Nu știu dacă Rafa Benitez a fost prima opțiune pentru Florentino Perez de înlocuire a lui Carlo Ancelotti. Tind să cred că nu, dacă e să ma iau după istoricul numirilor de antrenori pe care Florentino le-a făcut de-a lungul timpului, la începutul unui sezon. Fie și numele celor instalați în al doilea mandat de președinte al lui Perez sunau, la vremea respectivă, un pic altfel decît sună azi Benitez. Pellegrini venea cu aura omului care a făcut aproape miracole la Villarreal, dincolo de fotbalul frumos pe care-l propunea, Mourinho era Mourinho, iar Ancelotti era un nume la fel de mare, ce avea în spate titluri și la Milan și la Chelsea și la PSG. Florentino e tipul de președinte, cred că deja îl cunoaște toată lumea, extrem de aplecat spre lovituri de imagine, rar se asociază cu personaje care sînt de plan secund.
Rafa Benitez nu e un un personaj de plan secund. Sub nici o formă n-aș vrea să se înțeleagă asta. Am spus de multe ori că e unul dintre antrenorii pe care-i simpatizez, pentru felul său de a-și face meseria. De altfel, prima postare pe acest blog l-a avut pe Rafa Benitez ca subiect. Se numea ”Rafa împotriva furtunii”, un titlu care ar merge destul de bine și azi. Revenind la ideea de mai sus, nu știu însă cît de apetisantă a fost pentru Florentino ideea numirii unui antrenor care a terminat cu Napoli pe locurile 3 și 5 în Serie A, deși toată lumea toată lumea vedea echipa de lîngă Vezuviu drept principala contracandidată a lui Juventus. Mai degrabă nu, dar în orice caz mai apetisantă decît ideea păstrării lui Carlo Ancelotti, pe care trei sferturi din vestiar, jumătate dintre suporteri și un sfert din conducere i-o tot propuneau. Florentino n-a vrut să se spună despre el că a cedat presiunilor, mesajul a fost clar: ”Aici conduc eu!”.
span style=”color: #000080;”>BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se spune că Rafa Benitez a venit pentru că Joachim Low, marea obsesie a lui Florentino, n-a vrut sub nici o formă să plece din fruntea ”naționalei” Germaniei înainte de European. Explicabil, dacă mă întrebați pe mine. La ce echipă are Germania, poate reuși dubla Mondial-Euro, așa cum a făcut Spania. Se pare totuși că Florentino a obținut promisiunea lui Low că în vara viitoare e dispus la negocieri. Se mai spune că Jurgen Klopp, o altă idee susurată la urechea lui Perez, a refuzat din start stilul de lucru de la Real. Klopp își dorea o echipă pe care să o deseneze el, în funcție de ideile sale de joc, nu una creată din considerente de marketing, plus că nici Florentino nu era prea convins că un vulcan pe două picioare așa cum e Klopp nu și-ar fi ciocnit personalitatea cu a lui. Unii zic că și Mourinho ar fi fost apelat, alții că Unai Emery i-ar fi sunat bine, ba chiar și Valverde ori Lopetegui. Ultimele nume par însă destul de fanteziste, așa că nu prea merită mai mult decît această enumerare.
Una peste alta, că a fost sau că n-a fost opțiunea numărul unu a lui ”el presidente”, Rafa Benitez este, începînd din această zi de 3 iunie, noul antrenor al Realului. Tot pe 3 iunie începea și aventura sa de la Liverpool, asta ca o coincidență. Contract pe 3 ani, deși se auzise inițial că pe doi, dar salariu destul de mic, 4 milioane de euro net pe sezon, puțin mai mare decît la Napoli, dar departe de Ancelotti , 7,5 milioane, ori Mourinho, 9 milioane.
De aici încolo încep semnele de întrebare. Rafa e cunoscut drept un admirator al disciplinei, un fanatic al pregătirii tactice, un tip meticulos, care nu scapă din vederi nici cel mai mic detaliu. Pe unde a fost, Valencia, Liverpool, Inter, Chelsea, Napoli (numai nume mari, trebuie recunoscut asta) a avut conflicte cu unii jucători din pricina acestei discipline de fier pe care încerca să o impună. Acest stil se va ciocni frontal cu felul în care erau obișnuiți fotbaliștii din vestiarul Realului să fie tratați de Ancelotti, chiar și de Mourinho, a cărui faimă de dur e vehiculată de presă, dar nu e confirmată de fotbaliști. Cea a lui Rafa, în schimb, da. Adept al rotațiilor, Benitez va avea ceva treabă în a-l convinge pe Cristiano Ronaldo de această necesitate, de a se menaja, de a-și consuma energia metodic, conform unui plan bine elaborat.
span style=”color: #000080;”>BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dincolo de asta, formula pe care el a propus-o pe unde a fost, 4-2-3-1, ridică și ea anumite semne de întrebare. Cine vor fi cei doi din linia mijlocașilor închizători, căci perechea Kroos-Modric nu pare a fi pe placul unui tehnician care juca, de exemplu, cu Xabi Alonso și Mascherano în tandem în acea zonă. Nici folosirea jucătorilor pe picior schimbat nu pare a fi pe gustul lui Benitez, adept al poziției naturale. Asta ar însemna Bale în stînga, Cristiano în dreapta, cu consecințele de derivă de aici.
Și ar mai fi stilul ușor defensiv cu care echipele lui Benitez abordează partidele. Nu e un entuziast al jocului de construcție, dar nici nu-l refuză. e mai degrabă adept al jocului de reacție, bazat de disciplină tactică, bună așezare în cîmp, pressing avansat și feroce. Nu e un stil care să convină neapărat oamenilor din tribună, dar nici Mourinho nu era prea diferit și a reușit un 2011-2012 fantastic din punct de vedere al golurilor marcate. Aici e o problemă mai largă, pe care a punctat-o excelent Gică Craioveanu la ”Fotbal European”. Real Madrid nu a reușit, sub domnia lui Florentino Perez, să adopte un stil propriu. Ceea ce, de exemplu, a reușit Barcelona, unde Benitez sau Mourinho n-ar putea să ajungă prea ușor antrenori. De altfel, această identitate în joc l-a împiedicat pe Mourinho să devină antrenor al catalanilor, în 2008, atunci cînd a fost preferat, la sugestia lui Cruyff, debutantul Guardiola. Nici în primul său mandat n-a fost Perez foarte coerent în ceea ce privește stilul tehnicienilor pe care i-a numit, dar în cel de-al doilea mandat nici atît. Pellegrini a propus un fotbal, Mourinho un altul, total opus, Ancelotti un altul, iarăși opus, acum vine Benitez și iar se sucește totul. Nu e simplu nici pentru fotbaliști, cît ar fi ei de valoroși, să joace azi într-un fel, mîine în altul, pomîine în altul, iar răspoimîine să revină la prima variantă.
