UPDATE
În continuare nu-l înțeleg pe Victor Valdes. Nici dupa conferința de presă pe care a susținut-o și în care a încercat să să explice motivele pentru care nu mai vrea să continue la FC Barcelona. La fel cum am scris și despre Radamel Falcao și transferul său la AS Monaco, e bine să nu încercăm noi să gîndim, cu mintea noastră, în locul fotbaliștilor. Ei au unitățile lor de măsură și, după atîția ani petrecuți în jurul acestui fenomen numit fotbal, timp în care am cunoscut destule personaje și am aflat destule situații, sînt din ce în ce mai convins că mare parte dintre fotbaliști nu decid doar ei atunci cînd vine vorba de astfel de afaceri. Căci, una peste alta, un transfer e o mare afacere nu doar pentru fotbaliști. Iar un transfer al unui jucător liber de contract e deja o mega-afacere.
Rămîne de văzut acum ce reacție va avea FC Barcelona.
Lucrurile sînt, cred, cunoscute. Victor Valdes a anunțat, prin vocea impresarului său, Gines Carvajal, că nu mai vrea să-și prelungească înțelegerea cu FC Barcelona în 2014, atunci cînd ea expiră. A spus-o cît se poate de clar, cît se poate de limpede, fără nici un fel de interpretări, fără să lase întredeschisă ușa unor eventuale negocieri ulterioare, nu, a închis-o pur și simplu în nasul oficialilor catalani. Ba pe Zubizarreta l-a și lăsat un pic în ofsaid, și împreună cu el și pe cei de la cotidianul Sport, directorul sportiv al Barcelonei anunțînd, declarație cu care Sport a ieșit pe copertă prin iarnă, că negocierile cu Valdes sînt pe drumul cel bun și că portarul va prelungi pînă în 2018.
Pînă a discuta despre ceea ce înseamnă Valdes pentru Barcelona, și chiar înseamnă enorm, să ne oprim un pic la gestul său. Să ne înțelegem, nu cred că e cineva atît de dereglat încît, neavînd absolut nici o problemă, să plece din Barcelona și de la această echipă a Barcelonei. Victor Valdes n-avea nici o problemă. Aparent, căci niciodată nu o să știm noi cei din afară ce se întîmplă sută la sută într-un vestiar. Era titularul postului, nimeni nu-i punea în discuție această poziție de vreme ce tocmai i se prelungise contractul lui Pinto pentru încă un an, e catalan, deci e de-al casei, e dintre cei crescuți în La Masia, relația cu ceilalți jucători din lot părea foarte bună, iar publicul de pe Camp Nou îi trecea cu vederea destul de ușor greșelile pe care le făcea, căci mai făcea și greșeli.
Și totuși ceva e la mijloc. Se spune că portarii au o anumită doză de nebunie, fără de care n-ar putea să reușească. Poate că în dreptul acestei nebunii s-ar înscrie decizia de a pleca de la Barcelona.
Merită să ne întoarcem în timp cu aproape 4 ani. În primăvara lui 2009, prin martie, anunțul că Victor Valdes a semnat un contract de reprezentare cu Gines Carvajal a stîrnit oarece murmur de nemulțumire la Barcelona. Gines Carvajal e unul dintre cei mai cunoscuți impresari din Spania, de numele său fiind legați Raul, Michel Salgado și Iker Casillas, chiar dacă Iker a renunțat între timp la serviciile sale, iar legăturile cu nucleul dur al vestiarului lui Real Madrid erau evidente. Cei care previzionau probleme și-au văzut așteptările confirmate. O lună mai tîrziu, prin aprilie 2009, cînd FC Barcelona deschisese discuțiile de prelungire a acelei înțelegeri, ce expira în 2010, Carvajal a dat de înțeles că lucrurile nu-s așa de simple cum par. El cerut ca Valdes să primească un salariu echivalent cu al lui Iker Casillas, considerînd că ambii portari au valoare egală.
