Finalurile de an calendaristic, nu fotbalistic, căci în fotbal anul începe în iunie și se termină în mai, aduce după sine decernarea premiilor. Superlativele anului își primesc trofeele și, implicit, recompensa. Care e cu dublă direcție, de simpatie și antipatie. Niciodată decernarea unui premiu nu poate mulțumi pe toată lumea, de fiecare dată există suporteri ai celorlalte tabere, cele perdante, care vor considera că sînt nedreptățiți. Balonul de Aur e cel mai important trofeu fotbalistic la nivel personal, iar în ultimii ani discuțiile legate de el au stîrnit polemici aprinse. Mai ales că în ultimii ani disputa a fost între Messi și Cristiano Ronaldo, între FC Barcelona și Real Madrid așadar, cluburi cu largă reprezentare afectivă la nivel global.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Acum cîteva luni, prin vară, cînd afară era cald și bine, mă întrebam tot aici pe blog cine va lua Balonul de Aur. Spunram atunci că e logic să te gîndești la un fotbalist de la Bayern. Eu mă gîndeam în acele zile la Robben, între tim a apărut numele lui Ribbery, care a și cîștigat de alfel un trofeu personal nu demult. Încercam în acest articol să explic din nou criteriile pe baza cărora se acordă acest Balon de Aur. Acest nou Balon de Aur, căci de cînd FIFA s-a amestacat în tradiționla anchetă a celor de la France Football, criteriile s-au mai schimbat. Înainte era clar, votau corespondenții L`Equipe-France Football, căci era premiul revistei. Era o mînă de oameni, căci oricît de prestigios ar fi grupul de presă nu putea acoperi toate continentele. Cu ajutorul FIFA, votul a devenit universal, pătrunzînd în cele mai îndepărtate colțuri.
Am spus mai sus că am încercat să explic din nou. O mai făcusem la începutul anului, imediat după ce Messi a primit al patrulea Balon consecutiv. Am încercat atunci sa explic de ce întotdeauna Messi. O să reiau cîteva din explicații. În primul rînd, s-au dus vremurile cînd doar trofeele contau. S-au dus așadar vremurile cînd un fundaș precum Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul unei campioane mondiale ce avea în lot mai mulți potențiali cîștigători decît el, dacă e să vorbim de valoare. Trofeele cîștigate reprezintă o parte din motivația celor care votează.
A doua motivație e dată de parcursul pe întregul an. În general însă ultima impresie contează, așa e întotdeauna. Consistența pe tot parcursul anului reprezintă un criteriu foarte important.
Și ar mai fi vorba de imagine. Cei care votează aînt și ei oameni ca noi toți, chit că acum sînt alături de ziariști și selecționeri ori căpitani de echipă. Au și ei preferații lor, simpatiile ori antipatiile lor. Eventual frustrările lor, eventual invidiile lor. Din acest punct de vedere, Messi pleca întotdeauna în avantaj, imaginea sa, plecată de la felul lui de a fi, dar și șlefuită, e limpede, de o echipă întreagă de profesioniști în PR și comunicare, fiind mai bună decît a lui Cristiano, pe care, paradoxal, nu-l avantaja prea tare faptul că arată precum un star de cinema și are alături de el una dintre cele mai frumoase și dorite femei din lume. Și tot din acest punct de vedere, mediatizarea lui Messi și Cristiano, excesivă pe alocuri, îi ajută și în această competiție pentru Balonul de Aur. Fanii lui Real Madrid sînt identificați cu Cristiano, cei ai Barcelonei cu Messi, dar cei ai lui Bayern nu cred că sînt unanim alături de Ribery. Unii cred că l-ar prefera pe Robben, ca să nu mai spun că nemții ar merge mai degrabă alături de unul de-al lor. E un criteriu să știți, degeaba strîmbă din nas unii citind aceste rînduri.
