Știu, veți spune că, de fapt, sînt 405 goluri. Și e foarte corectă observația. Cristiano Ronaldo are, azi, 405 goluri. În acest week-end, mai bine zis, căci e suspendat și nu poate juca în campionat. Am gasit insa intamplator aceste film, realizat pesemne imediat după momentul înscrierii golului cu numărul 400, care trece în revistă toate aceste goluri marcate de Cristiano Ronaldo. Toate cele 40o, de la perioada Sporting Lisabona la actuala perioadă Real Madrid, trecînd prin cea petrecută la Manchester United. Plus golurile marcate în tricoul echipei naționale a Portugaliei.
Ca și-n cazul lui Messi, poate să-ți placă sau nu de Cristiano Ronaldo. Poate să-ți placă mai mult decît de Messi. Sau invers, poate să-ți placă mai mult Messi. Oricare ar fi sentimentele, dictate în primul rînd de factori subiectivi, nu cred că există cineva zdravăn la cap care să pună la îndoială valoarea acestui fotbalist colosal. Sau, mergînd mai departe cu această dispută ce ne-a marcat ultimii 5-6 ani, nu cred că e cineva zdravăn la cap care să pună la îndoială valoarea lui Messi. Nu cred că există cineva în deplinătatea facultăților mintale care să spună despre unul sau celălalt că e un fotbalist slab.
Am mai spus-o și scris-o, mi se pare că trebuie să ne considerăm privilegiați că sîntem contemporani cu ei. Avem tot timpul din lume să dezbatem. Ba chiar să ne imaginăm cum ar fi fost să joace în aceeași echipă, ceea ce chia a fost o posibilitate reală, la un moment dat. Doar că pierdem din timpul pe care ar trebui să-l petrecem admirîndu-i. Ceea ce vă invit s-o faceți mai jos, cu Cristiano Ronaldo!
Veți vedea 400 de goluri marcate de Cristiano Ronaldo, unele dintre ele în premieră, de altele, cu siguranță o să vă amintiți. Merită salutat și demersul profesional al celui care a adunat laolaltă aceste reușite.
Vizionare plăcută!
Am ratat primul sfert de oră al meciului dintre Liverpool și Arsenal. Se mai întîmplă. Sînt destul de puține ocaziile în care pot vedea un meci acasă, relaxat, fără să am treabă încît pur și simplu am uitat că începe la fără un sfert și nu la fix. Unii ar spune că bătrînețea își face simțită prezența. Posibil. Cert e că am mutat pe meci fix cînd Sterling marca golul de 3-0. Cîteva zeci de secunde mai tîrziu, Sturridge făcea 4-0 și, practic, punea capăt suspansului. A urmat o repriză și jumătate de fotbal ciudat, în care Arsenal, să nu uităm, liderul campionatului înaintea etapei, părea un vas serios avariat, cu cele mai bune piese nefuncționale, cu aparatura de bord deteriorată, pe traseul căruia nu exista decît o singură variantă posibilă: naufragiul.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
S-a terminat 5-1, dar putea fi mai rău, iar amintirea acelui 8-2 de pe ”Old Trafford” cred că a fost prezentă în mintea tuturor fanilor lui Arsenal pe toată durata meciului. Există însă unele diferențe față de acel joc. Acum, Arsenal se prezenta ca o pretendentă la titlu. Am stat și m-a gîndit cînd s-a întîmplat ca o echipă ce încasează o asemenea corecție să cîștige ulterior campionatul? Am pus întrebarea și la Fotbal European, și cineva m-a ajutat cu exemplul unui Liverpool-Manchester United 4-1 de acum ceva vreme. Pînă la urmă, contează cred mai puțin. Ceea ce contează e că Arsenal n-a arătat pe ”Anfield” ca o echipă capabilă să cîștige campionatul în acest sezon. Așa cum, de altfel, n-a arătat nici pe ”Etihad”, cînd City i-a administra un 6-3 de tenis.
Dar despre Arsenal, ceva mai tîrziu. Logic e să încep cu Liverpool. Și tot logic e să mă întreb, la acest moment, dacă Liverpool va fi doar un arbitru în lupta pentru titlu sau se va și implica activ în ea? Privind la Liverpool și la jocul echipei lui Brendan Rodgers, gîndul îmi zboară la Manchester United și la situația ei de acum. Paradoxal, exemplul lui Brendan Rodgers poate veni în sprijinul lui David Moyes. În sezonul trecut, Liverpool își exaspera suporterii, cam cum face United acum, comparațiile cu precedentul antrenor, în speță Dalglish, erau la ordinea zilei, ca și acum la United. Și, ca și acum la United, dacă n-am fi fost în Anglia în mod normal Brendan Rodgers ar fi fost demis, dacă nu în timpul campionatului, măcar la finalul său, cînd Liverpool s-a situat în afara pozițiilor europene.