Dincolo de toate astea, Rafa Benitez merită această oportunitate. E primul madrilen adevărat, de la Del Bosque încoace, care o primește. E un om de-al casei, e cel care l-a oferit Madridului pe Raul, e cel care a stat lîngă Del Bosque într-o perioadă, destul de scurtă, pe banca primei echipe, e cel care l-a învins mai apoi, la Valencia fiind, pe Del Bosque aducînd titlul pe Mestalla împotriva celei mai galactice echipe a Realului din cîte existaseră pînă atunci. Un antrenor cu atîtea trofee cîștigate nu poate fi unul de duzină. Iar emoția și lacrimile ce l-au copleșit la momentul prezentării vorbesc de la sine despre sentimentele sale. Nimic nu e întîmplător pe lumea asta. La 55 de ani a ajuns pesemne la înțelepciunea de a înțelege că orgoliile nu fac casă bună cu performanța. Și-a dorit prea mult acest scaun ca să-l transforme singur într-unul electric.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am așteptat să treacă meciul retur cu FC Barcelona, din Cupa Spaniei, pentru a scrie acest text. Deși n-are neapărat legătură. Am așteptat să văd ce va face Villarreal și-n această partidă, astfel ca tabloul să fie complet. N-a izbutit ”Submarinul Galben” să depășească Barcelona și să se califice, în sfîrșit, într-o finală, dar asta cred că schimbă cu foarte puțin datele problemei. Am spus la o emisiune Fotbal European că Villarreal e o echipă simpatică, una dintre acele echipe ale Europei cu care ai putea avea o empatie, fără a însemna asta că ești neapărat un fan. Felul în care echipa lui Marcelino a jucat în sezonul ăsta, dar și-n sezonul precedent, merită consemnat și lăudat. Într-o lume a fotbalului în care banul contează și dictează, astfel de exemple de echipe cu bugete relativ mici față de coloși, dar care izbutesc să se lupte de la egal la egal cu ei, trebuie apreciate.
Paranteză. Mai nou, Villarreal e o echipă tare simpatică la noi pentru că a scos din Europa League pe FC Salzburg. Ceea ce ne aduce nouă posibilitatea ca, din sezonul 2016-2017 să putem înscrie două echipe în preliminariile Champions League. Mai rămîne acum să găsim echipele alea două pe care să le înscriem la aceste preliminarii UCL. Din punctul lor de vedere, cei de la Villareal și-au făcut treaba. Nu pentru a ne ajuta pe noi, evident, ci pentru a se ajuta pe ei, pentru a-și continua creșterea. Din punctul nostru de vedere, rămîne de văzut. Paranteză închisă.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Înapoi la Villarreal. Nu s-a calificat în dauna Barcelonei, nici măcar n-a cîștigat meciul, dar asta nu cred că schimbă imaginea pe care oamenii ar trebui să aibă față de această echipă. În decurs de o săptămînă, Villarreal a izbutit să se califice mai departe în Europa League, în dauna unei echipe, Salzburg, deloc simplă, să scoată un punct pe ”Bernabeu”, cu o formulă de start foarte schimbată, și să terorizeze Barcelona într-o un meci retur în care totul i-a fost împotrivă.
Nu știu cîte echipe din Europa care ar fi pierdut cu 3-1 prima manșă cu Barcelona, iar în retur ar fi primit gol după 100 și ceva de secunde, ar fi putut să se adune și să continue meciul în felul în care a făcut-o Villarreal. Poate și pentru că Barcelona lui Luis Enrique are un mod destul de bizar de a gestiona avantaje clare (vezi și repriza a doua cu Manchester City), însă Villarreal n-a lăsat impresia miercuri seară că meciul e gata nici măcar în minutele de după eliminarea lui Tomas Pina. Abia golul lui Suarez a calmat lucrurile din punctul de vedere al catalanilor. Plecînd practic de la 0-1 în retur, Villarreal a continuat să-și facă jocul, a egalat, a pus presiune pe Barcelona, n-a lăsat-o să țină prea mult de minge. În prima repriză de pe ”El Madrigal”, Barcelona n-a prea mai existat după golul de 0-1 al lui Neymar, iar portarul Ter Stegen a atins mai multe mingi decît Messi, Neymar și Suarez, a fost mai mult jucat de colegi decît cei ”trei tenori” din față. Asta nu cred că ține de vreo nouă strategie de joc a lui Luis Enrique, cred mai degrabă că Villarreal a obligat pe Barcelona să joace astfel.
Să crezi după 1-3 în tur că se poate întoarce rezultatul, să crezi asta inclusiv la 0-1 în retur, să crezi la 1-1 că echipa poate da încă două goluri pentru a duce meciul, eventual, în prelungiri e un mod de a privi lucrurile. Dar să-i faci și pe alții să creadă asta e deja o victorie. Nu știu cîți dintre cei care au văzut meciul de miercuri seară, inclusiv suporteri ai Barcelonei, aveau curaj la 1-1, pînă la eliminarea lui Pina, să garanteze că Barcelona nu poate pierde calificarea. Senzația transmisă din teren era că orice e posibil, iată așadar victoria pe care Villarreal a obținut-o fără să obțină victoria.