Impactul mediatic pe care-l are Bundesliga la nivel global a crescut mult, foarte mult și de cînd a venit Guardiola la Bayern, căci s-a creat un curent de interes fantastic plecat de la admiratorii lui Pep, printre care mă număr, care au început să studieze mai atent ce și cum face el la Bayern. Însă Bundesliga nu are impactul mediatic de care beneficiază Barcelona, din inerția creată tot de acea echipă a lui Pep, ori Real Madrid sau Manchester United sau Arsenal sau Liverpool sau AC Milan sau Juventus. Asta e situația, Bayern nu se numără printre primele 5 echipe iubite în alte țări decît Germania, chit că a luat Liga Campionilor. Faceți un exercițiu simplu! Cîți dintre prietenii pe care-i aveți simpatizează pe Bayern? Și cîți pe Barcelona, Madrid, United sau celelalte? Cam așa e și la nivel global.
Înainte să se repeadă asupra mea cei care au devenit peste noapte admiratori ai campionatului german, îi rog să-și reamintească, să revadă, cum a fost a doua zi de după finala germană a Ligii Campionilor. În duminica respectivă, știrile cu și despre Bayern campioană a Europei au fost, în multe locuri ale lumii, depășite ca impact emoțional de informația, lansată în primele ore ale dimineții chiar pe site-ul oficial al clubului catalan, Neymar la Barcelona.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Bun. Să revenim la prezent și la întrebarea care ne macină: cine? Cred că putem exclude din start numele lui Messi. A cîștigat campionatul cu Barcelona, dar a avut un an oribil la nivel personal. Din aprilie încoace sare dintr-o leziune musculară în alta. Cine pune însă în discuție cele 4 Baloane precedente cîștigate de el fie greșește, fie e orbit de antipatie. Ar mai fi Cristiano, grupul celor de la Bayern, Ibrahimovici și, ca de obicei în ultimii ani, Xavi și Iniesta, care probabil nu vor cîștiga prea curînd.
Multă lume a sărit la beregata lui Sepp Blatter pentru declarațiile făcute la adresa lui Cristiano și Messi. Chit că ele n-au fost atît grave, e clar că președintele FIFA nu era cazul să se pronunțe față de un premiu pe care-l ofera. E posibil însă ca prin aceste declarații să-i fi făcut un mare serviciu lui Cristiano Ronaldo. A creat un curent de opinie conform căruia FIFA are ceva cu Cristiano și, în speță, cu Real Madrid. Curent speculat prompt de aparatul de PR și relații publice din spatele lui Cristiano și din spatele Realului. E posibil ca acest curent, care se adaugă unei forme excepționale pe care o traversează Cristiano, să ajute la momentul votului. În momentul ăsta, Cristiano e cel mai bun din lume, indiferent de ce vor spune simpatizanții altor fotbaliști.
În dreptul lui Ribery stau trofeele și golurile marcate pentru Bayern. Parcursul ireproșabil al campioanei Europei în Bundesliga și Champions League nu-l ajută însă pe francez. Cristiano salvează Madridul cu golurile sale în majoritatea partidelor, mai nou o face și cu Portugalia, pe care a dus-o aproape de unul singur la Mondiale, Ribery nu prea, căci Bayern n-are nevoie de asta. Dacă am spus despre Cristiano că e cel mai bun din lume la această oră, la fel trebuie să spun despre Bayern, e cea mai puternică echipă din lume în acest moment. Însă e o echipă, un conglomerat de valori, care funcționează ca atare. Cînd Barcelona era cea mai puternică echipă din lume, era Barcelona lui Messi, care dădea o tonă de goluri, Bayern-ul de azi nu e al lui Ribery. Eu așa cred. În schimb, Madridul e al lui Cristiano, la fel și Portugalia.
Pînă la decernare, mai avem timp. Mai sînt meciuri de Liga Campionilor, etape din campionate. Să ne bucurăm, așa cum am mai spus-o în multe ocazii, că putem fi contemporani cu aceste valori. Că le putem vedea și admira fiecare mișcare. La vremea lor, Platini și Maradona împărțeau același campionat, dar imaginile pe care le avem în memorie despre ei sînt destul de puține. Pentru că așa erau vremurile, pentru că Serie A, chit că era cel mai tare campionat din lume, nu se vedea decît în Italia. Acum, grație televiziunii, știm tot.
P.S.
