi de disperare amestecată cu resemnarea, probabil că la pauză, știind că nu mai au ce pierde, jucătorii au ieșit hotărîți să riște totul, un soi de ”ori la bal, ori la spital”. Luis Enrique s-a speriat, aș paria că Guardiola n-ar fi reacționat așa. Mathieu în apărare și Mascherano la mijloc a însemnat o renunțare la principiile din prima repriză. Noroc cu Clichy, care s-a autoeliminat stupid, căci altfel, din acel exces de adrenalină dat de golul lui Kun, City chiar putea egala o Barcelona care nu mai putea construi la fel de coerent. Cred că era momentul lui Xavi la mijloc, era momentul unui ”profesor” care să ordoneze lucrurile. Xavi la mijloc, Pedro în locul unui Neymar din nou discret, plus Messi mutat din bandă în zonă centrală, pe vechea lui poziție, de 9 fals, era o schimbare de atitudine care poate ar fi dictat sentința încă din tur.
Așa, acest 1-2, nu e un scor imposibil de întors. Prin stilul său de joc, prin stilul antrenorului, prin slăbiciunile evidente pe care le are, Barcelona e echipa care poate pierde o calificare, pe teren propriu, pe mîna ei. În minutul 45, City era eliminată. În minutul 90, cînd Messi se pregătea să bată penlty-ul, de asemenea. Acum, nu mai e, iar o deschidere de scor pe ”Camp Nou” i-ar aduce opțiuni nesperate. Dar de aceea e frumos fotbalul, căci granița între situații e foarte subțire.
P.S.
Două vorbe despre Suarez. Ar fi nedrept să nu amintim de jocul său. În prima repriză a fost colosal. În a doua n-a prea existat, dar și pentru că Barcelona, obligată oarecum de reacția celor de la City, dar și ușor autosuficientă, n-a mai forțat. Pe comentariu am spus că cei de la Barcelona ar trebui să îmbutelieze niște aer de Liverpool și să-i mai dea din cînd în cînd lui Suarez să-l respire. Ca orice marcator, și Suarez are nevoie de goluri, pentru ca starea sa de spirit să fie bună. Ceea ce face Suarez în teren are multă legătură cu jocul lui Messi, îl ajută enorm, dar un golgeter trăiește cu numele scris pe tabela de marcaj, nu din spațiile pe care le crează. Dacă Messi era inspirat și la fel de prietenos și-l lăsa pe Suarez să bată penalty-ul, acum incertitudinea față de meciul retur ar fi fost la cote minime.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Un ”Wembley” pentru Steven Gerrard. Asta cereau fanii lui Liverpool la turul semifinalei de Cupa Ligii cu Chelsea, de pe ”Anfield”. Era o solicitare legitimă a unor oameni care cred că încă nu s-au obișnuit cu ideea că din sezonul viitor nu-l vor mai putea vedea pe Gerrard în tricoul roșu al ”cormoranilor”. Și asta pentru că între Steven Gerrard și cei care nu lipsesc de la nici un meci pe ”Anfield”, indiferent de vreme, situație, adversar sau context, există cea mai strînsă legătură posibilă în fotbalul de azi. Poate doar Totti să reprezinte pentru Roma ceea ce reprezintă Steve G pentru Liverpool, deși am ceva rezerve aici, venite din felul de a fi al italienilor și modul în care înțeleg ei, tradițional vorbind, legăturile interumane.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Steven Gerrard e fix omul care vine în peluză. Originile sale sînt aceleași, de aceea oamenii de acolo se simt reprezentați de el și-l văd ca un model. Un băiat care a luat-o de jos și care a ajuns sus. Un fotbalist puternic, ”big and fucking hard” spune cîntecul ce-i este dedicat, care în primul rînd s-a sacrificat pentru grup și abia apoi pentru el. Aș fi tentat să spun că o face și acum, părăsind un colectiv al cărui simbol este pentru a nu-i periclita dezvoltarea, creșterea.
