S-a jucat duminică seară un meci pe care italienii l-au așteptat cu multe nerăbdare. Și nu doar italienii. Un meci pe care mulți, mă număr și eu printre ei, l-ar fi vrut disputat ceva mai tîrziu, poate prin noiembrie, astfel încît să mai treacă un timp și să ne putem da seama de anumite lucruri. Motivul pentru care toată lumea aștepta acest duel, derby de clasament să-i zicem, chit că noțiunea de derby nu se prea regăsește la un meci între o echipă din Roma și alta din Torino, motivul, așadar, venea din dorința tuturor de a afla dacă pot conta pe Roma în acest sezon de Serie A. Dacă pot conta pe Roma să aducă acea doză de incertitudine, de suspans, de spectacol în cele din urmă peste un campionat dominat în ultimii 3 ani de Juventus. În concluzie, toată lumea dorea să știe dacă Roma poate să detroneze pe Juve din fruntea fotbalului italian. În condițiile în care Milan și Inter nu mai reprezintă, din varii motive, ceea ce reprezentau în trecut și în condițiile în care la Napoli lucrurile nu-s deloc calme, Roma reprezintă unica alternativă viabilă de schimbare a puterii.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
De cîștigat a cîștigat Juventus, dar la întrebarea de care vorbeam mai sus nu avem un răspuns clar. Și asta pentru că Roma a ales o cale a victimizării după acest eșec pe care eu n-o consider normală. Sigur, poate fi frustrant să pierzi cu două penaltyuri contra ta și cu un gol ce naște alte semne de întrebare, dar a te victimiza în exces, a face apel la trecut și a semnala cine știe ce manevre oculte mi se pare o inițiativă deloc constructivă.
Am avut ediție specială de Fotbal European duminică, în ziua meciului. Am mai avut una luni, cea normală dedicată campionatului italian. Am analizat pe larg partida de la Torino și decizile arbitrului. Și nu cred nici acum că se poate spune că Roma a fost victima arbitrajului. Mai degrabă se poate spune că arbitrul Gianluca Rocchi a fost ușor confuz în luarea unor decizii, dar aici trebuie inclus obligatoriu penaltyul acordat Romei, care mai degrabă nu e decît e, așa mi se pare mie, chit că Ilie Dumitrescu a văzut acolo o decizie corectă, urmare a unei mișcări foarte inteligente din partea lui Totti. La celelalte faze, inclusiv la noi la Fotbal European, dar și la televiziunile italiene, a fost nevoie de multe reluări, de multe dezbateri, se vorbea de centimetri și de interpretări la limită. Pentru nici una dintre faze n-a existat unanimitate, astfel încît mi se pare bizară unanimitatea cu care de la Roma se vorbește despre furt și alte asemenea lucruri.
Sigur, italienii sînt specialiști în astfel de dezbateri. Ei au inventat moviola, ei au adus discuțiile legate de arbitraj la rang de problemă de stat. Ceea ce, înțeleg, s-a întîmplat și-n această situație, cearta ajungînd inclusiv în Parlament, un deputat, pesemne suporter al Romei, solicitînd public pedepsirea drastică a arbitrului Rocchi, ale cărui decizii ar fi afectat negativ Bursa din Roma.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
Revenind la Roma și la acestă linie pe care au adoptat-o, eu nu cred că-i avantajează. A pune eșecul cu Juventus pe seama arbitrajului înseamnă a pune o pătură peste propriile erori. La 1-2, Roma putea închide meciul dacă Gervinho marca la acea fază din ultimul minut ori dacă era suficient de inspirat să continue altfel acțiunea. La 2-2, Pjanic putea marca pentru 2-3, ceea ce schimba drastic situația, iar la golul de 3-2, cel decisiv, nu există nici un jucător al Romei care să stea pe respingere, să încerce să blocheze un eventual șut din marginea careului. În plus, un mare semn de întrebare ar trebui să apară din scăderea vizibilă a echipei după ieșirea lui Totti. Ceea ce, de exemplu, la Juve nu s-a produs după ieșirea lui Pirlo. Mai cred că și Rudi Garcia a greșit autoeliminîndu-se, într-un moment în care echipa avea nevoie de el pe bancă, nu în tribună. Am mai scris-o și o s-o mai scriu, Mourinho a spus mai demult: ”nu-i da arbitrului opțiuni să te pedepsească”. Rudi Garcia a făcut asta și a greșit.