Că nu s-a întîmplat așa, e meritul șefilor lui Liverpool, dar și filozofiei britanice, a educației mai bine zis. Liverpool în sezonul ăsta arată mult mai bine. Transferurile făcute l-au ajutat pe Rodgers să aibă mai multe variante la îndemînă, astfel că situațiile cînd jucători importanți lipseau să nu afecteze echipa. Cum, de altfel, se întîmplă la Arsenal. Pentru meciul de care vorbim, Rodgers nu i-a avut la dispoziție pe Sakho, Agger, Glen Johnson, Jose Enrique și Lucas. Cu toate astea a găsit resurse pentru un prim ”11” competitiv.
Din punct de vedere tactic, Rodgers s-a adaptat și el. Vechiul său 4-3-3 de la Swansea s-a transformat într-un 4-1-4-1 mult mai mobil și care generează mult mai multă densitate în zonele de mijloc. Parcă și Gerrard și-a găsit poziția ideală, ca vîrf al unui triunghi, cu Henderson și Coutinho, îndreptat însă spre propria poartă, nu spre poarta adversă. Un fel de Pirlo, la Juve, în aceeași figură geometrică pe care o construiește împreună cu Vidal și Pogba. Experiența îl ajută pe Gerrard, intuiția de asemenea, echipa se orientează după poziția sa în teren.
În ciuda concepției lui Rodgers (n-ați uitat sper de Swansea care era numită ”Swanselona” pentru posesia pe care o căuta), Liverpool pare o echipă care se simte foarte bine și atunci cînd e atacată. Apropo și de ce-a pățit Everton, tot pe ”Anfield”. Ba chiar parcă se simte mai bine, în special dacă are avantaj.
Pînă la acest meci cu Arsenal, Liverpool nu bătuse nici o una dintre echipele situate înaintea sa în clasament. A pierdut și cu Arsenal, și cu City și cu Chelsea. Toate partidele însă în deplasare. Acum a învins pe Arsenal, dar mai are de jucat pe ”Anfield” și cu Chelsea, și cu City, dar și cu Tottenham. Văzînd forța pe care ”cormoranii” o au pe propriul stadion, s-ar putea pedala pe ideea că vor arbitra lupta pentru titlu. Liverpool e însă la 6 puncte de liderul Chelsea. De ce n-ar putea intra și ca jucător în lupta pentru titlu? Mai ales că Brendan Rodgers nu va avea mijlocul de săptămînă ocupat cu meciuri europene, iar lotul se poate reface din punct de vedere fizic, ceea ce la echipele din fața sa nu e cazul deocamdată. Seria de partide din Premier League ce sta în fața lui Liverpool, Fulham, Swansea, Southampton, Sunderland, poate oferi răspuns la întrebarea pusă mai sus. Pare o serie lejeră, cu adversari din ”middle class”, dar acestea sînt meciurile în care se vede dacă o echipă e aptă să fie campioană sau nu. E o vorbă veche în fotbal și tare corectă, campionatele se cîștigă cu echipele mari, dar se pierd cu echipele mici.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cîte ceva acum despre Arsenal. Cînd începi meciul de la 0-1 e o problemă. Cînd îl începi de la 0-2, e și mai mare. Cînd e 0-4 la jumătatea primei reprize, problemele iau forma unui bulgăre de zăpadă ce se rostogolește și are tendința de a provoca o avalanșă. Faptul că o echipă ia două goluri din două cornere tinde să devină o obișnuință, căci nu-i prima dată cînd Arsenal se arată expusă la fazele fixe. Reacția de după goluri mi se pare însă de remarcat. Mai exact lipsa de reacție. Cam asta cred că a fost principala problemă a echipei lui Wenger pe ”Anfield”. A părut o echipă resemnată cu eșecul încă din minutul 10 și nimeni n-a încercat să forțeze destinul acestui joc.
Mă întorc la acel 8-2 din august 2011. Atunci, dacă îmi amintesc bine, diferența s-a făcut în ultima jumătate de oră, cu Arsenal în 10 oameni. Fusese 3-1 la pauză, iar Arsenal chiar avusese ocazii. În plus, îmi mai amintesc că Wenger a avut atunci mari probleme în a alcătui o formulă de start competitivă.
Probleme a avut și acum, de acord. În special absența lui Walcott, care lasă echipa fără un jucător care să știe să se demarce. Fără Walcott, toți ceilalți cer și primesc mingea la picior, ceea ce ușurează misiunea echipei adverse. L-aș aduga alături de Walcott și pe Flamini, ce pare foarte important în concepția lui Wenger. Și aș mai adăga teribila criză de formă prin care trece Mesut Ozil. Cel mai important om al echipei nu s-a văzut în momentele grele, a dispărut. În joc a părut o copie a acelui Ozil care-l scotea din minți pe Jose Mourinho la finala Cupei Spaniei dintre Real și Barcelona, de la Valencia. Indolent de multe ori, Ozil a părut într-un soi de letargie, părea un tibetan ce medita la nemurirea sufletului. Mourinho l-a scos atunci în minutul 69, Wenger l-a scos acum în minutul 61.