Am zis că aș fi tentat să spun că face asta. Sînt tentat, dar nu sînt convins că despărțirea se face din voința lui. Ceva mă face să cred că mai mult a fost îndemnat s-o facă, a fost împins. Cîteodată copacii prea înalți trebuie sacrificați, căci la umbra lor vlăstarele tinere și pline de viață nu se pot dezvolta așa cum trebuie. Ceva de genul ăsta i s-a întîmplat lui Lampard, dar diferența dintre Gerrard și Lampard e că pe Steve G nu cred că-l vom vedea îmbrăcînd tricoul unei alte echipe din Premier League, jucînd împotriva lui Liverpool și, eventual, marcînd împotriva lui Liverpool. Și asta datorită legăturii de care am vorbit mai sus. Am scris ”nu cred”, recunosc că mi-am luat măsuri de precauție, căci în fotbalul de azi s-au văzut atîtea. Mi-ar părea însă rău să se întîmple.
M-am tot întrebat în această perioadă scursă de cînd Gerrard a anunțat că va pleca de la Liverpool ce s-ar fi întîmplat dacă el nu aluneca la acel meci cu Chelsea, din finalul sezonului trecut. Proabil că meciul s-ar fi terminat 0-0, rezultat suficient pentru Liverpool, căci nu cred că în acea situație și cu starea de spirit data de apropierea unui final așteptat de atîția ani ”cormoranii” s-ar mai fi împiedicat, cum au făcut-o, pe terenul lui Crystal Palace. Probabil că Liverpool ar fi cîștigat campionatul și, probabil, multe din cele întîmplate ulterior nu s-ar mai fi petrecut. Probabil că Luis Suarez nu a mai fi plecat, probabil că și campania de transferuri ar fi fost alta și numele aduse pentru completarea lotului ar fi fost altele. Și, probabil, Steven Gerrard n-ar fi anunțat, la 6 luni după titlu, că pleacă de la echipa vieții sale.
Pe ”probabil” nu se prea pot face analize. Sau pe ”ce-ar fi fost dacă”. Analizele se fac doar pe ce există, pe ce se vede. Contra lui Chelsea, s-a văzut un Liverpool cu un potențial de creștere pe care nu-l prea sesizam acum vreo două luni, atunci cînd Real Madrid mătura cu echipa lui Brendan Rodgers chiar pe ”Anfield”. Antrenorul, al cărui post începuse să fie pus sub semnul întrebării, a arătat că are curaj și a schimbat un sistem care dădea rateuri. A schimbat inclusiv poziția lui Gerrard, așa cum el însuși a recunoscut la sfîrșitul lui octombrie, în Daily Mail. L-a transformat din clasicul mijlocaș englez într-un număr 10, ceea ce i-a permis lui Gerrard să scape de marcajul fix și feroce pe care mulți adversari îl propuneau ca tactică pentru el. Un marcaj care, după cum cum a spus chiar el, îl ”asfixia”. La 35 de ani nu-i simplu să suporți așa ceva și nu-i deloc o coincidență faptul că Gerrard a avut în 2013-2014 un sezon remarcabil, căci atunci echipa n-a participat în cupele europene, iar perioada de refacere era un pic mai mare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Deși Liverpool n-a putut trece de Chelsea, speranțele pentru un viitor care să semene cu trecutul apropiat există și-s din ce în ce mai mari. Problema pe care mi-o pun eu azi este dacă nu cumva acest nou proiect Liverpool, care pare să se contureze, n-ar fi avut nevoie și de Steven Gerrard. De o legătură între vestiar și tribună, de un cîștigător al acelei finale mitice de Champions League, ca un fel de garanție că astfel de miracole se pot întîmpla. Și întreb asta bazîndu-mă pe ultimele evoluții ale sale, căci nu mi-a dat senzația că ar fi un fotbalist terminat și nici că ar pune ego-ul său înaintea intereselor clubului. Cum face cîteodată Totti, că tot am făcut o paralelă între ei. E doar o întrebare, nu un verdict. Poate că răspunsul e altul, poate că e mai bine cum procedează cei de la Liverpool, poate că în fotbal sentimentele mai trebuie și parcate. Eu totuși cred că o echipă tînără are nevoie de un idol în vestiar, nu în afișe.