Updatez acest text cu ultima ”ispravă” a lui Cristiano Ronaldo, cele 3 goluri marcate Suediei lui Ibrahimovici, în returul barajului. Reacția comentatorului e genială:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Toată săptămîna s-a discutat despre Messi și Cristiano Ronaldo. A fost mai întîi El Clasico, apoi declarația nepotrivită a lui Sepp Blatter, (președintele FIFA dînd senzația unui om serios urmărit de bolile bătrîneții atunci cînd a spus ce-a spus, uitînd totuși ce funcție are), care a reaprins eterna, dar și terna, dezbatere ”cine e mai bun, Messi sau Cristiano?”. O dezbatere despre care mi-a manifestat opinia, încercînd să explic că nu prea merg comparațiile între doi oameni ce nu practică un sport individual, ci unul de echipă.
Apoi a venit ziua lui Maradona, prilej pentru alții să consideră că Diego e cel mai bun din istoria fotbalului. O altă dezbatere inutilă, zic eu. Pe parcursul ei însă au fost scoase la înaintare numele lui Pele, Cruyff, Di Stefano, Eusebio sau Zidane. Exceptîndu-l pe Zizou, despre care promit solemn să postez săptămîna viitoare un documentar cu adevărat excepțional, toți ceilalți fac parte dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, în orice caz destul de puțin mediatizat.
Televiziunea era altfel atunci, fotbalul de asemenea. De aceea orice comparație între jucători aparținînd epocilor diferite mi se pare un demers ridicol. Am scris jucători. Am greșit. Cei de care pomeneam mai sus fac parte din categoria Fotbaliștilor, cu ”F” mare. Jucătorii de fotbal sînt alții, vedem destui la televizor în zilele noastre.
Dacă nu mă credeți, priviți filmele de mai jos. Sînt realizate de SKY Sports, deci calitatea lor nu se discută. Sînt nume mari, foarte mari aș zice, care au adus acestui sport titulatura de ”sport rege”. Puteți alege ce film preferați, în funcție de simpatie sau antipatie, eu vă sfătuiesc să găsiți timp să le vizionați pe toate. Sînt imagini pe care probabil nu le-ați mai văzut, deci cu atît mai mult merită efortul.
Geniile există în toate domeniile, deci și în fotbal. Vă veți convinge!
PELE
JOHAN CRUYFF
EUSEBIO
ALFREDO DI STEFANO
ZIDANE
De fiecare dată cînd Messi marchează un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Atunci cînd Cristiano Ronaldo reuşeşte o prestaţie precum cea din ultima partidă, metaforele iau și ele calea sinuciderii. Cînd cei doi sînt puși față în față, sinuciderea devine în masă. Adjectivele sînt brusc puţine, metaforele la fel, parcă toate au fost folosite, e greu să găseşti ceva inedit pentru a descrie o parabolă, o acţiune, un şut sau o pasă. Şi atunci nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să deschizi celebra discuție: cine e mai bun, Messi sau Cristiano?
De cîte ori aţi auzit această dezbatere în ultima vreme? De cîte ori v-aţi contrazis cu cineva, cu argumente, pe această temă? De cîte ori aţi spus că da, Messi e cel mai bun sau, după caz, că nu, nu e cel mai bun. Iar acest “după caz” devine deja chestie de preferinţă personală, plecînd evident şi de la vîrsta fiecăruia.
A fost ziua lui Maradona, prilej pentru mulți să declare că Diego e cel mai mare fotbalist din toate timpurile. Alte dezbateri, alte păreri împărțite, alte diferențe de opinii și, inevitabil, alte certuri. După unii, n-ar fi Maradona. După alţii ar fi Pele. Nu puţini cred că e Zidane. Destui îl văd pe Johan Cruyff. Există şi păreri pro Eusebio, Di Stefano, Ronaldinho. Cei mai tineri, al căror orizont informațional nu se întinde prea departe (nu din vina lor, evident, deși cei mai bătrîni simt o ușoară invidie față de cei mai tineri), cred că lupta pentru supremația istorică se duce, ați ghicit, între Messi și Cristiano.