Roma n-a arătat rău în meciul cu Juve. În condițiile în care a avut destule absențe, De Sanctis, De Rossi, Castan, Strootman, chiar și Astori, Roma putea, așa cum aminteam mai sus, chiar cîștiga. Lotul e mai bun decît în sezonul trecut, chit că a plecat Benatia, o pierdere mare oricum am privi lucrurile, dar, spre deosebire de sezonul trecut, există participarea în Champions League și încă într-o grupă exrem de grea. Ca să poată susține două fronturi grele, Roma are nevoie de mult echilibru.Iar acest echilibru vine și din gestionarea înfrîngerilor. Acum e un moment în care se va vedea capacitatea Romei de a merge pînă la capăt în acest sezon.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE ROMEI GĂSIȚI AICI:
Pe cît de mare era orizontul de așteptare al fanilor Milanului înaintea duelului cu Juventus de sîmbătă seară, pe atît de clară cred că a fost concluzia trasă de toată lumea, la final. Deocamdată, între Juventus și Milan e o diferență vizibilă, iar entuziasmul lui Pippo Inzaghi și atmosfera foarte bună pe care, se vede, a adus-o la echipă n-au cum să compenseze lipsurile evidente din lotul Milanului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Pippo mai are mult de muncă pînă să readucă pe Milan în lupta pentru titlu în Serie A, dar perspectivele par bune. Dacă e adevărat că fotbalul e o stare de spirit, și n-am nici un motiv să cred că n-ar fi adevărat, caracterul noul antrenor al rossonerilor îl poate ajuta. Atît timp cît va beneficia de sprijinul celor din tribună. După multă vreme s-a jucat cu casa închisă un meci al Milanului, l-am văzut pe acolo și pe Berlusconi, nu cred că un eșec cu Juve, care e totuși campioana ultimilor trei ani, va schimba percepția oamenilor față de munca la care s-a înhămat Pippo. Pînă la urmă a fost un 0-1 ce putea lesne să se termine 1-1, dacă pe final se dădea penalty la acțiunea lui Menez. Și chiar se putea da, căci a fost genul ala de fază la care arbitrul era acoperit. Ar fi fost însă nemeritat, căci realitatea din teren a fost cu totul alta
Daca e ceva care lipsește în jocul Milanului de azi, dincolo de problemele din apărare, dar acolo există totuși 4 variante pentru cele două posturi de fundași centrali, dacă e ceva care lipsește, așadar, mi se pare că ar fi creativitatea în zona de mijloc. Pînă-și va reveni Montolivo, Inzaghi poate că ar putea miza mai mult pe Van Ginkel, care pare a avea calitatea necesară. Mizez în continuare pe Torres, care n-are cum să fi uitat în perioada Chelsea fotbalul pe care-l juca la Liverpool. Eu mizez pe el și cred că va da multe goluri în acest sezon. Cît despre Menez, mi se pare că nu-l prinde postura de marcator, mai repede l-aș vedea în cea de număr 10, cu libertate de mișcare și degrevat oarecum de sarcini defensive, undeva în spatele lui Torres și El Shaarawy. Milanul e un șantier acum, se încearcă multe materiale, unele se mai sparg, altele se mai strică, produsul finit ar trebui să apară undeva în sezonul viitor. Deocamdată, pentru Milan revenirea în Europa mi se pare esențială, în vreme ce o calificare în Champions League ar echivala chiar cu un titlu de campioană.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE MILANULUI GĂSIȚI AICI:
Juventus, în schimb, pare a nu resimți plecarea lui Conte. La momentul despărțirii sale de ”Bătrîna Doamnă”, mă gîndeam că șansele la cîștigarea titlului se mai diminuează în raport cu Roma sau chiar cu Napoli. Mai corect ar fi, după ce am văzut în primele etape, să spunem că au crescut șansele Romei, dar nu pentru că Juve a slăbit, ci pentru că Roma s-a întărit față de sezonul trecut. Massimiliano Allegri a preluat pe Juventus în plină zonă de turbulențe, pe care le-a survolat însă rapid, ba chiar a dus aeronava campionilor într-o zonă mult mai calmă. Faptul că Juve are 4 victorii din tot atîtea meciuri și n-a primit nici un gol, deși problemele sale de efectiv în apărare au fost destul de limpezi, arată o ”Bătrînă Doamnă” suficient de tare pe picioare.
Allegri a fost suficient de deștept încît aleagă varianta continuității în locul unei schimbări de conținut, ce putea deveni traumatizantă pentru jucătorii săi. După 3 ani de Conte, n-ar fi fost prea ușor pentru ei să-l vadă pe Allegri venind și spunînd ceva de genul: ”gata, de acum încolo jucați altceva!”. Allegri a continuat să meargă pe formula de 3 fundași centrali, deși eu cred că, mai devreme sau mai tîrziu, o va modifica în cea de 4, care lui îi place mai mult. Dar una e să-ți placă un lucru și alta e să-l impui și altora. Juve are aceeași dorință de a controla jocul pe care o avea și la Conte, de a pasa, de a impune ritmul, de a-și crea ocazii plecînd de la această concepție. În ultimele sale luni la Milan, Allegri era tocmai invers, adeptul unei apărări organizate și căutînd contraatacul. Ne reamintim ce probleme a avut Barcelona contra acelui tip de Milan. Însă Allegri știa ce are la dispoziție atunci, la fel cum cred că știe ce are la dispoziție acum. Comparații nu prea se pot face, așa că nici stilul acela de joc n-avea de ce să fie repetat la Juve. Această teamă pe care am sesizat-o la mulți fani ai Juventusului, cum că Allegri va importa de la Milan acel stil de joc destul de cenușiu, impropriu unei campioane, cred că a mai dispărut acum.
