UPDATE 3 IUNIE
Aici puteti vedea, in direct, de pe „Camp Nou”, prezentarea lui Neymar. Analiza transferului sau mai jos
Era un transfer anunțat de multă vreme. Se știa de mai bine de un an că Neymar va face, în vara lui 2013, pasul spre Europa. Circumstanțele care indicau acest pas erau clare: contractul lui expira în 2014, asta în primul rînd, apoi faptul că în vara viitoare Brazilia găzduiește Mondialul, în al doilea rînd. Neymar e om de bază în naționala Braziliei, pe undeva chiar cel mai important nume la această oră într-o selecționată ce nu mai dispune de branduri ”titanice”, de genul Ronaldinho, Ronaldo, Romario etc. Pentru Neymar, un sezon în Europa era obligatoriu înaintea Mondialului, căci oricît ar fi de frumos campionatul Braziliei, oricît de mulți bani s-ar învîrti acolo, și sînt foarte mulți, nivelul e limpede mult sub ligile puternice ale Europei. Ca să nu mai vorbim de Liga Campionilor.
Unica necunoscuta era destinația lui Neymar. Necunoscută și nu prea totuși. Pe Neymar l-au vrut toți. Și Real Madrid, și Bayern, și City, și Chelsea, și PSG. L-a luat Barcelona, în această goană pentru putere, din care au avut de cîștigat cel mai mult jucătorul și anturajul lui, prin anturaj înțelegînd impresarii și familia, căci tatăl său a avut și el un rol extrem de important. Sandro Rosell, președintele Barcelonei, și-a jucat cartea inteligent. Avea intrare și la jucător și la tatăl său. Înainte să fie președinte la Barcelona, Rosell a fost șeful Nike pe Brazilia și America de Sud. Poziție cu care și-a făcut suficiente relații în zona jucătorilor și a impresarilor. A plătit un avans, a lăsat jucătorul să joace încă un sezon și jumătate la Santos, dar a și pus clauze prin care a făcut ca transferul spre altă echipă, chit că această echipă ar fi dat mai mulți bani, să devină imposibil. Santos trebuia să plătească Barcelonei compensații foarte mari, iar prețul unui potențial transfer în altă parte ar fi trecut deci peste suta de milioane de euro. Iar Neymar nu face acești bani.
Pe undeva, la fel s-a întîmplat cu Cristiano Ronaldo în 2009. El a ajuns la Real Madrid oarecum forțat, căci Florentino Perez s-a văzut pus în fața unui precontract al fostului președinte, unul de tristă amintire după părerea mea, Ramon Calderon, prin care dacă nu făcea transferul pe suma stabilită, 96 de milioane de euro, urma să plătească daune de 30 de milioane. Perez a ales să facă un efort, să dea banii și să ia jucătorul, nu să dea bani degeaba. Dar Cristiano la vremea respectivă era o certitudine, cîștigase un Balon de Aur și avea un potențial în continuă creștere. Neymar, la acest moment, e încă la nivel de promisiune, iar a plăti 100 de milioane pe el era o nebunie curată.
Barcelona a pus mîna pe un mare talent. dar și pe un mare generator de bani. Neymar are în momentul ăsta 12 firme mari cu care are contract și care vor continua să plătească. Probabil valoarea contractelor va crește, e posibil să vină și alții, căci brandul Barcelona în ziua de azi atrage ca un magnet. Jumătate din bani ar trebui să meargă la Barcelona, cel puțin așa se negoziază în aceste zile, e un aspect încă nefinalizat, ceea ce ar fi o premieră, căci Barcelona lăsa mereu drepturile de imagine în întregime jucătorului.
La nivel fotbalistic, Neymar e abia la început. Nu vă luați după cei care, brusc, nu-l văd un mare fotbalist. Din frustrări se nasc cele mai mari bazaconii. Neymar e un mare talent. Ambidextru, cu viteză de reacție, cu tehnică sclipitoare, cu un unu contra unu devastator pe spații mici, Neymar poate fi tratamentul perfect împotriva dependenței de Messi a Barcelonei. Sînt însă destule semne de întrebare ce roiesc în jurul său. Cum va fi adaptarea la fotbalul european și la viața europeană, în general. Iar apoi, cum se va adapta la stilul Barcelonei. Și, mai ales, întrebarea de o mie de puncte, întrebarea care-i preocupă pe toți: CUM SE VA ÎNȚELEGE CU MESSI?
Avem în față o pereche, Messi-Neymar, ce poate distruge orice apărare. Dar care poate distruge și propria echipă. Aici e problema lui Tito Vilanova. Sau a celui ce va fi antrenor al Barcelonei în sezonul viitor, căci mie încă nu mi-e prea clară continuitatea lui Tito. La Santos, Neymar beneficia de libertate totală de mișcare, era absolvit aproape total de sarcinile defensive. La Barcelona, aceste detalii sînt însă rezervate lui Messi. O echipă cu doi fotbaliști beneficiind de libertate de mișcare și degrevați de sarcini defensive poate deveni haotică la început, victimă sigură apoi.
