A fost una dintre știrile acestei perioade de întrerupere a campionatelor, o știre ce a trecut oarecum neobservată în vîrtejul informațiilor ce vizau echipele naționale. Zlatan Ibrahimovici a fost iertat de UEFA și va putea juca ambele manșe din ”sferturile” Champions League cu FC Barcelona. Inițial era suspendat pentru prima manșă de la Paris, un handicap suficient de mare pentru PSG, acum poate fi folosit și în partida de marțea viitoare, un handicap ce se mută în tabăra catalanilor, unde accidentarea lui Pedro și posibila absență a lui Xavi se alătură unei liste de probleme cu care a fost întîmpinat Tito Vilanova la întoarcerea sa din America.
Dar nu PSG-Barcelona e subiectul acestor rînduri. Ci Zlatan Ibrahimovici. În vreme ce toată lumea așteaptă să vadă prestațiile sale împotriva unei echipe la care a jucat și de la care n-a plecat în cele mai liniștite condiții, prin Paris se vorbește că Ibrahimovici nu e fericit.
Deschid o paranteză. De unde provine fericirea unui fotbalist? și cît de importantă este ea pentru prestațiile sale?, iată două întrebări la care noi, cei care nu sîntem implicați în fenomen, nu prea știm să răspundem. Ne gîndim mereu la fotbaliști și la banii pe care-i cîștigă și tragem concluzia că trebuie să fie fericiți. Nu-i tot timpul așa, banii nu aduc fericirea, parcă așa se spune, sînt mulți alți factori ce trebuie să se alăture banilor ce intră în cont lunar.
Un exemplu e Balotelli. Nu era fericit la Manchester, e fericit la Milan, iar asta se vede. Antrenorul, colegii, anturajul, prietenii pe care-i ai sau pe care îi faci, singurătatea în unele cazuri, clima, mîncarea, starea de spirit a soției, a copiilor, iată factori de care vorbeam mai sus și care sînt esențiali în fericirea unui fotbalist. Se spune, de exemplu, că De Gea nu suportă vremea de la Manchester. S-a spus că soția și copii lui Tevez au fost în aceeași situație. Acum se pare că s-au mi obișnuit. Se știe că soția lui Zidane a fost cea care l-a convins să accepte oferta lui Real Madrid, la fel cum soția lui Șevcenko l-a determinat să plece la Londra. E celebrul cazul lui Kezman, a cărui ședere la Londra era să-l falimenteze, căci făcuse imprudența să-și ia casă fix lîngă Harrods iar so’ia sa, de plictiseală, își omora timpul în respectivul stabiliment. Cu consecințe de rigoare asupra contului bancar al familiei. Și ar mai fi cazuri, suficiente, care-mi scapă mie acum, dar pe care, dacă le știți, vă invit să le povestiți.
Mă întorc la Ibrahimovici. Mino Raiola, impresarul său, a aruncat o vorbă, așa, ca să se afle în treabă, cum că Zlatan ar putea pleca în vară. Mino Raiola nu-i un impresar oarecare, iar metodele lui sînt de genul ăsta. Mai întîi agită apele, cu astfel de declarații, apoi acționează. Dacă ar fi să parafrazăm un proverb, ar trebui să zicem: ”spune-mi pe cine impresariezi, ca să-ți spun cine ești”. Mino Raiola impresariază, printre alții, 3 superfotbaliști, Ibrahimovici, Balotelli și Pogba, dar 3 caractere ce cu greu pot fi caracterizate.
Ce motive ar avea Zlatan să plece? Se spune că are mari dificultăți în a învăța limba franceză, se spune că nu s-a acomodat cu stilul de viață din Paris, se spune că nu-i mulțumit de nivelul campionatului francez. Se mai spune că soția sa, o frumoasă suedeză mai mare cu 10 decît el, dar de care e foarte legat, fiind, zice-se, singura capabilă să-l îmblînzească pe capriciosul Zlatan, nu e fericită la Paris. E posibil așa ceva? Ei bine, se pare că da, mai ales că ea a și fost victima unei tentative de jaf, iar perechea și-a schimbat de două ori pînă acum locuința. Există și o reacție ostilă a oamenilor față de el, urmare a salariului stratosferic ce i se plătește, ostilitate ce nu-l însoțește doar pe stadioanele unde se deplasează, ci și în locurile publice pe care le frecventează.