În 1998, în ziua finalei Mondialului francez, ”L`Equipe” ieșea cu un titlu care mie mi-a placut mult atunci: ”Les Bleus sans Blanc”. Era un joc de cuvinte, dincolo de traducerea inițială, blanc – alb, ”naționala” Franței se vedea obligată să joace cel mai important meci al istoriei sale fără căpitanul Laurent Blanc. Și fără acel ritual de la începutul meciurilor, aducător de noroc se spunea atunci, cu Blanc pupîndu-l pe frunte (sau pe chelie, mai degrabă) pe portarul Fabien Barthez. Un soi de talisman dacă vreți (norocos evident, căci talisman ghinionist au văzut doar cei care scriu știrile pe la anumite posturi și folosesc acest pleonasm de manual, talisman norocos), Blanc n-a lipsit prea mult Franței în acea finală cîștigată cu 3-0 în fața Braziliei lui Ronaldo. Nu Cristiano, celălalt.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI PSG DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre Laurent Blanc jucătorul nu se poate vorbi decît la superlativ. Despre Laurent Blanc antrenorul încă trebuie să căutăm caracterizările. Acel titlu obținut cu Bordeaux, în 2009, cu care practic a pus capăt dominației pe care Lyon o genera în fotbalul francez, i-a adus o aură de învingător, ajutîndu-l mai tîrziu să ajungă la ”naționala” al cărei căpitan fusese multă vreme. Acea performanță cu Bordeau rămîne totuși singulară, căci eu sincer n-aș pune preamult preț pe titlul cucerit cu PSG în sezonul trecut, în condițiile în care PSG are un lot senzațional, iar în sezonul trecut nu prea a avut mare concurență în Ligue 1.
Blanc pare un antrenor cu foarte puțină mobilitate. E fixat pe acest modul 4-3-3, pe care l-a aplicat și la ”națională”, coborînd în linia de mijloc un Malouda, pe vremea aia foarte bun la Chelsea, dar puțin obișnuit cu acea poziție. Acum, la PSG, are trei super-mijlocași pentru cele trei locuri, Verratti (urmașul natural al lui Pirlo, iar înainte să căutați contraargumente amintiți-vă, vă rog, de Pirlo la 22 de ani), Motta (ajuns la o maturitate pe care n-a arătat-o nici măcar cu Mourinho) și Matuidi (excepțional în multe partide, un Makelele mult mai dotat din punct devedere tehnic), plus rezervele Cabaye (om de echipă națională), Chantome (om bun la toate) și Rabiot. În schimb, în zona de atac, Blanc insistă cu Cavani în zonă laterală, pe principiul dacă l-am luat și cu atît de mulți bani, trebuie să joace oricum și oriunde, deși se vede limpede că ”El Matador” nu e prea încîntat de ceea ce joacă. Diferența dintre Blanc și Ancelotti, de exemplu, e că italianul, tocmai cel în locul căruia a venit, ar fi căutat și alte soluții, ar fi încercat poate și un 4-4-2 și un 4-2-3-1, că să-i facă pe Cavani și Ibrahimovici să dea randament împreună.
Apropo de Ibrahimovici. După meciul de la Paris dintre cele două, terminat cu victoria parizienilor și primul eșec al Barcelonei, mă întrebam pe acest blog cum ar fi arătat PSG-ul cu Ibra? Suedezul n-a jucat atunci, dar lipsa lui a generat o mai mare mobilitate și o infinit mai mare risipă de efort, căci Pastore, titular atunci, a alergat mai mult și mai cu folos decît a făcut-o Ibra pe ”Camp Nou”. În ciuda golului marcat, Ibrahimovici și-a ajutat destul de puțin echipa, în condițiile în care adversarul, Barcelona adică, prezenta o dispunere în teren cel puțin bizară și de care cred că alți adversari, gen Bayern, Real Madrid, Chelsea, chiar Atletico ar fi profitat la maximum. Puțin mai tîrziu însă despre Barcelona și ideile lui Luis Enrique, o singură observație la fraza de dinainte și la înșiruirea echipelor de acolo, în ordinea în care văd eu favoritele la cîștigarea trofeului în acest an. Guardiola, Ancelotti, Mourinho, Simeone, iată numele unor antrenori cu o clasă cel puțin peste Blanc și Luis Enrique.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revenind la PSG, la Blanc și la deciziile sale. N-a înțeles nimeni, nici la Euro Fotbal după meci, dar nici în presa franceză de joi, schimbările lui Blanc. Scoate un mijlocaș și-l bagă pe Pastore, expunîndu-și zona de mijloc. Luis Enrique a reacționat corect, cu Rakitic în locul lui Pedro, aducînd un om în plus acolo. Iar în momentul în care Xavi îl înlocuia pe Iniesta, așadar Barcelona aducea un om proaspăt și experimentat în acea zonă, Blanc îl scoate și pe Matuidi și-l bagă pe Lavezzi. Lăsîndu-l pe Motta singur în fața jocului de pase orchestrat de ”profesorul” Xavi. Sincer, cred că dacă-l avea disponibil pe Bahebeck, cred că-l băga și pe el, eventual în locul lui Motta, pentru un ”revoluționar” 1-4-0-6 cu care să caute egalarea. În 2001, contra Sloveniei, la acel baraj blestemat în urma căruia a început căderea fotbalului românesc (puțin și a lui Hagi, dar e o altă discuție) Hagi băga toți atacanții disponibili ca să forțeze calificarea, fără să-și dea seama că mingea trebuie cumva să și ajungă la ei. Hagi era tînăr atunci, ca antrenor evident, despre Blanc se presupune că are ceva experiență și performanțe.