Ceea ce se întîmplă la Villarreal nu are cum să nu fie legat de antrenorul Marcelino Garcia Toral. Un tip liniștit, fără să iasă prea mult în evidență, precum Unai Emery de exemplu, Marcelino face parte din categoria antrenorilor spanioli ”de tip Guardiola”. Amator al fotbalului de calitate, estetic, Marcelino a fost chiar în cărți pentru a prelua Barcelona în 2008, înaintea lui Pep, dar a fost și o variantă în 2012, atunci cînd Guardiola a decis să plece și cînd nu se știa dacă regretatul Tito Vilanova va dori să continue de unul singur. În 2008, atunci cînd Guardiola nu exista în lumea antrenorilor, Marcelino era un tip la modă în fotbalul spaniol, iar Johan Cruyff, a cărui influență în cadrul clubului catalan era foarte mare la acea vreme vorbea și scria foarte frumos despre el. A avansat și numele lui Marcelino în discuțiile cu Laporta și Txiki Beguiristain, după decizia de a se renunța la Rijkaard, alături de cele ale lui Valverde (pe atunci la Espanol) și Guardiola. Dar Beguiristain îl voia pe Mourinho, iar Laporta, cel care avea să ia decizia finalmente, își dorea pe cineva care să fi avut ceva legături cu clubul catalan. Mai degrabă deci pe Ernesto Valverde (antrenorul de la Bibao de azi) care jucase două sezoane la Barcelona lui Cruyff. În cele din urmă a fost ales Guardiola, cu urmările care se cunosc, iar Mourinho, cu care Beguiristain negociase de mai multe ori, inclusiv la Cupa Africii, a mers la Inter. Cu urmările care iar se știu.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Pe atunci, Marcelino antrena pe Racing Santander. Iar înainte pregătise pe Recreativo Huelva. Nu era chiar o trambulină care să te arunce spre Barcelona, de acord. Însă cu Marcelino, Recreativo a fost revelația sezonului 2006-2007, practicînd, după mulți, cel mai frumos fotbal din Spania. Era o întreagă dezbatare, căci campioană fusese Realul lui Capello, schimbat după doar un sezon tocmai pentru fotbalul urît pe care-l afișa, deși cîștigase titlul. La Recreativo, care a încheiat sezonul pe locul 8, juca Laurențiu Roșu, dar mai erau pe acolo Santi Cazorla, Uche sau Sinama Pongolle, căruia ”Marca” îi găsise porecla ”Pone Goles” după istorica victorie a lui Recre pe ”Bernabeu”, 3-0. În 2007-2008, Marcelino a dus pe Racing Santander pe locul 6 în Primera și în Cupa UEFA.
Pus în 2013 la Villarreal, pe cînd echipa era încă în Segunda Division, Marcelino a reușit să retrezească în oraș spiritul acelei echipe a lui Manuel Pellegrini, semifinalistă de Champions League. Va continua lupta în campionat, dar și-n Europa League, chit că a avut ghinionul să dea peste FC Sevilla, un adversar foarte tare. Villarreal reprezintă modelul ideal al clasei de mijloc. Ca și economia unei țări, și fotbalul unei țări e dezvoltat cînd are o clasă de mijloc bine structurată. Iar Spania chiar începe s-o aibă, chiar și după ce Atletico a făcut pasul spre categoria celor bogați. FC Sevilla, de care aminteam, Valencia, Villareal sînt doar trei exemple. Dacă va reuși să-l convingă pe Marcelino să rămînă încă un sezon, dacă va izbuti să păstreze lotul de jucători și să aducă și alții pe lîngă, Villarreal va fi un reper important în sezonul vitor. Nu spun că se va implica în lupta pentru titlu, dar cred că o va arbitra. Cît despre Marcelino, se vorbește despre el ca potențial înlocuitor al lui Vicente del Bosque la ”naționala” Spaniei, după Euro 2016.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Exact un an a trecut de la ultima vizită a Barcelonei pe ”Etihad”, dar nimic nu s-a schimbat în comportamentul lui Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian continuă să aibă un ciudat complex de inferioritate în fața catalanilor. Pare un student cuprins de emoții în fața unui profesor care-l terorizează psihic. Studentul e bine pregătit, învață, e pasionat, rezultatele la alte examene sînt chiar bune, dar cînd are examen cu acel profesor anxietatea îl doboară, îi paralizează simțurile, îi șterge din memorie tot ce pregătise. Manuel Pellegrini nu e un antrenor slab. N-are cum să fie. A demonstrat-o la Villarreal, la Malaga, inclusiv la Real Madrid, deși acel sezon a fost traumatizant pentru el, căci a fost supus unui tir mediatic barbar, plecat chiar din biroul lui Florentino Perez, care nu l-a vrut, l-a numit pentru că l-au refuzat alții, a regretat din primul moment decizia, iar cînd a fost sigur că l-a convins pe Mourinho (doar nu e cineva care să creadă că Mourinho a acceptat oferta Madridului imediat după ce cîștigase Liga cu Inter) i-a făcut, cu mijloacele specifice de care dispune, viața un calvar. Inclusiv la City, Pellegrini și-a arătat valoarea. Titlul în primul an, cu cadou de la Gerrard sau de la Mourinho, contează mai puțin, nu e chiar atît de simplu de obținut.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Și totuși, atunci cînd întîlnește Barcelona, Pellegrini parcă uită tot ce știe. Și, mai ales, atunci cînd întîlnește Barcelona lui Messi. Am citit undeva, în timpul meciului de pe ”Etihad”, o părere interesantă apropo de Pellegrini, dar și de Wenger. Anume că cei doi, foarte buni antrenori de altfel, nu au nici o șansă, indiferent la ce echipă ar antrena, atunci cînd îl au în față pe Messi. Mulți poate că nu vor fi de acord cu asta, destui cu siguranță că da, există însă certitudinea rezultatelor anterioare și mai ales a felului în care au reacționat Pellegrini și Wenger în duelurile ce au urmat unor eșecuri. Mai degrabă cum n-au reacționat.
