Pentru Roberto Mancini, aventura în fotbalul englez s-a terminat. Antrenorul care a adus titlul de campioană pentru Manchester City, după aproape jumătate de secol de așteptare, a fost demis imediat după pierderea finalei Cupei Angliei. În sezonul viitor, ambele echipe din Manchester vor avea antrenori noi.
Eu nu cred că plecarea lui Mancini a fost decisă de meciul cu Wigan de pe ”Wembley”. Eu cred că și dacă ar fi cîștigt acel meci, Mancini tot ar fi plecat. S-ar fi găsit, probabil, o cale mai prietenoasă decît această demitere, care, oricum am da-o, nu suno deloc bine. Eu cred că lui soarta lui Mancini a fost decisă în primele săptămîni ale acestui an, atunci cînd Manchester City a omorît suspansul în Premier League.
De-a lungul timpului, soarta i-a fost alături lui Mancini. Și-a construit un CV baban la Inter într-o perioadă în care echipa milaneză n-avea adversar. S-a văzut la venirea lui Mourinho diferența dintre Inter-ul lui Mancini și Inter-ul lui Mourinho. La City, a beneficiat de tradiționala răbdare din fotbalul englez, de respectarea aproape religioasă a noțiunii de ”proiect sportiv”, indiferent de rezultatele imediate.
Iată cum arată bilanțul contabil la Manchester City din 2008 încoace, cu precizarea că exercițiul bugetar 2012-2013, încă nefinalizat, nu a fost inclus în aceste calcule, însă, cu siguranță, nu are cum să fie diferit.
2008-09: pierderi de 92,6 milioane lire (110 milioane euro)
2009-10: pierderi de 121,3 milioane lire (145 milioane euro)
2010-11: pierderi de 197,5 milioane lire (235 milioane euro)
2011-12: pierderi de 97,9 milioane lire (115 milioane euro)
Aceste pierderi vin în principal din cauza politicii de transferuri și a grilei de salarizare, elemente care sînt strîns legate între ele. Manchester City n-a reprezentat o destinație extrem de apetisantă pentru fotbaliștii de mare valoare, care au trebuit convinși cu salarii astronomice. City plătește în momentul ăsta salarii de aproape 250 de milioane de euro pe sezon, la un lot pentru structurarea căruia s-au cheltuit sute de milioane de euro.
Performanțele lui Mancini n-au fost, cred eu, pe măsura acestor investiții. Un titlu, o cupă și o supercupă pot reprezenta, în opinia lui Mancini, evident, mari performanțe. Posibil să și fie. Însă la fel de posibil e că s-a cheltuit cam mult pentru un singur campionat cîștigat așa cum a fost cîștigat. Ca o curiozitate sau paradox al destinului, atît City cît și QPR, protagonistele ultimei etape din sezonul trecut, au avut un campionat lamentabil acum, departe, la fiecare în parte, de pretenții.
Ciudat e că Mancini lăsa senzația că nu știe pe ce lume e, că nu e conștient de situația în care se afla. Cel puțin așa se pot interpreta declarațiile sale de după finala pierdută cu Wigan, în care spunea destul de răspicat că va fi antrenorul lui City și-n sezonul viitor și că Txiki Beguiristain și Ferran Soriano, șefii săi în organigrama clubului, n-au putere de decizie în ceea ce-l privește. E posibil ca asta să-i fi enervat destul de tare pe cei doi, căci e destul de rar întîlnită în Anglia o demitere a antrenorului cu două etape înainte de final, în astfel de circumstanțe cînd nici măcar teoria unui șoc la echipă nu mai funcționa, căci nu mai luptă pentru nimic. Mult mai logic era să se aștepte finalul sezonului și atunci să se găsească o variantă elegantă.