Casillas cîștiga la Real Madrid 7,5 milioane de euro, un contract nou pe care tocmai îl semnase. Trebuie precizat însă că Iker era campion european cu Spania, cu contribuție esențială la cîștigarea trofeului, vezi ”sfertul” cu Italia decis la penaltyuri (la acea dată Valdes nu era în circuitul echipei naționale decît pasager) și luase două campionate consecutive cu Real. La Barcelona, 7,5 milioane de euro cîștigă Xavi, iar Iniesta, David Villa și Dani Alves au 7 milioane. Asta ca un reper. Negocierile n-au fost simple. Părțile s-au înțeles în cele din urmă pentru o înțelegere pînă în 2014, cu 5 milioane salariu fix și încă 2 milioane pe post de bonusuri. Bonusuri care, ținînd cont de performanțele ulterioare ale echipei, au cam fost bifate.
Astăzi, se spune că Gines Carvajal (care mai nou îl reprezintă și pe Deulofeu, noua perlă de la La Masia, deci, posibil, alte viitoare probleme) a cerut 10 milioane de euro net salariu anual ca bază de pornire a negocierilor. Informația nu e certă și pare să provină din interiorul clubului. Ceea ce pare destul de aproape de certitudine e că Valdes are o soluție de viitor, există un as în mînecă. Revin la o frază de mai sus, nimeni nu pleacă de la Barcelona și de la FC Barcelona dacă n-are o alternativă mai bună.
În Anglia se aude din ce în ce mai pronunțat că De Gea nu s-a acomodat la Manchester United, incluzînd în această neacomodare toate capitolele, inclusiv cel al vremii, dar și al competiției, astfel că Valdes ar putea fi o soluție bună. Unii spun că și City-ul lui Txiki Beguiristain e pe listă, dar e greu de crezut de vreme ce acolo e Hart. Aceeași situație e și la Bayern-ul lui Guardiola, unde e Neuer. Cît ar fi cei doi de legați de Valdes, în special Pep, Hart și Neuer sînt doi portari excelenți, mai tineri, plus că că sînt titularii posturile în echipele lor naționale. Chelsea îl are pe Cech, plus opțiunea Curtois, ar mai rămîne Liverpool și acel schimb Valdes-Reina, dar să pleci de la Barcelona ca să te duci la Liverpool mi se pare cam exagerat, sau chiar Arsenal, unde postul de portar nu-i atît de bine acoperit. Însă nici Liverpool și nici Arsenal nu plătesc salarii de 7 milioane de euro.
E de văzut acum reacția Barcelonei. Clubul pare în stand-by și oarecum în stare de șoc, căci după toate problemele lui Tito Vilanova nu era cazul să apară o alta, dar e de presupus că va acționa în vară, cînd se pot scoate ceva bani dintr-un eventual transfer. Problema e că va fi greu de găsit un înlocuitor cu calitățile lui Valdes. Cea mai importantă e jocul de picior, esențială la orice portar al Barcelonei de azi. Valdes e cel ce începe acțiunile de atac, procentajul său de pase corecte fiind apropiat de cel al unui jucător de cîmp. A fi portar la Barcelona nu-i așa simplu cum pare. Vorbim de un portar care trebuie să-și mențină nivelul de concentrare intact timp de 90 de minute, deși posesia echipei sale se apropie de cele mai multe ori de 70 %, vorbim de un portar care trebuie să rezolve în general situații de contraatac, cu adversari în superioritate și cu foarte mult spațiu la dispoziție, căci FC Barcelona nu prea se apără în zona propriului careu. Vorbim de un portar care trebuie să rezolve și fazele fixe, în condițiile în care FC Barcelona e vulnerabilă la aceste situații. Toate aceste aspecte se adaugă la cel din start, cu jocul de picior.
Victor Valdes este cel mai bun portar din istoria Barcelonei. A cîștigat tot ce se putea cîștiga la nivel de club și la nivel de echipă națională. 5 campionate, 2 Cupe, 5 Supercupe ale Spaniei, 3 Ligi ale Campionilor, 2 Supercupe europene, 2 Mondiale de cluburi, un Euro și un Mondial cu Spania. Are de 4 ori consecutiv cîștigat trofeul Zamora în Spania și poate cea mai importantă contribuție la prima Ligă a Campionilor cucerită de FC Barcelona, în 2006. Toate acestea din 2002, cînd Louis van Gaal l-a debutat la prima echipă pînă astăzi, la 31 de ani. Și-i mai rămîne un sezon, cel actual.