Acest salariu este însă o mare problemă. Suma de transfer, în principiu, n-are trebui să fie. 23 de milioane a costat Zlatan, ceea ce nu reprezintă deloc o sumă de speriat. Ba chiar ea ar putea fi lejer mai mare de 30 de milioane. Ibrahimovici e unul dintre cei mai buni fotbaliști ai lumii în bacest moment și o astfel de sumă s-ar justifica pentru achiziționarea lui. Însă 12,5 milioane de euro net pe sezon, plus bonusuri de alte două milioane, ce duc veniturile sale stagionale la 14,5 milioane de euro, iată o un handicap important. Puține cluburi își pot permite o astfel de sumă ca salariu.
Aici intervine însă noțiunea de fericire. Dacă într-adevăr nu e fericit la Paris și vrea să simtă acest sentiment în altă parte, Zlatan ar trebui să accepte o reducere. Jucător și agent insinuează că lucrul ăsta e posibil. Nu vă imaginați însă o reducere drastică, mai degrabă una rezonabilă, poate un salariu ceva mai mic și un contract ceva mai mare. Cel cu PSG expiră în 2015.
Care ar fi posibile destinații? Sigur, deja intrăm în zona speculațiilor, dar nefiind competiții în desfășurare ne putem permite. Raiola și-a tot făcut declarații de dragoste cu Juventus, a și apărut ceva în ziarele sportive din Italia apropiate de torinezi cum că s-ar putea întîmpla ceva la vară, dar e greu de crezut că după ce l-a luat pe Llorente, Juve ar plăti acum pentru Zlatan. Mai degrabă Inter, unde a mai fost și unde Moratti, vezi și telefoanele pe care le tot schimbă cu Mourinho, pare decis să investească din nou.
Totuși, Anglia mi se pare destinația perfectă. City, Chelsea, două echipe cu bani, dispuse să-i cheltuie pe un atacant de mare valoare. Poate și United, deși nu-i un post prioritar. Și ar mai fi un nume. Nu știu dacă neașteptat ori nu. Real Madrid. În momentul ăsta, Ibrahimovici = Benzema + Higuain. La nivel de salarii. E posibil să fie o ecuație bună, căci o alăturare Cristiano-Zlatan ar fi de un impact brutal, care ar acoperi chiar și plecarea lui Mourinho.
E o perioadă ușor moartă din punct de vedere al presei sportive, al subiectelor de impact. Așa e mereu cînd joacă echipele naționale, care, în ciuda faptului că sînt ”naționale” nu izbutesc să adune o doză suficient de mare de interes al publicului. Pe undeva e normal, pe undeva nu, rămîne la latitudinea fiecăruia să aprecieze. Parcă totuși duminicile fără fotbal sînt un pic mai plictisitoare, nu-i așa?
Așa că mass-media se chinuie să scoată la înaintare subiecte cu care să-și mențină cota de interes. Cîteodată mai primește și ajutor, nesperat oarecum. Așa s-a întîmplat și acum. Ajutorul a venit, cum altfel?, de la Jose Mourinho. Povestea este, presupun, cunoscută. Aflat în Portugalia, la Setubal mai exact, Mourinho a lăsat să-i scape o declarație care imediat a devenit subiect de copertă în Marca. ”Sînt lucruri care sînt foarte aproape să se întîmple și nimeni nu-și dă seama”. Apoi a adăugat: ”Întotdeauna am fost atras de noi provocări, dar o nouă destinație nu-i ușor de ales și e posibil să fie una repetată”.
Mourinho nu-i tipul de om căruia să-i scape ”porumbei” din gură. Toate mișcările sale sînt calculate, toate vorbele sale sînt atent alese. La fel și momentul în care le spune. Data trecută cînd a stîrnit agitație maximă la nivel mediatic era tot într-un moment de întrerupere al campionatelor, cînd a apărut conflictul cu Casillas. Întotdeauna lasă loc interpretărilor și presupun că e tare încîntat de faptul că tot ceea ce spune e analizat cuvînt cu cuvînt, silabă cu silabă, ba chiar e analizată și intonația. Nici acum n-a vorbit ca să se afle în treabă. A trimis clar un mesaj, subliminal sau nu. Cui l-a trimis?, asta e însă o întrebare bună.