O schimbare parcă am sesizat la Juve. E un pic mai agresivă. Asta da, e o teorie a lui Allegri, care a motivat astfel îndepărtarea lui Pirlo de la Milan, pe ideea că avea nevoie de mai multă agresivitate la mijlocul terenului în locul creativității, cam prea blîndă de multe ori, pe care o propunea Pirlo. Distribuit în rolul lui Pirlo, Marchisio a jucat acest rol al agresivității, avînd însă lîngă el două ”bestii”, ca să citez o caracterizare ce-i place lui Ilie Dumitrescu. Pe Pogba și pe Roberto Pereyra. Dacă la Pogba nu e chiar o surpriză, chit că pasa pe care o dă la golul lui Tevez ne arată că el poate interpreta și rolul lui Pirlo, prestația lui Pereyra a fost remarcabilă. Adus ca o variantă de rezervă la o posibilă plecare a lui Vidal, care primea apeluri peste apeluri dinspre Manchester, Pereyra a arătat că poate face față concurenței. Și i-a oferit lui Allegri un subiect de meditație. Vidal-Pogba-Pereyra e o linie care zău că arată bine. Unde ar fi rolul lui Pirlo atunci cînd își va reveni? E un subiect de meditație, trebuie să recunoașteți! Pe undeva cred că Pirlo trăiește un soi de deja-vu. L-am simpatizat întotdeauna pe Pirlo, doar că, vezi și situația lui Xavi, chiar și a lui Casillas, în fotbal memoria are o viață foarte scurtă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
P.S. Mi-a plăcut teribil gestul lui Florenzi, de a sări în tribună și a merge la bunica lui, care venise pentru prima dată, la 82 de ani, să-l vadă pe viu. E un gest de o candoare neașteptată aș zice într-un fotbal destul de violent, precum cel italian. Între indivizii cu miros penal, care mai aveau puțin și opreau finala Cupei dintre Napoli și Fiorentina, și bunica lui Florenzi o aleg pe dînsa. Fotbalul nu înseamnă doar torțe, scaune incendiate și bătăi, mai înseamnă și astfel de lucruri.
Nu mă așteptam ca actualitatea să intre atît de brusc peste amintirile recent încheiatului Mondial. Ba chiar aș fi fost tentat să mai scriu ceva despre turneul final din Brazilia, însă cele petrecute la Juventus m-au făcut să-mi schimb ideea. De regulă veștile neașteptate sînt și cele care te șochează cel mai tare. Faptul că Antonio Conte a decis să plece de la Juventus e limpede o decizie neașteptată. Deci șocantă.
Căsătoria dintre Antonio Conte și ”Bătrîna Doamnă” traversa momente complicate încă din sezonul trecut. Ba chiar, spre final, atunci cînd Conte refuzase prelungirea contractului scadent în 2015, devenise una mai degrabă de conjunctură. Părțile erau împreună, dar separate. Parcă așteptau un prilej să purceadă la oficializarea despărțirii. Iar asta nu e în regulă. Campionatul Mondial nu a ajutat la o împăcare, chit că atenția presei și a suporterilor era îndreptată spre Brazilia. Iar despărțirea a venit imediat după terminarea turneului final.
Nu întîmplător, cred eu. Nu pare o decizie pe care Antonio Conte s-o fi luat la nervi, într-un moment de furie. Pare o decizie gîndită de mai multă vreme și calculată. Dacă ar fi demisionat joia sau vinerea trecută, căci situația la Juve era aceeași și atunci, impactul n-ar fi fost același. Lumea era ocupată cu masacrul de la Germania-Brazilia și cu finala ce urma să vină, știrea n-ar fi trecut neobservată, dar nici n-ar fi făcut vîlva de azi. Iar Antonio Conte și-a dorit această vîlvă, și-a dorit ca lumea să știe că pleacă pentru că e nefericit.
Mai bine un sfîrșit de groază decît o groază fără sfîrșit. E o vorbă veche, dar care se poate adapta la situația de la Juve. Conte și șefii clubului erau clar pe poziții divergente. După trei titluri consecutive, obținute cu destulă lejeritate, el ar fi vrut altceva. Asta s-a observat din obsesia pe care o făcuse pentru depășirea graniței celor 100 de puncte. Cînd cîștigi un titlu e frumos, cînd îl iei și pe al doilea e minunat, cînd vine și al treilea parcă începe să devină banal, iar meritele se ascund în spatele slăbiciunilor contracandidatelor. Conte a simțit asta și a vrut ca titlul al treilea să nu fie unul banal, ci să fie însoțit de o altă mare performanță. Nu i-a ieșit în Europa, s-a orientat spre cele 100 de puncte.