Cît de corecte sînt oare aceste aprecieri? Trăim într-o lume în care oamenii sînt tot mai mult guvernaţi de certitudini, cei care mai au şi dubii sînt din ce în ce mai puţini. “Cutare e cel mai bun pentru că aşa cred eu!”. De cîte ori aţi auzit această exprimare?! ”Cutare e un bou pentru că nu are aceeași părere cu mine, eu fiind evident mult mai deștept”.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dezbaterea în sine e falsă. Motivul e atît de simplu încît nu-l vedem. Fotbalul e un sport de interactivitate colectivă, unde nu există lupta unui individ contra altui individ decît la o scară redusă. Nici măcar statisticile abundente nu oferă o bază de plecare, căci ele aduc doar nişte date, importante în context, dar nu determinante. Ne putem întreba cine e mai bun între Nadal şi Djokovici, ne-am întrebat ani de-a rîndul între Karpov şi Kasparov, între Borg şi McEnroe, între Carl Lewis şi Ben Johnson. E o diferenţă. Ei stăteau faţă în faţă, fiecare cu forţele lui.
Messi e determinant la Barcelona, dar în “naţionala” Argentinei nu e, pentru că diferenţele dintre cele două grupări sînt mari. Acelaşi lucru e şi la Cristiano. Una e Real Madrid, alta e Portugalia. Nimeni în fotbal n-a reuşit de unul singur. Se vorbeşte de Maradona, dar se uită pe cine a avut Maradona lîngă el, cu Argentina şi la Napoli. Valdano, Burruchaga, Ruggeri sau Batista, ori Careca, Alemao, Ferrara nu erau doar piese de umplutură. Zidane nu putea fi acelaşi fără Djorkaeff, Deschamps, Blanc sau Henry, Cruyff fără Neeskens sau Rensembrink, Pele fără Garincha, Vava sau Rivelono.
Timpul e și el important. Cumva un Mercedes din 2012 are aceleaşi caracteristici ca unul din 1986? Sau ca unul din 1970? Sigur un BMW de azi e mai bun decît unul de acum 40 de ani. Timpul nu stă pe loc, ştiinţa nici atît, iar fotbalul e şi el o ştiinţă. Messi beneficiază de avantajul mass-media. Cristiano la fel. De fiecare dată cînd ei marchează un gol cosmic, lumea începe să scrie. O ştire, un editorial, o opinie, un sms, o postare pe reţele de socializare. Maradona n-a avut şansa asta. Pele nici atît. Presa era alta, fotbalul era altul, lumea era alta. Nimic nu era comparabil cu ce e azi. Pînă şi faulturile parcă sînt altfel acum.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Contextul e fundamental în fotbal. Comparaţia nu se poate face departe de preferinţele individuale ale fiecăruia dintre noi, dar mai ales departe de ceea ce reprezintă ei în grupurile din care fac parte. Mai nou s-a trezit și Sepp Blatter să-și exprime o părere. Ar avea tot dreptul, dacă n-ar fi președintele FIFA. Așa că reacțiile n-au întîrziat, chit că vorbele lui Blatter n-au fost nici pe departe atît de aspre la adresa lui Cristiano și laudative la adresa lui Messi. Eu însumi am scris despre diferențele dintre cei doi, e ceva ce simte multă lume. Dar reacțiile sînt și ele dictate de elementele subiective. Cînd am postat pe acest blog două filme documentare, unul despre Messi altul despre Cristiano, mi s-a reproșat că filmul despre Messi e mai lung. De parcă l-aș fi făcut eu. Cîteodată, pînă la nebunie e doar un pas.
Ne putem întreba la nesfîrşit cine e mai bun, Messi sau Cristiano? Ne putem certa pe tema asta. Ne putem imagina chiar că Messi şi Cristiano ar încinge o cafteală dacă, presupunere absurdă, s-ar întîlni pe înserat pe o stradă pustie. Mult mai bine ar fi totuşi să ne bucurăm că sîntem contemporani cu ei, că putem admira, săptămînă de săptămînă, ceea ce pot ei realiza. Să nu uităm că timpul în fotbal e limitat! Şi, mai ales, să nu uităm altceva, mult mai important! Că fiecare experienţă trăită alături de o altă fiinţă nu se va mai repeta niciodată. Din păcate, am vrea să retrăim vremurile în care Maradona era cel mai bun. Sau Pele. Sau cînd Cruyff făcea ce voia pe teren. Din păcate asta nu se poate.