Ca să termin capitolul rezervat PSG-ului, vă rog să vă imaginați această echipă cu Guardiola antrenor. Sau cu Ancelotti, care începuse o treabă acolo. Sau chiar cu Mou. Și încă un lucru, apropo de Mou. Văzîndu-l pe David Luiz am înțeles oarceum de ce Mourinho, obsedat de latura tactică și de interpretarea jocului, i-a dat drumul să plece.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre Barcelona acum. Salutată cu ole-uri în tribună și cu titluri bombastice în presa catalană, victoria Barcelonei ascunde însă mari carențe. Din nou Luis Enrique a surprins cu acea așezare. Laurent Blanc a dat o declarație, la final, extrem de adevărată: ”Noul sistem al lui Luis Enrique a adus mai multă confuzie în echipa lui decît în a mea”. Mare adevăr a spus. Nu știu dacă Luis Enrique s-a inspirat din noul modul propus de Guardiola la Bayern, mai degrabă însă din pricina accidentărilor. Tot cu 3 pe fund, dar cu o linie de mijloc ce acoperă mai bine terenul, crează mai multe unghiuri de pasare, plus un atac extrem de derutant, cu schimbări multiple de locuri. La Barcelona, rezistă doar atacul, cele trei superstaruri din față dovedindu-și din plin valoarea. Chit că Luis Suarez e departe de fi aglutinat în jocul de pase din deviere propus de Messi și Neymar. Luis Suarez și acomodarea sa merită o analiză separată, pentru că mie mi se pare că e o mare diferență între ceea ce joacă Suarez acum și ceea ce juca la Liverpool. Asta și pentru că Messi și Neymar nu sînt Sterling și Sturridge.
Cu 3 fundași centrali, Barcelona n-a arătat prea multă siguranță în defensivă. Luați doar golul încasat, ca să vă convingeți. E ilogic ca Matuidi sa facă pe pivotul acolo, iar Ibra să înceapă și să termine tot el faza, fără să fie deranjat. Cu Mascherano și Busquets în zona de mijloc, Barcelona pierde din capacitatea combinativă. Dacă la cei doi îi adăugăm pe Mathieu și Suarez, chiar și pe Pedro, avem iată 4, dacă nu cumva 5 oameni care n-au aceeași tehnică de stăpînire și pasare a balonului precum o au ceilalți. Și asta se vede. Degeaba încearcă Busquets să dea pasele lui Iniesta, el nu poate, e limpede, și cred că nici nu trebuie să poată. Alta e treaba lui.