Mancini plătește însă prețul aroganței. Și prețul veșnicelor sale nemulțumiri legate de calitatea și cantitatea de jucători pe care-i avea la dispoziție. Se vorbește că 90 la sută din lot e împotriva lui. Imaginea lui Tevez în momentul schimbării, în finala cu Wigan, e un exemplu. Ostracizarea lui Lescott, cu care se spune că nici măcar nu se salută, e un altul. Plus incidentul cu Balotelli, care oricum ar fi a stricat mult imaginea clubului. Marea problemă a lui Mancini nu e că echipa a avut un sezon slab, în fond se mai întîmplă, iar englezii sînt mult mai permisivi cu astfel de episoade, ci că echipa s-a prăbușit de-a dreptul față de campionatul trecut. Iar parcursul lamentabil avut sub comanda lui Mancini în competițiile europene a reprezentat încă o notă de plată pe care italianul o plătește acum.
Despre ce va fi vom avea timp să discutăm. Deocamdată, la City e ora proiectelor, a planurilor. Ca va fi Pellegrini, că va fi altcineva, o misiune ușoară nu va avea. Nu e întotdeauna simplu să lucrezi cu un grup de tineri milionari, plin de capricii, uneori ifose, și cu caractere foarte puternice. E nevoie de un astfel de caracter puternic care să-i stăpînească.
Două vorbe și despre Costel Pantilimon. L-am întîlnit la Manchester, în iarnă, cînd am comentat derby-ul cu United de pe ”Etihad”. Am vorbit destul de mult atunci, oficial și neoficial. Îi știu preocupările, să nu creadă cineva că era mulțumit cu situația. E un tip cu mult bun-simț și caracter. Mă așteptam să plece încă din iarnă, știu și care-i erau atunci variantele din Italia și nu numai, condițiile financiare etc. N-o să le spun însă aici. Prima lecție pe care am primit-o de la Ovidiu Ioanițoaia a fost asta: ”ce se discută la masă, rămîne la masă”. ”Off the record” trebuie să rămînă ”off the record”.
Într-un fel, m-am bucurat că City n-a luat Cupa. Din cauza tratamentului pe care Mancini i l-a aplicat lui Pantilimon. Mi-a venit în minte Guardiola și felul în care l-a titularizat pe Pinto în finala Cupei cu Real Madrid și-n toate confruntările din Cupă din perioada sa. Și au fost alte două finale, ambele cîștigate. Pe aceeași linie a mers și Tito Vilanova și sînt convins că, dacă Barcelona s-ar fi calificat, Pinto ar fi apărat în finala de vineri. E vorba de caracter și de felul în care gestionezi relația cu vestiarul. Ceea ce am spus mai sus. Jucătorii simt asta și, în felul lor, sînt solidari unul cu altul, pentru că știu că li s-ar putea întîmpla și lor. Asta apropo de o altă afirmație de mai sus, cum că Mancini avea 90 la sută din lot împotrivă.
În august 2011 am scris despre transferul lui la City următoarele: ”Pentru Pantilimon, teoretic, ar fi un pas înainte. Teoretic. Pînă la practic, mai e. Căci, în acest moment, titulatura sa e aceea de rezervă a lui Joe Hart. Care Hart e cam titularul postului în “naţionala” Angliei, are 24 de ani, la fel ca şi Pantilimon, şi n-a dat semne că ar trebui înlocuit. Ca portar, a fi rezervă e un pic mai complicat. Pentru un jucător de cîmp există multe posibilităţi. Numai la noi se mai vorbeşte despre 11 titulari şi mai multe rezerve, căci în fotbalul adevărat există noţiunea de lot cu 18 posibili titulari. Sînt meciuri multe, rotaţii, accidentări, suspendări, conjuncturi, fiecare are şansa lui. Ca portar însă e un pic mai greu, opţiunea Cupei Ligii (Cupa Angliei începe pentru City abia în ianuarie) nefiind foarte concludentă. Iar atunci cînd îţi aştepţi cu multă anxietate rîndul e posibil ca starea, plus dorinţa de a-ţi arăta valoare, să se transforme în nesiguranţă. Iar cine crede că exista varianta vînzării ui Hart e în mare eroare, City neintrînd în categoria cluburilor obligate să vîndă pentru buget. Poate că pentru el era mai bine să caute o variantă intermediară. O echipă, mai mică decît Manchester City ca dimensiuni şi impact mediatic, care să-i ofere şansa de a apăra constant. Şi de unde să plece către mai bine.”