Faptul că, imediat după ce cuvintele sale au făcut înconjurul lumii, a plecat la Londra, pentru o scurtă vacanță, a reprezentat pentru mulți un indiciu. Va merge la Chelsea? E cea mai plauzibilă variantă în acest moment. Acum mai bine de o lună, am scris pe acest blog că aș vrea să pătrund în mintea lui Roman Abramovici. Scriam atunci despre rolul foarte important pe care îl are, în această piesă de teatru numită ”întoarcerea lui Jose Mourinho”, Marina Granovskaia. Omul de încredere al lui Abramovici, femeia care știe tot ce mișcă în club și fără de care nu se iau decizii. Ea e cea care îl vrea înapoi pe Mourinho și-i susține cauza în fața finanțatorului.
Să fie oare Chelsea? Se apropie aprilie, luna în care Mourinho ia, de regulă, deciziile. Cu Chelsea, prima dată, s-a înțeles în aprilie, cu Real Madrid, tot așa. În ambele situații mult înainte de a juca și cîștiga Champions League. Cu Inter, tot în aprilie a semnat, dar atunci era mai simplu, căci era liber. Dacă plecarea de la Porto a fost privită ca una normală de conducerea clubului, la Inter n-a fost chiar așa, Moratti fiind extrem de deranjat cînd a aflat, chiar înainte de finala Ligii, că antrenorul său e deja înțeles cu Realul. Cine crede că Mourinho s-a decis să antreneze Madridul fix în noaptea de după finala de pe ”Bernabeu” n-are habar de fotbal. Astfel de lucruri nu se fac în pripă, astfel de înțelegeri au nevoie de săptămîni de lucru și negocieri. În paragraful de mai sus a apărut un nume: Inter Milano. De ce nu ar fi Inter destinația repetată? De cînd a plecat Mourinho, Inter e într-o continuă criză, parcă nimic nu merge, iar traiectoria e sinusoidală, după o perioadă bună, inevitabil urmează una proastă. Mourinho are o datorie față de Moratti, nu că asta ar conta prea tare pentru portughez, dar o bază de deschidere a negocierilor ar exista. Mourinho s-a simțit bine în Italia, iar Moratti are bani destui pentru a face față pretențiilor portughezului și a anturajului său în materie de transferuri.
Eu unul nu-s foarte convins că Mourinho e înțeles cu vreo echipă la momentul ăsta. Eu cred că are discuții în mai multe locuri, jucînd, cum se mai spune, la mai multe capete. Povestea cu destinația repetată poate fi o simplă cortină de fum. Se practică în fotbal, îndrepți atenția spre ceva cînd e fapt intenția e în cu totul altă direcție. Cred că Chelsea e în pole-position, pentru că Anglia e preferata lui Mourinho, dar mai cred că și City rămîne o variantă extrem de plauzibilă. Să nu uităm că la City sînt doi oameni, Txiki Beguiristain și Ferran Soriano, extrem de apropiați de Jorge Mendes. Rolul lui Mendes, ca impresar al lui Mourinho și al multor fotbaliști de valoare, e esențial în această perioadă. Beguiristain și Mendes au făcut afaceri bune, Rafa Marquez, Quaresma și Deco, mult înainte ca Mourinho să plece la Chelsea, iar transferul lui Cristiano Ronaldo de la Sporting la Barcelona n-a fost deloc departe să se producă. Și să nu uităm că pe fir e și PSG, care are un atu imens: banii. Mulți, foarte mulți.
Așa că mai pun o întrebare: dacă mesajul de mai sus, în care vorbea de o destinație repetată, a fost un avertisment trimis către o posibilă nouă destinație? La Mourinho, orice e posibil. Cine a văzut documentarul despre el poate să confirme. Cine nu l-a văzut, îl poate vedea AICI.
P.S. Două zile la rînd, două ziare importante de sport din Spania, unul din Barcelona, altul din Madrid, au vorbit de un posibil interes pentru Kun Aguero.
În momentul ăsta, de la City se pleacă extrem de greu și doar dacă oamenii de acolo vor. Aguero are un salariu foarte mare și a costat foarte mult. Plecarea sa este posibilă însă doar dacă City și-a stabilit deja un înlocuitor. Care ar putea fi Radamel Falcao. Asta apropo de ceea ce vorbeam mai sus, de rolul lui Jorge Mendes, care îi este impresar și lui ”El Tigre”.
Luni seară, la Fotbal European, am avut un soi de discuție-dezbatere cu Ilie Dumitrescu. Era emisiunea dedicată campionatului Angliei și ne întrebam, privind clasamentul din Premier League și constatînd, cu ceva dezamăgire trebuie să recunosc, că în proporție de 90 la sută titlul merge spre Manchester United, ne întrebam așadar dacă e Manchester United atît de bună încît să aibă un asemenea avans sau urmăritoarele sale sînt slabe?