Peste 20 de ani, dacă ne vom mai regăsi pe planeta asta, ne vom aminti cum un băiat timid, nu foarte înalt, Lionel pe numele lui, bătea record după record şi cîştiga trofeu după trofeu, fiind bănuit a fi cel mai bun din istoria fotbalului. Și ne vom aminti cum un alt băiat, mai înalt și mai bine făcut, mai prezentabil și mai puțin timid, dar la fel de bun fotbalist, dădea peste cap recordurile. O vom face privind, în 3D pesemne sau în cine știe ce mod, cum un alt băiat, poate mai înalt, poate mai timid, sau poate o fată, de ce nu?, va face ca Messi să fie doar o amintire frumoasă a unor ani grei.
Pînă atunci, avem tot timpul din lume să dezbatem. Doar că pierdem din timpul pe care ar trebui să-l petrecem admirîndu-i.
Trăim epoca lui Messi și a lui Cristiano Ronaldo. Ne trezim dimineață cu duelul celor doi coloși, îl dezbatem toată ziua, iar seara mergem la culcare cu gîndul că tot a mai rămas un argument nespus în favoarea unui sau a altuia. Ni se par cei mai mari fotbaliști din istorie, pentru simplul fapt că sîntem contemporani cu ei.
Uităm însă cam repede că au mai fost și alții, înaintea lor, care n-au avut privilegiul de a fi atît de mediatizați. Diego Armando Maradona e unul dintre ei. Poate cel mai mare dintre ei.
Azi e ziua lui Mardona. Împlinește 53 de ani. O viață de om în care Maradona a făcut de toate. Și bune, dar și rele. Fotbalistic vorbind, a dus acest sport pe culmi nebănuite înainte. Monologul său de pe ”Azteca” mexicană în acel meci cu Anglia rămîne cea mai importantă operă de artă realizată vreodată pe terenurile de fotbal. Inclusiv acel henț, acea „mînă a lui Dumnezeu” din aceeași partidă cu Anglia, a rămas un punct de referință. Iar acest privilegiu nu-l au decît geniile.
Maradona a fost un geniu. Și, ca orice geniu, a lăsat în urmă o operă impresionantă. Cuvintele sînt puține într-un text despre Maradona. Ai putea scrie ore-n șir despre el, despre ceea ce a făcut, despre ceea ce n-a făcut și despre ceea ce n-ar fi trebuit să facă. A iubit fotbalul și s-a iubit pe sine. A crezut că totul îi este permis, a crezut că metafora ”D10S” chiar e adevărată și că el chiar e Dumnezeu. A plătit pentru asta, dar cei care l-au iubit și admirat n-au încetat s-o facă.
Îmi amintesc un episod petrecut acum mulți ani. Maradona era în spital, cu viața atîrnîndu-i de un fir de păr. La Buenos Aires și-n toată Argentina oamenii se rugau pentru sănătatea celui care fusese ani de-a rîndul Dumnezeul fotbalului. Adevăratul Dumnezeu s-a milostivit atunci și i-a salvat viața.
Pentru Maradona nu există comparații. Ar fi un sacrilegiu. Maradona e doar Maradona.
Pentru că imaginile fac mult mai mult decît cuvintele, vă invit să savurați imagini cu Maradona. Am descoperit multe lucruri interesante, sper doar să găsiți timp să le vedeți. Mi-a fost greu să aleg, așa că le-am pus pe toate și sînt sigur că mai sînt multe nedescoperite.
Unul dintre cele mai bune filme documentare realizate despre Maradona:
Un alt documentar de excepție, realizat de televiziunea franceza ARTE, în două variante, în limba franceză sau spaniolă.