Subiectul e Pellegrini, Wenger cu altă ocazie. Anul trecut, pierzînd pe ”Etihad”, Pellegrini s-a repezit să dea vina pe arbitru. Mulți au crezut că a fost o strategie, dar că omul și-a învățat lecția. Se pare că nu. E absolut bizar felul în care a gîndit el acest meci tur cu Barcelona. Spre deosebire de anul trecut, Barcelona de azi are o partitură mai ușor de descifrat. Anul trecut încă exista inerția Guardiola + Tito Vilanova (în fond, același concept), iar Tata Martino n-a schimbat prea mult. Asta i s-a și reproșat, de altfel. Paradoxal, după demonstrația de la Manchester de anul trecut, Tata Martino aproape că-și cîștigase prelungirea contractului. Spre deosebire de predecesorii săi, Luis Enrique nu mai e atît de dependent de mijlocași. Guardiola era obsedat de asta, e și acum la Bayern, renunța la atacanți în favoarea mijlocașilor, pentru a asigura fluiditatea necesară jocului de pase, dar cîteodată și la fundași, vezi cazul Mascherano, în favoarea mijlocașilor. Luis Enrique nu pare dispus să varieze registrul, lucrurile la el par clare, cei trei din față sînt de neatins ca și concept, eventual se mai schimbă numele. Asta pare simplu de contracarat, e însă nevoie de idei clare. Dar și-așa, doar pare simplu, căci intervine efectul Messi.
Revenind, City putea să încerce să joace ca Malaga. Sau ca Real Sociedad. Baricade, autobază, cum vreți să-i spuneți, plus așteptarea unui moment prielnic. Putea, teoretic, practic n-aveam cum. City nu e Malaga, e totuși campioana Angliei, iar criticile la care a fost supus Brendan Rodgers după lipsa de curaj pe care Liverpool a arătat-o cu Real Madrid au fost vehemente. Și atunci, ce-i de făcut? Logic ar fi să încerci să joci contra Barcelonei dacă nu ca Real Madrid, căci nu prea ai jucători să faci asta, dacă nu ca Atletico Madrid, căci nu prea ai disciplină ca să faci asta, măcar ca Villarreal, în meciul de campionat. Asta în condițiile în care City nu are o idee de joc clară, bine structurată, bine definită, cu care să-și subordoneze adversarul sau măcar să încerce. Villarreal a pus probleme reale Barcelonei în acel meci de campionat, a pierdut cu 3-2 dar putea foarte bine să și cîștige. E doar o idee.
Mă așteptam ca Pellegrini să populeze mai mult centrul terenului. În loc de asta, l-a trimis doar pe Fernando, căruia i l-a alăturat pe Milner, nu pe Fernandinho. Mă așteptam, am și scris asta pe facebook înainte de meci, să joace Navas, pe partea lui Jordi Alba. L-ar fi ținut ocupat pe Jordi Alba, în condițiile în care Neymar se apară destul de puțin și dezorganizat. În orice caz, cu Navas acolo, Jordi Alba n-ar fi fost atît de liniștit. Mă așteptam ca Pellegrini să încerce să mute jocul undeva în spatele lui Dani Alves, punctul cel mai vulnerabil al apărării Barcelonei. David Silva a stat mai mult în centru, deși eu cred că spre stînga putea face ravagii, eventual în asociere cu Kun Aguero, asta dacă tot ai ținut cu tot dinadinsul să începi cu Dzeko. Cred, și cu asta închei, că un triunghi la mijloc Milner-Fernando-Fernandinho i-ar fi creat mari probleme lui Busquets și mai cred că mult mai util pentru Pellegrini era modulul pe care-l utiliza la Malaga, un 4-4-1-1, cu Silva în rolul lui Isco, orientat spre stînga, și cu Aguero pe fundașii centrali ai Barcelonei, avînd sprijinul lui Navas în dreapta.
Pellegrini a gîndit altceva. Un soi de pressing avansat, dar sub nici o formă agresiv și nici foarte disciplinat. Rezultatul a fost că a lungit echipa și a permis Barcelonei să paseze cu maximă lejeritate. Nepresat de nimeni, căci atunci cînd a fost presat a greșit de cîteva ori și încă în zone delicate, Busquets a dat o sumedenie de pase între linii și a căutat el însuși să ofere unghiuri de pasare colegilor săi. Acest 1-2 rezultat final al primei manșe e un premiu aproape nesperat pentru Pellegrini și ai săi, care-i ține în viață și le oferă ceva oportunități pentru retur.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Barcelona n-a fost perfectă. Paradoxal, a cîștigat un meci în care Messi n-a dat gol, n-a dat nici pasă de gol și a ratat și un penalty. Însă Messi între minutele 15 și 45 a fost uriaș. Îmi aduc aminte de o părere a lui Xavi, care s-a amuzat de cei care cred că Messi în Premier League ar fi doar o umbră. ”Messi în Anglia ar fi chiar mai bun decît în Spania”, e părerea lui Xavi, iar realitatea meciurilor jucate de Messi cu echipe britanice a demonstrat-o. Eu aș fi curios să aflu părerea lui Xavi în raport cu Serie A, de exemplu. Messi l-a terorizat în mod barbar pe Clichy, totuși un fundaș cu experiență, care a avut o singură dată curajul să-l atace mai viguros și să nu-l lase să preia. La faza golului marcat de Aguero. În rest, Messi, departe de careul lui Hart, a jucat un meci extrem de sobru, de serios, inclusiv cu destule mingi recuperate.
Nu mi-a plăcut Luis Enrique la schimbarea lui Rakitic cu Mathieu. Schimbare de antrenor temător, într-un moment în care City se arăta periculoasă. O făcea însă dintr-un soi de disperare amestecată cu resemnarea, probabil că la pauză, știind că nu mai au ce pierde, jucătorii au ieșit hotărîți să riște totul, un soi de ”ori la bal, ori la spital”. Luis Enrique s-a speriat, aș paria că Guardiola n-ar fi reacționat așa. Mathieu în apărare și Mascherano la mijloc a însemnat o renunțare la principiile din prima repriză. Noroc cu Clichy, care s-a autoeliminat stupid, căci altfel, din acel exces de adrenalină dat de golul lui Kun, City chiar putea egala o Barcelona care nu mai putea construi la fel de coerent. Cred că era momentul lui Xavi la mijloc, era momentul unui ”profesor” care să ordoneze lucrurile. Xavi la mijloc, Pedro în locul unui Neymar din nou discret, plus Messi mutat din bandă în zonă centrală, pe vechea lui poziție, de 9 fals, era o schimbare de atitudine care poate ar fi dictat sentința încă din tur.
Așa, acest 1-2, nu e un scor imposibil de întors. Prin stilul său de joc, prin stilul antrenorului, prin slăbiciunile evidente pe care le are, Barcelona e echipa care poate pierde o calificare, pe teren propriu, pe mîna ei. În minutul 45, City era eliminată. În minutul 90, cînd Messi se pregătea să bată penlty-ul, de asemenea. Acum, nu mai e, iar o deschidere de scor pe ”Camp Nou” i-ar aduce opțiuni nesperate. Dar de aceea e frumos fotbalul, căci granița între situații e foarte subțire.