Să lămuresc mai întîi problema dezamăgirii, care simt că poate stîrni suspicioni. Cînd am spus ”cu dezamăgire” nu m-am referit la acel sentiment de suporter, ci am vorbit prin prisma televiziunii care transmite un campionat și ar dori să aibă suspansul prezent pînă la final. Cam cum a fost în sezonul trecut. Ceea ce în Anglia nu prea mai există.
Înapoi la întrebarea din primul paragraf. E Manchester United foarte puternică sau vina e la adversare? Posibil ca adevărul să fie la mijloc. Manchester United e puternică, e limpede, dar mie nu mi se pare că diferențele dintre United și City sau Chelsea e atît de mare. Chiar aș merge mai departe și as spune că între cele 3 e o sensibilă egalitate la nivelul lotului.
Să mă explic. De fapt, am făcut-o și-n emisiunea de luni. Mi se pare că Manchester United are un singur compartiment unde e net superioară celor două contracandidate: atacul. Perechea Rooney-Van Persie nu are rival în celelalte două echipe, iar rezervele, să le zicem așa deși noțiunea de rezervă în fotbalul de azi e din ce în ce mai abstractă unde se tinde spre un lot cu 18 potențiali titulari, rezervele așadar sînt și ele de maximă calitate. Welbeck și Chicharito sînt doi jucători pe care te poți baza în orice moment. Chelsea și City nu oferă în această zonă oameni care să se ridice la nivelul celor de mai sus. Torres, la Chelsea, parcă nu mai iese din zodia neputinței, iar Demba Ba încă nu e pe deplin integrat, în vreme ce la City, Aguero parcă nu mi e la fel de efectiv ca anul trecut, Dzeko și Tevez sînt și ei în declin vizibil, ba a mai și fost pierdut Balotelli.
În schimb, la alte compartimente, Manchester United nu e chiar de speriat în comparație cu rivalele. Ba aș spune chiar că dimpotrivă. La portar e sub ambele, chiar dacă De Gea are o perioadă bune. Aș spune că și la linia de apărare, unde doar Evra se mai salvează. Rio Ferdinand și Vidici au îmbătrînit vizibil, iar Evans și Phil Jones nu au oferit prea multă siguranță, lucru vizibil dacă privim numărul de goluri încasat de United în acest sezon. Lescott-Kompany și Terry sau Cahill-David Luiz parcă sună mai bine. La mijloc, pe faza defensivă, United nu stă rău, dar nu are un Toure Yaya, de exemplu, iar între Carrick, Obi Mikel, Barry sau Ramires se poate face oricînd o discuție cu argumente pro sau contra. La partea de creație însă United e net defavorizată orice discuție am face. Aici Chelsea e net superioară, căci nu cred să existe în Anglia o echipă care să ofere o tripletă atît de explozivă și fantezistă precum Oscar-Mata-Hazard. La City există Silva-Nasri-Aguero, dar la United e destul de dificil de descoperit omul de ultimă pasă.
Unde într-adevăr United cîștigă toate bătăliile posibile e la nivelul băncii tehnice. Sir Alex Ferguson a adus acea stabilitate care la City n-a existat, iar la Chelsea nici atît. Mancini nu mai are aceeași relație cu unii jucători, am mai scris-o, se spune că nici nu vorbește cu Lescott și cu alții, în vreme ce situația lui Benitez e suficient de delicată. Aici cred că s-a făcut diferența, căci atmosfera are un rol extrem de important în obținerea marilor performanțe.
Sigur că e doar o părere. Altcineva poate să aibă o alta. Mie mi se pare că Manchester United de azi, de exemplu, e sub Manchester United din 2008, cînd a cîștigat Liga Campionilor. Voi ce părere aveți?