Nu cred că am fost singurul care am crezut asta atunci. Deși unii de prin presă au încercat să ne prezinte imaginea unei mari reușite. Sincer, aș vrea să-i iasă lui Pantilimon transferul în vara asta. Un dublu transfer, de la City în altă parte și de pe banca de rezerve în primul ”11”.
Felipe Santana nu e neamț. E brazilian, dar e de 5 ani în Germania, plus că a fost adus la 21 de ani, vîrstă numai bună pentru a deprinde cu ușurință cîte ceva din mentalitatea acestor oameni. La 2-1 pentru Malaga, cu 5 minute, hai să zicem maxim 10, înainte de final, Felipe Santana gesticula ca un nebun, îndemnîndu-și colegii să continue lupta, să creadă în ea, să nu cedeze și să încerce pînă la capăt. Ilie Dumitrescu l-a observat pe Santana și a spus acest episod la Euro-Fotbal, căci oamenii care au fost acolo în iarbă văd mult mai repede detalii pe care noi, cei care n-am fost în iarbă, dar credem că le știm pe toate, mentalitatea românească păguboasă de a crede mai deștept decît oricine.
A fost o splendidă noapte de Champions League. Prin această întrepătrundere de senzații, extaz și agonie braț la braț, lacrimi de bucurie și lacrimi de tristețe expunîndu-se privitorilor ca la un vernisaj de tablori cu tematică sportivă. Cineva, tot la Euro-Fotbal, mi-a scris următorul mesaj: ”Credeam că numai noi românii sîntem în stare de așa ceva”. Se referea, evident, la pierderea unei calificări pe care o ai în stăpînire cu 5 minute, hai să zicem maxim 10, înainte de final. Iată că nu sîntem numai noi, poate omul a fost un pic răutăcios cu sine pînă la urmă, iată că mai sînt și alții. Au mai fost și nemții în situația asta, amintiți-vă de Bayern în 1999, dar în general ei sînt de partea cealaltă, vorba lui Lineker, nu ești sigur că i-ai bătur decît dacă-i vezi ieșiți din stadion.
Altcineva, tot la Euro-Fotbal, îl îndemna pe MM să păstreze acest final pentru un eventual video motivațional în viitoarele bătălii ale Stelei. Sînt absolut convins că Reghe, filogerman și fan al acestui spirit, a avut imediat această idee și el. Nu știu dacă Pițurcă a avut-o căci, sincer să fiu, nu-s foarte convins că a văzut meciul, dar hai să nu ducem discuția în derizoriu!
Aș vrea să vorbim puțin despre Malaga. Pentru mine este exemplul acestui sezon de Champions League. Construcția inginerului Pellegrini a avut nevoie de un cumul de forțe pentru a fi dărîmată: mentalitate germană + un teribil ghinion + un arbitraj catastrofal. La acest ultim aspect o să mă refer mai tîrziu. Malaga merită aplauze și elogii. Și poate că-i mai bine așa, e mai bine să pierzi astfel și să rămîi în memoria colectivă decît să te scoată Real Madrid în semifinale, eventual cu dublă victorie. Cu un lot încropit în vară din ce nu mai voiau alții, din care au dezertat cele mai bune piese, Cazorla și Monreal, iar Izco a rămas doar a-și pregăti fuga din această vară, Malaga a scos mai mult decît se aștepta oricine și mai mult decît i se putea cere.
Mi-e teamă pentru această echipă, mi-e teamă să nu se dezintegreze. Șeicul promisiunilor neonorate a apărut acum la rampă, ca să orăcăie împotriva UEFA și a manevrelor oculte. Astă-vară, cînd trebuia să dea banii, nu i se auzea nici respirația. Poate că acum îl încearcă dorul de răzbunare și se decide să umble la petro-dolari. Măcar să-l păstreze pe Pellegrini. Chilianul e garanția seriozității și nu pare genul de om care să fugă la prima tentație apărută în orizontul său, fie ea și de la Anji, așa cum se aude. Pellegrini o poate lua de la capăt, chiar și fără Izco, ce va fi greu de părtrat în condițiile enormului talent pe care-l dezvoltă. Mai găsește el un Saviola, un Baptista, mai regenerează un Demichelis, enorm marți seară, cu excepția ultimelor 5 minute, un Joaquin, un Toulalan, mai descoperă eventual un Izco, un Iturra, un Anthunes, astfel încît ”La Rosaleda” să se poată bucura de fotbal și în viitor.