Conducerea are însă alte planuri. Sau cel puțin asta lăsa să se înțeleagă. Un soi de calmare a arsurilor financiare, după cîteva sezoane complicate din acest punct de vedere, căci a construi un stadion nu e chiar atît de simplu de suportat, vezi și cazul Arsenal. Mi se pare că Marotta și ceilalți ar fi dorit un sezon de tranziție, fără mari cheltuieli, cu Scudetto ca obiectiv prioritar. Din nou. Iar asta se ciocnea frontal cu ambițiile lui Conte. Nu știu dacă modelul Simeone și ceea ce a reușit argentinianul la Atletico i-au sporit neapărat aceste ambiții lui Conte, dar tind să cred că da. Însă Atletico, dincolo de Simeone, pe care am putea să-l comparăm cu Conte la felul în care trăiește fotbalul, pe bancă și în afara ei, Atletico deci a făcut și investiții pe care Juve nu prea le-a realizat. Juve n-a cumpărat cu Conte antrenor nici un fotbalist mai scump de 15 milioane, iar acesta a fost Matri, o deziluzie totuși. Juventus e încă pe minus, în 2013 avea 163 de milioane de euro datorii la bănci, probabil că acum cifra e ceva mai mică, dar tot cu minus iese. Am spus și mai sus, un stadion nu se amortizează așa ușor și e o investiție pe termen lung.
Conte nu s-a putut pune însă în situația lui Wenger. Poate și pentru că e mai tînăr, mai dornic de performanțe. L-ar fi vrut pe Alexis Sanchez, nu s-a putut. L-ar fi vrut pe Cuadrado, nu prea se poate, l-a primit în schimb pe Evra. A solicitat în mod clar ca Vidal să nu plece și se pare că el va ajunge în cele din urmă la Manchester United. Situația lui Pogba încă e neclară, cu un impresar, Mino Raiola, predispus la scandal. Iturbe și Morata, achizițiile ce i-au fost oferite în această vară (UPDATE: Iturbe a ajuns la Roma), sînt jucători buni, de mare viitor, însă prezentul e cel care-l roade pe Conte. Nu poți concura astfel cu Real Madrid, Barcelona, Bayern, Chelsea, PSG, City sau Dortmund, care, iată!, îl cumpără pe golgeterul din Serie A chiar din Torino. Iar Conte a spus-o destul de clar: ”nu poți intra cu 10 euro într-un restaurant unde masa costă cam 100 de euro”.
Un divorț e traumatic, indiferent de situație. Odată pronunțat însă trebuie uitat, căci viitorul e cel mai important. Pentru ”Bătrîna Doamnă” viitorul are o doză mai mare de incertitudine decît acum două săptămîni. Juve e ca un avion care și-a început manevrele de decolare, a început să ruleze pe pistă, motoarele începeau să tureze spre capacitatea maximă, dar brusc, exact cînd să decoleze, comandantul frînează, parchează aeronava, coboară și pleacă, lăsîndu-i pe toți cu ochii în soare. Găsirea unui alt comandant s-a dovedit o misiune în cele din urmă simplă. De văzut cum se va descurca el cu motoarele avionului pe care tocmai l-a preluat.
Massimiliano Allegri e cea mai bună dintre cele trei variante despre care se vorbea în orele de după demisia lui Conte. Spaletti și Mancini, cu stilul lor trist, gri, nu s-ar fi potrivit. Sincer, cred că Cesare Prandelli regretă acum că s-a grăbit să semneze cu Galatasaray. Mi se pare că era opțiunea cea mai corectă. Allegri vine în buzunar cu titlul cîștigat la Milan, dar și cu eșecul sezoanelor următoare, fix cele de domnie ale lui Conte. Plus problema Pirlo, care nu e chiar cea mai simplă, căci Allegri e cel care i-a dat, cum s-ar zice, papucii lui Pirlo, chit că problema a fost de ordin financiar. Dacă Allegri i-ar fi spus lui Galliani că are nevoie în continuare de Pirlo, eu nu cred că Milan l-ar fi lăsat să plece. Allegri are contract pe doi ani cu Juve, Pirlo de asemenea, va fi interesant de văzut cum va decurge colaborarea lor.
În condițiile plecării lui Conte, Serie A devine mai interesantă. Napoli cu Benitez, Roma cu Rudi Garcia, Inter cu Mazzari, Fiorentina cu Montella, chiar și Milanul cu Inzaghi încep să-și reconsidere pozițiile, poate chiar și strategiile în mercato. Opțiunile lor cresc, în aceeași măsură cu cît șansele lui Juve se mai diminuează.