Pesemne că Luis Enrique a încercat un romb la mijloc. Mascherano spre proppria poartă, Messi spre cealaltă, Busquets și Iniesta în dreapta și stînga lor. Nu prea a funcționat, căci Messi nu e omul căruia să-i ceri să respecte o poziție. El e liber să-și aleagă zona în care se mișcă, dar asta presupune ca toți ceilalți să se deplaseze în funcție de el. Ceea ce se întîmplă la Bayern, de exemplu, cînd Robben își părăsește poziția din dreapta. În plus, continuînd pe linia paralelei cu Bayern, am mari dubii că Mascherano, indispensabil în jocul Barcelonei de azi, poate fi Xabi Alonso. În plus, în mintea lui Xavi cred că-s multe lucruri care se amestecă neclar în ceea ce privește rolul său și poziția pe care joacă. Dar de fiecare dată cînd e Xavi pe teren, echipa arată altfel. Asta însă îl defavorizează pe Iniesta, care mi se pare cel mai nedreptățit de tactica lui Luis Enrique.
Barcelona de azi intimidează prin cei trei atacanți. N-are cum să fie altfel, sînt prea buni. Și trăiește prin ei, prin ceea ce realizează ei. E o rentă nu viageră, ci pasageră.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
În vară, l-am avut invitat la o ediție specială Fotbal European pe Enrique Cerezo, președintele lui Atletico Madrid. L-am întrebat atunci, printre altele, cît de subțire poate fi granița dintre fericire și nefericire, dintre agonie și extaz. Mi-a răspuns: ”un minut”. Așa a fost pentru el, pentru Atletico, în finala Champions League cu Real Madrid. Un minut, intervalul dintre fericire și dramă, minutul în care Ramos a marcat golul egalizator, minutul ce mai rămăsese de jucat, cu Atletico în avantaj fiind.
Mi-aș dori să-l pot întreba același lucru și pe Brendan Rodgers. Sînt aproape sigur că antrenorul lui Liverpool mi-ar răspunde: ”O brazdă”. Acea brazdă care l-a făcut pe Steven Gerrard să alunece, tocmai pe el, în acel meci cu Chelsea din finalul lui aprilie, în care toată lumea aștepta o victorie a lui Liverpool pentru a sărbători un titlu în Premier League visat ani de-a rîndul de fanii ”cormoranilor”. Acea brazdă s-a dovedit atunci granița dintre agonie și extaz, o bucată de pămînt ieșită, crud aș zice, în calea fericirii lui Steven Gerrard, care poate ar fi meritat mai mult decît oricine acel titlu.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Astăzi, la 7 luni de la acel meci, Liverpool e departe de echipa pe care doar un teribil ghinion o îndepărtase de cîștigarea trofeului într-unul dintre cele mai tari campionate din lume. Astăzi, Liverpool n-a putut ieși dintr-o grupă de Champions League cu Basel și Ludogoreț (presupunînd că Real Madrid era de neatins) și a redevenit echipa crizelor de nervi de dinainte. O calificare în primăvara Champions League ar fi reprezentat un medicament de alinare a durerii ce încă persistă în inimile suporterilor, poate și un doping moral excelent pentru Rodgers și ai săi în condițiile în care locul ocupat acum în clasamentul Premier League nu invită la prea mult optimism. Din păcate, mai mult decît acest loc 9, jocul arătat în ultima vreme invită mai degrabă la pesimism. Cu Basel, o echipă bună, nimic de zis, care a mai pus probleme englezilor în cupele europene (vezi Manchester United sau Tottenham, chiar și Chelsea), dar nu de nivelul lui Liverpool ca valoare individuală a jucătorilor, prestația a fost bizară dela început pînă la final. De la echipa de start, mai exact felul în care a fost abordat din punct de vedere tactic începutul unui meci ce trebuia cîștigat, pînă la sfîrșit, cînd Skrtel ajunsese referința ofensivă.
A fost un meci prost dintr-o serie de meciuri proaste. Întrebarea pe care mi-o pun, cu siguranță nu mi-o pun doar eu, e logică: Oare cum e posibil ca o echipă să cadă în asemenea hal în cîteva luni? Imediat vine a doua întrebare: Chiar atît de important era Luis Suarez în angrenajul lui Liverpool astfel încît plecarea uruguayanului să aducă după sine astfel de consecințe? Mă tem că răspunsul la a doua întrebare e un DA apăsat. Da, Luis Suarez era cel mai important om al echipei, chiar mai important decît Gerrard. Gerrard reprezenta și reprezintă simbolul, sufletul, dar Suarez reprezenta golurile. Adică victoriile. Adică punctele. Adică starea de spirit.