Toate acestea pentru un club la care a intrat pe cînd avea 10 ani. Și toate acestea în condițiile în care n-a vrut să se facă portar, iar la 18 ani a avut nevoie de vizite la psiholog, pentru că voia să renunțe.
Pentru final, am păstrat un film realizat de Canal Plus din Spania, cu Victor Valdes în rol principal.Veți afla tot ce trebuie să știți despre el.
Prima parte:
Partea a doua:
S-a întîmplat la Zurich, la gala de decernare a Balonului de Aur. Toată lumea era atentă la Messi, la Cristiano, la ceilalți jucători, la felul în care sînt îmbrăcați, la felul în care sînt îmbrăcate cele care îi însoțeau, la reacțiile unora față de alții. La Zurich a fost și Pep Guardiola. Era implicat în lupta pentru cîștigarea titlului de cel mai bun antrenor, alături de Jose Mourinho și Del Bosque. A zburat special de la New York la gală, deși era mai mult decît evident că nu va cîștiga. Și lui Mourinho i-a fost clar că nu va cîștiga, astfel că a preferat să ignore manifestarea. Pep însă a venit.
Poate și pentru că voia să anunțe. Să-și anunțe revenirea. ”În vară voi antrena din nou”, au fost, mai mult sau mai puțin exact, cuvintele lui. Odată trecute miresmele galei și uitate impresiile dominante, lumea și-a amintit aceste cuvinte. Ooups! Era prima dată de la la despărțirea de FC Barcelona cînd Pep anunța clar și răspicat că se va întoarce la fotbal. O stare de panică a cuprins redacțiile din întreg mapamondul, toți jurnaliștii intrînd într-o fibrilație profesională, căutînd să afle primii răspunsul magic la o întrebare extrem de simplă, dar peste măsură de complicată: Unde?
A început haosul:
– E deja înțeles cu City, unde sînt Beguiristain și Soriano, colaboratorii lui fideli de la Barcelona, în epoca Laporta.
– Ba nu, va merge la Chelsea, căci oferta lui Abramovici e de nerefuzat.
– Stați ușor, că-l vrea Sir Alex la United, s-au văzut în secret la New York și cine ar refuza să fie urmașul unei legende la un club de legendă?
– Se duce la Arsenal, căci Wenger va pleca la PSG și e singura echipă ce se apropie prin stil de joc de a sa Barcelona.
– Ați uitat de Milan, Berlusconi îi dă o vilă pe malul lacului Como, lîngă George Clooney.
– E și Inter pe fir, Moratti e un tip care nu se uită la bani atunci cînd i se prezintă un proiect iluzionant.
– De Roma ce ziceți? A jucat acolo, e bun prieten cu Franco Baldini, căruia i l-a propus în vara lui 2011 pe Luis Enrique, investitorii sînt americani și atrași de ce a făcut el la Barcelona, deci nu s-ar uita la bani. În plus, tocmai ce a declarat Zeman că Pep și Baldini s-au întîlnit și au discutat ceva prin toamnă.
– Să nu omitem PSG. Ancelotti nu mai e în grații, iar Leonardo trebuie să găsească o soluție dacă vrea el să supraviețuiască. Banii nu sînt o problemă acolo. Ar fi o mică problemă cu Ibrahimovici, dar se rezolvă cumva, pentru Pep poate fi și vîndut Zlatan.
– Breaking News. Bayern Munchen ar fi totuși destinația, s-a scăpat un oficial de la Adidas, cu care Pep ar fi încheiat un acord ca parte a înțelegerii cu clubul bavarez.
Sînt dialoguri imaginare. Speculații pe care le-ați tot găsit prin siteurile noastre, unde nu există dubii, căci doar certitudinile vînd bine, un semn de întrebare pus din respect pentru meserie scade dramatic numărul de accesări, nu-i așa?