În săptămîna lui ”El Clasico”, Champions League ne oferă un clasic al competiției. Am mai explicat diferența dintre Liga Campionilor și Champions League, în opinia mea, la Milan-Barcelona merge titulatura de Champions League, la Steaua-Basel de Liga Campionilor. Da, e un clasic, căci echipele s-au întîlnit de foarte multe ori în ultimii ani în această competiție și de fiecare dată meciurile au fost frumoase, cu deznodămînd surprinzător de multe ori.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
E încă aproape dubla manșă din primăvară, cu acea victorie surpriză a Milanului în tur, dar și cu acel meci retur de pe ”Camp Nou” fabulos, acel 4-0 ce a reprezentat cel mai bun joc al catalanilor din sezonul trecut. Ca și atunci, o spun și acum, diferența de valoare e clar în favoarea Barcelonei. Mie mi se pare că dintre toate duelurile dintre cele două din ultimii 10 ani, cel mai echilibrat a fost acela din 2006, din semifinale, cînd Milanul încă avea echipă mare, iar Barcelona era a lui Ronaldinho, Eto`o și Deco, căci Messi încă nu avea rolul de azi. Atunci a trecut Barcelona mai departe, după victoria de la Milano și cu un mic ajutor, la Barcelona, din partea arbitrilor.
La fel de superioară era însă Barcelona și în primăvară. Și ați văzut ce a ieșit. Sînt însă ceva diferențe față de acel meci tur de pe ”San Siro”. În primul rînd nu mai vorbim de un duel eliminatoriu. Logic ar fi ca Barcelona și Milan să meargă amîndouă mai departe în primăvară, deci presiunea nu mai e aceeași. A recunoscut-o și Allegri, la conferința de presă. Cu alte cuvinte, ar putea să încerce să riște, să surprindă Barcelona cu o echipă ceva mai ofensivă. Pe de altă parte, în aceeași conferință, tot Allegri a mai spus și că ”doar n-o fi Milan mai slabă decît Osasuna!”, ceea ce poate să însemne și o trimitere la felul în care s-a apărat sîmbătă seară echipa din Pamplona în fața Barcelonei.
Spre deosebire de acel meci, normal ar fi să intre Messi din primul minut. Așa vede toată lumea. Eu nu-s așa convins, mi se pare că mult mai important pentru Tata Martino e duelul cu Real Madrid de sîmbătă. Grație egalului dintre Ajax și Milan, din etapa precedentă, Barcelona are două puncte în plus, astfel că egalul nu e deloc un rezultat rău pentru catalani. Gazonul de pe ”San Siro” e ciudat, o spun toți cei care joacă pe el, iar musculatura lui Messi n-ar trebui să fie pusă la încercare la trei zile de meciul cu Real. (Musculatura lui Messi e un capitol aparte, l-am tratat mai demult, l-am văzut tratat destul de superficial acum ceva vreme într-o publicație de la noi, așa că promit să reiau subiectul în viitor). Îl las totuși pe Messi în formula probabilă de start, din care cred că va ieși Xavi, din aceleași considerente de mai sus.
Mai ales că există elementul Neymar. Diferența față de sezonul trecut de aici vine la Barcelona. Nu-s puțini cei care ironizau transferul lui Neymar și-l comparau cu cel ratat al lui Robinho, la Real. Neymar e însă pe un fond de creștere evident de la meci la meci, rolul său în echipa Barcelonei devine din ce în ce mai important. Cînd nu e Messi, preia el rolul argentinianului, acea libertate de mișcare și de deplasare, iar la Pamplona l-am văzut inclusiv pe rol de fals 9. Cînd e Messi în teren, Neymar asigură alternativa. Adversarii nu se mai pot repezi să-l încercuiască pe Messi, căci ar rămîne Neymar destul de nesupravegheat, ceea ce nu-i bine. Probabil că va reintra Alexis, care trebuie să-și fi revenit din euforia calificării chilienilor la Mondial și e în formă excelentă, normal ar fi să reintre Dani Alves, probabil că o va face și Mascherano și n-ar fi straniu deloc să-l vedem rezervă pe Adriano, unicul fundaș stînga apt pentru duelul cu Bale sau Di Maria.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
La Milan totul depinde de un om. Balotelli. E convocat, dar nu e apt sută la sută. Întrebarea e dacă va risca Allegri cu el, în condițiile în care și campionatul e important, căci mi se pare că Milan se îndreaptă vertiginos spre absența din viitorul sezon al Ligii. Prezența sau absența lui SuperMario condiționează jocul milanezilor.
Apărarea va fi aceași ca în primăvară. La mijloc a ieșit Ambrosini, dar a reapărut De Jong, a cărui disciplină și 
contondență compensează o oarecare lipsă de finețe în comparație cu Ambrosini. Montolivo va avea din nou rolul lui Pirlo de la Juventus, pe care l-a avut și în primăvară, într-un soi de 4-1-4-1. De aici încolo se schimbă puțin datele problemei. Presupunînd că va juca Balotelli, tare mi-ar plăcea să văd o linie de doi brazilieni în spatele lui Mario. Kaka și Robinho, mai exact. Ar fi un semn că Milan încearcă să surprindă așa, ar fi un semn că Milan nu va apela din nou la acel stil din primăvară. Lipsesc două piese importante din tactica de atunci, El Shaarawy și Boateng, poate că asta îl va determina pe Allegri să schimbe ceva.