Varianta in limba franceza:
Varianta in spaniola:
Un documentar realizat de televiziunea braziliană Globo. Cu atît mai important cu cît se știe rivalitatea dintre brazilieni și argentinieni:
Un documentar despre cei 7 ani petrecuți la Napoli:
Cele mai frumoase reusite ale lui Maradona. Calitatea mai slabă a imaginilor e compensată de calitatea incredibilă a acțiunilor:
Și, în sfîrșit, meciul cu Anglia de la World Cup 1996, integral, pentru cei care încă n-au avut ocazia să-l vadă:
Revin campionatele interne, după paranteza oferită echipelor naționale. O paranteză bună pentru noi, care se va mai deschide o dată peste o lună. Mi-am dorit să prindem barajul și în cele din urmă am obținut barajul, așa că vom mai avea ocazia să vorbim despre acest meci decisiv pentru ca România să meargă la Mondialul brazilian. Deocamdată e timpul să ne reîntoarcem la echipele de club, la pasiunile fiecăruia de zi cu zi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Roma-Napoli e o revenire cum nu se poate mai bună la actualitate. Situația e clară și, cred, știută de toată lumea. Roma e pe primul loc, cu 7 victorii consecutive, iar aducerea lui Rudi Garcia pe bancă pare o mutare cîștigătoare. La Napoli, situația e identică din punct de vedere al așteptărilor, Rafa Benitez pare și el o mutare cîștigătoare. Dacă n-ar fi fost acel derapaj cu Sassuolo pe tern propriu, am avut un ”Derby del Sole” cu maximum de ”sole” pentru ambele tabere. Așa, Napoli trebuie să stea o treaptă mai jos, o treaptă echivalentă cu cele două puncte pierdute.
”Gazzetta dello Sport” de azi făcea o trecere în revistă a acetsui clasic al fotbalului italian. Un derby care azi va transforma Roma într-un oraș blindat, terorizat, violent. Va fi o tensiune colosală, mai ales că de mult nu s-a mai văzut un asemenea clasament la duelul direct.
Problema e că n-a fost așa mereu. Acum 40 de ani, cluburile erau foarte prietene la nivel de suporteri. Fanii mergeau demulte ori împreună la meciuri, distanța dintre Roma și Napoli fiind suficient de facilă, mai ales după ce în 1964 se inaugurase A1, ”Autostrada del Sole”, ce făcea din cei 277 de kilometri ce despart orașele o misiune ușoară. Roma și Napoli erau, pentru sudul Italiei, simbolurile luptei contra nordului mai bogat, Milano și Torino. În 1976, cele două tifoserii s-au înfrățit de-a dreptul, iar meciurile directe erau, în tribune, un amalgam de culori și simboluri, căci oamenii stăteau împreună, indiferent de opțiuni, și nu se supărau cînd una pierdea și cealaltă cîștiga. Vedeau alfel duelurile.
Totul s-a rupt în 25 octombrie 1987. Roma și Napoli erau, poate, la fel de puternice ca azi. Erau Roma lui Falcao și Napoli lui Maradona. Meciul nu anunța schimbările dramatice ce aveau să urmeze. Roma a deschis scorul prin Roberto Pruzzo, apoi Napoli a rămas în 9 oameni, după eliminările lui Renica și Careca. În ultimele secunde însă, un corner bătut de Maradona a adus mingea la Francini, care a egalat. Jucătorii s-au încins, adrenalina era la maximum, nervii la fel. Iar Salvatore Bagni n-a găsit altceva mai bun de făcut decît să se ducă spre peluza fanilor Romei și să se bucure acolo, acordîndu-le cu generozitate gesturi obscene, cu degetele și cu cele două mîini.
Acolo s-a rupt filmul prieteniei, de atunci a urmat o serie de derbyuri marcate de violențe, conflicte și arestări. Chiar dacă Salvatore Bagni și-a cerut de mai multe ori scuze fanilor Romei, nimic n-a mai fost la fel.
Ultimele titluri cîștigate de Napoli și Roma au prilejuit partide extrem de încinse. Vă propun să vedeți mai jos, pînă să intrăm în actualitate, imagini din acele două meciuri.