De la Ozil se așteaptă să fie un lider. Să fie Henry dacă se poate. Să fie Vieira. Să fie chiar și Fabregas, care nu degeaba era purtător de banderolă pe atunci. Mi se pare că Arsenal nu are în momentul ăsta un lider. E ceea ce nu demult a observat și Patrick Vieira, faptul că Arsenal trebuie să învețe să cîștige meciuri jucînd prost. O echipă campioană trebuie să știe și asta, să cîștige jucînd prost. Întrebați-l pe Mourinho!
Dacă am vorbit de programul lui Liverpool, iată și programul lui Arsenal: Manchester United, Liverpool, Bayern Munchen. În 8 zile și în 3 competiții. Apoi, după 3 meciuri aparent mai lejere cu Sunderland, Stoke și Swansea, urmează o perioadă de coșmar veritabil: Bayern, Tottenham, Chelsea (toate în deplasare), City, Everton. Nu există spațiu așadar pentru lamentări. Poate doar pentru o strîngere de rînduri.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
P.S.
Am amintit mai sus de David Moyes și de Manchester United. Lucrurile par a nu se schimba foarte tare la United nici măcar după venirea lui Mata și revenirile lui Van Persie și Rooney. Urmează Arsenal-Manchester United, prilej numai bun de revenire pentru ambele echipe.
Pînă atunci, cea mai bună caracterizare a partidei de pe ”Old Trafford” cu Fulham o reprezintă această poză cu Sir Alex Ferguson. Mai exact reacția lui Sir Alex Ferguson la ceea ce vedea pe teren (lîngă el poate l-ați recunoscut, deși a îmbătrînit foarte tare, e Mick Hucknall, solistul de la Simply Red):
Despre Juan Mata și delicata sa situație de la Chelsea am vorbit de multe ori la Fotbal European. Situație delicată ce a început de la venirea lui Jose Mourinho la Chelsea și poate că se va termina odată ce Mata, campion mondial și european cu ”naționala” Spaniei, cîștigător al Champions League și Europa League cu Chelsea (o nimica toată pentru un băiat de doar 25 de ani, nu-i așa?) s-a muta cu arme și bagaje la Manchester United. Totul e rezolvat, s-a așteptat doar revenirea lui Roman Abramovici la Londra pentru ca operațiunea să fie oficializată, evident după formalitatea vizitei medicale. Suma de transfer variază de la sursă la sursă, dar ea e considerabilă oricum, în jurul a 40-45 de milioane de euro, sensibil mai mult decît plătise Chelsea celor de la Valencia în vara lui 2011, undeva la 25 de milioane.
Bun. Asta ar fi informația. O analiză merită totuși făcută. Plecând de la o intrebare. Cum e totuși posibil ca un fotbalist de valoarea lui Mata, ales cel mai bun jucător al lui Chelsea două sezoane la rînd, să nu-și facă loc în modulul tactic gîndit de Jose Mourinho? Sînt unii care pedalează pe ideea că Mourinho s-a răzbunat pe Mata, care l-ar fi refuzat în vara lui 2011 și s-a dus la Chelsea în loc să vină la Real Madrid. Există date certe despre un astfel de comportament al lui Mourinho la adresa unor jucători. Am citit recent o carte despre Mourinho, în avion, intre Londra și Las Vegas, carte scrisă de un ziaris spaniol de la foarte respectabilul ”El Pais”, în care se vorbește despre astfel de practici și despre legătura ”de afaceri” între Mourinho și Jorge Mendes, cel care avea o putere de neimaginat pentru oamenii de rînd la Real Madrid. Însă mie unul mi-e greu să cred că Mourinho, care poate fi caracterizat oricum, mai puțin prost, și-ar fi dinamitat propria echipă, propriul interes pînă la urmă, dintr-un orgoliu de licean. Orgoliul e pentru proști, iar Mourinho nu e așa ceva.
Dacă stăm să analizăm stilul de joc al lui Mourinho, de-a lungul timpului, găsim cîteva explicații ale marginalizării lui Mata. E de ajuns să ne uităm la Chelsea, prima etapă, Inter și Real Madrid, fără a merge pînă la FC Porto, care a fost totuși un început de carieră, cu multe experimente. La Chelsea, prima etapă, la Inter și la Real, jocul lui Mourinho s-a caracterizat printr-o foarte rapidă tranziție pozitivă. Printr-o reacție imediată la recuperarea balonului, prin declanșarea contraatacului. Lui Mourinho nu-i plac pauzele și acceptă mai degrabă greșeli de pasare decît încetinirea ritmului de contraatac. Amintiți-vă de Robben și Duff, de Eto”o și Pandev, de Cristiano și Di Maria. Jucători care, de fiecare dată când mingea era recuperată, căutau spațiile libere și alergau într-acolo pentru a le fructifica. Alături de ei, în linia de mijloc, nu în cea a închizătorilor, ci puțin mai sus, exista un singur jucător, care rămânea ori cobora pentru a primi și distribui mai departe. Lampard, în primul episod, Sneijder, în al doilea, Ozil, în al treilea.