Nu știu dacă asta ar fi și o garanție a succesului. Poate că nu. Am spus doar ce mi-ar plăcea mie. Dacă Balotelli nu va juca, probabil că-l vom vedea pe Matri, iar dacă pînă la urmă Kaka nu va fi o soluție în gîndirea lui Allegri, probabil că-l vom vedea pe Birsa, un transfer pe care eu unul nu l-am înțelespe deplin.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
P.S.
La final, vă propun să revedeți cîteva imagini din acel Milan-Barcelona senzațional. Se juca în aprilie 2006, în semifinalele Ligii
Am spus întotdeauna că fotbalul e o stare de spirit. Ceea ce s-a întîmplat marți seară pe ”Camp Nou” vine să confirme, o dată în plus, această teorie. Dintr-o echipă ce se prăbușea constant spre un dezastru aparent, Barcelona a redevenit, în doar 90 de minute, acea echipă capabilă să cîștige împotriva oricui, reintrînd în calculele pentru cîștigarea Ligii Campionilor. Era atît de rea Barcelona acum două săptămîni și e atît de bună acum? Probabil că nu. Probabil că nici acum două săptămîni nu era o echipă atît de proastă, la fel cum nici acum nu este o echipă perfectă. E vorba însă de starea de spirit pe care ți-o dau victoriile sau înfrîngerile.
Imediat după eșecul de la Milano, atunci cînd vorbeam despre un ”Grande Milan” am scris despre situația de la Barcelona că se aseamănă foarte mult cu acțiunea filmului ”Flight”. Cel cu Denzel Washington. Absența comandantului de la manșa aeronavei numită FC Barcelona se nota, se vedea că lipseau acele decizii care să oprească prăbușirea necontrolată. Nu știu în ce măsură starea lui Tito Vilanova s-a îmbunătățit. Sper să fie așa. Vorbim totuși de sănătatea unui om încă tînăr, care mai are multe de spus și făcut pe lumea asta, care nu se împarte nicicum după simpatiile sau antipatiile față de o echipă sau alta. Iar asta e valabil și, sau mai ales, în ceea ce privește o anume echipă din fotbalul românesc. Revin. Nu știu cum se mai simte Tito Vilanova, se pare că pe 25 martie va reveni la Barcelona, dar s-a văzut implicarea sa mult mai mare la acest meci cu Milan. S-a văzut mîna antrenorului, s-au văzut mutările de natură să surprindă adversarul. Iar , echipa a simțit asta, a simțit că e cineva din nou ”in charge”.
Înainte de meciul retur cu Milan vorbeam despre ”passato, presente, tutto o niente”. Și spuneam că aceastei echipe a Barcelonei, care a făcut enorm pentru fotbal în ultimii ani, îi lipsește o victorie epică, un război cîștigat după o primă bătălie pierdută. S-a întîmplat marți seară, dar pentru ca asta să fie posibil a fost nevoie de mai mulți factori. Inclusiv de un dram de noroc, căci dacă la 1-0 intra bara lui Niang cine știe în ce registru dramatic aș fi scris aceste rînduri. 
Dacă Milan a intrat cu aceeași idee tactică din tur, pe undeva normal ținînd cont de rezultat și de context, Barcelona trebuia să surprindă. Și a făcut-o din plin. Mai întîi ca așezare. A fost un limpede 3-1-2-1-3, cu Dani Alves împins mult în față, pe poziție de extremă dreaptă, cu Sergio Busquets deplasat un pic spre dreapta, pentru a acoperi spatele lui Dani Alves, cu Xavi și Iniesta unul lîngă altul, cu Pedro în partea stîngă, neobișnuită pentru el. Dar și cu Mascherano în locul lui Puyol.
Marile manevre abia acum urmează: David Villa în centru, fixîndu-i pe cei doi fundași centrali ai Milanului și, poate cea mai mare surpriză, Messi deplasat ușor spre dreapta. Tito Vilanova, cel care se spune că a avut ideea de a-l scoate pe Messi din banda dreaptă și a-l muta în centru, făcînd rocadă la acea vreme cu Eto`o, idee cu care a demolat Realul pe ”Bernabeu”, a gîndit toate aceste mișcări de trupe cu un singur scop: a-i crea lui Messi habitatul necesar pătrunderilor pe piciorul său stîng cu ceva mai mult spațiu liber în fața sa.
Pedro a fost extrem de disciplinat în noua sa zonă. Poate dacă juca în dreapta nu era așa, dar așezat pe o poziție nouă s-a concentrat mai mult, a deschis mai mult terenul, l-a ținut ocupat pe Abate, a ajutat ”învăluirile” lui Jordi Alba, l-a tras în zona sa cu această ocazie și pe Flamini permițîndu-i astfel lui Iniesta să nu aibă atîția adversari în fața lui. Mascherano a fost și el extrem de important. ”El Jefecito”, provenind din mijlocaș, a anticipat majoritatea mișcărilor pe care le făceau atacanții Milanului. Golul lui David Villa, cel de 3-0, de la o astfel de anticipare a venit. O singură dată a greșit, dar a avut noroc. Însă declarația pe care a dat-o, ”e inadmisibil ca un jucător de la Barcelona să facă o asemenea greșeală” precum și faptul, relatat de presa catalană, că a fost extrem de afectat de ceea ce se putea întîmpla arată cum trebuie să se comporte și să gîndească un jucător care nu se mulțumește niciodată cu puțin.