Nu, nu e nici o greșeală în titlu. Chiar așa e. Manchester City a ucis suspansul în Premier League. Încă din ianuarie. E limpede, nu avem un sezon, acest 2012-2013, care să ne ofere prea multă neliniște. Oricît ne-am dori noi să avem parte în toate campionatele de finaluri precum cel de anul trecut din Anglia, în sezonul ăsta n-avem cum. N-avem cum să avem nici măcar suspansul existent în sezonul trecut în Germania, în Franța, în Italia, chiar și în Spania, unde campioanele nu s-au decis în ultima secundă a ultimului minut al ultimului meci, ca în Anglia, dar tot am avut o doză de neprevăzut pînă undeva spre luna mai. Anul ăsta nici nu a venit primăvara și titlurile sînt cam în buzunarele unora. În Spania, 12 sau 16 puncte, depinde cum pui problema, în Anglia, 12 puncte, în Germania, 15 puncte, oricît am crede că în fotbal e posibil orice, parcă ne ducem cam departe cu acest ”orice”. Apoi, în Franța sînt 6 puncte, iar în Italia sînt 5 puncte, dar parcă și aici echipele de pe primul loc sînt evident mai puternice decît urmăritoarele lor ca să asistăm la întoarceri. Dacă greșesc undeva, vă rog să mă contraziceți!
Să mă întorc la City. Și la uciderea campionatului.
Nu mi-a plăcut niciodată Mancini. Mi se pare un italian mofturos și ușor parvenit, în stil fotbalistic vorbind bineînțeles. S-a cățărat pe culmile fotbalului mare la Inter, dar a beneficiat acolo de conjunctura evident favorabilă a acelor sezoane cînd, cu Juve în purgatoriu, cu Milan într-o derivă asemănătoare cu cea a lui Berlusconi, cu Lazio și Roma măcinate de probleme financiare interne, Inter reprezenta singura bornă viabilă din ”Il Calcio”. Chiar și așa, cu jucători luați pe bani suficient de mulți, a trebuit ca Moratti să facă mutarea decisivă ca să izbutească să-și îndeplinească visul numit Champions League. Mutarea decisivă o știți cu toții. Se numește Mourinho.
O analiză a ceea ce se întîmplă la City merită făcută. Și o voi face, promit, căci cifrele sînt fabuloase. Cifrele investițiilor. Deocamdată mă întreb ce vor face șefii ”cetățenilor”. Mai exact Txiki Beguiristain și Feran Soriano. Mai reprezintă Mancini antrenorul potrivit pentru Manchester City? Mă tem că nu. La meciul cu Southampton de sîmbătă ar fi fost nevoie de traducere, ca la filme, pentru a înțelege mutările tactice ale lui Mancini. Javi Garcia fundaș central? Revenise Kolo Toure de la Cupa Africii totuși. Apoi schimbarea lui Lescott cu Kolarov? Se vorbește de luni bune, eu însumi am scris despre asta, că Mancini și Lescott nu-și mai vorbesc, dar mai logic era să-l scoți pe Barry, care-și dăduse un autogol și jucase extrem de rău, făcînd practic cel mai prost meci al său la City. Și în sfîrșit, schimbarea lui Silva cu Maicon? Pe asta, eu unul n-am reușit s-o pricep și pace.
Ce-și mai propune Mancini pentru acest sezon? Cupa Angliei, e clar, căci din celelalte competiții e afară. Era bună și o Europa League, ca ieșire de urgență de pe autostrada spre dezastru pe care s-a înscris această mașină scumpă, dar fără șofer, numită Manchester City. Deocamdată, în Cupa Angliei n-a început greul, căci următorul adversar e Leeds, duminică. E cam cel mai important meci al sezonului pentru Manchester City, acum ar mai merge acest promo pe care l-au făcut unii la un meci al lui Liverpool. Plus, eventual, în afară de Cupa Angliei, o victorie cu Manchester United, pe ”Old Trafford”, bună ca pansament moral pentru suporteri.
Revin la Beguiristain și Soriano. Cu siguranță lucrează. Cînd toți îl dădeau pe Guardiola la Manchester City eu îi sfătuiam să se mai gîndească. Și să țină cont de un aspect. Înainte de Pep, Beguiristain și Soriano l-au vrut pe Mourinho la Barcelona. Au și negociat cu el și Jorge Mendes, reprezentantul lui, în mai multe etape. Prin ianuarie 2008 au fost la Porto, presa i-a surprins, dar au cotit-o spunînd că au venit să discute pentru Bruno Alves, fratele lui Geraldo, fostul stelist. Între timp, Andre Villas-Boas, asistent al lui Mourinho atunci și destul de necunoscut, mergea la toate meciurile Barcelonei. Apoi, în februarie, s-au întîlnit din nou, în Ghana, unde era Cupa Africii, iar Mourinho, fără job atunci, era comentator pentru Eurosport. Acolo, în călduroasa Africă, au înghețat negocierile, căci pretențiile lui Mourinho erau cam mari, nu neapărat la nivel de salariu pentru el, ci la nivel de transferuri, iar Barcelona nu prea avea resurse.