Barcelona are, de pe vremea lui Cruyff, un joc pozițional extrem de clar. Se învață de la primele clase de vîrstă. Un joc pozițional în care nimeni nu face ce-i trece prin cap. Excepțiile s-au numit Laudrup, Romario, Ronaldinho și acum Messi. Ceilalți, și au fost un Stoicikov, un Figo, un Xavi, un Eto`o, un Iniesta, s-au integrat în această disciplină. Riquelme, de exemplu, n-a putut, de aceea s-a și autoexclus. La nivel de antrenori, Louis van Gaal a încercat să schimbe un pic modulul, dar și el s-a autoexclus cu această mișcare.
Poziția naturală a lui Neymar e centru-stînga. Dar, fiind ambidextru, poate foarte bine să joace centru-dreapta. E oare posibil ca ei să se întersecteze, să schimbe pozițiile unul cu altul? În principiu, da. Una din marile calități ale lui Neymar e simțul asociativ, felul în care se asociază cu coechipierul care are mingea. Messi, la fel. S-ar putea ca și unul și celălalt să-și gasească cel mai bun coechipier posibil. Căci Messi a avut, în ultimul timp, tendința de a coborî mult spre centru pentru a pasa decisiv, dar nu de puține ori n-a avut cui să paseze. Acum are o variantă în plus.
Tito Vilanova are așadar această misiune. Nu imposibilă, dar nici prea lesne de obținut. Să-i facă să joace pe cei doi în același timp. Mai are însă de lucrat la ceva Tito. Neymar e o mașină de creat fotbal, dar și o mașină de pierdut mingi. Ceea ce la Barcelona e total interzis. În Brazilia își permitea să piardă baloane, la Barcelona nu prea, mai ales în Champions League, cu rivale extrem de puternice și bine așezate în teren.
În mod normal, Iniesta e factorul-cheie în adaptarea lui Neymar. Ritmul pe care-l propune Iniesta se potrivește perfect cu cel al lui Neymar. E posibil ca Xavi să fie un pic în dificultate, dar experiența sa îl va ajuta. În aceste condiții, nu cred că Barcelona ar face o afacere foarte bună pierzîndu-l pe Thiago, căci Thiago are, la rîndu-i, capacitatea de a juca la viteza impusă de perechea Messi-Neymar.
Acum, astăzi, nu se poate spune cu certitudine nimic. Numai proștii au certitudini, oamenii inteligenți trebuie sa aibă și dubii. A spune cu convingere că Neymar nu se va adapta la Barcelona e o mare greșeală. La ce talent are, la felul aproape umil în care vine la Barcelona și la ce dorință a avut de a juca alături de Messi, Neymar are deschise toate ușile viitorului. Dar nici nu se poate spune, cu aceeași siguranță, că va reuși, că va fi un mare succes. Pentru asta trebuie să așteptăm. Și să ne bucurăm că avem prilejul să vad în fiecare săptămînă de ce este capabil acest băiat.
P.S. 1
Aștept reacția Madridului. Și a lui Florentino Perez. Deocamdată Barcelona i l-a luat pe Neymar, iar Bayern, se pare, pe Lewandovski. Perez visează la Bale, dar e un transfer foarte greu de realizat, chit că în mass-media se scrie și se vorbește mult pe această temă.
P.S. 2
Se naște o nouă forță în Franța și Europa: AS Monaco. Îl va semna pe Radamel Falcao, ceea ce o mare victorie, dar și un semn de întrebare pentru mine și pentru toți cei care mai cred că fotbaliștii nu sînt guvernați de principiul ”show me the money”. Atenție la alte manevre în zonă, căci Jorge Mendes, impresarul lui Falcao și al multor altora, pare să-și fi găsit un nou client.
Update.
Cu sprijinul unui bun prieten, stabilit de foarte mulți ani la Londra și bun prieten, la rîndul lui cu Ted Beckham am intrat în posesia cărții pe care Ted Beckham a scris-o despre fiul său. Se numește „David Beckham, my son” și conține extrem de multe detalii și fotografii inedite din viața și cariera lui David Beckham.
La finalul acestui text, veți găsi cîteva din aceste imagini.
După Sir Alex Ferguson și Paul Scoles, încă un nume mare asociat într-un fel cu Manchester United, a anunțat că se retrage din fotbal. E vorba de David Beckham. La 38 de ani. E perioada retragerilor, se pare. Cine știe ce surprize de acest gen vom mai avea parte pînă la finalul acestui sezon.