Înainte să vorbim de Dortmund, să amintim de arbitri. E jenant să nu poți vedea un dublu ofsaid în aceeași fază. E jenant să nu poți vedea ofsaidul de la golul spaniolilor. E jenant pentru noi, cei care ne uităm. Pentru scoțianul lui pește și a lui brigadă, pe care am admirat-o în toată splendoarea la București, în Olanda-Romania, nu e jenant. Se spune că e plin de scoțieni prin comisiile UEFA, astfel încît sînt convins că-l vom vedea și la anul. Asta dacă nu cumva are vîrsta retragerii. N-am chef să verific, m-a enervat destul. Sînt curios dacă va fi măcar suspendat ceva etape, așa cum de exemplu a fost Stark după PSG-Barcelona. Mi-e teamă să nu i se dea finala, căci ofsaidurile au fost cam la limită, spre deosebire de cei doi metri de la golul lui Ibra de la Paris. Mai ales că finala e pe Wembley, mai scutește UEFA de o cheltuială.
Despre Dortmund acum. E o echipă magnifică. Are, așa cum spuneam și-n avancronică, toate ingredientele unui desert pe care să-l mănînci la infinit. O echipă tînără, rapidă, vivace, talentată. Un antrenor capabil să facă mutări geniale, dacă introducerea unui fundaș central în minutul 90, cu eliminarea apropiindu-se ca un tren de gară, trimiterea altui fundaș central în careul advers și transformarea principalului marcator în pasator, se pot numi decizii geniale. A părut un pic stresată la început Borussia, căci această echipă, fie ea și mai talentată decît cea construită de Hitzfeld în 1997, n-a fost pusă niciodată în situația de a fi atît de aproape de zenit, și nu mă refer aici la echipa din Sankt Petersburg.
Dortmund e echipa la modă. Probabil că a crescut mult în sondaje, căci e tendința oamenilor de a se apropia de ceva frumos, ceva care arată bine. Iar Borussia arată bine, e o formulă pe care o rostești din memorie, e un antrenor care încă posibilitatea de a crește. E o echipă care a depășit un prag psihologic, căci această revenire e un declic pentru acest grup de fotbaliști. Și pentru Dortmund mi-e teamă, căci acest grup de talente e foarte greu de menținut, în această categorie intrînd și Klopp. Se spune că Lewandowski e deja semnat cu Bayern, pe Hummels îl vînează Barcelona, căci le-ar veni tare bine catalanilorn alături de Pique, Gotze, Reus, Gundogam, Subotici, Bender, iată cîteva nume ce cu greu pot fi păstrați, căci fotbalul are legile lui, iar Borussia, pe cît de frumos joacă, pe atît de departe e, la nivel salarial, de marile puteri.
Însă cînd ai în spate un asemenea public, parcă viitorul nu te mai preocupă. Această coregrafie, chiar dacă e inspirată dintr-una a suporterilor Milanului, reprezintă unul din momentele acestui sezon de Champions League.
E meciul zilei, e limpede. În condițiile în care la Istanbul doar un cataclism ar putea face ca Real Madrid să piardă calificarea, Dortmund și Malaga au preluat protagonismul serii de Champions League. Vor fi 90 de minute vibrante, căci ambele echipe au opțiunile lor, fiecare se bazează pe ceva și speră să facă lucrurile așa cum trebuie. Dortmund a plecat de la Malaga cu cel mai prost rezultat bun pentru o echipă în deplasare, în vreme ce Malaga începe returul de la Dortmund de la cel mai bun rezultat prost pentru o primă manșă pe teren propriu. Așa cum scriam tot aici, după disputa de pe ”La Rosaleda” de săptămîna trecută, a fost un 0-0 cu dublă direcție.
Logica spune că Dortmund e favorită. Prima repriză de la Malaga e o dovadă a forței pe care această echipă o exercită. Dar tot logica mai spune că în fotbal se poate întîmpla orice, iar pentru asta se poate lua drept exemplu repriza a doua din tur. Malaga a scăpat cu bine de o primă parte asfixiantă și putea da lovitura în a doua.