Priviți primele trei goluri ale Barcelonei:
Ceea ce e foarte facil de reamarcat e numărul mare de jucători pe care
Barcelona îl propunea, la fiecare acțiune, în interiorul careului Milanului. E ceea ce a lipsit Barcelonei la partida de pe ”San Siro”, acolo misiunea lui Zapata și Mexes a fost mult ușurată de absența jucătorului de careu.
Cei care se reped acum să spună că Barcelona și-a revenit complet ar trebui să revadă meciul. Nu totul a fost perfect pentru Barcelona totuși. Acel pressing furibund după fiecare pierdere de balon a funcționat mai bine ca-n ultimele meciuri, dar n-a fost ca altădată. Au existat spații brutal de mari în spatele lui Busquets și rămîne acum să ne imaginăm că în locul lui El Shaarawy sau Niang ar fi fost Riberry sau Thomas Muller, Gotze sau Reus, Cristiano Ronaldo sau Di Maria, Lavezzi și Lucas Moura, sau că în față, în coasta lui Pique, ar fi fost Mandzukici, Levandowski, Benzema sau Ibrahimovici. A fost însă o zi specială, o zi în care-ți ies toate, un punct de plecare.
Finalul a arătat de ce am spus mereu că Milan e o echipă mare. Se poate muri frumos sau urît în Liga Campionilor, iar Milan a ales prima variantă. Allegri a reacționat repede, cu ce a avut la dispoziție pe bancă, iar asta a fost o problemă, căci Robinho e departe de cel de acum 6-7 ani, iar Bojan era mult prea marcat de atmosferă. Milan a pierdut cu 4-0, poate suna a demolare, dar n-a fost chiar așa, indiferent de starea de exaltare a unora.
În avancronica de dinainte de meci scriam că Messi trebuie să apară. După două luni fără vești de la el, iată că Balonul de Aur a revenit în prim plan. Messi a apărut întotdeauna la partidele importante ale Barcelonei, nu putea lipsi la aceasta. A fost un match-ball salvat de Barcelona, iar acum marja de progres e limpede. Revine Tito Vilanova, dar mai mult decît asta, FC Barcelona și-a recăpătat simțurile, senzațiile. Și și-a recăpătat protagonismul, dovada fiind numărul mare de ziare ce i-au dedicat spații pe primele pagini. Aveți AICI exemplele. Nu căutați însă presa din România, e prea ocupată cu alte lucruri, e prea preocupată să-și aplaude prăbușirea!
Să revenim la Barcelona! A fost o seară a renașterii, un pumn în masă dat de acest grup capabil de încă foarte multe seri precum cea de marți.
Înainte de meciul tur, toată lumea pedala pe ideea că e una dintre cele mai dezechilibrate partide din ”optimi”. Barcelona părea în mare formă, în vreme ce Milan eram exact invers. Și a ieșit poate cel mai bun meci al Milanului din ultimii ani și poate cel mai prost meci al Barcelonei din ultimii ani. Acum lucrurile s-au schimbat. Puțini din cei care vedeau o Barcelona superfavorită înaintea turului mai cred azi în capacitatea catalanilor de a întoarce rezultatul de pe ”San Siro-Meazza”.
Pe undeva, neîncrederea e justificată. Milan a cresut fantastic și pare într-o formă perfectă. Apoi, are 2-0 după prima manșă, un rezultat niciodată întors în Liga Campionilor. Barcelona nu-i în formă, vine după o serie groaznică, iar presiunea la care sînt supuși jucătorii e colosală. În plus, istoric vorbind, Barcelona nu a fost niciodată o echipă capabilă de mari răsturnări de situații precum cea de azi. Acesta e teritoriul Madridului, Real e echipa construită pe bază de testosteron și adrenalină. Barcelona a fost mereu o echipă aliniată unui principiu, mingea e actorul principal. Barcelona atacă și se apară avînd mingeaîn prim-plan, iar dacă azi trădează acest principiu calificarea e iremediabil pierdută.