La Chelsea de azi, acest jucător ”de creație” pare a fi Eden Hazard. Mai degrabă pentru că-i tipul de fotbalist căruia îi convine să primească la picior mingea, nu pe poziții viitoare. E posibil ca lui Mourinho să-i placă mai mult Oscar, însă subiectul acum e Mata, iar el nu prea are loc în acest desen. Și asta pentru că Mata are alt stil, el se asociază, primește, privește, gândește și abia apoi pasează. Pierde astfel secunde prețioase din rapiditatea fazei de contraatac.
Poate să fie asta explicația ”ostracizării” lui Mata din partea lui Mourinho. Ceea ce nu înseamnă că Mata e un jucător slab, nici pe departe. Pur și simplu el nu e aglutinat de sistemul tactic al portughezului. Spre deosebire de predecesorii săi, Mourinho nu prea obișnuiește să-i facă pe plac patronului, dacă asta îi afectează ideile. Și-a cîștigat dreptul ăsta prin performanțe și prin personalitate. Se spune că Roman Abramovici era îndrăgostit, în termen metaforic firește, de tripleta Hazard, Mata, Oscar, pe care o cerea în permanență în primul ”11” la meciurile importante. Mourinho nu pare prea preocupat de sentimentele patronului, asta e posibil să-l coste la un momenta dat, așa cum s-a întîmplat și-n primul său mandat, cînd nu-l băga pe Șevcenko deși știa că e preferatul lui Abramovici.
Mergem mai departe. Așadar Mata la Manchester United. Despre Manchester United, eliminată acum și din Cupa Ligii, e nevoie de un articol separat de analiză. Se va face cât de curând. Am scris de mai multe ori pe acest blog despre problemele lui Moyes. AICI, de exemplu. Atunci cînd am aflat că el e cel chemat să-l înlocuiască pe Sir Alex Ferguson, am scris despre ”David și Goliat-ul din Manchester”. Mi s-a părut de atunci un David cam mic pentru un Manchester așa de mare. Întotdeauna succesiunea la o monarhie de succes, așa cum a fost cea a lui Sir Alex, se realizează cu mare greutate, cu convulsii, uneori se termină cu revoluții. Deocamdată, la United sîntem la stadiul de convulsii. Mă uit cu multă admirație la fanii de pe ”Old Trafford” și la răbdarea pe care o au cu David Moyes. La alte echipe el cred că era înlocuit de mult. La presiunea publicului.
Poate reprezenta Juan Mata piesa care să redreseze mecanismul lui Manchester United? Rămîne de văzut. E cert că Manchester United are nevoie de un jucător de creație în zona de mijloc, iar Mata este așa ceva. Eu unul îl vedeam perfect integrat la FC Barcelona, ca stil, doar că Barcelona n-avea azi de unde plăti 40 de milioane de euro. Nici aici nu pedalez pe ideea că Mourinho nu l-ar fi dat pe Mata la Barcelona, pînă la urmă banii sînt importanți, nu de unde vin ei. Ar fi de făcut totuși o precizare. Dacă a acceptat să-l dea pe Mata la United, înseamnă că Mourinho nu vede în United o contracandidată la titlu în Premier League. Să ne amintim cum l-a blocat pe Demba Ba, care era ca și luat de Arsenal, după ce a aflat că Wenger l-a cumpărat pe Ozil. Și-a dat seama că, avîndu-l pe Ozil în spate, calitățile lui Demba Ba puteau transforma pe Arsenal într-un adversar puternic. Ceea ce, chit că n-a venit decît Ozil, s-a întîmplat oricum.
Fanii lui Manchester United speră ca Mata să devină pentru echipa lor ceea ce a devenit Ozil pentru Arsenal. E un pic mai greu însă. Ozil s-a dus la o echipă ce se mula pe stilul lui, o echipă de posesie, de pase, de construcție, cu coechipieri apți să se asocieze cu el. Nu știu dacă Manchester United e o asemenea echipă pentru Mata. Sînt tare curios în ce poziție va fi repartizat Mata în modulul lui Moyes. United are nevoie de un creator lîngă Carrick și sper ca Mata să nu pățească precum Kagawa, trimis în bandă, unde jocul îi e limitat.
Oricum ar fi, avîndu-i apți pe Mata, Rooney și Van Persie, ultimii doi atît din punct de vedere fizic, cît și din punct de vedere al relației personale cu Moyes, ce nu pare a fi grozavă, poate cu încă un transfer în zona centrală a apărării și cu o regîndire a poziției lui Fellaini, care n-are cum să se fi prostit în așa hal față de perioada Everton, Manchester United ar putea începe să se gîndească la o poziție de Champions League. Care e, după părerea mea, maximum de performanță pentru acest sezon.