Rămîne acum de văzut în ce măsură absențele lui Iturra și Weligton vor slăbi mecanismul defensiv al echipei. Ar trebui să joace Lugano lîngă Demichelis, ceea ce e o garanție a experienței, dar nu și a formei de moment. Lugano a jucat destul în fotbalul mare, inclusiv la nivel de echipă națională, dar a jucat puțin în ultima vreme, căci trecerea sa pe la Paris a părut mai degrabă o vacanță decît un job. Pellegrini are varianta Sergio Sanchez, dar catalanul, deși aleargă mai mult decît uruguayanul, fiind mai bine pregătit fizic, are serioase lacune de concentrare, ceea ce în condițiile diagonalelor lui Reus și insinuărilor lui Gotze pot fi fatale.
Cît despre linia de mijloc, Camacho pare singura opțiune viabilă. E o mare problemă, în condițiile în care pressingul nemților e feroce, căci Camacho n-are resursele tehnice ale lui Iturra. Ceea ce va face ca faza de construcție să fie lentă, deci previzibilă, ori chiar să fie înlocuită cu pasă directă spre zona de atac.
Aici ar intra în funcțiune Baptista. ”Bestia” are un fizic ce-i permite să ducă astfel de lupte. Și ar trebui să intre Roque Santa Cruz. Deși în tur a jucat Saviola, e foarte posibil ca argentinianul să nu mai apară și azi. Cel puțin de la început. Nu l-a convins pe Pellegrini în prima manșă, deși a alergat mult n-a adus ruperile de ritm și infiltrările care să aducă pericol. Santa Cruz oferă un potențial mult mai mare în gura porții, iar în aceste condiții benzile, cu Joaquin și Izco trebuie să aducă mingile spre careul Dortmundului. Plus că există opțiunea fazelor fixe.
Despre Borussia, puține lucruri noi. Lipsește probabil iar Hummels, dar Jurgen Klopp l-a recuperat pe Kuba Blaszczykowski și cred că-l va trimite în teren din primul minut, în banda dreaptă, pentru reconfigurarea excelentei societăți de limbă poloneză pe care o face cu Piszczek, pe cît de greu de pronunțat, pe atît de ușor re recunoscut în joc. În ultimul meci de campionat, Jurgen Klopp a folosit mai degrabă jucători din linia a doua, menajîndu-și potențiali titulari pentru azi. Au apărut Bender și Sahin în rol de dublu pivot, ceea ce ar putea să însemne că Bender va începe azi pe bancă. Dar Klopp e un antrenor care mizează mereu pe surprize și nu-i exclus să-l vedem totuși pe Bender în locul lui Kehl. Sahin nu intră în această discuție, ceea ce i s-a întîmplat turcului de la plecarea de la Dortmund de acum aproape două sezoane e mai mult decît bizar și arată cît de mult contează un transfer bine sau prost făcut pentru cariera unui fotbalist.
Capitală culturală europeană în 2010, Dortmund visează să fie capitala fotbalului în 2013. Are echipă pentru asta, plus un oraș care-și iubește la nebunie poate cel mai important brand, la mare concurență cu cel al berii DAB. Borussia are un public magnific. Acea peluză galbenă, ”Sudtribune”, începe să devină legendară, începe să concureze un pic fenomenala ”The Kop” de pe ”Anfield”. Imaginile de mai jos vă vor convinge: Și mai are ceva Dortmund. Mai are un antrenor studios, dedicat și pasionat, al cărui viitor e văzut de mulți fie la ”naționala” Germaniei, dacă Low alege să plece, fie la o mare echipă din Anglia. Klopp s-a remarcat la Mondialul din 2006, dar ca analist tv, pentru ZDF și ARD. L-am văzut de multe ori atunci, vorbea coerent și explica frumos. Recent a dat un interviu în El Pais, unul din acele interviuri care dezvăluie personalitatea unui om. ”Eu nu vreau doar să cîștig, eu vreau să simt. O partidă se cîștigă cu ordine și disciplină tactică, dar ceea ce te face diferit sînt emoțiile pe care le transmiți”. Pare un visător într-un fotbal în care cel mai important e să cîștigi, nu contează cum. Întrebați-l pe Mourinho și așa va răspunde, căci pentru el și al său Real Madrid estetica nu prea contează. Iată de ce mulți își doresc pentru semifinale un nou duel între cei doi. E foarte posibil și ar fi un show magnific.