Odată cu David Beckham se retrage primul mare fotbalist universal. Dimensiunea globală a numelui său, brandul pe care l-a creat, sînt reflectate în cîștigurile pe care le-a avut din publicitate, de multe ori duble sau chiar triple față de cele din fotbal. David Beckham a fost primul mare brand personal din lumea fotbalului, care, pînă la el, nu avea decît branduri colective, de cluburi. Beckham a fost cel care a dus publicitatea din jurul său la rang de artă, de industrie. El a fost primul, după el au venit alții. Ronaldinho îl întrecuse la un moment dat, dar dispariția sa prematură, de nimeni înțeleasă, l-a scos din acest circuit. Cristiano Ronaldo și Messi merg pe drumul deschis de Beckham, Neymar la fel, în cazul brazilianului așteptîndu-se cu mult interes pasul către fotbalul din Europa.
Inclusiv transferul său la PSG a venit pe acest fond. În primul rînd comercial, căci a fost plusul de glamour pe care Beckham l-a adus unei echipe cam artificial create.
E greu de spus dacă, peste ani, despre Beckham se va vorbi ca despre fostul mare fotbalist sau despre fostul mare brand publicitar. Parcursul său pe terenurile de fotbal e mai mult decît notabil. 5 titluri în Anglia, unul în Spania, unul în Franța, o Ligă a Campionior, o Cupă Intercontinentală. Plus două campionate în periplul său prin soccerul american. Plus mai bine de 100 de meciuri în echipa națională a Angliei.
Cred însă că imaginea publicitară a lui David Beckham a depășit-o pe cea a fotbalistului. Mariajul cu Victoria Adams, pe atunci în mare glorie, l-a transformat în idol comercial. Ceea ce i-a adus contracte de milioane și i-a deschis piețe neexplorate pînă atunci, în țări unde destui oameni nu știau alte cuvinte în limba engleză în afara numelui său. Pe undeva e bine, pe altundeva e rău. Așa ne dăm seama de industrializarea la care a ajuns acest sport. E mult mai importantă imaginea de la televizor decît cea lăsată tribunelor.
L-am văzut pentru prima dată de aproape pe Beckham în 2004, la Campionatul European din Portugalia. A fost o conferință de presă în cantonamentul Angliei și el a fost cel care a apărut, în acea zi, în fața ziariștilor. E inutil să mai spun că sala în care s-a ținut conferința a fost neîncăpătoare. N-am prins loc, așa că m-am poziționat undeva în lateral. Spre norocul meu, chiar pe acolo a trecut David. A cărui apariție, cu 4 bodyguarzi, dintre care unul a rămas în permanență în preajma lui, a fost spectaculoasă, pe măsura imaginii sale în plină ascensiune. Venise cu o mașină, care avea un antemergător, ca un adevărat star.
Nu-mi dau eu cu părerea asupra calităților sale fizice. Habar n-am dacă e bărbat bine și nu mă preocupă. M-au surprins două lucruri. Nu e deloc de scund, deși mie așa îmi părea la televizor. Și, mai ales, are o voce subțire, ciudat de subțire pentru imaginea sa de bărbat fatal.
Pe mine m-a surprins. În schimb, pe ziaristele ce au venit în număr mare la acea conferință de presă nu părea să le deranjeze aspectul. Fix pe direcția mea era o domișoară, demnă reprezentantă a femeilor engleze, iar cu asta am zis tot, care nu și-a dezlipit ochii de la el nici o clipă. Ocupase un loc în primul rînd, cred că venise de dimineața, cam cum fac fanii înrăiți la concertele de pe stadioane. Avea laptopul deschis, dar nu l-a folosit absolut deloc. Îi sorbea cuvintele, cred că s-ar fi făcut și preș dacă situația o impunea, chit că David nu i-a aruncat nici măcar o privire. Pe undeva mai bine, altfel am fi asistat la cine știe ce orgasm asortat cu leșin! Chiar mă întrebam cum o putea să vorbească în condițiile în care cineva se holba la el! Cînd s-a terminat conferința și am fost invitați cu toții într-o sală alăturată, la un breakfast tipic englezesc, și din nou cred că am spus totul și cu asta, am apucat să văd ce avea pe laptop. Cred ca e simplu de ghicit. Pe desktop trona frumoasa poză cu Beckahm în chiloți, făcînd reclamă la lenjeria Armani.
L-am văzut și la București, cînd a venit cu Real Madrid să joace în Champions League cu Steaua. Madrilenii au fost primiți în sala de protocol de la Otopeni. Au stat acolo cîteva minute, timp în care s-au făcut formalitățile. N-a vorbit nici unul, deși totul era transmis în direct la vreo 3-4 televiziuni. Beckham a avut aceeași poziție timp de minute bune. Nu știai dacă e de ceară sau viu. Într-un costum bej care-i venea, ce-i drept, foarte bine, s-a sprijinit de troler, a cărui marcă era destul de vizibilă, astfel încît să i se vadă ceasul și ochelarii de soare, puși, într-o studiată neglijență, în buzunarul de la piept, dar cu marca vizibilă.