Mai întîi meciul din primăvara lui 1990. Napoli lui Maradona se lupta pentru titlu cu Juventusul lui Platini și Milanul celor 3 olandezi fantastici. Napoli tocmai pierduse în fața Milanului, 3-0, iar după meciul de acasă cu Roma urma să meargă iar pe ”San Siro”, ca să joace cu Interul lui Trapattoni și al tripletei germane Klinsmann, Brehme, Matthaus. (Ce vremuri pentru Serie A, campionatul italian era de departe cel mai tare din lume!!!!).
10 ani mai tîrziu, Roma lui Capello vizita Napoli în penultima etapă și avea nevoie de o victorie pentru a celebra, de manieră matematică, titlul. Napoli era intrată într-un con de umbră, care se va agrava ceva mai încolo, dar Roma era condusă, ca și azi, de Totti, iar în atac îl avea pe Batistuta, pe care vi-l puteți reaminti și AICI. Roma n-a putut cîștiga și a fost nevoită să-și amîne cu o săptămînă sărbătoarea:
Revenind în actualitate, va fi interesant să vedem azi duelul celor doi antrenori. Rudi Garcia și Rafa Benitez nu sînt niște necunoscuți, nu sînt niște nepregătiți. Dimpotrivă, palmaresul lor vorbește de la sine, căci nu e deloc simplu să iei titlul în Spania cu Valencia și apoi Champions League cu Liverpool ori campionatul în Franța cu Lille. Va fi interesant să vedem dacă 4-3-3-ul Romei va reuși să deschidă acel 4-2-3-1 pe care Rafa Benitez l-a pus surprinzător de repede în aplicare. Surprinzător de repede pentru că nu-i așa ușor pentru o echipă obișnuită să joace ani buni în 3-4-3 să treacă imediat la alt sistem.
Gazzetta dello Sport crede că echipele de start vor fi cele de mai jos. Eu cred însă că va juca Raul Albiol la Napoli și nu-s deloc convins că Ljajic va intra în locul lui Gervinho. Cu Ljajic, Roma ar cîștiga mult la capitolul creativitate, însă mi se pare că ruperile de ritm ale lui Gervinho ar putea fi mai utile. Multe se vor decide la mijlocul terenului, acolo unde Roma, cu tripleta sa ce începe să se simtă din ce în ce mai bine, plus Totti, care coboară deseori în zona lor, pare a avea mai multă densitate, în fața perechii elvețiene Inler-Behrami. Însă dacă Napoli va izbuti să gestioneze această densitate și va reuși să-l pună în valoare pe Higuain, multe se pot întîmpla. Tot Gazzetta dello Sport consideră că duelul particular dintre Totti și Higuain va decide meciul:
P.S.
Dacă mai lipsea ceva la acest supermeci, ei bine Maradona e la Roma și spune că va fi pe ”Olimpico”.
E o obișnuință în fotbal, nu doar în al nostru, în general. E o lege nescrisă, o axiomă ce nu necesită demonstrație pentru că nu e nimic de domonstrat aici. Pur și simplu așa ne-am învățat, să spunem că atunci cînd o echipă cîștigă și merge bine,meritele sînt ale jucătorilor, care, nu-i așa, sînt de mare valoare și nu poate fi altfel. Atunci cînd lucrurile merg prost însă, de vină e clar antrenorul. Petru că, nu-i așa, chiar dacă jucătorii sînt de mare valoare, el nu a știut să-i gestioneze, să-i așeze în teren. Iar dacă jucătorii nu sînt de mare valoare, tot antrenorul e de vină atunci cînd nu-s rezultate, pentru că nu s-a făcut înțeles în fața conducerii, nu a știut să ceară, n-a avut suficientă personalitate.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Un antrenor care mie mi s-a părut întotdeauna foarte bun e Walter Mazzari. Am avut de-a lungul timpului o grămadă de discuții în contradictoriu cu Ovidiu Ioanițoaia, probabil cel mai cunoscut și vechi suporter al lui Napoli de la noi. Încă de pe vremea lui Maradona, al cărui admirator necondiționat și este. Lui nu i-a plăcut niciodată de Mazzari și gata. Avea și argumente, la fel cum le aveam și eu pe ale mele. Cu aerul său de Al Bano (apropo, știați că Al Bano a împlinit 70 de ani!!!) și cu stilul său inconfundabil de a se agita pe bancă și de a se încălzi, ca un motor diesel, pe măsură ce meciul se derula, ceea ce-l făcea și-l face și acum să termine partidele în cămașă, chiar dacă afară e destul de frig, mi s-a părut întotdeauna că Walter Mazzari e bun. Că știe meserie, că înțelege derularea meciurilor, că tie să le citească pe parcurs.