Acum Manchester City are. Resurse și nevoie de antrenor. Toate drumurile duc la Mourinho, nu-i așa? Da, așa e. Problema e că și ale lui Chelsea tot acolo duc. Am scris despre asta recent, despre dorința Marinei Granovskaia, omul de încredere al lui Abramovici la Chelsea, de a-l readuce pe Mourinho pe ”Stamford Bridge”.
Ăsta e marele talent al unui profesionist. Să fie căutat, să se bată cei puternici pentru el. Mourinho e din această categorie. Acum rămîne să vedem ce funcționează mai bine pe piața interbancară, petro-dolarii sau rublo-dolarii.
UPDATE
Mario Balotelli a început să-și justifice transferul. Două goluri la prima sa apariție în tricoul Milanului, iată debutul așteptat de Berlusconi, Galliani și fanii Milanului. Pare a fi doar începutul, căci Mario Balotelli, așa cum am spus și în articolul de mai jos, e capabil de orice. Bune și rele.
Cine n-a văzut reprezentația noului star al Milanului o poate face aici.
„Balotelli în Italia? Nimeni nu-și poate permite în Italia să-l ia, costă cît Gioconda”. Așa de plastic se exprima Mino Raiola, celebrul impresar al la fel de celebrului Mario Balotelli. Parafrazînd un proverb celebru, în fotbal se poate spune foarte lesne ”spune-mi pe cine ai impresar ca să-ți spun cine ești ca fotbalist”.
Nu mai știu cît a trecut de cînd Raiola a spus aceste cuvinte. Încă o dovadă că în fotbal declarațiile trebuie luate doar cu preț informativ și mereu trebuie citit printre rînduri. Se fac aproape 10 ani de cînd Florentino Perez răspundea unei întrebări care viza transferul lui David Beckham cu deja celebrul ”Beckham? Never, never, never”. Pentru ca după cîteva zile să oficializeze transferul și să justifice, nevinovat evident, acea negație cu ”cosas del negocio”. Nici nu mai contează cînd l-a asemuit Raiola pe Balotelli cu Gioconda, important e că, iată, Super Mario e deja la Milan. În paranteză fie spus, se zice că Gioconda la care se uită tot turistul la Luvru, atunci cînd are loc de japonezii ce-o fotografiază, e de fapt o copie, originalul fiind bine păstrat, ca nu cumva să se producă vreun jaf al mileniului și s-o găsim pe la noi, în preajma unui designer cu certe înclinații spre frumos.
Balotelli va fi deci noua Giocondă a Milanului. Era de așteptat să se producă divorțul de Manchester City și de Mancini, principalul său protector acolo. Primul indiciu a fost mediatizarea acelui incident dintre cei doi italieni, antrenor și jucător, care s-au luat la ceartă la antrenament, conflictul degenerînd apoi într-unul fizic, aproape de cele pe care le mai vedem prin trafic pe la noi.
De ce e un indiciu? Pentru că acel antrenament a fost unul închis presei, la Carrington, locul de pregătire al campioanei Angliei. Asistau fotograful, pe teren, și cameramanul clubului, al televiziunii clubului mai bine zis, dar într-o clădire de lîngă, la etajul doi. Toate antrenamentele lui City se filmează, de fapt, de acolo.Pînă la locul în care puteau sta diverși curioși, fie ei ziariști, fie suporteri, erau cam 200-250 de metri. Felul în care au fost realizate instantaneele și multitudinea de cadre care au apărut după aceea indică un aparat profesionist. Iar faptul că au transpirat foarte repede pe toate mediile de comunicare indică faptul că oficialii clubului n-au fost străini de această revărsare de informații.
Se căuta poate un motiv. Veți spune că repetatele acte de indisciplină ale lui Mario nu mai justificau o asemenea manevră. Doar că, pînă atunci, clubul n-a reacționat, ba chiar a infirmat ceea ce apărea în presă și nu viza viața personală a jucătorului. Ce vreau să spun cu asta? Că în Anglia nu prea interesează clubul dacă jucătorul își dă foc la casă atît timp cît se antrenează profesionist, iar pe teren e numărul unu. Doar că, începe să se afle acum totul, Balotelli a avut, cu cîteva zile înainte de conflictul cu Mancini, un alt conflict, cu un preparator fizic, de la care a refuzat să primească acea centură ce monitorizează parametrii fizici ai fiecărui jucător. Pe motiv că pe el, Mario Balotelli, nu-l controlează nimeni. S-a mai aflat că, în sezonul trecut de data asta, schimbat la un meci de Mancini a plecat direct la aeroport și s-a dus la Milano, fără ca antrenorul să aibă habar. Iar cînd Mancini a fost întrebat, la conferința de presă, pe cînd Super Mario era deja în zbor, l-a acoperit, spunînd că a avut permisiunea sa.