Cert e un lucru. La această oră doar Guardiola știe unde va antrena. Însă lumea fotbalului așteaptă cu multă nerăbdare întoarcerea celui care a creat cea mai bună echipă a epocii. Cu filozofia sa, un amestec de concepții tip Sacchi, Cruyff, Rinus Michels, Van Gaal, Guardiola a creat un stil, o idee, un nou fotbal, cel cu un actor principal, mingea, și 11 actori secundari, toți aflați în serviciul ei. Apărare prin atac, posesia ca sistem defensiv, joc în terenul advers, fără linii, dar cu jucători apropiați, de parcă ar fi legați cu o sfoară magică. Fotbal de atac fără atacanți de meserie, fotbal de apărare fără apărători, ați văzut aceste paradoxuri, aceste contradicții, de multe ori în jocul Barcelonei. Titlurile sînt pentru statistici, stilul e cel care rămîne și cel care intră în istorie, iar stilul Barcelonei lui Pep va rămîne în istorie.
Că va fi Bayern, ca va fi City, că va fi Chelsea ori United, lumea îl așteaptă pe Pep. Și absolut toți cred că visează la un meci al acelei echipe cu ”Pep Team”, cu Barcelona aproape perfectă de azi, adică. Ar fi un spectacol. Xavi, Iniesta, Fabregas, Pique și ceilalți împotriva celui care i-a transformat în legende. Messi contra celui care i-a condiționat cariera. Da, i-a condiționat-o și promit să găsiți tot pe acest blog explicațiile.
Mulți cred că Guardiola nu va reuși fără cei de mai sus. N-aș fi așa sigur. Cînd iubești ceea ce faci, cînd meseria e o pasiune, cîștigurile vin. Vă invit să citim împreună cîteva pasaje dintr-un interviu pe care Pep l-a acordat cotidianului El Pais, în 2002. Nu-i nici o greșeală, în 2002, înainte de Mondialul asiatic. Nu e neapărat un interviu, e mai mult o discuție, dar una în care Pep își expunea, în premieră, filozofia de antrenor, deși era încă jucător activ.
”Pe măsură ce trece timpul sînt tot mai convins cum ar trebui să fie jucat fotbalul, devin din ce în ce mai fundamentalist pe tema asta”, spunea el. Era influențat de felul în care fusese format ca jucător, în ”La Masia”, dar și de nivelul său fizic, mai degrabă moderat.
”Gîndesc lucrurile din punctul meu de vedere, al fotbalistului care sînt. Unul lent, care dacă intru în șocuri fizice pierd, Cînd aveam 18 ani, dacă sufla unul la mine pe teren mă dărîma”.
Nimic nou pînă aici. Se răsfăța un pic, căci nivelul său fotbalistic a fost uriaș. Iată cîteva exemple în filmulețul de mai jos! Vă invit să-l vedeți și apoi să vă întoarceți ca să aflați care erau ideile lui Pep acum mai bine de 10 ani:
”Echipele mele vor avea mereu două extreme. Azi, în 2002, asta nu se prea face. Pe mine nu mă interesează ca echipele mele să fie late la nivelul liniei de mijloc, vreau să fie și late și profunde. Cînd ai două extreme bune, poți juca sus, poți duce toată echipa în terenul advers, apropiind liniile și scurtînd distanțele de alergare. Pe vremea lui Cruyff am jucat cu Hagi și Prosinecky extreme, la un moment dat, dar era ceva anarhic. Cum să-l pui azi pe Rivaldo extremă stîngă cînd el nu-i extremă? Ia amintiți-vă de Ajax! Erau letali pentru că-i aveau pe Overmars și Finidi pe extreme, iar Kluivert juca perfect între ei”.
Extreme, așadar. Ce ziceți de Pedro? De Messi în primul an? De Henry sau, în ultima parte, de Tello, pe care Pep îl vedea, pesemne, un nou Overmars.
Ideea de vîrf de atac puternic, dar abil cu mingea, capabil să joace pivot, dar să dea și pase decisive a fost găsită de Guardiola, pentru a sa Barcelona, în persoana lui Ibrahimovici. N-a mers însă, și din cauza suedezului, al cărui caracter prea pronunțat a fost respins de vestiar. Mergem mai departe.
”Eu nu cred în ideea de dublu pivot. Joci așa doar dacă vrei să te aperi. Bun, dacă unul dintre ei înțelege că trebuie să iasă din linie pentru e urca, e foarte bine. Așa face Valeron la echipa națională. Cînd ne apărăm, stă în linie cu mine, dar cînd avem mingea se apropia de Raul, nu de mine. Și cum Raul coboară și el mereu după minge, atunci e foarte bine, ne asociem și pasăm.”