Într-o dublă manșă, un 0-0 în tur, în deplasare e cel mai prost dintre rezultatele bune. Iar un 0-0, tot în tur, dar pe teren propriu, e cel mai bun dintre rezultatele proaste. De la această teoremă vor pleca, săptămîna viitoare, Borussia Dortmund și Malaga spre rezolvarea ecuației ce are ca necunoscută echipa calificată în semifinale.
Dortmund a jucat un meci destul de straniu. Trebuia să conducă la pauză, și încă suficient de clar, dar a terminat partida oarecum tremurînd. E un simptom omenesc. Atunci cînd îți creezi atîtea situații de gol și nu reușești să profiți de ele, incertitudinea încolțește într-un colț al creierului, iar apoi se propagă. Sînt zile în care nimic nu-ți iese, orice ai face, iar fotbaliștii știu foarte bine asta. Astfel că băieții lui Jurgen Klopp au ales, văzînd că nu pot penetra poarta lui Caballero, să securizeze rezultatul de egalitate și să amîne lovitura decisivă pentru săptămîna viitoare.
Jurgen Klopp face parte din categoria antrenorilor ce încearcă să surprindă cu orice prilej. A făcut-o și miercuri. Bender rezervă și ”bătrînul” Kehl în teren, deși Bender aratase inclusiv la ”naționala ” Germaniei un moment de formă excelent. Absența lui Blaszczykowski (o să-i spun mai simplu Kuba, căci mă dor ochii pînă-i scriu numele complet), ce n-a putut fi recuperat, a modificat un pic desenul obișnuit, astfel că Borussia a jucat mai degrabă un 4-4-2 decît obișnuitul 4-2-3-1. Cu Gotze mult mai aproape de Lewandowski și cu Reus încercînd să stabilească aceeași conexiune în banda dreapta cu Piszczekcu cea pe care o au cei doi polonezi, atunci cînd Kuba e în teren. Reus în dreapta nu prea același cu Reus în stînga, iar asta s-a văzut pe parcursul celor 90 de minute.
Pellegrini a încercat și el o surpriză, cu Saviola și Baptista. Teoretic Saviola era vîrful, iar Baptista în spatele lui, dar de multe ori ei au schimbat locurile, Pellegrini căutînd să-i ofere lui Saviola posibilitatea de a primi între linii, mizînd pe viteza sa de reacție, dar și pe capacitatea ”Bestiei” Baptista de fixa apărarea adversă. Malaga a supraviețuit însă acestei prime manșe în primul rînd datorită lui Caballero, ale cărui intervenții îl transformă în eroul partidei.
E posibil să fi fost ultimul meci al celor de la Malaga în fața propriiilor suporteri în această competiție de elită numită Champions League. Calculele hîrtiei spun că dacă Șahtior, o echipă cu individualități mult mai bune ca Malaga, a luat 3 goluri la Dortmund, spaniolilor le va fi greu să reziste pe un stadion vulcanic, cu un public ce nu va lipsi la întîlnirea cu istoria. Aceleași calcule vorbesc de meciuri mai slabe făcute în deplasare de Malaga, astfel că însumînd avem o certă favorită în Borussia Dortmund. Așa cum scriam însă înainte de meciurile de ieri, postura de favorită implică și o oarecare doză de risc. Cînd n-ai nimic de pierdut, ai foarte multe de cîștigat.
Dacă prima zi a ”sferturilor” ne-a adus două partide cu certe doze de echilibru, măcar la început, dacă pe parcurs dozele s-au mai diminuat, a doua zi propune două meciuri cu două favorite certe: Real Madrid și Borussia Dortmund. Există însă în fotbal și acest paradox, mai bine zis acest pericol, cel al echipei favorite.