Și l-am mai văzut la Madrid, la un meci al Realului. A ieșit ultimul de pe teren, după ce a aplaudat tribunele de parcă atunci se retrăgea. Era un meci obișnuit, de campionat, cu Deportivo parcă. La final, la zona mixtă, a vorbit cu toți ziariștii care l-au oprit, n-a refuzat pe nimeni, n-a refuzat nici o poză sau autograf. Deși pentru acestea din urmă a trebuit să întîrzie minute bune.
Am mai spus-o, Beckham ar trebui să fie un exemplu pentru toți. A fost un bun fotbalist, extrem de disciplinat tactic și profesionist. Dar n-a avut calitățile unui fotbalist genial, e departe de un Maradona, Cruyff, Zidane, Ronaldinho, Messi. Asta ca să dau cîteva exemple. Și totuși i-a surclasat în clasamentul veniturilor din imagine. Și asta pentru că a avut grijă de ea. Spuneam că n-a refuzat niciodată un ziarist. Iar presa a fost marele său aliat. Cînd ați citit ultima dată ceva rău despre Beckham? Vă amintiți să fi fost făcut țăndări vreodată? Eu nu.
P.S.
Băieții săi nu-i urmează, deocamdată, traiectoria fotbalistică. O fac însă pe tărîmul modei.
Iată acum și fotografiile promise:
Barcelona a cîștigat, așadar, campionatul Spaniei. A făcut-o și de manieră matematică, pentru că de cîștigat, teoretic, îl cîștigase cu multe luni înainte. E un titlu chemat să fie un bun medicament pentru suporteri, dar și pentru anumiți componenți ai lotului.
FC Barcelona a dominat această ediție a Primerei Division într-o formă extrem de categorică. Cu o primă parte de record, astfel că prin luna ianuarie vorbeam tot pe acest blog despre o Barcelona aproape perfectă, dar cu o parte a doua mai degrabă de uitat, în care calificarea cu Milan a reprezentat momentul care lipsea. O parte a doua marcată de aparenta senzație de asemănare cu un avion în prăbușire, dar, mai ales, pentru că s-a întîmplat recent și ultimele impresii sînt cele care contează, de senzația de impotență în dubla manșă cu Bayern Munchen.
Este titlul lui Tito Vilanova! E limpede. Tito și-a asumat rolul extrem de ingrat de continuator al politicii lui Pep Guardiola într-un moment în care sănătatea sa, pînă la urmă cel mai important lucu din lume, nu era deloc clară. A venit acea recidivă a unei maladii parșive și acea dublă bătălie pe care a fost nevoit s-o ducă. Bătălia cu boala, dar și cea cu adversarii fotbalistici, cea de-a doua dusă de la mii de kilometri distanță și dintr-un alt fus orar. Cîștigarea campionatului, în aceste condiții, trebuie aplaudată ca atare, iar performanța trebuie privită drept una extrem de importantă.
Campionatele sînt turnee de regularitate, cu probe de anduranță multe, pe care dacă nu știi să le gestionezi riști să pierzi contactul cu plutonul. Iar exemplele în acest sens sînt nenumărate și nu trebuie căutate doar în sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem. Nu-i ușor să joci cu Getafe acasă înainte să joci cu Milan și nu-i deloc simplu să te concentrezi cu Celta după ce ai eliminat pe PSG. Aici e misiunea antrenorului, iar în condițiile date performanța Barcelonei trebuie aplaudată.
Evident, e și campionatul lui Messi. Cifrele sale sînt din nou uluitoare, cu toate că, dacă privim la rece lunile scurse, pare să fi fost cel mai slab sezon al lui Leo din 2008 încoace. Fie și faptul că a suferit o accidentare, urmată de recidive, invită la această concluzie. În doar două meciuri jucate de el în acest campionat, Messi n-a participat,cu gol sau pase de gol, la reușitele echipei. E un alt detaliu al importanței lui Messi în acest angrenaj, o importanță poate prea mare, căci atunci cînd echipa e dependentă de un jucător nu știe cum să abordeze meciurile importante fără el. Poate de aceea se forțează aducerea lui Neymar, un fotbalist cu multe calități, dar încă un mister pentru fotbalul european, dar un fotbalist ce pare capabil să-și asume rolul de vicepreședinte, iar atunci cînd e cazul, să preia puterea.