Triunghi, așadar. Xavi-Iniesta-Busquets. Asociere cu atacantul central, Messi în cazul de față. Sună cunoscut, nu? Triunghiurile au stat la baza filozofiei lui Cruyff, apoi a lui Rijkaard, iar Pep le-a preluat cu mult entuziasm, deplasîndu-le pe toată aria terenului, transformîndu-l pe Xavi mai mereu în vîrf al acestor triunghiuri.
În 2002, Guardiola era de părere că o echipă nu trebuie subordonată unui singur jucător. Aici, cu timpul, și-a schimbat opinia. Avîndu-l pe Messi în echipă, nici n-aveam cum să n-o facă. Dar cum pe Messi nu-l va mai avea, e de presupus că va reveni la ideile din tinerețe.
Sînt doar cîteva idei. Ne rămîne acum să ne imaginăm ce echipă din cele de mai sus, sau o alta, l-ar aglutina mai bine pe Guardiola. În Spania nu se va întoarce, așa că, eu unul visez la un Premier League magnific, care să-i cuprindă pe Guardiola, pe Mourinho, pe Sir Alex Ferguson, pe Wenger și pe Villas Boas, în a cărui creștere am mare încredere. Ar fi ceva brutal, nu?
Sau poate aveți alte idei? De aici încolo, fiecare e liber să-și spună părerea. Comentariile sînt la liber.
Spunea Roberto Mancini, cu ceva timp în urmă, încercînd cumva să mascheze astfel distanța de puncte dintre echipa sa și Manchester United, că, de fapt, cel ce produce această distanță este Robin Van Persie. Cu alte cuvinte, diferența dintre Manchester United și Manchester City, față de sezonul trecut, ar sta pe umerii acestui om.
E o formulă utilizată de mulți antrenori atunci cînd caută să-și mascheze propriile erori. Să scoată în evidență un personaj advers. Fie un jucător, așa cum a făcut Mancini, fie un personaj colectiv, gen arbitrajele, așa cum mai face Jose Mourinho.
În ceea ce-l privește pe Van Persie, frustrarea lui Mancini e pe undeva justificată. E și o mică ”injecție” a italianului către propria conducere, care n-a izbutit să-l convingă pe olandez să semneze cu campioana Angliei. Van Persie era în mercato încă din iarna trecută, toată lumea știa asta, faptul că refuza constant să semneze prelungirea contractului cu Arsenal era un indiciu impecabil. Mancini l-a vrut, a insistat pentru el, era o afacere grozavă, căci prețul unui fotbalist aflat cu doar un an înainte de expirarea contractului e mult mai mic față de un altul care are în față o perioadă de 3 sau 4 ani. Faceți comparație între prețul plătit pentru Van Persie și cît au costat Aguero, Dzeko, Fernando Torres sau, trecînd dincolo de Canal, Ibrahimovici, David Villa ori Benzema și veți vedea că așa e.
De ce n-a vrut Van Persie să meargă la City știe doar el. Cu siguranță City ar fi plătit mai mult lui Arsenal decît United și ar fi putut să-i dea un salariu mai mare decît îi dă United. Van Persie, se spune, n-a vrut să audă de altceva în afară de Manchester United. Acolo a visat să ajungă, acolo a ajuns. Sir Alex Ferguson nu putea să rămînă indiferent la o astfel de informație, astfel că a plecat personal să negocieze cu atacantul olandez, într-o zi în care United avea un meci amical, în Norvegia. Și, fie vorba între noi, atunci cînd un personaj de talia lui Sir Alex vine să discute cu tine e o chestie care te face să te simți tare bine și să te decizi în cîteva secunde.