”Bad Boy” sau ”Gioconda”, Balotelli e al Milanului acum pînă în 2017. Pe el personal îl încîntă prima titulatură, pe Mino Raiola sigur cea de-a doua. Îl salvează două lucruri pe Balotelli. Faptul că e un foarte bun fotbalist, cu calitați indiscutabile, și faptul că e un foarte bun băiat. Vestiarul l-a iubit peste tot, pentru că e tonic, glumeț și mereu cu zîmbetul pe buze. Ceilalți băieți îl știu că i se mai ard circuitele și are nevoie de un restart, așa că-l iau ca atare.
Cum se va adapta el la Milan? Ei bine, asta o să vedem. Cred că nici Allegri nu știe acum. Un atac Balotelli-El Shaarawy sună bine de tot, cu Niang pentru completare. Exploziv, plin de imaginație, puternic, vertical. Tînăr și neliniștit. 4 milioane de euro pe sezon va primi salariu, a mai renunțat la bani pentru a juca la echipa pe care o iubește. Se știa asta de cînd era la Inter, că marea sa dragoste e Milan. Ceea ce poate reprezenta un punct de plecare. Poate faptul că e în locul dorit să-l facă mai responsabil, mai calculat. Deși dacă ar deveni așa n-ar mai fi el, ”Super-Mario”. Un singur lucru e cert: Balotelli vine să ajute pe Milan să intre în Liga Campionilor în sezonul viitor, căci în acest sezon nu mai poate juca în această competiție.
Manchester City, la rîndul său, a făcut o afacere. L-a luat cu 22 de milioane, l-a dat cu 20. Cele 2 milioane se regăsesc în pasa decisivă dată lui Aguero, în ultima secundă a ultimului minut al ultimului meci din ultimul campionat luat de City.
Puțini jucători în istoria fotbalului au mișcat mai mulți bani decît a făcut-o Nicolas Anelka. De fapt, din ce știu eu, doar unul singur a reușit să-l depășească, și asta abia în ultimii ani: Zlatan Ibrahimovici. Dacă suedezul ar fi fost un pic mai statornic, atunci Anelka ar fi deținut recordul financiar al sumelor vehiculate cu transferurile sale. Și, mare atenție!, nu discutăm aici despre salariile sale și nici despre comisoanele plătite la fiecare tranzacție. Nu știu cine e impresarul lui Anelka, dar îmi imaginez că i-a fost tare bine în toți acești ani.
Începînd de azi e jucătorul lui Juventus. La 33 de ani, va împlini 34 în martie, Nicolas mai bifează un nume mare în CV-ul său. Relația sa cu ”Bătrîna Doamnă” e, deocamdată, pînă în vară, dar așa cum îl știm, omul rămîne deschis la negocieri și nu e exclusă o prelungire.
Născut la Versaille, zonă nobilă a Franței, ce i-a adus pesemne gustul pentru bani mulți și lux, Anelka s-a format la celebra școală Clairefontaine, celebră mai degrabă pentru antrenori decît pentru fotbaliști. A ajuns la PSG, cu care a debutat în fotbalul mare. La 17 ani, Arsene Wenger semnează primul cec al unui transfer de-al său: 760.000 de euro pentru trecerea la Arsenal. Două sezoane la ”tunari”, 23 de goluri în 65 de meciuri, campion al Angliei, idol deja pe ”Highburry” în acel ”french Arsenal”, care, spre deosebire de ”baby Arsenal” de pe Emirates, mai și cîștiga trofee. Și a început mișcarea banilor. Nu-i prima mare operațiune financiară marca Wenger.