Nu cred că Milan va schimba prea mult din registrul arătat în tur. Nici n-ar avea motive. Poate doar să încerce un pressing mult mai sus decît a făcut-o acasă, doar că aici intervine un risc major: dimensiunile generoase ale terenului pe ”Camp Nou”. Absența lui Pazzini deschide 
poarta titularizării lui Niang. Niang-El Shaarawy, o pereche de atac tînără, explozivă, ce poate produce mari daune Barcelonei pe fiecare pierdere de balon și posibilitate de contraatac. Plus Boateng, ca om de legătură între atac și apărare. Nocerino și-a revenit, iar acum Allegri are 5 variante pentru 3 locuri. Normal ar fi să joace din nou Ambrosini ca vîrf, spre propria poartă, al triunghiului defensiv milanez, Montolivo nu poate lipsi, cu al său rol ce amintește mereu de Pirlo, deși nu are calitatea paselor actualului juventin. Între Nocerino, Flamini și Muntari se duce lupta pentru al treilea loc, cu ușor avantaj pentru Muntari dat de potența sa fizică și de încrederea căpătată după golul din tur. E de presupus însă că va juca Flamini, poate și pentru că Allegri trebuie să aducă un element de surpriză într-un modul deja citit de catalani. Flamini poate fi omul anti-Messi pe care-l visa Silvio Berlusconi la meciul tur.
La Barcelona, în schimb, e cred pentru prima dată în ultimul an cînd dubiile sînt mai mari decît certitudinile. Iar absența lui Tito Vilanova nu-i deloc un element pozitiv în acest context. Barcelona trebuie să surprindă cu ceva, iar aici rolul lui Tito e esențial. El e omul care i-a propus lui Guardiola să-l mute pe Messi în centrul liniei de atac și pe Eto`o în bandă la acel El Clasico de pe ”Bernabeu” cîștigat cu 6-2 de Barcelona. De așa ceva ar avea nevoie Barcelona și azi, de o mutare cîștigătoare.
Thiago în locul lui Xavi ar putea fi mutarea cîștigătoare. Inconstant, superficial de multe ori, Thiago are o creștere de ritm mai mare decît Xavi și o capacitate defensivă mai bună. Fără să aibă știința tatălui său, Mazinho, Thiago se apără mai bine decît Xavi în momentele cînd mingea e la adversari. E însă un pariu extrem de riscant să joci fără Xavi în cel mai important meci al sezonului.
E de presupus că va juca Alexis și nu David Villa. Chilianul și-a cîștigat acest drept la ultimul meci cu Depor, unde am văzut un Villa straniu de apatic. Alexis are capacitatea de a face mai multe lucruri decît Villa, iar în plus aduce și acea senzație de alergare continuă ceea ce ajută la starea de spirit a tribunei. El Mundo Deportivo, ziar apropiat Barcelonei, prezintă o echipă a Barcelonei cu Tello în linia de atac, dar prezența sa în meciul cu Deportivo și păstrarea lui Pedro pe bancă pe toată durata acelui joc nu-s în măsură să sprijine teoria cotidianului catalan. Deși Tello e un jucător ce poate aduce lucruri notabile în zona lui Abate.
Problema Barcelonei nu e însă la atacanți. Ci la poziția în care Xavi și Iniesta primesc mingiile. Dacă o fac departe de careul Milanului, cu 7-8 oameni în fața lor, misiunea de a pătrunde și a genera pericol e foarte grea. Dacă în schimb se pot plasa și primi între liniile milanezilor, atunci ocaziile vor apărea. Eu unul, dacă printr-un absurd imens, aș fi în măsură să decid ceva la Barcelona aș începe cu Adriano în stînga, nu cu Jordi Alba. Adriano are mai multă stabilitate defensivă, ofensiv e la fel de bun, dar are o mare calitate, pe care Alba n-o are: șutul de la distanță.
Iar pentru final: Messi. Cu el începe totul. În mod obișnuit, în ianuarie și februarie acumulează, iar în martie redevine exploziv. Nu i-au plăcut niciodată echipele italiene, apărările italiene. Un Messi în formă e un avantaj inimaginabil. Un Messi furios, de asemenea. Un Messi provocat de adversarul său tradițional, Cristiano Ronaldo, cu atît mai mult. De două luni n-am prea mai avut vești de la Messi, azi ar trebui să fie seara reapariției sale.
Această echipă a Barcelonei a făcut multe pentru fotbal în ultimii 5-6 ani. Trebuie doar să ai un dram de discernămînt ca să vezi asta. A cîștigat meciuri foarte ușor, a demolat echipe mari cu ușurința cu care a învins echipe mici. A cîștigat trofee și admirație. Un singur lucru n-a făcut: n-a cîștigat un război după o primă bătălie pierdută. Pentru a face asta împotriva Milanului are nevoie de acel spirit de luptă pe care l-a avut în primul an al lui Pep, acea foame, acea determinare de a alerga după minge și de a o recupera imediat ce era pierdută. Are nevoie de un meci precum cel de mai jos:
Milan n-are nevoie de prea multe. Are nevoie să fie acea echipă mare dintotdeauna. Acea echipă din tur. Dacă va reuși să fie va trece. Și va prinde opțiuni serioase pentru finala de pe ”Wembley”.
Titlul avancronicii din tur a fost ”Passato, presente, tutto o niente”. Se potrivește mult mai bine azi. Episodul doi.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!