P.S.
Două vorbe despre Suarez. Ar fi nedrept să nu amintim de jocul său. În prima repriză a fost colosal. În a doua n-a prea existat, dar și pentru că Barcelona, obligată oarecum de reacția celor de la City, dar și ușor autosuficientă, n-a mai forțat. Pe comentariu am spus că cei de la Barcelona ar trebui să îmbutelieze niște aer de Liverpool și să-i mai dea din cînd în cînd lui Suarez să-l respire. Ca orice marcator, și Suarez are nevoie de goluri, pentru ca starea sa de spirit să fie bună. Ceea ce face Suarez în teren are multă legătură cu jocul lui Messi, îl ajută enorm, dar un golgeter trăiește cu numele scris pe tabela de marcaj, nu din spațiile pe care le crează. Dacă Messi era inspirat și la fel de prietenos și-l lăsa pe Suarez să bată penalty-ul, acum incertitudinea față de meciul retur ar fi fost la cote minime.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre cei care cîștigă un salariu pe terenul de fotbal se spune că se împart în două categorii: fotbaliști și jucători de fotbal. Și pe unii și pe ceilalți îi vizualizăm foarte bine și-i delimităm după ceea ce fac pe acel teren, uneori și după preferințe. Fotbaliștii sînt cei care decid meciurile și aduc lumea în tribune, cu un gol, cu o fentă, cu o execuție, cu o pasă decisivă. Ceilalți, jucătorii, la fel de importanți în angrenajul unui grup, sînt cei care fac tot posibilul pentru ca execuțiile celor de mai sus să fie securizate, să-și găsească utilitate în rezultate. Unii fără ceilalți nu pot evolua, iar o echipă formată doar din fotbaliști supravieșuiește destul de greu în competiții, din motive lesne de înțeles. Ca să folosesc o veche vorbă românească, e extrem de important cel care cîntă la pian, dar la fel de importanți sînt și cei care-l acompaniază ori, după caz, cei ce cară pianul.
Luni, Juan Roman Riquelme a anunțat oficial că se retrage din fotbalul profesionist. De fapt, el se retrăsese mai demult, în vara trecută, atunci cînd abandonase clubul vieții sale, Boca Juniors, pentru a mai evolua cîteva luni, pentru a forța destinul într-un fel, căci trecerea anilor, din păcate, nu iartă pe nimeni, la Argentinos Juniors, în a doua ligă argentiniană. Vestea retragerii sale a venit într-un moment în care tocmai se discuta despre posibilitatea ca Riquelme să ajungă în Paraguay, în prima ligă, la Cerro Porteno, cel mai important club al acestei țări, ce se arăta pregătit să-i ofere un salariu de 100.000 de euro pe lună. N-a mai fost cazul, căci Riquelme a decis, așa cum a tot făcut-o de-a lungul carierei sale, să facă un lucru pe care puțini fotbaliști l-ar fi făcut. Dincolo de latura financiară, importantă în context, dar nu esențială, căci mă gîndesc că Juan Roman nu e deloc un băiat sărac, tentația de a mai juca fotbal e foarte mare în astfel de situații. Riquelme a fost însă toată viața lui un altfel de fotbalist.
Eu unul cred că-l putem considera, apropo de primul paragraf al acestui text, fotbalist. Juan Roman Riquelme a făcut parte din categoria celor pe care natura i-a înzestrat cu un har pe care mulți din practicanții acestui sport dificil numit fotbalul și l-ar fi dorit. Mi-a plăcut întotdeauna Riquelme și cred că ar fi meritat, acum la retragere, un palmares mai bogat, mai apropiat de talentul pe care l-a avut. Un palmares care nu-i deloc sărac, voi reveni la asta ceva mai tîrziu, dar care ar fi putut să fie, încă o dată spun, mult mai bogat.
Am citit un editorial scris pentru El Pais-ul din Spania de un ziarist argentinian despre Riquelme. Îl numea ”El hombre de la pausa” sau ”El 10 de la pausa”. În românește nu sună atît de bine, de aceea las doar varianta în spaniolă, oricum nu e greu de înțeles. Dacă stăm bine să ne gîndim și să privim un pic în trecut, asta a fost Riquelme în teren. Un ”10 de la pausa”. Așa era stilul lui, acele pauze pe care le făcea atunci cînd primea mingea, care-l scoteau din minți pe Louis van Gaal (o să revin și la acest episod), pauze de cîteva sutimi de secundă, transformau complet jocul. Și asta nu pentru că n-ar fi putut da o pasă mai rapidă, ci pentru că el iubea mingea cu patosul cu care un adolescent își iubește prima dragoste. Iubea mingea și dorea cea mai bună continuare pentru ea. De cele mai multe ori, din acea pauză venea o pasă de geniu, chiar și goluri de geniu. Riquelme a avut multe inserții de geniu în felul în care interpreta fotbalul, dar, ca orice om atins de acest ”microb” magic care este geniul avea curiozitățile lui, bizareriile lui. Pe Riquelme pur și simplu trebuia să-l înțelegi și să pui echipa să joace în jurul lui.
În Europa, singurul care a făcut-o a fost Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian, se spune, a aceptat oferta celor de la Villarreal, în 2004, doar după ce a primit asigurări că Riquelme, pe atunci doar împrumutat de la FC Barcelona, va rămîne în lot. În jurul lui, Pellegrini a construit acea echipă care a bătut cu putere la ușa finalei Champions League, ajungînd pînă în semifinalele ediției 2005-2006. Pellegrini a priceput că Riquelme are nevoie de un om valoros în spatele și de un marcator în fața lui, Cei doi s-au numit Marcos Senna și Diego Forlan. Cheia acelei uși a fost la Riquelme, dar un destin care nu i-a fost mereu alături a făcut ca în cel mai important moment al său și al echipei, semifinala cu Arsenal, să rateze un penalty, în minutul 90, în meciul retur, după 1-0 pentru Arsenal la Londra. Nimeni nu știe ce-ar fi putut ieși în prelungirile acelui joc sau, eventual, în finala de la Paris cu Barcelona. O Barcelona împotriva căreia Juan Roman ar fi avut extra-motivație.