Vom avea timp să vorbim toată vara despre plecările și venirile de la FC Barcelona. Cred că va fi o vară agitată, pentru că Barcelona trebuie să schimbe ceva, trebuie să aducă figuri noi, trebuie să reasigure acea competiție internă, în vestiar, care a cam lipsit în ultima vreme. Nimic nu e mai rău pentru un fotbalist, pentru starea sa psihică, decît să știe că joacă indiferent de situație, prin decret cum s-ar spune. Achzițiile pentru asta sînt făcute, dincolo de cele de maximă urgență, iar la Barcelona de maximă urgență sînt postul de portar și cel de fundaș central, căci nu e poți baza la infinit pe Puyol, nu poți aștepta totul de la Mascherano și nu poți sta cu inima cît un purice cu gîndul că Pique face cine știe ce năzbîtie, în teren sau în afara lui.
Nu l-am uitat pe Abidal. Forța sa de a înfrunta destinul reprezintă o victorie la fel de mare precum cea a echipei. Pusă alături de lupta lui Tito Vilanova, cea a lui Eric Abidal adaugă o notă de și mai mare frumusețe acestui campionat.
Nu de mult mă întrebam, privind spre campionatul Angliei, dacă e chiar așa de tare Manchester United pe cît de mare e diferența din clasamentul Premier League? Aceeași întrebare mi-o pun și acum. Oare asta e diferența dintre Barcelona și Real Madrid în momentul acesta? Oare Barcelona a cîștigat titlul sau l-a pierdut Real Madrid? Ceea ce s-a întîmplat la Madrid necesită un articol amplu, pentru că e caz de studiu cum un om a reușit să subjuge interesul echipei unui ego ce a depășit periculos de mult granițele minții.
Pînă atunci, să dăm învingătorului ce e al învingătorului.
UPDATE
Înainte de a citi textul de mai jos și întrebările care s-au născut imediat după numirea lui David Moyes ca antrenor al lui Manchester United, vă invit să urmăriți aceste două filmulețe-omagiu pentru Sir Alex Ferguson:
În 1986, un promițător antrenor scoțian de 45 de ani lăsa Aberdeen-ul pentru a prelua un gigant ale cărui picioare tremurau din toate încheieturile. Nu erau de lut, dar nici foarte capabile să susțină o istorie ce părea a cîntări din ce în ce mai mult. Manchester United trăia, în 1986, în umbra rivalului din Liverpool, căci echipa de pe ”Anfield” acapara cam toată plaja mediatică a acelor timpuri.
În 2013, un la fel de promițător antrenor scoțian, de 50 ani însă, ceea ce nu reprezintă defel un punct în minus, dimpotrivă, preia un gigant bine pus la punct, cu picioare și brațe puternice. Un Goliat ce inspiră teamă în Insulă, respect în Europa și admirație pe tot parcursul globului pămîntesc. Echipa de pe ”Old Trafford” e cea care acaparează acum toată plaja mediatică, mult, mult mai consistentă decît în acum 26 de ani.
Așadar, e David Moyes. Toate speculațiile în legătură cu noul antrenor al lui Manchester United, făcute în orele de după anunțul retragerii lui Sir Alex Ferguson, s-au dovedit a fi, în mare parte, lipsite de temei. Sir Alex Ferguson și-a impus încă o dată punctul de vedere, așa cum a făcut și atunci cînd l-a luat pe Eric Cantona, pe cît de talentat pe atît de controversat, cînd a decis să-l cumpere pe Cristiano Ronaldo de la Sporting, suflîndu-l Barcelonei, ori cînd a hotărît să-i vîndă pe Beckham, Van Nistelrooy sau același Cristiano.
Probabil că nu obișnuința lui Moyes de a înfrunta pe Liverpool a fost motivul pentru care el a fost alesul. Se vorbea de mult despre el ca viitorul înlocuitor al lui Sir Alex. Pesemne că Ferguson vede în Moyes un fidel continuator al ideilor sale, nu doar din punct de vedere fotbalistic. Faptul că are 50 de ani și a adunat mai bine de 10 ani pe banca unei singure echipe reprezintă plusuri incontestabile. La fel, fotbalul oferit de Everton, de-a lungul acestei decade, precum și numărul suficient de fotbaliști nu neapărat descoperiți, ci formați de Moyes, de la Rooney la Fellaini, două nume despre care voi vorbi ceva mai încolo.
Și totuși, există o certă preocupare îb rîndul fanilor lui United. Va putea David Moyes să preia un scaun încă marcat de personalitatea ”patriarhului” de dinainte? Va izbuti el să conviețuiască, la nivel afectiv și efectiv, cu un vestiar ce nu mai are nimic în comun cu cel găsit de Ferguson în 1986? Are David Moyes suficientă personalitate încît să se impună în fața unor caractere atît de puternice precum cele din vestiarul lui United?