La acest stadiu al sezonului, antrenorii își doresc ca echipele lor să fie în permanență în priză competitivă. Mai ales dacă, și e valabil și pentru Real și pentru Dortmund, campionatul intern nu oferă motive pentru o astfel de atitudine. În cazul Madridului s-a văzut foarte bine la Zaragoza, dar ăsta a fost doar ultimul exemplu.
Malaga pentru Dortmund poate fi azi un adversar complicat. La Malaga e greu de cîștigat, dar cum calificarea se decide în Germania nu e un pericol iminent. În ciuda impresiei foarte bune pe care a lăsat-o pînă acum, Malaga e inferioară Borussiei. Ritmul teribil pe care-l impune echipa lui Jurgen Klopp poate aduce mari daune trupei lui Pellegrini, care nu s-a întîlnit cu așa ceva pînă acum, poate doar la Barcelona cînd a vizitat ”La Rosaleda” și a dat 4 goluri. De asemenea, Malaga nu s-a confruntat pînă acum cu o asemenea agresivitate pe moment defensiv așa cum propune de obicei Dortmund. Și nici cu două benzi atît de echilibrate, fie ca va juca ori nu Kuba.
Pentru Malaga, marele avantaj e că nu are ce pierde. Oricum a făcut mai multe decît se anticipa, iar meritele sale sînt incontestabile. Atunci cînd n-ai ce pierde poți avea multe de cîștigat. Dortmund nu e în situația asta, căci e favorită.
Nici Galatasaray n-are ce pierde. Mai ales pe ”Bernabeu”. Sau ar avea cîte ceva, lipsa mizei în returul de la Istanbul, ceea ce ne-ar lipsi pe noi, privitorii neutri, de o atmosferă senzațională. Real Madrid nu e favorită, e ultra-favorită în această dublă manșă. Ca și anul trecut, trupa lui Mourinho a avut noroc la tragerea ”sferturilor”, prinzînd cel mai accesibil adversar din urnă.
Și totuși Galatasaray e o mare necunoscută. Acum vom vedea capacitatea lui Fatih Terim de fi ”Împărat” în fața unor jucători cu nume, foarte bine plătiți, dar care navighează într-un campionat un pic mediocru. Ca să pună probleme Realului, Terim are exemplul Ferguson, care a știut cum să-și așeze echipa astfel încît Madridul să nu poată juca foarte mult.
Galata are, da, multe nume. Drogba și Sneijder în primul rînd, oameni ce au cîștigat trofeul pus în joc. Dar omeni a căror capacitate de efort pare o necunoscută, ca și adaptarea lor la ideile lui Terim. Mai e Felipe Melo, în dreptul căruia însă planează mereu necunoscuta minutului 90, mai exact dacă-l prinde pe teren sau la dușuri, eliminat. Mai e Atintop, a cărui traversare prin lotul Madridului e încă unul din marile mistere ale omenirii. Și mai e Burak Yilmaz, care, da, pare cel mai viabil produs de export al Turciei fotbalistice în momentul ăsta.
Logic ar fi ca Galata să joace un 4-4-2 cu dublu pivot și cu Sneijder beneficiind de libertate de mișcare. Mourinho îl știe bine pe Wesley, la fel cum îl știe bine și pe Drogba. Apărarea turcilor e o mare problemă, iar viteza lui Cristiano și ideile lui Ozil pot aduce mari daune. Cu toate astea, partea dreaptă, cu Eboue și ajutor de la Felipe Melo și Altintop, adică exact zona lui Cristiano, pare a fi cea mai buna, în comparație cu cealaltă, unde Di Maria ar trebui să fie stăpîn peste Riera și Selcuk Inan.
Galata va avea, zice-se, 10.000 de turci pe ”Bernabeu”. E posibil ca ei să domine fondul sonor, căci fanii Realului nu-s peste măsură de zgomotoși în meciuri în care nu văd pe teren Barcelona ori Atletico Madrid. Nu vreau să mă gîndesc însă la fondul sonor de la Istanbul în cazul în care rezultatul din tur va fi unul ce va lăsa loc de incertitudini.