P.S. Nu demult scriam că ”Mata n-are cratimă, are valoare”. Nu mi-am schimbat părerea.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Cam anul trecut pe vremea asta, transpira în presa din Spania informația că Jose Mourinho va părăsi pe Real Madrid, în iunie 2013, pentru a reveni la Londra, orașul său favorit, în Premier League, campionatul său favorit, la Chelsea, echipa sa favorită. Toate îi erau atunci favorite. Încă din acel moment, lumea se repezea să parieze că, în aceste condiții, Chelsea devenea principala favorită la cîștigarea campionatului în 2014. Presupunere întărită, cîteva luni mai tîrziu, atunci când Sir Alex Ferguson a anunțat că pleacă de la Manchester United.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Sîntem în decembrie 2013. Aprope 6 luni de cînd Jose Mourinho e ”in charge” la Chelsea. Cîți dintre cei care pariau în urmă cu 12 luni pe o revenire triumfală a lui Jose în campionatul Angliei mai sînt acum de aceeași părere? Pînă una-alta, în această perioadă, deși rămîne cu șanse în lupta pentru titlu, Cupa Angliei și Champions League, Chelsea a pierdut două trofee deja, Supercupa Europei, în finala de la Praga, și Cupa Ligii, de unde a fost scoasă de Sunderland, în ”sferturi”
De la acest meci pierdut pe ”Stadium of Light” mi-a venit ideea acestui text. Am comentat partida și mi se pare că Mourinho se confruntă cu destule probleme în această nouă aventură londoneză. Să ne înțelegem, Chelsea are un lot excepțional, eu aș zice că la concurență cu Manchester City pentru a fi cel mai bun din Premier League, dar asta nu e întotdeauna o garanție. Mai ales atunci cînd între antrenor și jucători nu se produce acea chimie care face ca jocul să meargă uns. Iar la Chelsea încă nu merge uns, cel puțin nu merge cum ar vrea Mourinho.
Și aici e o discuție aparte. Jose Mourinho face parte din categoria antrenorilor care cer lotului să se adapteze la ideile lor. Personalitatea sa și succesele pe care le-a avut îl îndeamnă la acest demers. E posibil ca în momentul ăsta lotul lui Chelsea, așa puternic cum e el, să nu se muleze pe ideile lui Mourinho? Eu cred că e foarte posibil, ba aș zice chiar că e probabil. Adaptarea nu e ușoară, nici a antrenorului cu lotul, nici a lotului cu antrenorul, de unde și senzația de permanentă căutare a lui Mourinho pentru găsirea variantei ideale. La un moment dat, pesemne nemulțumit profund de ceea ce vedea, portughezul a folosit un sistem pe care extrem de rar îl utiliza, un 4-4-2, cu Demba Ba și Torres pe aceeași linie de atac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
La precedentele sale experiențe post FC Porto, Mourinho reușise să creeze într-un timp foarte scurt un stil de joc propriu, un fel de ”made in Mou”. Și la Chelsea, prima dată, și la Inter și la Real, fotbalul era gîndit de portughez pe ideea aducerii cît mai rapide a balonului în terenul advers, cu obiectivul de a se crea ocazii. Ceea ce se și reușea. În maniere diferite, dar se reușea. Acum, la ”Chelsea-episodul 2”, jocul e steril, ambiguu, cîteodată plictisitor. Contraatacurile ”made in Mou” de la Real Madrid nu mai există, siguranța defensivă de la Inter de asemenea, cît despre pasa lungă pe Drogba de la ”Chelsea-episodul 1”, nici atît.
Mourinho mai are o problemă. Nu are nici un jucător capabil să intimideze apărările adverse, așa cum o făcea Drogba, cum o făceau Eto”o și ”El principe” Milito ori cum o făcea Cristiano. La Chelsea, vedeta lui Mourinho e Hazard, dar belgianul nu are capacitatea celor de mai sus. Plin de talent, Hazard încă se mișcă destul de puțin și, o mare problemă, se mișcă destul de prost fără minge. Adunați aici faptul că la mijloc nu există un Xabi Alonso, pe care se chinuie acum din răsputeri să-l convingă să vină la Chelsea, un Cambiasso sau un Essien din trecut, capabili să inițieze acțiunile de atac sau contraatac cu o pasă curată și rapidă, la fel cum nu există un Sneijder, un Ozil sau un Lampard, tot din trecut, a căror mișcare între linii să surprindă adversarul. Problemele lui Mata cu Mourinho tocmai de aici apar, Mata nefiind capabil să interpreteze acest rol pe care portughezul l-ar vrea de la el. Adăugați aici și slaba participare a celor 3 atacanți și înțelegem acum obsesia lui Mourinho de a aduce un vîrf care să garanteze un număr de 20 de goluri pe sezon, în toate competițiile. În ziua de azi, Torres + Demba Ba + Eto” fac mai puțin decît Lukaku, ca și cifre, fără ca asta să însemne neapărat că belgianul era o soluție mai bună. Și dacă tot suntem la cifre, iată încă un detaliu intersant, pe care l-am citit pe undeva prin presa engleză. Chelsea are o posesie mai mare decît Arsenal-ul lui Wenger, nu cu mult, dar are, 57% față de 55%, dar această posesie se produce în jumătatea proprie de teren, de-a latul, lent și fără să creeze pericol.