Sînt întrebări la care vom primin răspunsuri în sezonul viitor. Sau în sezoanele viitoare. Faptul că Manchester United i-a făcut lui Moyes un contract pe 6 ani e o limpede dovadă de încredere, un mesaj clar către toată lumea, începînd cu jucătorii, continuînd cu fanii și terminînd cu adversarii.
De la această încredere pleacă multe. Dar nu întotdeauna e suficientă. În momentul în care Manchester United, cu ajutorul lui Mancini și a haosului de la Chelsea, omora suspansul în Premier League, mă întrebam dacă Manchester United e atît de tare pe cît de mare e diferența din clasament față de urmăritoare? Ajungeam atunci la concluzia că nu prea și puneam mare parte din consistența acestei diferențe pe umerii gestiunii lui Sir Alex Ferguson. Care avea autoritate deplină și putea decide orice. Inclusiv lăsarea pe banca de rezerve a lui Rooney în cel mai important meci al sezonului, cel cu Real, asta după ce în tur îi modificase flagrant poziția în teren.
Ar putea David Moyes, la o adică, să repete acest gest? Mi se pare greu de crezut. Îmi vine în minte ultima parte a sezonului de la Barcelona, cu un Tito Vilanova, a cărui numire ca și continuator al proiectului lui Pep Guardiola îmi pare că seamănă cu numirea lui Moyes, incapabil să schimbe ceva din autogestiunea unui vestiar și mergînd pînă la eșec pe mîna lui Messi și Xavi total depășiți din punct de vedere fizic. Cum va gestiona David Moyes statutul lui Giggs, cu siguranță unul aparte în vestiar, dar nediscutat de nimeni pe timpul lui Ferguson? Cum va rezolva Moyes problema Rooney, de care nu s-a despărțit deloc în relații amicale la momentul plecării acestuia spre Manchester.
Wayne Rooney va fi, cred, semnul. Dacă-l vom vedea plecat, așa cum insinuează presa engleză, care poate că exagerează de multe ori, dar nu inventează subiecte din nimic, vom trage unele concluzii. La fel, dacă va rămîne, vom vedea în ce poziție va juca el, date fiind mișcările tectonice de la ultimele meciuri ale lui Sir Alex, cînd Rooney fusese tras în zona de mijloc, în zona de creație, parcă pentru a se face loc unui nou venit în linia de atac, alături de Van Persie.
Sînt convins că United va transfera în această vară. Orice echipă care pune un antrenor nou asortează numirea cu măcar un transfer de impact. Poate fi Falcao, poate fi Lewandovski, despre ei s-a mai vorbit, dar mai degrabă ar putea fi Fellaini, un om care s-ar încadra perfect în puzzle-ul de la mijlocul terenului la United.
Succesiunile de la marile monarhii n-au fost mereu line, lipsite de probleme, de tensiuni, de controverse. Manchester United e o monarhie în felul ei. Iar Sir Alex Ferguson e ”Ultimul Împărat”. David Moyes e doar un prinț moștenitor al unei averi colosale. Un David pus în fruntea unui Goliat al fotbalului. Un Goliat obișnuit și cu tragediile, dar în special cu succesele.
Nu știu cum a reacționat Arsene Wenger la aflarea veștii că Sir Alex Ferguson se va retrage. E posibil să nu-l fi luat foarte tare prin surprindere. La acest nivel, informațiile circulă mult mai repede, iar cei implicați nu au, de regulă, nevoie de dezvăluirile din presă sau de comunicate oficiale ca să afle ceea ce se întîmplă în jurul lor. E posibil însă ca știrea să-i fi provocat alsacianului o certă surpriză, căci într-adevăr a fost ceva surprinzător. La fel de posibil e să-i fi provocat un zîmbet în colțul gurii.
Depinde din ce punct de vedere privești lucrurile. În acest moment, Wenger e ”the last man standing”. Asta ca să preiau un titlu de film. Nu știu ce rol i-ar conveni lui Arsene în acest film, nici măcar nu știu dacă l-ar prinde scenariul. Știu doar că în momentul ăsta, în dreptul său stă ștampila de cel mai longeviv antrenor în activitate la același club. Legătura dintre Wenger și Arsenal e arhicunoscută, nu mai intru în detalii, nu mai aduc în discuție acel titlu atît de celebru ulterior, ”Arsene, who?”.
Între Wenger și Ferguson, realțiile au fost reci. Asta ca să păstrez o nuanță elegantă. Nu s-au bălăcărit unul pe altul, dar numai pentru că eticheta în Anglia e un pic alta. Probabil că nu se urăsc de moarte, însă nici nu ar putea sta vreodată la masă ca să savureze o sticlă de vin bun. Pesemne că s-ar certa imediat, pe soiul vinului ori pe cine achită nota de plată. S-au înțepat de-a lungul timpului, problema lui Wenger a fost că rezultatele echipei sale nu l-au ajutat. Are și el atuurile sale însă, căci fotbalul prestat de Arsenal în toată această perioadă a fost mult mai frumos, estetic vorbind, decît cel al lui United. Estetica însă nu se premiază decît în modă, la fotbal contează rezultatele. Iar aici, Wenger e jos de tot în raport cu Sir Alex.