Am tot spus-o și o s-o repet, fotbalul e o stare de spirit. Victoriile aduc victorii atunci cînd starea de spirit e pozitivă. Cînd nu mai e, se intră într-o spirală negativă greu de controlat. Iar pentru Liverpool vine și marele duel cu Manchester United, în cel mai prost moment posibil. Iar la United nu cred că s-a uitat acel 0-3 din sezonul trecut.
În martie, scriam pe acest blog că ”Liverpool s-a întors și visează”. Salutam atunci revenirea lui Liverpool în elita fotbalului britanic, îmi manifestam rezervele față de posibila cîștigare a campionatului, dar ma gîndeam că sezonul care urmează ar putea fi al ”cormoranilor”. Puneam atunci o simplă condiție: ”De vreme ce Rodgers a găsit formula și de vreme ce echipa concurează cu șanse la cîștigarea titlului, căci are de jucat acasă și cu City și cu Chelsea, nu văd de ce în sezonul viitor Liverpool nu și-ar propune titlul ca obiectiv foarte clar. Sînt convins că și-l va propune, dar pentru asta va trebui să definească o vară extrem de activă pe partea de mercato. Liverpool trebuie să mai aducă măcar un jucător de valoarea lui Luis Suarez, nu neapărat în atac, și nu trebuie să-l piardă pe uruguayan. Nu știu care demers e mai complicat, teamă mi-e că al doilea, căci după acest sezon fantastic, dacă va face și un Mondial bun, Luis Suarez va fi extrem de căutat și ademenit. Banii n-au miros, oricît de mult ar vrea unii să creadă altceva, sună frumos ”You never walk alone”, dar și mai frumos sună pentru unii fotbaliști zerourile din contracte. Luis Suarez nu-i Gerrard și ăsta cred că ar trebui să fie obiectivul în vară, păstrarea lui, căci e esențial în jocul echipei.”.
Păstrarea lui Suarez a fost într-adevăr un demers complicat. Poate că dacă acea brazdă nu-i ieșea în cale lui Gerrard și Liverpool lua titlul în Anglia, Suarez nu pleca. Nu-s foarte convins, căci banii n-au miros și nici tentația de a juca alături de Messi nu-i mică, dar am zis că POATE nu pleca. Dar a plecat, iar a doua condiție pe care o pusesem, vara activă în mercato, nu s-a îndeplinit. Activă a fost, vezi lista achizițiilor, dar cred că strategia a fost greșită. Spuneam în același text de mai sus că lui Gerrard îi trebuie lîngă el un jucător de mare valoare, căci în doi visele devin mai lesne realitate. Suarez era, dar dacă a plecat trebuia înlocuit de cineva cu aceleași caracteristici, cu valoarea și personalitatea uruguayanului. Eu cred că aici e problema. Liverpool s-a trezit fără Suarez și cu o grămadă de bani în cont. Exact cum a pățit Tottenham în 2013 cu Gareth Bale. În paranteză fie spus, cred că dacă Tottenham îl păstra atunci pe Bale și mai aducea unul sau doi fotbaliști de mare valoare putea intra în lupta pentru titlu.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Brendan Rodgers, căci nu putem avea discuția asta fără să pomenim numele lui, n-a înțeles mare lucru din ce i s-a întîmplat lui Villas Boas în vara lui 2013. A adus o droaie de fotbaliști, mulți dintre ei de viitor, dar nici un nume consacrat, nici o personalitate care să stea alături de cea a lui Steve G. În plus, banii plătiți pe majoritatea dintre cei aduși au fost mulți și, aș zice, fără justificare. Am mai spus-o în emisiuni, să dai pe Lallana, pe Markovici ori pe Lovren aceeași bani pe care i-a dat Real Madrid pe Kroos mi se pare o barbarie. Iar să-l aduci pe Balotelli ca înlocuitor pentru Suarez mi se pare o nebunie mai mare decît nebunia lui Balotelli. Sînt multe nume de jucători ce puteau fi aduși și s-ar fi încadrat în conceptul de ”valoare și personalitate”. Fiecare își poate face propria listă aici, privind la tabelul transferurilor efectuate în vară, problema e că lista cîștigătoare a fost a lui Brendan Rodgers. Sîntem în Anglia, unde antrenorul e și manager, are un cuvînt mult mai mare în politica de transferuri decît în Europa. De aceea nu pot fi în totalitate de acord cu cei care-l absolvă pe Rodgers de orice vină, bazîndu-se doar pe sezonul trecut, pe acea linie subțire dintre vis și realitate.