Real Madrid îl ia cu 34,5 milioane de euro. Lorenzo Sanz era președinte, sîntem în 1999, iar suma, o nebunie la acea vreme, nu mai fusese niciodată plătită de Real pentru un fotbalist. ”Una maravillosa locura”, așa a caracterizat Sanz transferul puștiului de 19 ani, care zăpăcise Anglia cu calitățile sale explozive. Nu s-a acomodat la Real, Vicente Del Bosque nu l-a prea înghițit, vestiarul nu l-a prea plăcut, căci crizele sale de personalitate se dovedeau deja ușor excesive. A și primit la un moment dat 45 de zile de suspendare pentru că, episodul e un pic neclar, a refuzat să se antreneze. Și-a pus cu toate astea semnătura pe Liga Campionilor cucerită în finala de la Paris, cu Valencia, în 2000, golul său marcat în semifinala cu Bayern Munchen rămînînd extrem de important. Pentru cine nu-și mai amintește, imaginile sînt mai jos:
În finală a jucat puțin, dar ”La Octava” îi aparține și lui. S-a întors la PSG, care a plătit 33 de milioane de euro, o altă nebunie, a francezilor de această dată. S-a certat cu Luis Fernandez, astfel că pentru sezonul 2001-2002 s-a dus la Liverpool, un împrumut pentru care ”cormoranii” au plătit 2 milioane de euro, o nimica toată în contextul dat.
În 2002 merge la Manchester City, pentru alte 20 de milioane de euro. A lăsat o bună impresie la echipa ”cetățenilor”, proaspăt revenită în Premier League, unde a împărțit zona de atac cu Fowler. Marchează 36 e goluri, astfel că Fenerbahce s-a gîndit că ar avea nevoie de el. Sîntem în ianuarie 2005, iar suma de 11 milioane de euro plătită de turci nu e nici ea o mare grozăvie. Nu i-a plăcut la Istanbul, deși a cîștigat un titlu cu Fener, se spune că nu ieșea din casă și se juca încontinuu PlayStation. În vara următoare, alt transfer, Bolton, 12 milioane de euro, alt record, de data asta pentru echipa engleză.
În ianuarie 2008, Chelsea plătește 21 de milioane de euro pentru el. Nu joacă rău, dă goluri, devine chiar golgeter al Angliei.
Dar de această perioadă se leagă ratarea penaltyului decisiv în finala Ligii Campionilor de la Moscova, cu Manchester United.
Cu Carlo Ancelotti, care l-a vrut la Juventus și în 1999, dar n-a putut plăti suma cerută de Arsenal, cîștigă un nou event, dar plecarea italianului a coincis cu începutul sfîrșitului. Marginalizat de Villas-Boas, se înțelege cu chinezii de la Shanghai Shenhua, evident pentru un alt record, al salariului pe care urma să-l încaseze, 12 milioane de euro pe sezon, contract pe două sezoane.
Problemele financiare au pătruns însă și-n economia fotbalistică a Chinei, astfel că, iată-l pe Nicolas în fața unei noi provocări. E prima sa mutare, de cînd a plecat de la Clairefontaine spre PSG, cînd nu se plătește nimic pentru el, ceea ce deja e o știre de presă.
Ce va face el la Juventus? E o întrebare fără răspuns deocamdată. Nu s-a mai antrenat de vreo două luni, vine într-o echipă ce nu suferea la nivel ofensiv, căci mai există un Matri, un Vucinici, un Quagliarela, chiar și un Giovinco (bine că s-a accidentat Bendtner, căci altfel apărea și danezul la numărătoare), iar Juve l-ar vrea acum și pe Lisandro Lopez, de la Lyon, infinit mai util decît Anelka. Poate fi bun în anumite momente conjuncturale, dar e greu de presupus că va fi un transfer care să revoluționeze jocul lui Juve.
Mai sînt și problemele sale de comportament. Nu de mult s-a contrat cu un ziarist, care-l întrebase ceva de salariul uriaș primit de la chinezi: ”Ocupă-te tu mai bine de salariul tău și lasă-mă pe mine să mă ocup de-al meu!”. Apoi și-a expus părerea despre cei care-l critică: ”Nu e suficient că ați citit kilometri de cărți, cultura generală nu servește la mare lucru. Eu vorbesc trei limbi și am învățat și puțină chineză, iar Teorema lui Pitagora nu mi-a folosit la nimic în viață”. Era un fel de răspuns la coperta din Le Parisien, unde titlul mare era: ”Mercenarul”.
Motto-ul său, ”cine n-are dușmani înseamnă că n-a făcut nimic în viață” e, în sine, o teoremă, care, pesemne, i-a folosit mai mult decît cea a lui Pitagora.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!