În momentul ăsta, Wenger pare de neatins la Arsenal. Într-un text mai vechi, scriam că Arsene Wenger nu e antrenorul lui Arsenal, e Arsenal însuși. Cred însă cu toată convingerea că o schimbare i-ar prinde bine. Și, poate, ar prinde bine și clubului. Ca să plece, Wenger are nevoie de o scuză. Și, evident, de o motivație. Scuzele sînt ușor de găsit, mai ales dacă echipa nu prinde Liga Campionilor, ceea ce e încă posibil după egalul dintre Chelsea și Tottenham. Iar motivația ar putea veni dinspre Franța natală. Și ar avea trei litere mari, ”P”, ”S” și ”G”, plus ceva palpabil, de culoare verde și de circulație internațională, mă refer aici la Euro.
Astăzi, la ora cînd scriu aceste rînduri, PSG nu știe pe cine se bazează în sezonul viitor. Sau, cel puțin, vezi ideea din primul paragraf, așa știm noi, că nu știe. Dacă Ancelotti e la Real și Mourinho la Chelsea, cine ar fi cel mai potrivit dacă nu Wenger? O întoarcere acasă a fiului rătăcitor ar fi o excelentă lovitură de imagine pentru un club tot mai tare acuzat că și-a pierdut identitatea franceză. Eventual întărită cu alte repatrieri, de genul Benzema, Nasri sau Abidal. Poate chiar Ribery, căci și la Bayern e un mister în momentul ăsta componența lotului în sezonul ce vine.
E doar o ipoteză, nu o informație. Informația poate fi cea, vehiculată în anumite medii din Anglia, că Wenger s-ar cam gîndi, pentru prima dată în ultimii 15 ani, să plece. E departe de a fi certitudine, să ne înțelegem. Traversăm perioada în care zvonurile sînt la loc de cinste, iar manipularea prin presă, despre care poate o să scriu în zilele următoare, e o armă des folosită de impresari și cluburi.
Wenger rămîne, deocamdată, ”dinozaurul” din Premier League. În acest moment nu mai e în umbra lui Sir Alex. E în sfîrșit primul într-o ierarhie. Dacă asta va fi o motivație suficientă pentru sezonul viitor, vom vedea.
Sir Alex Ferguson se retrage! E știrea zilei, aș îndrăzni să spun a sezonului. Prea multe nu se pot comenta. ”Vine o zi cînd se va sfîrși” eu un referen pe care scoțianul sigur nu-l știe, dar care e cît se poate de adevărat. Orice pe lumea asta are un sfîrșit, începînd cu viața însăși.
”Voi rămîne atîta timp cît sănătatea îmi va permite”, spunea Sir Alex acum cîteva luni. ”Mă gîndesc că aș mai putea lucra doi sau trei ani”, continua el. Ceva s-a schimbat între timp. Nu cred că eșecul cu Chelsea a fost hotărîtor. Cred mai degrabă că acel meci cu Real Madrid, acel eșec venit în circumstanțele cunoscute, a cîntărit mai tare în luarea deciziei. După acel meci, Sir Alex s-a simțit teribil de rău, fizic vorbind, și pesemne că atunci și-a dat seama că totuși are 71 de ani, iar corpul său nu mai același de acum 26 de ani, nu mai suportă la fel de ușor loviturile. Poate că și-a dat seama atunci că nu mai are puterea s-o ia de la capăt, poate a realizat că fotbalul, căruia i-a dedicat întraga sa viață, nu-i cel mai important lucru de pe pămînt.
E un moment trist și nu-mi place să scriu despre momente triste. Ne va lipsi Sir Alex, ne vor lipsi obrajii săi arzători, ne va lipsi stilul său de a mesteca guma, de parcă atunci a descoperit această plăcere, ne va lipsi bucuria sa copilăroasă de după golurile lui United, ne vor lipsi ieșirile sale nervoase, de multe ori caraghioase, uneori nejustificate. Ne vor lipsi declarațiile sale în acea engleză imposibilă, greu de înțeles.
Și ne va lipsi fotbalul său, curajul său de a inova, simțul său de a găsi mari fotbaliști, capacitatea sa de a scoate randament maxim de la ei, chiar și stilul în care a scăpat de unii atunci cînd a crezut că nu-i mai folosesc. Fotbalul pierde la finalul acestui sezon pe cel mai important ”Sir” din istoria sa. Trofeele pe care le-a cîștigat pleacă împreună cu el, dar rămîn ca un exemplu pentru cei care continuă să facă această meserie. De fapt, ca un exemplu pentru oricine care face o meserie din plăcere și cu plăcere. Cînd faci ce-ți place și-ți place ce faci, succesele n-au cum să nu apară. Mai devreme sau mai tîrziu.