Și totuși, ce-i de făcut? Dacă ținem cont că primele sezoane ale lui Mou au fost mai mereu de tranziție, e posibil să fie la fel și acum. E posibil ca-n iarnă să plece jucători și să vină alții, se tot aud nume, am dat și eu mai sus cîteva. Un lucru e cert, după părerea mea. În momentul ăsta, Mourinho și-a pierdut un pic din aura celui care propunea cel mai reactiv și concret joc din lume. Am senzația că rolul ăsta e din ce în ce mai mult asumat de Diego Simeone la Atletico Madrid. O trecere de la ”The Special One” la ”The Special Sime-One” cum s-ar spune. Însă Mourinho, așa cum îl știm, are mereu pregătită următoarea mutare.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Nu-s cele mai însorite zile la Manchester, și asta nu din pricina vremii, care nu obișnuiește de-a lungul unui an să ofere prea multe perioade în care soarele să fie stăpînul absolut. Ci din pricina fotbalului. În special din cauza lui Manchester United, dar și, oarecum, din cauza lui Manchester City. Obișnuit să-și vadă echipele luptînd pentru titlu, orașul trebuie să se obișnuiască în aceste zile cu o nouă senzație, cea de outsider. S-au dus zilele în care City și United se băteau la baionetă pentru cucerirea Premier League, sezonul ăsta pare să nu mai fie aceeași situație.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre Manchester City, cu altă ocazie. Nu-s atît de convins că echipa lui Pellegrini, la 6 puncte de liderul Arsenal, nu se va putea implica în bătălia finală. La ce lot are la dispoziție chilianul, lipsește doar omogenizarea ideilor pentru ca mecanismul să înceapă să funcționeze. Nu-i simplu să schimbi o idee de joc, să treci de la un sistem la altul, să-i faci pe cei noi să se înțeleagă cu cei vechi, să omogenizezi un vestiar atît de bogat în valoare, dar și în caractere diferite. O echipă care întoarce rezultatul la Munchen, în fața lui Bayern, nu-i una pe care să n-o bagi în seamă.
Cam aceleași sînt problemele și dincolo, la Manchester United. Legenda spune că nu e cea mai iubită echipă în oraș, dar e cea mai importantă echipă a orașului. E un paradox pe care-l întîlnim și la Munchen, cu Bayern și Munchen 1860. Ține de istorie, de împărțirea simpatiilor ce s-a făcut demult și de păstrarea lor, căci nici în Anglia și nici în Germania simpatiile față de o echipă de club nu se schimbă în funcție de pasa bună sau proastă prin care trece. Dacă tradiția familiei e să simpatizezi pe City sau pe 1860, apoi asta faci, chit că echipa e în liga a doua sau mai știu eu unde.
N-o să mă refer la meciul cu Sahtior din Liga Campionilor. Echipa era calificată oricum, chit că ar fi fost de pe locul doi. N-am văzut multe partide în care Manchester United să fie dominată acasă așa cum s-a întîmplat în prima repriză cu Șahtior. În partea a doua lucrurile s-au mai așezat, căci, așa cum bine observa Ionel Dănciulescu, la debutul său în echipa DigiSport, Șahtior n-a profitat de ocaziile pe care le-a avut, iar atunci cînd nu faci asta în fața unui adversar ca United, fie el și într-o perioadă mai proastă, beneficiile nu mai apar. Șahtior a avut o mare șansă pe ”Old Trafford”, dar acum trebuie să meargă în Europa League, ceea ce, în opinia mea, nu-i așa de rău, căci Șahtior chiar are șanse s-o cîștige.
Înapoi la Manchester United, subiectul acestui articol. În Liga Campionilor, beneficiind și de o conjunctură favorabilă, temele s-au făcut oarecum bine. În campionat însă e marea durere a fanului. ”Glory, glory, Man United” sună destul de înfundat acum, căci o clasare în luna decembrie pe locul 9, la mai puține puncte de ultimul loc retrogradabil decît de primul loc ocupat de Arsenal e ceva ce nu poate fi privit fără o roșeață în obraji. De rușine sau de furie, depinde de starea de spirit a privitorului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În momentul în care s-a aflat, undeva la începutul lunii mai, că David Moyes e succesorul lui Sir Alex Ferguson scriam pe acest blog un articol intitulat ”David și Goliat-ul din Manchester”. Dacă vreți să revedeți ceea ce a însemnat Sir Alex pentru istoria lui Manchester United găsiți acolo tot ce vă interesează. Scriam atunci: ”există o certă preocupare îb rîndul fanilor lui United. Va putea David Moyes să preia un scaun încă marcat de personalitatea ”patriarhului” de dinainte? Va izbuti el să conviețuiască, la nivel afectiv și efectiv, cu un vestiar ce nu mai are nimic în comun cu cel găsit de Ferguson în 1986? Are David Moyes suficientă personalitate încît să se impună în fața unor caractere atît de puternice precum cele din vestiarul lui United?”. Mi se pare că preocuparea există și acum. Mi se pare, deși lucrurile nu-s atît de evidente, că Moyes în puțin în situația lui Tata Martino la Barcelona. Oarecum aceleași probleme de adaptare cu vestiarul, de impunere în fața unor superjucători, posibil și de metode.