Pentru Brendan Rodgers e un moment delicat. Deja se vorbește de Rafa Benitez, care nu se simte bine la Napoli și care face tot mai dese apropo-uri, amintindu-și de cît de bine s-au simțit el și familia lui la Liverpool. Aici aș avea unele dubii că e sincer, mai ales în ceea ce privește familia, căci a compara Liverpool cu regiunea Napoli și coasta Amalfitană ca locuri unde să te simți bine e ca și cum ai spune că vremea din ultima lună din București a fost ideală.
În aprilie, Liverpool pierdea titlul în Premier League, dar o făcea cu demnitate. Se poate întîmpla ca în ziua cea mai importantă să nu-ți iasă lucrurile așa cum ai vrea. Sau să iasă o brazdă din gazon și totul să se năruie. Dar atitudinea trebuie să rămînă. Impotența din meciul cu Basel, dar și din dubla cu Real Madrid de exemplu, doare mai mult decît acel ghinion. Una e sa ai ghinion, alta e ca nici măcar ghinionul să nu mai răspundă la provocări.
Sînt mai bine de 10 ani deja de cînd Jose Mourinho a intrat, fără să bată prea mult la ușă, mai degrabă spărgînd-o, în lumea bună a fotbalului european. În această decadă, dincolo de rezultatele în sine, de polemici, de stil ori de calitatea sa umană, un element a făcut mereu legătura între mandatele tehnicianului portughez: fiecare al doilea sezon la echipa pe care o pregătește. Nu intru în detalii statistice, dar e destul de simplu de verificat. Al doilea sezon al lui Mourinho a fost mereu cel mai bun, indiferent de numele clubului ce-l angajase, deloc pe un salariu mic, plus cheltuielile aferente, colaterale, pe care le implică o colaborare cu portughezul și, foarte important, impresarul care-l reprezintă, Jorge Mendes. Legătura dintre cei doi ar merita și ea un studiu de caz, felul în care ei s-au ajutat unul pe altul și au crescut enorm prin această colaborare.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Al doilea mandat al lui Jose Mourinho la Chelsea a intrat de săptămîni bune în sezonul cu numărul doi. Iar Chelsea domină de manieră categorică Premier League. Distanțîndu-se în fruntea clasamentului și aducîndu-l pe Arsene Wenger, un ”inamic” cunoscut al lui Mourinho să spună că acest campionat nu poate fi cîștigat de altcineva decît de Chelsea. Evident, să vorbești de o viitoare campioană în luna noiembrie pare un pic demagogic. Avem totuși în minte cele întîmplate nu demult, cînd City și United au avut fiecare cîte 8 puncte avans una față de cealaltă și toată lumea știe cum s-a terminat acea ediție. Problema este însă că atunci existau City și United, acum Chelsea nu pare a avea adversar capabil să se țină după ea. Southampton e acum a doua clasată, dar echipa lui Koeman, cu toată impresia foarte bună pe care a lăsat-o pînă acum nu cred că e pregătită pentru o asemenea luptă. City a intrat într-o dinamică destul de ciudată și deloc productivă, cu antrenorul pus constant sub semnul întrebării și ale cărui relații cu vestiarul și conducerea par a fi din ce în ce mai proaste. Arsenal repetă istoria ultimilor ani, va lupta din răsputeri în primăvară pentru un loc de Champions League. Liverpool a pierdut odată cu Suarez parcă toți dinții pe care-i avea în sezonul trecut. United și-a adus nume, dar nu are încă echipă. Informația că va încerca în iarnă să-l readucă pe Vidic, dacă o fi adevărată, îmi pare o glumă destul de proastă, iar în aceste condiții e greu s-o incluzi pe United în vreun calcul.
Mai rămîne Chelsea. Care nu are nici o înfrîngere în acest sezon. Care are 29 de puncte din 33 posibile. Care are doar două egaluri, ambele la Manchester, cu City și United. Care sîmbătă a cîștigat pe Anfield jucînd destul de prost. Care, generalizînd, în ultima lună a adunat puncte jucînd destul de prost. Acest ultim aspect însă îmi întărește ideea că nu are cu cine se lupta în acest sezon. Titlul se cîștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierde în cele cu echipele mici.