Manchester și Robin. Titlul poate fi al unui film de mare succes în fotbalul englez și european. S-a văzut și în ”Clasicul” Angliei de duminică după-amiază. Cu Rooney sau fără Rooney, Van Persie e mereu acolo. Gol și pasă de gol contra lui Liverpool, cu alte cuvinte ”man of the match”. Iar golul marcat, mai bine zis felul în care a scăpat de adversarul direct, acel joc din gleznă cu schimbare de direcție, e un clasic exemplu de mare fotbalist. Van Persie nu e tipul de atacant ”de gura porții”. El dă goluri și de acolo, dar dă și din afara careului mic, din afara careului mare, din lovituri libere. O lovitură liberă, de altfel, a contribuit la golul doi, marcat de Evra, după părerea mea, sau de Vidici, după părerea arbitrului. În această situație eu cred că e ilogic să-l creditezi ca marcator pe un jucător, Vidici în cazul nostru, care n-are nici o treabă cu faza și de care se lovește mingea în mod fortuit. Iar dacă intra și ”călcîiul” cu care a încercat să rezolve o ocazie de gol, toată lumea ar fi vorbit astăzi în termeni și mai înalți de Van Persie.
Puțin și despre Liverpool. Puțin, pentru că a jucat cam puțin. Brendan Rodgers încă nu e pe deplin așezat, pe deplin convins de ce are la dispoziție și de ceea ce ar trebui să le ceară jucătorilor. A greșit formula de start, mult prea temătoare prin așezare, mult prea meschină. Liverpool nu e totuși Swansea, acest stil de echipă mică nu-i prinde pe ”cormorani”.
Sir Alex în schimb a fost din nou surprinzător, cu Young mutat în dreapta, Kagawa în stînga și Welbeck lîngă Van Persie, deși mai logic ar fi fost ca Young să rămînă pe zona sa normală, stînga, Welbeck să joace pe dreapta, pe poziția lui Valencia din partea a doua, iar Kagawa să stea în spatele lui Van Persie, în postura obișnuită a unui ”10”, în care juca la Dortmund. Însă tocmai aceste mutări surpriză schimbă soarta unui meci și aduc incertitudine în mintea adversarilor.
Că Liverpool putea mai mult s-a văzut în repriza a doua, cind Rodgers a schimbat modulul, prin introducerea lui Sturridge, pe care nimeni n-a înțeles de ce nu l-a jucat din prima, Borini și Henderson, scoțîndu-l încă de la pauză pe Lucas, depășit complet.
Carrick a avut din ce în ce mai multe probleme la mijloc și nu întîmplător de acolo pleacă greșeala care a dus la golul de 1-2. Liverpool a avut ocazii de egalare, se vede și în graficul de mai jos al celor de la ”ForForTwo” diferențele dintre prima repriză (în stînga) și repriza a doua (în stînga), și a ieșit cu demnitate din derby.
E un drum de urmat, însă prezentul e cel care strică imaginea, cele 24 de puncte ce separă Liverpool de Manchester United fiind o povară cam mare pentru niște suporteri care chiar ar merita o soartă mai bună.
De regulă interviurile le iau eu. Dar uite că se întîmplă să mai și dau. Am dat la finalul anului 2012, unul în care povesteam cîte ceva din cariera mea jurnalistică, pentru o emisiune de pe DigiSport 1, și cel de-al doilea colegilor de la știri, care au creau această rubrică, ”Faza mea memorabilă”.
Am avut destule faze memorabile pe parcursul anului trecut, dar m-am gîndit să nu fie ceva neapărat de joc. Am strigat de atîtea ori ”gool” de-a lungul anului că nu mai e nimic memorabil în asta. Sigur, ar fi fost memorabil dacă aș fi reușit să-l întrec pe colegul Bogdan Socol în ceea ce privește durata și decibelii, dar asta e foarte foarte greu, dincolo că nu e stilul meu, nici nu pot, nu mă mai țin plămînii ca pe el, care e ceva mai tînăr.
Așa că am ales acest moment al introducerii pe care am făcut-o pe ”Etihad Stadium”, la meciul Manchester City – Manchester United. Am explicat acolo de ce.
Sper ca 2013 să-mi aducă mai multe momente memorabile de genul ăsta!
Manchester, Etihad Stadium.
E soare, dar sint abia 2 grade si e un frig tare ciudat, umed si patrunzator. Dar coafura rezista :)) Sa vedem duminica pentru ca se anunta lapovita. N-ati uitat sper, City – United, direct si exclusiv pe DigiSport 1, duminica, de la 15:30.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!