O enumerare a trofeelor cîștigate ar fi inutilă. Sînt prea multe. O trecere în revistă a succeselor, de asemenea. Sînt la fel de multe. Nici eșecurile n-au lipsit din viața sa, dar nici acestea nu cred că merită consemnate. E treaba ziarelor să facă asta. Eu vreau doar să termin această parte, nostalgică și poate patetică, dar absolut sigur din suflet, cu mesajul pe care i l-a trimis Cristiano Ronaldo: ”THANK YOU FOR EVERYTHING, BOSS”.
Și pentru că mult mai important decît trecutul e viitorul, nu se poate să nu vorbim despre ce va fi. În momentul ăsta, banca tehnică a lui Manchester United e cel mai dorit loc în lumea fotbalului. Nu cred că există vreun antrenor în lume care să nu și-o dorească. Sînt însă convins că viitorul antrenor are acceptul și susținerea lui Sir Alex Ferguson. Ca un suveran ce-a fost, cred că a primit libertatea de a-și alege, în stil monarhic, succesorul.
Sînt aproape convins că Pep Guardiola regretă acum pasul pe care l-a făcut în decembrie, acela de a alege Bayern. Manchester United i-ar fi venit ca o mănușă lui Pep, din mai multe puncte de vedere. Se vorbește despre David Moyes, se spune că e principalul favorit. E posibil, se cunoaște relația foarte bună pe care a avut-o cu Sir Alex, mai ales că e scoțian ca și el. Îmi păstrez însă unele rezerve. Am în față o declarație a lui David Gil, ”chief executive” la Manchester United. O reproduc în engleză, pentru ca nu cumva traducerea să altereze mesajul: ”The new manager will have to have experience in both England and European competitions.
” Hmmmm!!! David Moyes nu prea corespunde ultimei părți, experiența sa în Europa e mai degrabă nulă. Plus că vremurile s-au schimbat, nu mai e ca acum 26 de ani cînd Sir Alex lăsa pe Aberdeen pentru a prelua pe United. Azi, Manchester United are nevoie de o personalitate la fel de mare ca și a clubului, un personaj mediatic important. David Moyes e sigur un bun antrenor, dar la nivel de marketing mai are de lucru.
Hmmmm!!! Brusc, în ultimele ore, prinde contur varianta Jose Mourinho. În postul precedent scriam că după Mourinho scapă cine poate. Plecarea sa de la Real Madrid e o certitudine. Scriam că nu-s atît de convins ca alții că va merge la Chelsea. Oare n-ar fi o variantă foarte bună pentru United? Valoare are, semnele de întrebare vin dinspre caracter. Depinde acum ce se dorește. Îmi vine în minte o frază celebră a lui Florentino Perez, actualul șef al lui Mourinho. Cînd a vrut cu tot dinadinsul să-l cumpere pe Ronaldo, brazilianul, nu Cristiano, colaboratorii săi îi tot aduceau cotraargumente. Unul dintre ele a fost că are o viață agitată, că-i place să se distreze. Iar Florentino a răspuns: ”Îl aduc să dea goluri, nu-l iau de ginere”. Și a avut dreptate.
O să ne lămurim în curînd. Fiind un club cotat la bursă, Manchester United nu-și permite să tărăgăneze situația. De parcă vara asta nu se anunța și așa agitată din punct de vedere al mișcărilor de antrenori, acum a mai apărut și această poveste. De-aia e frumos fotbalul și de-aia ne place așa de mult. Nu ne lasă niciodată să ne plictisim.
P.S. 1
Aș fi tare curios să aflu ce părere are despre această retragere a lui Sir Alex domnul Willie Todd. E un nume, probabil, nu spune nimic, mai ales în România. Ei bine, Willie Todd, care ar trebui, dacă mai trăiește, să aibă acum 90 de ani, a fost singurul om care l-a destituit pe Alex Ferguson. S-a întîmplat în mai 1978, pe cînd Todd era președinte la St. Mirren, iar Ferguson un tînăr antrenor. A fost prima și singura demitere din cariera lui Sir Alex.
P.S. 2.
N-aș fi deloc mirat dacă următorul pe lista celor mai longevivi manageri din Premier League încă în activitate, după Sir Alex, ar decide și el să-și caute de drum. E vorba despre Arsene Wenger. E doar o ipoteză. Parisul îl așteaptă!
P.S. 3
La final, pentru cei ce încă nu le-au văzut pe acest blog, vă ofer două filme doucumentare despre Sir Legend Ferguson:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!