La Manchester United am avut un soi de dictatură. Domnia lui Sir Alex Ferguson cam asta a fost, căci nimeni nu mișca în front în fața lui, iar cel ce mișca, fie că se numea Beckham sau Van Nistelrooy, pleca. Deciziile sale, de multe ori chestionate de presă și de specialiști, nu erau discutate de vestiar, care le accepta așa cum erau. Jucătorii acceptau, vezi Rooney, și situații mai puțin plăcute pentru ei, dar o făceau cu convingerea că Sir Alex știe ce face.
După orice dictatură, succesiunea nu prea se face lin. De cele mai multe ori apare haosul și e nevoie de ani pentru ca lucrurile să-și revină. Nu știu cît de multă răbdare există la Manchester United. În condițiile în care Anglia e un teritoriu cu multă răbdare față de antrenori, cu multă încredere în proiecte și cu multă îngăduință față de situații mai puțin fericite. Mă întreb și vă întreb, dacă Barcelona, PSG, Real Madrid erau pe 9 în momentul ăsta, credeți că mai erau în funcție Tata Martino, Blanc sau Ancelotti? Am dat exemple de echipe care au schimbat antrenori, n-am inclus în listă pe Bayern, căci o clasare pe locul 9 a lui Bayern în Bundesliga e mai puțin probabilă decît calificarea României la un Mondial.
David Moyes beneficiază de educația fanului englez. Care murmură pe stadion, e supărat pe nereusite, se îmbată crunt la eșecuri, mai crunt ca la victorii, dar la meciul următor vine și e alături de echipă. Am tot citit paralelisme cu situația lui Sir Alex Ferguson, cu debutul său la United. Mi se par lipsite de sens. Cine era Manchester United atunci? Un club mare în Anglia, intrat însă într-o profundă criză de personalitate, dar cam atît. Cine-i Manchester United azi? În primele trei echipe din lume, poate chiar prima din anumite puncte de vedere. Cînd a venit Sir Alex, cuvîntul marketing era ceva bizar pentru fani, acum e atuul principal al acestui club. Marketingul nu se poate construi însă fără rezultate. Dar nici fără management.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED GĂSIȚI AICI:
Iar aici ajungem la David Moyes. A cărui campanie de transferuri a fost extrem de proastă. Am mai spus-o la începtul sezonului, la nivel de lot, Manchester United e clar sub City și Chelsea, dar mai nou pare și sub Arsenal. Manchester United nu are un jucător de nivelul lui Ozil în lotul său, și n-aș vrea să mi se dea exemplul Rooney sau Van Persie, căci ei sînt cu totul altceva. United are o linie de mijloc ce nu ajută jocul. În afara lui Carrick și, atunci cînd e folosit, Phil Jones, care e tot o găselniță a lui Sir Alex, nu văd un fotbalist capabil să fluidizeze jocul, să ofere idei, să dea o pasă decisivă. Fellaini e o mare dezamăgire, deocamdată, să nu ne grăbim să tragem concluzii, însă bestia de la Everton a devenit un oarecare la United. Faptul că există un Rooney, un fotbalist la o altă dimensiune față de ceilalți, ori un Van Persie, ale cărui probleme fizice sînt însă din ce în ce mai dubioase, arată că speranțe există, mai ales că decembrie, lună grea în principiu, oferă un calendar destul de lejer.