Barcelona l-a adus în vara lui 2002, ca alternativă la transferul ”galactic” al lui Ronaldo la Real Madrid. Președintele Barcelonei era Joan Gaspart (pentru cei mai tineri, Gaspart a fost vicepreședintele lui Nunez în perioada Cruyff, care i-a adus pe Hagi și Gică Popescu și în fața căruia s-a pus Giovanni Becali în genunchi la un ultraluxos hotel londonez) , dar de guvernat la catalani în acea vreme guvernau crizele de nervi și de personalitate. Crizele de nervi ale fanilor și crizele de personalitate ale lui Gaspart. Riquelme a nimerit cum nu se poate mai prost, se aștepta de la el să fie Zidane, Ronaldo și Figo la un loc. Dar el era doar Riquelme, omul cu pauze, al cărui stil s-a ciocnit violent de cel al lui Louis van Gaal. Olandezul, care era la al doilea mandat la Barcelona, pe vremea aceea extrem de fixist, nu l-a plăcut din prima clipă, căci l-a considerat un transfer al conducerii, pe care el nu l-a vrut. Sînt arhicunoscute înfruntările dintre ei la antrenamente, deși înfruntări e un fel de-a spune, căci Riquelme nu-i răspundea niciodată antrenorului atunci cînd acesta țipa la el (urla la el, după unele surse), preferînd să se uite în pămînt. Se spune că Luis Enrique, antrenorul de azi, jucător atunci, i-ar fi și recomandat argentinianului să-i răspundă într-un fel olandezului: ”Spune-i și tu ceva să se calmeze, că apoi se enervează și mai tare și ne rupe pe toți”. Sfaturi pe care Riquelme nu le lua în considerare.
În ciuda unui sezon complicat, început cu Van Gaal și terminat cu Radomir Antic, Riquelme a jucat suficiente meciuri, a dat destule goluri, mult mai multe pase, dar a atras suporterii de partea lui. Al doilea ghinion al său s-a numit Ronaldinho, a cărui achiziție, în vara lui 2003, i-a blocat viitorul în tricoul Barcelonei. Nici ca stil și nici ca statut (ambii erau extracomunitari), Riquelme și Ronaldinho nu încăpeau în aceeași teacă. Astăzi, văzînd situația lui Neymar și Messi ori a lui Cristiano și Bale, poate că ar fi încăput, chit că Riquelme n-a fost niciodată un ”mediatic”, atunci erau alte vremuri. Riquelme a luat drumul lui Villarreal, apoi s-a întors la Boca Juniors, de unde aproape că s-a retras din fotbalul mare. Și aici, la acest capitol, Juan Roman a fost atipic, ca tot ceea ce a făcut în fotbal, căci repatrierea lui s-a făcut la o vîrstă, 28 de ani, la care alți sud-americani nu se gîndesc defel să ia astfel de decizii. A rămas la Boca deși a existat o ofertă concretă pentru el de la Manchester United. Sir Alex Ferguson, care spunea despre el în 2003, ”un astfel de jucător nu mi-aș dori la mine în echipă”, își schimbase optica, Riquelme însă nu și-a schimbat felul de a fi.
Nu cred că se poate vorbi, acum la retragere, despre o carieră eșuată. A cîștigat totuși trofee într-o țară, Argentina, ahtiată după fotbal și fotbaliști. Titluri interne, plus o Cupă Intercontinentală contra lui Real Madrid (a fost magistral atunci) plus de trei ori Copa Libertadores, printre altele, ”Champions League”- ul Americii de Sud. Ultima în 2007, abia revenit de la Villarreal, cînd a ținut în spate pe Boca la fel ca Maradona în zilele lui bune. Comparația poate fi grosieră, exagerată și poate părea un sacrilegiu, dar nu e chiar așa, căci vorbim de idolii ultimei jumătăți de secol pentru fanii lui Boca. Nu e puțin lucru, să recunoaștem, chit că, așa cum am spus la începutul acestui text, se putea obține mai mult.
Poate că maxima recunoaștere a valorii acestui fotbalist a venit în ziua retragerii lui Zinedine Zidane. Riquelme a fost omul cu care Zizou a ales să facă schimb de tricouri atunci, ba chiar l-a și așteptat cîteva minute la marginea terenului pentru asta. Marii fotbaliști știu imediat cînd au în față unul de-al lor. Unul dintre ultimii romantici ai fotbalului a părăsit un sport din ce în ce mai puțin romantic.
P.S.
Apropo de ghinioane și de decizii de antrenor. Îmi amintesc perfect sfertul de finală de la Mondialul din 2006, Germania-Argentina. Am fost la meci atunci, la Berlin. La 1-0 pentru Argentina, gol Ayala din pasa lui Riquelme, selecționerul Jose Pekerman îl scoate pe Riquelme și-l bagă pe Cambiasso, iar pe Messi îl uită pe banca de rezerve. După 8 minute a egalat Klose pentru nemți, s-a ajuns la loviturile de departajare, iar Cambiasso a ratat penalty-ul decisiv.
Nici nu apucase să fluiere Nicola Rizzoli finalul finalei de la Rio că rețelele de socializare erau deja încinse. Fără să fie un barometru exact, aceste rețele reprezintă totuși un reper. Minutele treceau, nemții se pregăteau și apoi primeau titlul suprem, dar cei mai mulți vorbeau și scriau despre Messi. Despre eșecul său, nu al echipei sale, despre prestația sa, nu a echipei sale, despre duelul imaginar cu Maradona pentru o supremație imaginară, care nu ajută la nimic. O dezbatere ce nu se mai termină și nu folosește nimănui, o dezbatere de-a dreptul idioată. Îmi asum acest cuvînt și-l voi explica într-o viitoare postare. Efectul marketingului e vizibil, inclusiv în acordarea stupidă a acelui premiu lui Messi, de care el însuși părea un pic jenat.
Sînt convins că un text despre Messi și Maradona e mult mai apetisant și ar stîrni mai multe comentarii. Însă azi, la cîteva ore după decernarea celui mai important trofeu fotbalistic, ar fi de-a dreptul ilogic și lipsit de politețe să abordez o astfel de temă. Germania e totuși campioana mondială și merită toate elogiile zilei de azi.