Dincolo de rivalele de care aminteam mai sus, ar fi nedrept să punem avansul pe care Chelsea îl are acum față de City, 8 puncte, față de Arsenal, 12 puncte, față de United, 13 puncte, față de Liverpool și Tottenham, 15 puncte, doar pe seama prestațiilor anoste ale acestor echipe. Chelsea a arătat în toată această perioadă o forță și un echilibru pe care Mourinho și le dorea în sezonul trecut, dar nu prea le găsea. El a tot spus că acest prim sezon al lui e unul de tranziție și că al doilea va fi cel în care se va vedea adevărata față a lui Chelsea. Și a avut dreptate. S-a plîns în tot sezonul de lipsa atacanților, deși avea, în teorie, trei, astfel că l-a transferat pe Diego Costa, căruia i-a adus și un back-up în persoana lui Drogba. L-a adus încă din iarnă pe Matic, pe o sumă mare, ca să-l acomodeze pentru ceea ce va urma. L-a adus pe Filipe Luis, pe care se poate baza în anumite meciuri. Și, cred în primul rînd, l-a adus pe Cesc Fabregas.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Am scris pe acest blog despre greșeala pe care Barcelona a făcut-o lăsîndu-l să plece pe Fabregas. Nu știu dacă existau discuții între el și Mourinho mai demult. Cert e că a surprins pe toată lumea rapiditatea cu care s-a făcut transferul, fără să se vorbească prea multe prin ziare despre el. Astfel că e posibil ca Mourinho să-i fi explicat lui Fabregas ce rol îi pregătește și să fi reușit să-l convingă astfel să lase Barcelona cu tot ceea ce reprezenta ea pentru Fabregas. Mourinho a explicat ulterior foarte clar că Fabregas nu era folosit la Barcelona pe o poziție care să-i convină. Multă lume a crezut atunci că sînt doar niște săgeți aruncate de portughez spre fostul adversar din Primera, dar acum se dovedelte că a avut dreptate.
La Chelsea, Fabregas se apropie de cel care era la Arsenal. Joacă la mijloc, alături de Matic și e un amestec de număr 10 cu număr 8. Asigură permanent prin știința de a se plasa prima linie de pasă, pentru Matic sau pentru cei din apărare, asigură apoi o fluidizare a jocului pe care Mata, de exemplu, n-o putea oferi. Acum ne lămurim de ce Mourinho i-a dat drumul lui Mata așa ușor. Marea calitate a lui Fabregas e că interpretează perfect jocul, știe cînd să-l accelereze sau, dimpotrivă, să-l încetinească. E cel mai bun aliat al lui Hazard pentru că știe că belgianul preferă mingea la picior, e la fel de bun aliat pentru Diego Costa, pentru că știe să-i paseze pe spații, dar și al lui Oscar, căruia îi place să primească între linii. La picior, pe spați, între linii. Astea sînt cerințele fotbalului modern și e greu de găsit un jucător care să poată gîndi repede astfel de pase. Și care, la o adică, să apară și la finalizare. Iar Fabregas este unul dintre ei, iar faptul că Luis Enrique nici măcar n-a încercat să-l convingă să rămînă la Barcelona mi se pare inexplicabil. Morinho s-a mișcat extrem de repede, căci eu cred că și Guardiola l-ar fi vrut.
Sezonul doi al lui Mourinho e în general victorios. La cum se arată lucrurile, va fi și acesta. În campionat deocamdată. Rămîne de văzut ce va face în Champions League. La Porto și Inter i-a ieșit, cu Chelsea, în primul mandat, s-a oprit în fața Barcelonei lui Ronaldinho cînd toată lumea l-a descoperit pe Messi, iar la Real Madrid s-a oprit în semifinala cu Bayern. În Champions League lucrurile merg mai împiedicat decît în campionat, dar asta și pentru că grupa nu oferă motive de maxime concentrare pentru jucători. Pentru Chelsea, bătălia va începe pe acest front în februarie, iar eu unul sînt nerăbdător.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!