Și mai are un merit Mazzari. Destul de mare în contextul fotbalului agitat de azi. Știe să facă vestiar și să genereze stabilitate. Nu știu cum face, dar reușește. A făcut-o la Napoli, unde e cel mai greu, și iată că reușește și la Inter. Toți foștii mari fotbaliști cu care am mai discutat de-a lungul timpului spun că atmosfera contează mult în obținerea de performanțe, iar faptul că antrenorul știe s-o facă e foarte important. Pentru asta, trebuie să fie bine pregătit, dar și onest, astfel ca lotul să simtă că nimeni nu e favorizat, că toată lumea are șansa lui.
Inter are, după 5 etape, același număr de puncte ca Juventus și Napoli, pierzînd doar două dintr-un parcurs ce putea fi impecabil, chiar în meciul cu Juve. Ba a și reușit un 7-0 în deplasare, ceea ce, oricît de slabă ar fi Sassuolo, ceea ce nu prea s-a văzut cu Napoli miercuri, un astfel de rezultat nu prea e obișnuit în fotbalul italian.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE INTERULUI GĂSIȚI AICI:
Am văzut meciul cu Fiorentina de joi. Mi s-a părut că Inter stă mai bine din punct de vedere fizic, ceea ce s-a văzut pe final. Echipa pare să se fi obișnuit fără prea mare efort la noul sistem tactic, cel cu 3 fundași centrali, ceea ce pe undeva e explicabil, căci și Andrea Stramaccioni mai folosea acest sistem. Din punctul ăsta de vedere, mai greu îi e lui Rafa Benitez la Napoli, care a jucat cu 3 oameni pe fund în ultimii ani și acum trebuie să treacă la formula cu 4. Spre deosebire de Rafa, Mazzari nu e implicat în competiții europene, ceea ce-i permite să joace mai mereu cu aceeași jucători, care pot astfel să aprofundeze schimbările.
Cu Fiorentina, lui Mazzari i-au ieșit și schimbările. Kovacici și Icardi, introduși imediat după golul de 0-1, au adus un plus evident, iar Interul a întors rezultatul. Poate că mulți l-ar vedea titular pe Kovacici, al cărui talent e vizibil, însă deocamdată Ricky Alvarez pare în cel mai bun moment al carierei. În plus, Fiorentina a jucat partitura pe care și-o dorea Mazzari. Nu știu cît e opțiunea lui Montella și cît e condiționat de calitățile jucătorilor din lot, însă Fiorentina mi se pare echipa care-și dorește cel mai mult posesia din Serie A. Poate după Juventus, numai că, atunci cînd vorbim despre Juve trebuie s-o situăm cu un etaj mai sus, valoric vorbind, față de toate celelalte competitoare. Fiorentina a pierdut și fiindcă a cedat din punct de vedere fizic lupta. Plus că i-a lipsit Mario Gomez. Rossi nu poate încă duce 90 de minute intense, Joaquin de asemenea, iar Borja, atunci cînd nu mai are aer nu mai are nici inteligență în joc.
Nu știu dacă Inter-ul lui Mazzari e mai bun decît Napoli cu Rafa Benitez. Parcă nu, dar nu întotdeauna asta contează. Știu însă că la Napoli, Mazzari n-a avut niciodată șansa unui transfer de genul lui Higuain sau a unei campanii precum cea din vara asta. Cu toate astea, rezultatele au mai venit. Pe ideea asta, chiar în condițiile unui lot mai subțirel, Inter poate spera la mai mult decît se gîndeau fanii săi la începutul sezonului. În plus, dacă schimbarea patronului se realizează fără convulsii, e posibil ca întăririle să vină în iarnă.
Oricum, sezonul ăsta de Serie A e mult mai interesant decît altele.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!