Spania în 2010 și Germania în 2014 au avut o filozofie comună. Prietenia față de minge, pe care și-au dorit-o în posesie, în timp ce alții nu știau cum să facă în așa fel încît să scape de ea. Germania a fost la acest turneu final cea mai estetică echipă, lafel cum a fost și Spania în 2010. Nu s-a subjugat unui singur jucător, ci a scos în evidență grupul. Eu cred că și dacă Reus ar fi putut juca, tot echipa ar fi fost vedeta nemților. Într-o vreme în care, spuneam și mai sus, marketingul dictează, Germania n-a avut un personaj mediatic, ci un grup de persoane subjugate unor idei venite de pe bancă.
Într-o vreme în care, după eșecurile lui Bayern și ale Barcelonei, mulți se întrebau dacă nu cumva conceptul de tiki-taka e depășit, a venit Germania cu un stil foarte diferit de cel cu care erau nemții obișnuiți pînă acum și a cîștigat Mondialul. Cu un soi de ”tiki-taken”, căci Germania de azi are destul de puține asocieri cu cea din 1986 sau 1990, anii precedentelor finale cu Argentina. Germania de azi are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc, țările care acum vreo 20 de ani reprezentau reperul fotbalului spectacol. Ozil, Kroos, Muller, Gotze, Lahm, Schurrle, absentul Reus, chiar și ”defensivii” Schweinsteiger, Khedira ori Hummels văd în minge un aliat, o caută și construiesc jocul plecînd de la ideea de posesie, de pasă, de la atît de vechiul concept ”dai și pleci” pe care alții, Brazilia ori, cel mai nou exemplu, Olanda, l-au abandonat. Din acest punct de vedere, faptul că Germania a cîștigat titlul mondial în urma unei execuții splendide, ”de autor”, e doar un element ajutător în teoria de mai sus. Parcă n-ar fi fost la fel de frumos dacă, să zicem, Germania cîștiga grație unui gol din fază fixă, ca-n meciul cu Franța.
Cînd vorbești despre un grup de jucători, n-ai cum să-l excluzi pe antrenor. Joachim Low nu cred că ar mai fi continuat ca selecționer dacă Germania nu cîștiga. I s-ar fi pus în discuție acest stil, pe care nemții l-au primit cu destulă reținere, căci nu prea îi reprezenta. Low a crezut însă în ideile lui și a cîștigat. A știut să-și corecteze anumite erori pe parcurs, a găsit soluția în anumite momente, astfel că merită și el toate elogiile. Semifinală în 2006, ca ”secund” al lui Klinsmann, deși mulți vorbeau încă de atunci în Germania că el e cel care de fapt conduce, finală în 2008, semifinală în 2010, semifinală în 2012 și acum finală cîștigată. E un traseu nu lipsit de greutăți, dar pe parcursul căruia Low n-a renunțat, în esență, la ideile sale.
Imediat după meci, am observat, am și postat de fapt pe facebook, o coincidență. World Cup 2010. Pep Guardiola era antrenor la FC Barcelona. FC Barcelona era campioana Spaniei, cu un an in urma castigase Champions League, în acel sezon fusese eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si avea 7 jucatori in finala Mondialului. Iar unul dintre ei, Iniesta, dădea golul decisiv in prelungiri. World Cup 2014. Pep Guardiola e antrenor la Bayern Munchen. Bayern e campioana Germaniei, cu un an in urma a cîștigat Champions League, în acest sezon a fost eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si a avut 7 jucatori in finala. Iar unul dintrei ei, Gotze, a dat golul decisiv in prelungiri. Eu cred că nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu atît mai puțin în fotbal. Faptul că Low s-a putut baza pe 7 jucători de la aceeași echipă, unde ideea de fotbal era aceași, a fost un mare atu pentru el. La fel cum s-a întîmplat cu Del Bosque în 2010. Mergînd mai departe, faptul că Barcelona în 2010 și Bayern în 2014 au avut competitor direct un Real Madrid, cu Pellegrini, și un Dortmund, cu Klopp, îmbrățisînd aceeași filozofie a fost un ajutor în plus. Privind la ultimele trei campioane mondiale, Italia, Spania și acum Germania, observăm că toate s-au bazat la momentul încoronării în principal pe campionatul intern. E și ăsta un punct de plecare într-o eventuală analiză.
Două cuvinte despre doi proaspeți campioni mondiali. Mario Gotze e eroul Germaniei de azi, după ani sinusoidal. Din 23 aprilie 2013, atunci cînd și-a anunțat plecarea la Bayern, cariera lui Gotze n-a fost deloc liniștită. Nu și-a găsit un loc fix la Bayern, nici la echipa națională (altă coincidență, nu-i așa?!), ba chiar s-a transformat în motivul pentru care Kroos va pleca de la Bayern la Real. Are însă în față un viitor la fel de mare pe cît de mare îi e talentul.
Al doilea personaj e Schweinsteiger. După semifinala Argentina-Olanda îmi manifestam admirația pentru Mascherano, pe care-l caracterizam drept ”enorm”. Cuvîntul se mută spre Schweinsteiger, a cărui contribuție la cîștigarea finalei a fst uriașă. Felul în care a urcat spre tribuna oficială, cu fața plină de răni, probabil cu picioarele pline de vînătăi și sleit de puteri (aproape că nu putea să urce treptele) caracterizează perfect fotbalistul de care e nevoie într-o echipă. Poate că nu va cîștiga niciodată Balonul de Aur, însă, la fel ca și-n cazul lui Mascherano, fără el nu se poate într-o echipă cîștigătoare.
Revenind la Germania, sper că felul estetic în care a cîștigat acest Mondial să excludă din limbajul unora termenul de ”panzere” atunci cînd vine vorba de echipa națională. Germania de azi, fotbalistic vorbind, e orice altceva.