Cred însă că e sezonul de tranziție și trebuie aceptat ca atare. Nu știu însă cît e dispus și, mai ales, cît e capabil David Moyes să gestioneze revoluționarea unui vestiar din care trebuie să iasă cîteva figuri pentru a se face loc unor fețe noi, cu mai multă dorință de a atinge gloria și cu foame de rezultate. Există însă în tribună cineva care, cel puțin așa l-am văzut în transmisiunile televizate, pare neschimbat față de acum cîteva luni. E doar o supoziție…
La 40 de ani, un bărbat poate face multe lucruri. Inclusiv să joace fotbal. În 90 și ceva la sută din cazuri, de plăcere. Mai există și excepții, iar cea mai importantă se numește Ryan Giggs. La 40 de ani, pe care i-a împlinit azi 29 noiembrie, Ryan Giggs continuă să joace fotbal la cel mai înalt nivel. Nu la un club oarecare, nu într-o divizie oarecare, ci la Manchester United și în Premier League. În ”top of the top”. Și n-o face pentru că unora de la Manchester United le e jenă de el, de traiectoria lui, le e jenă să-i spună să se lase, să-l determine cumva s-o facă. Nu-i spun și nici măcar nu se gîndesc la asta. Pentru că Ryan Giggs chiar merită să joace la Manchester United. Chiar și la 40 de ani.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Nu-i simplu, după atîția ani, să te trezești dimineață cu aceleași iluzii, să te duci să te antrenezi cu aceeași plăcere, indiferent că afară plouă, iar la Manchester mai mereu plouă, sau e soare, că e cald sau foarte frig. Să te duci apoi la meciuri, chiar dacă știi că e posibil, e din ce în ce mai posibil, să stai doar pe bancă sau chiar să prinzi lotul. Să-ți aștepți rîndul, să accepți să joci atunci cînd e nevoie de tine, iar cînd intri pe teren să joci ca atunci cînd aveai 20 de ani.
Cifrele lui Ryan Giggs sînt uluitoare: 953 de apariții, 168 de goluri, 131 de pase decisive, 13 titluri în Premier League, 4 upe ale Angliei, 4 Cupe ale Ligii, două Champions League, o Supercupă a Europei, 9 Supercupe ale Angliei, două Cupe Intercontinentale. Cifre care, adunate, dau 1. O LEGENDĂ.
Un singur lucru lipsește: participarea la un campionat mondial. Iar aici, trebuie să recunoaștem, că am avut și noi o contribuție. Poate cea mai mare. Atunci, în 1993, Giggs și Țara Galilor au fost poate cel mai aproape de o calificare la un turneu final. I-am bătut noi, la Cardiff, și așa s-a născut generația noastră de aur.
Și-i mai lipsește un Balond de Aur. Poate că ar trebui și FIFA, dacă tot s-a amestecat în decernare acestui trofeu, să instituie, ca la Oscar-uri, un Balon de Aur pentru întreaga carieră. Pe care să-l acorde în fiecare an, alături de cîștigătorul respectiv. Ar fi o reparație pentru atîtea figuri ce n-au izbutit și nu vor izbuti vreodată să-și treacă numele pe trofeu. Ryan Giggs ar fi, cu siguranță, unul dintre ei. Poate și Raul, poate și Maldini, poate și Xavi. Și ar mai fi destui.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se vor găsi unii să amintească de acea problemă a lui Giggs, acea aventură cu soția fratelui său. Sînt faptele sale, probabil că într-un fel sau altul a plătit factura pentru ce-a făcut. Nu cred însă că o aventură extraconjugală poate sta înaintea unei aventuri fabuloase pe terenurile de fotbal. Poate că Giggs a iubit femeile, sînt în stare să bag însă mîna în foc că a iubit fotbalul mai mult. Altfel n-ar fi rezistat.
Până la urmă, noi rămînem cu Giggs cel de pe gazon. Giggs cel din dormitoare zău că nu ne interesează. Îmi aduc aminte o poveste, adevărată, despre Florentino Perez și Ronaldo, braziliano, nu Cristiano. Cînd a vrut să-l cumpere de la Inter, Florentino și-a întrebat colaboratorii ce părere au. Mai degrabă de formă, căci decizia era oricum luată. Cineva i-a spus lui Florentino că Ronaldo are o viață cam agitată, îi cam place distracția, îi cam plac femeile. Iar Florentino i-a replicat: ”Stai liniștit, că nu-l iau de ginere, îl iau să dea goluri”. Cam așa e cu Giggs. Cîtă vreme nu intersectează dormitoarele noastre, să fie sănătos, noi rămînem cu golurile lui și cu prestațile lui memorabile. Cele de pe teren :) .
La final, așa cum v-am tot obișnuit pe acest blog, o să las imaginile să vorbească. Vă ofer un film documentar cu și despre Ryan Giggs, din seria ”Premier League Legends”:
Am descoperit, căutînd filmul de mai sus, cîteva imagini excepționale cu Ryan Giggs desemnat cel mai bun jucător al finalei școlilor din Anglia, în 1988:
Iar grație colegilor de la Canal Plus Spania, de la emisiunea ”Fiebre Maldini”, cîteva imagini extrem de rare cu Giggs îmbrăcînd tricoul echipei naționale a Angliei (http://www.canalplus.es/fiebre-maldini/videos/20130924plucanftb_3):
Si alte cîteva imagini care sigur o să vă facă plăcere:
La final, vă las să savurați și două fotografii. E vorba de tricourile pe care le-a schimbat, de-a lungul timpului, Giggs la Manchester United, dar și de trofeele pe care le-a cîștigat:
P.S. Din păcate, n-am cum să nu mă gîndesc că la noi, Dănciulescu a fost forțat să se retragă, deși mai putea juca.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!