Nu știu dacă Galatasaray e marea surpriză a acestei ediții e Champions League. Mulți o văd așa, însă eu unul cred că e Malaga. Galata e totuși un nume obișnuit cu competițiile europene, n-a trecut atît de mult de cînd cîștiga una, e un club cu stabilitate financiară, care-și permite să transfere dintr-un foc doi cîștigători ai Ligii Campionilor. Malaga în schimb nu e. Malaga e mai degrabă un miracol, căci tot ceea ce s-a întîmplat la gruparea din sudul Spaniei te ducea cu gîndul la un iminent dezastru, nu la performanțe europene.
Cînd vorbești de Malaga astăzi n-ai cum să nu o asociezi cu numele lui Manuel Pellegrini. E simplu să faci performanțe cînd ai la dispoziție un buget generos pus la dispoziție de o conducere generoasă, cînd ai la dispoziție un lot creat în timp, puternic, cu jucători exponențiali. Dar cînd faci performanță fără să ai toate aceste lucruri e absolut remarcabil și asta mi se pare mie că înseamnă valoare. Manuel Pellegrini a făcut performanță cu Villarreal, pe care a dus-o pînă în semifinalele Ligii Campionilor, și dacă Riquelme transforma acel penalty în returul cu Arsenal poate că prindea chiar finala cu Barcelona. Se vede treaba că lui Pellegrini îi plac mai mult aceste provocări. La Real Madrid n-a reușit, deși există multe de discutat pe această temă. N-a stat decît un sezon și a avut marele ghinion de a da peste cea mai bună Barcelona din istorie. I s-a reproșat că n-a fost capabil să ia campionatul cu o echipă ce adusese 4 mega-fotbaliști dintr-o singură mișcare bancară, Cristiano Ronaldo, Kaka, Benzema și Xabi Alonso. Nu i s-au oferit nici cele mai mici circumstanțe, deși în acel sezon a făcut mai multe puncte decît Mourinho în primul lui sezon de madrilen, plus că n-a pierdut cu 5-0 pe ”Camp Nou” așa cum i s-a întîmplat portughezului. Iar în partea finală a sezonului a fost realmente masacrat de presa din Madrid, în contextul, aflat ulterior, al acordului existent încă din aprilie 2010 între Mourinho și Florentino Perez.
Pellegrini a plecat de la Real Madrid la fel de timid precum venise. Și s-a dus la Malaga, acea echipă, vă amintiți?, pe care Mourinho n-ar antrena-o niciodată. Ar fi tare interesant să-l vedem pe portughez ce poate scoate cu un asemenea lot, cu jucători neplătiți cu lunile, cu obligația de a-l vinde pe cel mai bun, Santi Cazorla, cu promisiunile unui șeic mofturos dispărute fără urmă și cu perspectiva dezastrului iminent. Pellegrini nu-i genul de antrenor care să cînte cu peluza, să-și smulgă părul din cap, să se tăvălească pe jos, să se certe cu arbitrii, adversarii ori chiar jucătorii săi. E liniștit ca după o cură de Xanax, e muncitor ca un inginer și constructor de echipe ca un muncitor.
Malaga e opera sa. E opera unui fost fotbalist, care a reușit în timp ce juca să termine o facultate și să devină și inginer. Ca să aibă o alternativă. Niciodată nu s-a gîndit ca va fi antrenor, mereu a visat să construiască. Și uite că asta face! Construiește vise, dar nu vinde iluzii. Muncește în tăcere și se bucură în tăcere. Miercuri seară, în vreme ce echipa și stadionul se uneau într-o stare de fericire generală, el a coborît în vestiar, lăsînd altora protagonismul.
Se spune că îl vrea Manchester City. Ar trece de la niște petro-dolari care s-au oprit brusc la alți petro-dolari, care nu par să nu se oprească niciodată. Nu știu însă dacă e ceea ce-i trebuie. Și nu știu daca va pleca de la Malaga. Dincolo de performanțe, a mai obținut ceva pentru această echipă. A transformat-o în a doua echipă a tuturor spaniolilor. Fie că țin cu Real, cu Barcelona, cu Atletico, cu Valencia sau cu cele din Țara Bascilor, spaniolii au de acum în Malaga ce-a de-a doua echipă de suflet. Ceea ce nu-i deloc puțin.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!