S-a terminat una dintre cele mai interesante și pline de neprevăzut ediții din Premier League. A cîștigat Manchester City, așa cum mulți, printre care mă număr și eu, au preconizat la începutul sezonului. Manchester City are, de departe cel mai bun lot din Anglia, iar aducerea lui Manuel Pellegrini s-a dovedit a fi mutarea cîștigătoare a conducerii spaniole a clubului. Txiki Beguiristain și Ferran Soriano s-au orientat spre chilianul cu care n-au lucrat niciodată înainte, dar pe care-l cunoșteau din Primera Division, atunci cînd s-au lămurit că pista Guardiola, pe care doreau să se înscrie, e închisă pentru ei din motive de Bayern Munchen. Contactele dintre Pellegrini și City s-au produs în paralel cu remarcabila campanie europeană a celor de la Malaga, iar acceptul chilianului a venit, așa cum e poate firesc de la un om de caracter cum pare să fie el, imediat după eșecul celor de la Malaga în fața Borussiei Dortmund.
”Inginerul” Pellegrini (ghilimelele nu prea își au rostul, căci el chiar este inginer, absolvent și licențiat în 1979 al Universității Catolice din Santiago de Chile, secția inginerie civilă) s-a dovedit cea mai bună soluție pentru șantierul celor de la Manchester City. Un șantier de lux, cu utilaje de lux, aduse pe bani grei datorită dopingului cu petrodolari asigurat, de ani buni, dinspre Abu Dhabi. Dar pe care se cam pusese praful, căci fostul șef, italianul Mancini avea alt stil, altă gîndire, altă mentalitate, alt mod de a cîștiga partidele. Obișnuiți cu Spania, Beguiristain și Soriano au intuit că Pellegrini poate aduce acel element care să transforme o echipă de multe ori cenușie și rece, inclusiv atunci cînd cîștiga trofee, într-una mai spectaculoasă. Și au intuit bine.
Faptul că City a dat peste 100 de gluri în Premier League vine din schimbul de filozofie propus de Pellegrini. City și-a construit un stil propriu în acest sezon, de la care nu s-a abătutu decît o singură dată, în Champions League cu Barcelona. Echipa a mai pierdut și-n campionat, a mai făcut meciuri proaste, dar și-a păstrat în general stilul. Iar asta merită consemnat. La fel cum merită consemnate rezultatele obținute de City în dueluri cu numele importante din Anglia.
Pellegrini e un tip tăcut, nu face gălăgie, nu se agită pe margine, nu dă indicații, nu aleargă ca un apucat atunci cînd echipa sa dă gol, nu cîntă cu fanii, dar nici nu se înjură cu adversarii. El construieşte, cu pasiune, cel mai bine în spatele ușilor închise, dar și în cel mai pur stil darwinist: supravieţuieşte cine se adaptează la mediul înconjurător. Căci cine visează la cai verzi pe pereţi e în mare pericol să cadă fără să apuce să-i vadă.
Chilianul a făcut, din nimic, echipă la Malaga la fel cum făcuse din Villarreal. Poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte ce aproape a fost Villarreal de finala Ligii, în 2006, cînd cu penaltyul ratat de Riquelme cu Arsenal. La fel, poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte că în sezonul 2009-2010, cînd a antrenat pe Real Madrid, a făcut 96 de puncte, mai multe ca în primul an al lui Mourinho la Real şi doar cu 4 mai puţine decît în al doilea, cel cîştigător, al portughezului. Acest titlu cîștigat cu City șterge puțin din ștampila pusă asupra chilianului, cea de băiat bun, extrem de priceput, dar care are mari dificultăți în a lucra cu vedete consacrate, cu caractere puternice. Deja nu mai e cazul să spunem asta.
Vă amintiți acea declarație răutăcioasă, în stilu-i caracteristic, fîcută de Jose Mourinho acum vreo doi ani? ”Eu dacă aș pleca de la Real Madrid n-aș ajunge niciodată la Malaga”, parcă așa era. Pellegrini n-a zis nimic atunci, dar roata s-a întors acum. Pellegrini a cîștigat cu City un campionat pe care tare mult și-l dorea Mourinho, iar portughezul, cu acea victorie pe ”Anfield” practic i l-a făcut cadou. Viața îți dă înapoi palmele pe care tu le-ai dat, în trecut, altora.
Nu i-a fost ușor lui Pellegrini însă. Adaptarea echipei la stilul său s-a produs destul de lent. Aguero și David Silva, oamenii săi de bază, au avut multe probleme fizice. Negredo a început puternic dar s-a stins pe parcurs și a fost de nerecunoscut la finalul sezonului. Marea inovație a ”inginerului” s-a numit însă Toure Yaya, pe care l-a eliberat de povara postului de mijlocaș închizător acordîndu-i libertate de mișcare și transformîndu-l într-o adevărată bestie ”box to box”. Atunci cînd a putut să-i alinieze împreună pe Silva, Aguero, Nasri și Yaya, City a fost o frenezie ofensivă, iar rezultatele o dovedesc.
Se spune că, la final, clasamentul nu minte. Și cine termină primul înseamnă că a meritat. Nu puțini sînt cei care vorbesc despre Liverpool ca fiind ”campioana morală”. Așa ceva nu există. Campioana e una, iar aceasta e City. Morala în fotbal spune altceva, și anume că locul doi nu se premiază și nu prea se sărbătorește. Liverpool sărbătorește, dar nu locul doi, căci ar fi totuși sub demnitatea unui asemenea club, ci reîntoarcerea în lumea bună. Poate că pentru fotbalul englez, pentru dinamica și istoria sa, ar fi fost bine ca Liverpool să ia titlul. Doar că nu așa se judecă, se judecă după puncte, după ce se trage linia. Brendan Rodgers e o revelație din toate punctele de vedere, căci ceea ce a reușit el cu Liverpool, cu lotul lui Liverpool mai exact, e aproape un miracol. Comparați lotul lui Liverpool cu cel al lui City și spuneți-mi ce jucător de la Liverpool, cu excepția lui Suarez și, eventual, Gerrard (dar ce facem atunci cu Toure?) ar fi titular la City! Liverpool s-a întors printre cei mari, dar tare mă tem să nu cumva aceasta să fi fost marea șansă a ”cormoranilor”. În sezonul viitor va fi mult mai greu. Va fi Champions League, poate va pleca și Luis Suarez, nu știu dacă nu cumva sentimentul de maximă dezamăgire după acest final de campionat cînd au fost atît de aproape de un titlu visat de două decenii să nu apară ca o factură ce va trebui decontată în campionatul viitor.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!